Ion Ianolide, cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu, a scris în 1983 textul pe care îl reproducem în continuare. În el auzim un ecou al spiritului si experientei lui Valeriu. (Ion Ianolide a murit in 1985):

„18 Februarie 1983. Sunt în vârstã de 64 de ani. Din 1941 pânã în 1964 am fost în închisoare, torturat si batjocorit - mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistã...

L-am mãrturisit pe Hristos întreaga mea viatã, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat si confruntat credinta crestinã cu islamul, budismul, confucianismul si, fireste, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul si neo-Protestantismul. Am dat o luptã mare cu ateismul.

Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totalã, înfometat si dezbrãcat. Mai mult de 15 ani am stat în încãperi comune - unele mai mici, altele mai mari; am trãit acolo, zi si noapte, silit, ca si toti ceilalti, sã folosesc „tineta" pentru necesitãtile fizice (un fel de hârdãu). 

Uneori eram îngrãmãditi opt detinuti într-o celulã de 6 ^1/2 picioare pãtrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile si sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipã. Teroarea exercitatã de gardieni, foamea, frigul si bolile pãreau de-a dreptul suportabile în comparatie cu oroarea care se instala între oameni diferiti, disperati si adeseori decãzuti, descompusi. Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncã de sclav, iar noi eram înfometati si dezbrãcati. Lucram în vii si grãdini de legume, dar muream de foame, pentru cã ne era strict interzis sã gustãm un pic din fructe sau zarzavaturi. 

Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame si adeseori eram distrofic din cauza rnalnutritiei. Mi-a fost frig în toti anii aceia de închisoare. Am fost bãtut, chinuit si torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistentei fizice si psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspãimântãtorul domeniu al trãirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost amenintat cu moartea. Mi se cerea mereu „sufletul" din mine. Mi-au oferit adesea viata, preferând perspectiva mortii tocmai pentru a-mi salva sufletul, constiinta, integritatea si numai Dumnezeu m-a ferit de prãbusire. Nu existã om care sã poatã rezista tuturor acestor chinuri. Multi - multi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „reeducãrii " în scopul restructurãrii" mele si "spãlãrii creierului". Doar purtarea de grijã a lui Dumnezeu m-a salvat. 

Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar una si mai feroce din partea informatorilor si asasinilor din chiar rândurile detinutilor, care trecuserã de partea puterii politice. 

Am cunoscut fiinte omenesti dezamãgite, cu expresii diavolesti pe chipurile lor si care sãvârseau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferã de tovãrãsie de demoni, care pendula între rãutate si criminalitate.

Am purtat de grijã unor oameni pe moarte: unii deznãdãjduiti, altii în stare de revoltã, altii calmi.

Am vãzut „sfinti" care radiau luminã, murind într-o atmosferã cereascã. 

Am ascultat vorbind profesori, savanti, oameni de litere. Am învãtat mai mult decât într-o universitate. 

Am cunoscut comunisti si am cunoscut evrei în închisoare; am cunoscut de asemenea din cei care fuseserã la putere. 

Am îngrijit chiar pe generalul care fusese presedintele curtii militare care a pronuntat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca sã-i închid ochii. Dupã ce îi servise pe stãpâni, fusese azvârlit si el în temnitã. 

Am cunoscut burghezi si comunisti atât ca oameni liberi, cât si ca detinuti. Si pe toti i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am strãduit toatã viata mea sã trãiesc. La capãtul acestei amare experiente numai Hristos rãmâne în mine viu, întreg si vesnic...

Astãzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Bisericã sã mã spovedesc. Duminicã mã voi împãrtãsi. In ziua aceasta am aflat ziditã în fiinta mea sfintenia, asa fe1 încât nimic sã nu mã mai poatã despãrti de ea. Este cea mai fericitã zi din viata mea, desi în ziua aceasta a murit cel mai de pret om pe care l-am cunoscut vreodatã. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita si binecuvântata stare care m-a însotit întreaga viatã. Am fost atât de fericit, încât am dorit viata vesnicã mai mult decât plinãtatea spiritualã pe care am simtit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, si fireste, si Valeriu a fost, perfect lucid, normal si constient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. In el se afla Hristos si am putut sã fiu si eu pãrtas la starea lui binecuvântatã de sfintenie. Îl umplea desãvârsit o stare de intensitale spiritualã. Vesnicia se facea vãzutã în timp, în clipã. Fericirea izvora din însãsi suferinta. Totul era scaldat într-o luminã nepãmânteascã. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era luminã. Sub picioare simteam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibratie care mã tinea legat de pãmânt. De fericire - am plâns. Am putut vedea în duh: am vãzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemãsurat a ochilor lui Valeriu. Am simtit Duhul Sfant care lucra si vorbea prin el. In slãbiciunea si epuizarea lui fizicã am simtit Puterea Dumnezeiascã a unui alt plan al existentei. M-am gândit cã sunt în ,,cer". Ma gândeam si la faptul cã sunt aproape de Iisus Hristos, pentru cã Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinta lui Valeriu îmi dãdea si mie tãrie. Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desãvârsit iubirii lui Hristos. Stiu si simt cã Valeriu mã însoteste si mã ajutã în toatã lucrarea de a discerne cele douã „lumi" în care trãim si care, în planul divin, se aflã într-o perfectã unitate. Viata mea este Hristos. Mintea mea doreste si cautã numai voia lui Dumnezeu. Nãdejdile mele sunt la bucuria fagãduintelor Lui. Sunt constient de natura mesianicã a Credintei Crestine si vreau sã slujesc acestei Credinte în mod desãvârsit pânã la moartea mea. Ii iubesc pe oameni. Si, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viata, dar numai în perspectîva eternitãtii; de aceea prefer sã mor decât sã îngãdui o degradare sufleteascã sau a constiintei. Stiu bine cã mã gãsesc în luptã cu forte uriase care mã pot zdrobi si mã rog lui Dumnezeu sa-mi dãruiascã întelepciune, putere si ocrotire.

Desi din punct de vedere fizic sunt bolnav si cu toate cã am nervii peste mãsurã de sensibili, rnintea îmi este sãnãtoasã si întreagã, iar gândirea limpede. M-am retras intentionat din lume, pentru cã oamenii din lume mã împung si mã atacã, iar eu nu mã pot apãra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugãciune, iubire, meditatie si dând mãrturie. Slujesc pentru a-mi pãstra sufletul întreg, nevãtãmat. Doresc sã am un sfârsit crestinesc. Sunt pe deplin consient cã am acumulat experiente semnificative, dumnezeiesti, omenesti, si, prin urmare, am obligatia sã las o mostenire. Nu sunt iubitor de slavã desartã si doritor de a-mi scoate în evidentã propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau sã-L arãt.Trãiesc singur izolat, tãcut. Vãd dezastrul spiritual, politic, economic si militar în care se gãseste lumea si nu cred cã ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, pânã în momentul în care îsi va deschide mintea spre a primi adevãrurile lui Dumnezeu, ca sã aibã Credinta mãrturisirii autentice. Doresc sã-mi fac deplin datoria. Stim cã lumea este cuprinsã în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nãdãjduiesc. Astãzi, întocmai ca acum treizeci si unu de ani, mã simt strâns aproape de Valeriu si, împreunã cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos".

  (The Orthodox Word, Nr. 224-225/2002)