ÎNFATISAREA

 

 Gv.V.: Pâna a da contur altor întâmplari, e absolut necesar sa pun în relief un nume absolut celebru - Vasile Motrescu (1920-1958)! Iata cum intra acest om exceptional în epopeea pe care o punem în pagina. Eram împreuna cu Gheorghe si Ion Chiras, Mateienii, lânga care s-a adaugat Vasile Marciuc. Stam împreuna mai mult în Obcina Putnei, spre Solca si spre Gura Humorului. De la aceasta obcina pâna la granita ruseasca, pe linia Putna-Brodina-Brodioara, lucra grupul de partizani condus de Constantin Cenusa, în nucleul caruia activau Vasile Motrescu si Cozma Patrauceanu. Acesti barbati erau în exercitiu înca din 1944. Au luptat în grupul lui Vladimir Macoveiciuc. Ulterior a aparut grupul lui Cenusa. Evenimentul pe care vreau sa-l comunic, cu sinceritate, se consuma în 1953, în arealul muntilor. Nu stiu nici acum cauza, dar, Vasile Motrescu, despre care voi vorbi pe larg, dupa un interval de peste zece ani, din '44 pâna în '53, bolnav, satul de anii de retragere, a trimis o scrisoare Securitatii: „Domnule capitan, daca eu ma predau, care este soarta mea?" Am înteles chiar de la el, într-o anumita circumstanta, ca a apelat la acest mod de abordare numai pentru ca sa-si salveze familia. Poate fi plauzibila afirmatia lui. Vasile avea doi copii, George si Sofia, si mai cu seama ca cei trei frati, mai ales Gheorghe, erau extraordinar de terorizati, tracasati si chinuiti. Arestati mereu, sa-l dea pe fratele lor. Nici sotia lui nu putea iesi nicaieri, caci o lua Securitatea si o batea, o chinuia pentru barbatul ei. El, hotarât, într-o seara, a luat un rucsac cu carne de caprior si a mers ziua mare spre casa lui, sa lase carnea la copii si sa depuna la post pusca. În plina zi nu a trecut niciodata prin locul acela. Niste militieni i-au iesit înainte, l-au somat si l-au dus la post. O faceau pe eroii ca l-au prins pe Motrescu. Dar el îsi batea joc de ei, râzând. 

- Domnilor, de ce spuneti treaba asta? Am trecut eu vreodata ziua printr-acest loc? E pentru prima data; eu nu stiam ca dumneavoastra faceti pânda aici. Eu am venit fara frica, am scris ca ma predau... 

La scrisoare i s-a raspuns scurt: „Vasile, dai arma si esti liber. Vei iesi la pensie, vei fi liber.” Dar Securitatea a înteles ca el vrea sa ramâna cu familia, nu sa fie în Constantin Hrehor 84 corpul ei de lucru. Atunci, capitanul Cârnu l-a luat si l-a dus cu el la Radauti. 

- Vasile, noi trebuie sa-ti dovedim ca ce vorbim este adevarat. Noi nu suntem asa cum vorbeste populatia. Noi avem cuvânt si uite ce e: te duci acasa, la familia ta. Este adevarat ca Motrescu a venit acasa. Dar aici e o alta chestie: Motrescu n-a fost decât nada pentru ceilalti confrati, sa se predea si ei. Acuma-i întrebarea: a stiut sau n-a stiut Motrescu de scopul Securitatii? Eu nu stiu. Desi am stat mult timp cu Motrescu, el nu ne -a spus treaba asta. Eu nu stiu daca Motrescu a stiut sau nu. Dar cert este ca sotia lui Cenusa, care tinea extraordinar de mult la Constantin, sotul ei, pe care l-a cunoscut la Cernauti, când era servitoare la niste familii înstarite, a dorit ca alesul ei sa paraseasca muntii. Si i-a si spus: 

- Costica, Vasile Motrescu e liber, s-a predat, e bine sa te predai si tu. 

- El nu poate fi liber, femeie. El e pazit acasa. Chiar daca îl vezi dimineata si seara, nu-i liber... 

Într-o zi a îndraznit Maria sa-l viziteze pe Vasile si sa-l întrebe: 

- Dumneata, domnule Vasile, esti liber? 

- Cum vezi, i-a raspuns cu subînteles Motrescu. Desi aparent era liber, adevarul era de partea lui Cenusa, Vasile era într-o continua supraveghere. Si era mereu întrebat la post daca a avut sau nu legatura cu Cenusa sau cu Patrauceanu. Vasile era foarte diplomat, când avea ceva de vorbit parasea casa. Îsi lua coasa în spate si vorbea acolo cu cei ce îi puneau întrebari speciale. Asa mi-a vorbit si mie: 

- Am mers la coasa, cu ceva mâncare la mine. Am batut coasa, am mâncat, am tras câteva brazde si un pui de somn. Apoi iarasi am tras la coasa si pe seara am coborât fluierând la vale. Nu stiu daca am fost urmarit, daca a stat cineva în pânda, daca am fost pazit, oricum, nimeni nu mi-a iesit înainte. Stiu ca nu dupa mult timp si Cosma si Constantin au trimis scrisori, întrebând Securitatea: daca ne predam, care e soarta noastra? La care, se întelege, numai un singur raspuns se putea primi - libertatea. S-a cazut de acord asupra unei zile anume si, aproape de fabrica de sticla din Putna, aparu o masina. Un capitan si soferul, neînarmati. Cei doi, Cenusa si Patrauceanu, au coborât cu armele în mâini, li s -a deschis portiera, au intrat în masina si au ajuns la Radauti. Au predat armele, în noaptea urmatoare a fost ridicat si Vasile Motrescu. 

- Bine, bravo baieti, bine ati facut, le-au spus perversii din sediul Securitatii; aveti libertatea, dar trebuie sa dati declaratie sa vedem si noi pe unde ati fost, ce ati facut, la stâni, la cabane, de unde v-ati procurat alimente. Sa ne spuneti pe unde e banda lui Vatamaniuc... 

S-au aflat atunci zeci de oameni cinstiti care i-au sprijinit cu mâncare. A avut loc procesul, si-a intrat în atributiuni Tribunalul mare de la Muntele m\rturisitor 85 Iasi. Constantin Cenusa - munca silnica pe viata, Patrauceanu - doisprezece ani munca silnica, Motrescu - doisprezece ani munca silnica! Asta era libertatea promisa de Securitate! O suta de oameni într-un proces de doua luni, cercetari, anchete vreo sase-opt luni... Stiu ca morarul Ghebler din zona Neamtului a primit doi ani pentru ca a dat haiducilor un sac de faina; se dadeau pedepse grele pentru oricine... 

C.H.: Cum a patruns controversatul Vasile Motrescu în grupul Dumneavoastra? Am înteles ca, desi avea un nume cu rezonanta, în jurul sau erau prezente numeroase suspiciuni... 

Gv.V.: Da, e un capitol de maxima importanta care impune un contur ferm, reliefat special, în 1954, Vasile Motrescu apare în munti, în Bucovina; ceilalti doi, ispaseau închisoarea. Iata de ce a trebuit sa spun cum s-au predat toti pe rând, cum au fost condamnati, ca sa ma opresc aici. Lui Motrescu nimeni nu-i da o bucatica de pâine. Era socotit omul Securitatii. Securitatea, ca sa dea credibilitate si mai mare acestui zvon, acestei convingeri a oamenilor, l-a chemat pe fratele meu Ion si i-a spus: 

- Voi vreti sa-i vedeti pe fratii vostri? Fratele meu Ionica, un om foarte, foarte versat, obisnuit cu capcanele, arestat de rusi, condamnat de Securitate, se uita aiurea. 

- Nu te uita ma, nu te uita, mai Vatamaniuc, ca înca nu-s aici, dar i-om aduce îndata. Daca vreti sa-i vedeti vii, duceti-va si le spuneti sa se predea, ca noi l-am lasat liber pe Motrescu. Noi nu ascundem nimic. Altfel, îi coborâm morti în curând, daca nu se predau. Sa nu ne faceti pe noi criminali, cum ne fac fratii lui Savulet; suntem criminali ca i-am împuscat feciorul? Daca se preda, nu-l împuscam. Asa, nu s-a predat si a ajuns pe masina si l-am aratat lumii; asa îi vom arata si pe ei, morti în masina. Din cauza voastra, voi îi omorâti, nu noi! Voi îi alimentati, în loc sa îi sfatuiti sa se predea! 

- Nu stiu, domnule capitan, nu stiu nimic. Dac-as sti, eu i-as aduce aici! le-a raspuns Ionica. 

- Taci din gura. Eu nu te cred. Asta ti-am spus, acum du-te acasa... Si gata. 

A venit fratele acasa si stiti c-a prins? Fratele meu Ionica a facut un consiliu de familie, m-a chemat la cumnatul Avram, unde mergeam des dupa alimente pentru ca eram mai în siguranta acolo; în curte era si fiul-sau Costan, care avea copii. Nu erau banuiti, stateam într-o camara ascuns doua-trei zile, luam alimentele, dupa care ieseam pe un geam din spate. M-a chemat fratele Ion acolo; a luat parte si cumnatul Gheorghe, la care la fel mergeam adesea, si mi-a spus asa: 

- Mai, daca voi nu-l împuscati pe Motrescu, la noi nu mai aveti ce cauta. 

C.H.: Era o strategie întoarsa... 

Gv.V.: Foarte hotarât!  

- ... Nu mai aveti ce cauta, pentru ca el este sigur moartea voastra. Voi ajungeti în mâinile Securitatii, iar noi suntem în pericol. Asa ca, din acest moment, pâna nu-l împuscati pe Motrescu, la mine nu veniti. Desigur, Motrescu era la noi, în mâinile noastre. Cum s-a întâmplat? Având în vedere faptul ca în comuna Sucevita se înasprise foarte mult supravegherea gazdelor noastre si eram din ce în ce mai strâmtorati si în pericol, eu am luat o masura de siguranta: sa-mi recrutez un om nou, nebanuit pâna acum, fara nici un fel de legatura pe care, în cazul ca mi se va taia si ultima speranta, sa-l pot apela. Cine a fost acela? Irimie Cazacu, zis Pichioiu. N-am fost niciodata pâna atunci la el, dar asa cum v-am spus, când stam zile si nopti, analizând pe fiecare din comuna Sucevita de zeci de ori, am ajuns si la Irimie Cazacu. Si l-am trecut acolo în mintea noastra ca pe un posibil sprijin la vreme de necaz. 

C.H.: De rezerva... 

Gv.V.: Asa ca de data asta eu m-am dus la el într-o duminica noapte, în anul 1954, spre toamna; începuse boncanitul cerbilor. Asta înseamna septembrie. M-am dus la Irimie, am batut în geam. A iesit, m-a luat în casa, m-a recunoscut; el era bun prieten cu Ionica, cu fratele, foarte buni prieteni. 

- Bade Irimie, eu am venit la mata pentru un lucru. Nu trebuie sa-mi dai nimic, eu am acum înca sprijin de la cineva, dar în cazul ca voi fi strâmtorat si vor fi arestati fratii, cumnatii, vei putea mata sa ma ajuti? Nu e nici un secret faptul ca fratii Chiras, Mateienii, sunt fugiti din comuna si sunt cu mine... 

- Gavriluta, stiu. Stiu ca sunteti toti si te asigur oricând, sa nu ai nici o grija. Va dau tot ce aveti nevoie. Mi-a dat si-am mâncat. Tuturor eu le ceream lapte. Acest aliment nu-l aveam în munti; eram satul de cartofi, de fasole, dar de lapte nu. Mi-a dat o strachina cu lapte si am vrut sa plec. 

- Nu pleci, Gavrile, îmi zice. 

- Am de unde lua alimente, sa nu-ti faci probleme, îmi este destula asigurarea pe care mi-ai facut-o pentru viitor. 

- Nu, nu, nu. Nu-ti dau nimic în seara asta. Vreau sa vorbim doar ceva. Stai aici, nu mai merge dupa alimente, sunt cele de trebuinta la mine. Uite ce, mâine e luni - eu lucrez la Bercheza, între Câmpu si Bâtca Corbului, înspre Obcina Putnei. Peste o saptamâna sa vii acolo, eu lucrez împreuna cu cei doi nepoti ai mei. De ei însa sa te feresti. Dimineata, spre ora opt, eu voi fi acolo. Iti aduc malai, fasole, cartofi, pun în caruta si va aduc. Stii ca eu sunt prieten cu Ion Chiras... Ne întâlnim în Subcâmpuri..." L-am ascultat cu atentie. Mi-am zis: „Oare nu ma atrage într-o cursa?" îmi era frica de santaj. Asa a fost atras în cursa fratele meu Nicolae, pe care nu-l vizitam; el fiind cu slujba în armata, a fost slab în fata jocurilor securistilor si a predat câteva gazde, deschizând practic lantul arestarilor... 

Am mers la locul stabilit de Ieremie Cazacu. M-am asezat într-o gropita, învelit în patura; am vegheat cu strasnicie zona de la miezul noptii pâna spre zori. Nu am auzit nimic suspect, nici în stânga, nici în d reapta. Deodata am auzit: dur, dur, dur - venea caruta. A oprit, stateam atent, încordat. Copiii s-au dus în padure. Am aruncat un ciot de lemn lânga coliba. Ieremie era lânga caruta, a tresarit si s-a îndreptat spre deal, pe coasta padurii, înspre mine. M-am ridicat din gropita si el, râzând, mi-a întins mâna si s-a asezat lânga mine. Mi-a zis: 

- Ai venit? 

- Am venit de azi noapte... 

- Uite, aici lucrez eu. Am adus tot ce va trebuie, dar mai stai un pic. Când am auzit „mai stai un pic", am intrat iarasi în griji. „Ce vrea sa însemne vorba aceasta? Nu aveam la ce sta, eu nu eram forestier, eram fugar. Oare nu-i pe undeva un lup pus pentru supraveghere?" - mi-am zis si simteam ca-mi plesnesc nervii. Am ramas. La un moment dat am auzit în spate, pe deal, o tacanitura ca un plesnet de vreasc si am întors capul. Am vazut ca vine un om, nestiind pe moment cine e. Am împietrit. Necunoscutul avea pusca în mâna; nu ma observa, dar Ieremie, familiar, îi iesi înainte. Se cunosteau, nu venea cu frica, ci cu siguranta. Omul acela era Vasile Motrescu! Mie, Vasile nu mi-a spus ca îl stia pe Ieremie, nu mi-a pomenit ca Ieremie l-a salvat pâna acum. Se stiau din timpul evacuarii, când rusii jefuiau carutele si vitele oamenilor, în padurile din jurul Botosanilor, a Dorohoiului. Ieremie a salvat doi cai, Motrescu a salvat doua vaci, îi unea necazul, necazul i-a împrietenit. Au facut un schimb de animale; cu calul primit de la Ieremie, Vasile a adus materiale pentru construirea caselor, multumindu-si copiii. Vasile îl vizita în fiecare an, la hramul Sucevitei. Iata, asadar, de unde se stiau. Cum spuneam, Motrescu i-a dat un semnal lui Ieremie si dupa ce si-au dat mâna priveau împrejurimile. I-a spus Ieremie ceva si eu am înteles. M-am ridicat din gropita si am venit la ei. Vasile s-a repezit la mine, m-a îmbratisat, stiind prea bine ca eu sunt acela care nu sunt de acord cu împuscarea lui. Era un om foarte inteligent, intuitiv si deductiv, însa avea si un mare defect - nu putea sta singur. Oricum, a fost un exceptional partizan, nu pot sa-l descriu, atât de complexa i-a fost personalitatea! Cum am subliniat, fiind un personaj controversat, dubios în libertatea mascata pe care i-au acordat-o slujbasii Securitatii, Vasile Motrescu era obligat sa umble flamând si amarât, evitat si de vicovenii lui si de altii, mai straini, din alte locuri. Haladuia prin paduri ca un lup singuratic, fara un colt de pâine în traista, îndraznind sa ceara câte o gura de mâncare doar de la muncitorii forestieri când le auzea topoarele în p adure. Evita vicovenii si putnenii, cauta mai mult oamenii din Sucevita. Irimie Cazacu a fost salvarea lui, câteva luni nu a trebuit sa apeleze la nimeni altcineva. Avea o colibita peste vârf, sub Bâtca Corbului, trecea Obcina Mare, se întâlnea cu Ieremie si se retrageau la coliba. Vasile îi ducea vânat în schimbul altor produse. Deseori îi spusese prietenului: „Bade Ieremie, eu mor, nu mai pot trai în singuratate. Ori mor, ori ma predau... Dar nu ma pot preda, caci Securitatea ma face bucatele! Stia Motrescu câta fatarnicie e în supusii comunismului. Când i s-a dat drumul în munti, cu scopul de a aduce servicii Securitatii, fiind bine cotat, observându-i-se calitatile deosebite, când agentii au considerat ca l-au câstigat de partea lor, i-au spus: 

- Vasile, nu faci un ceas de închisoare. Uite, te facem ofiter, te trimitem în misiune cu o echipa de-a noastra: Cu Nelu, Costica si Mitica. În realitate, acestia erau inspectorul Goian, capitanul Pasarica si înca unul. „Mergi în muntii Fagarasului, dumneata esti expert, noi avem echipa asta acolo, va veti întâlni cu ea, cu partizanii fagaraseni." Vasile a replicat: - Domnule capitan, dar eu m-am predat. Vreti sa ma împuste banditii? Dumneavoastra ne-ati condamnat o data si nu v-ati respectat cuvântul. Ne-ati spus: predati armele si aveti libertatea... Eu, de un an de zile, nici sotia, nici copiii nu mi-am vazut. Sunt în captivitate la dumneavoastra, chiar daca mi se aduceau prajituri si mâncare, cât vream si ce vream, la Bucuresti, la Interne. 

- Vasile, vei avea dupa aceea libertatea. Dupa ce termini actiunea în Fagarasi, tu pleci acasa. 

- Da, da. Cum sa plec acasa? Ceilalti în închisoare si eu acasa. Ce vor zice oamenii din comuna? 

- Bai, Vasile, dar aceia stau în închisoare pâna vii tu acasa. Nu-i tinem mult, îi trimitem si pe ei. Când vii tu si ei vor fi liberi..." În muntii Fagarasului Vasile Motrescu era trimis ca sa lichideze grupul de partizani condus de Ion Gavrila-Ogoranu. 

-Bine...", se învoi. Asa ajunge Vasile Motrescu în muntii Fagarasului, cu echipa pe care am pomenit-o. E lunga povestea si bine cunoscuta. Eu sunt prieten la ora asta cu Ion Gavrila Ogoranu, fostul comandant al grupului de partizani fagaraseni. A povestit si s-au filmat toate aceste lucruri. Sa spun care a fost momentul si care a fost aranjamentul de a se întâlni grupul de securisti cu grupul de partizani. Securistii travestiti, se dadeau drept partizani, veniti din muntii Vrancei, unde Securitatea si-a bagat coltii, dispersându-i si omorându-i. Scapati, acestia nu puteau supravietui decât daca erau ajutati de cineva; au auzit ca în muntii Fagarasului sunt partizani multi si ca acestia i-ar ajuta. Acesta era grupul de „partizani" din muntii Vrancei - mi-a spus apasat Motrescu. Eu, fiindca am facut o scoala militara, având notiuni de justitie, eram perfect edificat asupra tuturor acestor lucruri. Stiam ca trebuie si suferinta si renuntare la foarte multe lucruri pentru a atinge un ideal. Suspectam absolut orice, stiam ca se recurge deseori la santaj. Prin santaj au fost prinsi unii în padure, la braconaj. Celui vazut în asemenea împrejurari i se spunea: „Mori în închisoare patru ani sau ne joci rolul. Lasi pusca aici, te duci acasa si noi îti dam permis de pusca legal, dar joci rolul, umbli pe urma banditilor." În loc de condamnare, trebuie sa spun, unul a primit permis de pusca si umbla dupa noi, jucând perfect rolul încredintat... 

Grupul trimis s-a întâlnit cu partizanii fagaraseni. În mijlocul lui era Motrescu. Grupul de securisti a recurs la urmatoarea stratagema: a lasat pe unul din formatie într-o cabana, pe motiv ca-i bolnav, ceilalti au mers la locul de întâlnire. Au spus: 

- Hai sa mergem la cabana, ca avem acolo un tovaras, foarte bolnav, sa-l luam si pe el. Fratilor, ne pare bine ca ne-am întâlnit. În momentul când treceau pârâul pe o punte, Motrescu a ramas mai în urma si a îmboldit cu un bat pe unul dintre partizani si a spus: „Securitatea, fratilor, tradatorii neamului!". S-a facut rumoare, partizanii au sarit pe cei doi, unul a sarit si pe el. Atunci el a spus: 

- Stati, fratilor! Ei sunt securisti, eu sunt partizan, ma numesc Motrescu, m-au prins, m-au santajat sa vin cu ei aici, dar eu va spun cine sunt. Dar, atentie, la cabana au automate! Sigur nu vor trage, caci ei vad ca mergem cu totii. Într-adevar, toti au mers la cabana - au stat deoparte securistii, deoparte partizanii, foarte atenti. Gavrila Ogoranu întreba: 

- Vasile, cine sunt dumnealor?" 

Vasile a început asa: 

- Pai, sa vezi, eu sunt bucovinean, am fost partizan... 

N-a apucat a spune ca cei veniti sunt securisti si, ascultându-l pe Vasile unde bate, imediat au sarit sa puna mâna pe automate. Au sarit partizanii, le-au luat automatele si un sac de merinde cu grenade. I-au legat si s-au dus pe munte cu ei. Nu va spun ce s-a mai întâmplat. Cert este ca ei au fost împuscati toti, iar Vasile Motrescu a stat trei zile cu ei. Partizanii fagaraseni l-au lasat cu niste bagaje sub un brad. 

- Vasile, stai aici. Noi mergem într-un loc sa luam niste bagaje, venim aici apoi plecam." Ogoranu mi-a spus: „Când am venit acolo, am gasit pusca rezemata de brad, bocancii jos si Vasile - nicaieri. Am strigat, am stat pe acolo. Securistii au recunoscut ca aveau opt grupuri prinse în felul acesta, pe la Baia de Arama, prin Muntii Vrancei, peste tot. Acum, Motrescu, în camasa si izmana, s-a izbit de stânci, s-a umplut de sânge si, asa, plin de lovituri, s-a predat la un post de militie. Ajuns acolo, a spus: - Anuntati Bucurestiul, eu sunt Vasile Motrescu, ne-au prins banditii si ne-au batut. Uitati în ce hal sunt. Imediat au sosit acolo oamenii Securitatii, alarmati. 

- Vasile, ce s-a întâmplat? 

- Un batrân ne-a pus în legatura cu partizanii si, în momentul când ne-au zarit, au sarit pe noi, ne-au legat la ochi si trei zile ne-au batut. Eu le-am pupat opincile si i-am rugat sa-mi lase viata, ca am sotie si copii acasa, într-o zi, m-au dezbracat si mi-au spus: «Du-te si spune-le banditilor care te-au trimis sa mai trimita si pe altii dupa noi, ca vor avea aceeasi soarta!» 

- Dar unde-s Costica, Nelu si Mitica? 

- Nu stiu. Eu am auzit într-o noapte doua focuri de pusca... 

- A, vrei sa spui ca i-au împuscat? 

- Am auzit întâi vorbind ceva despre un urs. Asa ca nu stiu în ce au tras. Nu stiu nimic. Securistii l-au tinut asa un timp, stateau mirati, scriau. 

- Ati trimis patru banditi dupa noi, tradatorii neamului, v-au trimis pe unul înapoi sa va spuna ce-au patit. Nu mai trimiteti si altii. Asa procedeaza banditii - rosti foarte marcat bravul partizan. Ne-ati promis libertatea si nu va respectati cuvântul! Discutia a avut loc la Ministerul de Interne. Securi stii i-au propus lui Vasile un alt traseu: 

- Vasile, am hotarât sa pleci în Bucovina, dupa banda lui Gavril Vatamaniuc. 

- Cum, domnule capitan - era atunci capitan Cârnu -, „cei din munti stiu ca eu sunt arestat si condamnat, cum apar eu acolo, plus ca Cenusa si Cozma sunt în închisoare? 

- Vasile, un moment. Tu te duci, cobori la orice post de militie si iei alimente. N-ai nevoie sa te vada lumea. Cunosti regiunea. Cauti sa-i gasesti. Nu-i prinzi tu. Ca, în Fagarasi, noi am procedat gresit. Cobori la un post de militie, anunti si venim noi, îi încercuim si îi prindem." Astfel Motrescu a ajuns aici: le-a trimis o scrisoare de adio si le-a spus asa: „Daca ati crezut voi ca eu, taranul V. Motrescu, voi lua mâine poimâine parte la crimele comise de voi în cutare si în cutare loc, v-ati înselat. Criminali si tradatori, ati vândut tara Rusiei..." Dupa scrisoarea de adio, Securitatea a chemat-o pe Maria, sotia lui: 

- Marie, ce are Vasile, a înnebunit? - Nu stiu. El a spus ca a venit într-o permisie si când a plecat a spus ca se prezinta la dumneavoastra. Nu stiu nimic de el. 

- Când vine Vasile îi spuneti sa ne caute, ca nu are nimeni nimic cu el. Sa vina sa stea acasa, ca noi n-avem treaba cu el. Vrea sa ne faca jocul, bine, nu, la revedere. 

Vasile stia ce a facut în Fagarasi. Cum sa vina acasa? Dar nimeni din sat nu stia isprava lui Vasile. Toti stiau doar atât: Vasile a fost condamnat, aceia sunt în închisoare, iar el este aici. Fiind totalmente suspect, rudele mele au spus ca: „trebuie împuscat". 

C.H.: Tot ce ne spuneti despre episodul din Fagarasi, e într-adevar excelent ilustrat de catre Ion Gavrila-Ogoranu în paginile dense din memoriile sale, întâlnirea fiind relatata sub numele „Batul de corn". 

Gv.V.: În acele împrejurari l-a gasit pe Irimie. Vasile i s-a plâns de foame, dar si ca ucigasii îi vor sufletul. 

- Am auzit ca aici sunt partizani. 

- Sunt, Vasile. Dar sunt extraordinar de tainici. Nu prea îi vede lumea. Sunt ca niste oameni invizibili, care apar si dispar si nu stie nimeni nimic de ei. Intra în pamânt... 

- Cum fac bade Irimie sa ma întâlnesc cu ei? - Uite, Vasile, când va fi o zi senina senina, sa nu fie ceata, eu am sa vin aici sus, sa ma întâlnesc cu tine. A stat multe zile în vârful acela si se tot uita pe cer, asa cum se priveste la apararea antiaeriana. Se uita pe cer, asteptând clipa, revelatia. Într-o zi, dupa-masa, spre seara, era lacrima cerul, de o claritate extraordinara. - Vasile, vino încoace. Vezi vârfurile acelea? Peste Sucevita, peste Soarecu? Si i-a aratat Chinul Mare si Chinul Mic. În regiunea aceea ar putea fi ei. Sa vedeti ce înseamna omul padurii! Cu Irimie n-am vorbit niciodata. Irimie nu stia de noi nici un pic. Si totusi a intuit ca acolo e posibil sa stam noi, pentru ca, braconier fiind, el stia locurile tainice care se preteaza pentru o astfel de viata. - Acolo e posibil sa traiasca ei. Mai e si Fundul Marului, Fundul Rustii, Fundul Dragusinului. Pot sa fie peste Obcina, în zona Niculenilor. Sau dincolo, peste Dragosa... Si-a luat Vasile mâncare pentru o saptamâna, ceaunasul, malai, cartofi, fasole si de la Bercheza a trecut la Rusca, de la Rusca în Marul, de la Marul în Dragusinul, apoi peste Dragusinul la Soarecu, cu orientare de partizan versat; a facut ocolul acesta si a ajuns la Chinu. A umblat pe acolo roata-roata. Nimic. Era spre sfârsitul saptamânii. Avea putine alimente. A ajuns într-o seara sub un brad mare, stufos. Si-a zis: aici am sa stau noaptea asta. În caz ca ploua am bradul de aparare si fac un focusor; pârâul e acolo, iau apa si fac o mamaliga. Când privi în jos, vazu un bat nu mai gros decât chibritul, înfipt în pamânt. El se uita la bat, îl cerceta. Un bat, daca era nelalocul lui, îl suspectam. Batul asta nu se înfige daca pica din copac, ca-i usor. Asta-i mâna de om. Dar cu ce scop? A luat batul, l-a examinat, se vedea ca a fost rupt si înfipt acolo. S-a uitat împrejur si a scormonit acolo. Când a dat acele bradului la o parte a vazut ca pamântul e afânat, nu e tasat. A mai scobit si a gasi sticla cu cartuse. Gheorghe Chiras a pus sticla acolo si a înfipt batul; dupa acest reper ar fi nimerit locul, în miez de noapte, smoala putea sa fie. Motrescu a gasit batul, a gasit sticla. Venea de la Putna, de la saizeci kilometri, ocoli într-un teren necunoscut si a gasit sticla cu cartuse în pamânt! Va închipuiti ce instincte aveau oamenii muntelui? Când a gasit el sticla nu mai era nevoie de alta dovada ca noi suntem prin apropiere. A cautat mai amanuntit, facând cercuri foarte strânse. Mai la vale, pe marginea pârâului, a gasit bordeiul nostru. Am spus ca era spre toamna. Am facut bordeiul si ne-am dus dupa alimente, sa fim bine aprovizionati peste iarna. Drumul era foarte lung de acolo pâna în sat, evitam anumite puncte periculoase, anumite locuri de trecere. Faceam ocoluri mari prin desisuri, pe unde circulau mistretii, în comuna am stat vreo trei zile. Vasile Motrescu s-a instalat în bordei; noaptea îsi facea mamaliga... Asadar, Vasile ne-a gasit bordeiul. S-a instalat ca vulpea în vizuina bursucilor; s-a dus si a împuscat un caprior, malai a mai gasit acolo; suferea însa de o mare neliniste. Zi si noapte nu dormea. Nu stia cum se va întâmpla întâlnirea cu proprietarii. Noi, când plecam de la bordei, camuflam intrarea, plantam un bradulet verde pe bordei, braduleti împrejur, multe semne. Era imposibil sa intre cineva si sa nu darâme unul din semnele care le puneam noi, sa nu le deranjeze de la locul lor. Am venit. De la distanta de o suta-doua sute de metri, dupa ce i-am lasat pe fratii Chiras cu rucsacele, fara greutate la mine, liber pentru actiune, am mers sa controlez semnele. Într-un loc, am vazut ca cele doua paie pe care le-am legat eu de o parte si de alta sunt rupte. Vasile a facut între timp explorari în jurul bordeiului. Toate cele cinci semne le-a miscat de la locul lor, fara a le da importanta. M-am dus dincolo. Si pânza de paianjen era rupta; eu n-o rupeam, o lasam întotdeauna acolo, caci era un indiciu. Dupa ce treceam printr-un alt loc, cu ai mei, puneam la loc semnele. Dincolo, cetina pe care am aplecat-o eu nu mai era la locul ei, era tot aplecata, dar nu era unde am pus-o noi. Luând-o în piept, creanga s-a dat la o parte si n-a mai venit la locul ei. Era pericol. Am mers la ai mei si le-am spus: 

- La bordei a intrat cineva. 

C.H.: Era ziua de-acuma, nu? 

Gv.V.: Spre seara. Am plecat noaptea din comuna Sucevita, am calatorit, ne-am odihnit, am stat toata ziua sub greutate. Spre dupa-masa, pe la patru, am ajuns. Ai mei s-au alarmat. Am pasit atenti spre bordei. Banuiam ca e cineva. Ne-am zis: nu intram. Facem o pânda, trebuie sa iasa intrusul. La noapte trebuie sa iasa afara. Am auzit la un moment dat, de la vale, „plisc!", în fata bordeiului. Ne-am dat dupa o tufa si am vazut un om. Pusca era jos, strângea niste vreascuri de aprins focul, surcele de brad, maruntisuri. Ne uitam si nu-l cunosteam; pe Motrescu îl stiam doar din spuse... 

C.H.: Extraordinar... 

Gv.V.: Descris, el este. Înalt, brunet, cu pusca jos. Am iesit si l-am somat. El a ridicat mâinile. „Vino la deal, la noi!" Eram la sapte-opt metri. Acolo erau braduleti, desis. A venit. A lasat pusca acolo. Ne-am dus, am luat pusca si l-am bagat în bordei. Ne-am luat pe rând rucsacele. Acum a avut loc sedinta în familie: sa-l împuscam pe Motrescu. Informatiile care le aveam despre Motrescu toate concluzionau ca este tradator. Pe cumnatul Gheorghe, la care trageau niste vicoveni, cu boii, venind luni si plecând sâmbata acasa, lucratori în padure, l-am întrebat ce fel de oameni sunt, caci vreau sa vorbesc cu ei, sa iau informatii despre Motrescu. Am iesit într-o zi la ei, sâmbata seara, când se pregateau sa plece acasa si i-am întrebat - unul se numea Gavril si unul Toader, tata si fiu, Gavril Hritcan era batrânul, Toader Hritcan era feciorul: 

- Bade Gavril, uite cine sunt eu. Am o rugaminte la dumneavoastra, vreau un lucru sa-mi spuneti, va rog foarte mult, ca-i vorba de vietile oamenilor. Spuneti-mi ce situatie este Motrescu? Ce stiti dumneavoastra, ca sunteti vicoveni? Am mai stat de vorba si cu alti vicoveni - am zis aiurea - si cei mai multi mi-au spus ca n-au încredere în el... 

- Eu stau în apropiere de el, îmi raspunde Gavril Hritcan. Nu stiu ce sa va spun, dar ceea ce stiu va spun. Sotia mea merge ziua sa ia din papusoi frunza de sfecla, câte un bostan, sa dam la animale, la vietati. Si gaseste urma de bocanc, de cizma, în porumb la mine. Si mai ales pe un anumit loc, aproape ca e poteca batuta spre casa lui Motrescu, a tatalui lui... 

Atunci, m-am întrebat: „Daca-i omul Securitatii, cum s-a lansat vorba, de ce se fac pânde la casa lui, de ce-o ameninta pe Maria, sotia lui? Dar nici ce spune Vasile Motrescu nu poate fi crezut!” Nu stiam deocamdata care e situatia acestui om extraordinar de dur, cu o rautate pe care i-a însamântat-o comunismul, în închisoare, în lagar, în prizonierat. Decizia din „consiliul de familie" mi s-a parut pripita. „De ce sa-l împuscam, poate nu-i tradator?" Oricum, clipele au început sa se precipite. Dar eu mi-am amintit de lectiile de la scoala de politie judiciara, când profesorul Praporgescu de la „Carmen Sylva" ne-a spus: 

- Domnilor, veti fi pusi în situatii deosebit de complicate, sa cercetati cazuri deosebit de încurcate. Sa stiti ca adevarul nu este usor de gasit. Cu rabdare, sa suspectati orice mic amanunt care va poate duce pe o pista cu totul alta decât cea reala, orice aparenta dovada care poate duce pe o pista falsa. Sa stiti un lucru: mai bine sa fie zece vinovati în libertate, decât un nevinovat în închisoare!" Acest lucru mi-a intrat în sânge, în creier si nu puteam accepta. De aceea, si acum, orice aud, chiar daca e împotriva mea, eu primesc cu rezerva. Oricând realitatea poate sa fie alta. Nu dau ascultare zvonurilor, tuturor cuvintelor pe care le aud. Stiu ca adevarul poate fi în cu totul alta parte. Si de data aceasta, aplicând preceptul marelui profesor de Cod penal, am îndraznit si am zis: 

- Frate Ionica, eu n-am dovezi cum ca Vasile este omul lor. Ce vorbeste lumea nu-i litera de Evanghelie. N-am dovezi ca ceea ce se spune despre Motrescu este adevarat. Dar stiu un lucru: ce spune Securitatea niciodata nu face doi bani. Si va întreb pe dumneavoastra: daca e omul lor, de ce ar veni sa se divulge, când toti se feresc de el? Nu sunt de acord. Nu pun pret pe nimic, nici pe ce spun oamenii, nici pe ce spune Vasile Motrescu si nici pe ce spune Securitatea... 

- Atunci ce sa facem, Gavrile, cu el? 

- Ce sa faceti, ma întrebati? Sa nu ne grabim... 

Stateam la sfat acolo, în fata bordeiului, afara; pusca lui Vasile era la noi, armamentul, la noi. N-avea ce ne face. El a simtit ca e în pericol. Mi-a spus mai târziu. Ramasese în picioare, în seara aceea, hotarârea sa fie împuscat. Ca sa scapam de el, caci nu puteam merge dupa alimente... 

- Ce facem, îl luam cu noi?" întrebara sfiosi fratii. Le-am spus astfel: 

- Fratilor, lasati-ma un moment, sa-mi iau ranita, automatul, sa-mi iau ceva alimente pentru o zi-doua. Sa fiu singur, caci singuratatea, pentru mine, este mana cereasca. Îmi trebuia liniste. Deseori fugeam de ai mei si stam câte o saptamâna, doua retras, puteam sa ma rog lui Dumnezeu în tihna. Traiam intens rugaciunea, extrem de apropiat de ceea ce trebuie sa fii când te apropii de Dumnezeu. Simteam o siguranta extraordinara când eram singur. Nimeni nu facea zgomot dupa mine, nimeni nu vorbea, nu auzeam, auzeam numai soapte, animalele nevinovate din jurul meu. Stateam adapostit atât de bine, încât caprioarele se jucau deasupra mea..., si jderii, si cerbii, lupii si râsii... Am zis catre fratii mei îndoielnici: 

- ...îmi iau ce este al meu si dupa ce trec peste obcina, puteti sa-l împuscati, eu nu vreau sa aud zgomotul pustii." Când au auzit fratii aceste cuvinte, oarecum intrigati si neputinciosi fara prezenta mea, au zis: 

- Bine, Gavrile, stai un pic, dar tu ce spui, îi dam drumul? El ne-a descoperit. Ce facem? Ne sapam alt bordei, în alta parte? 

- Nu, uite ce facem, îi dam pusca, îi dam cartusele, îl tinem descult si-i dam drumul... 

L-am chemat afara. El sigur a crezut ca l-am chemat sa-l împuscam. 

- Vasile, i-am zis, dumneata stii cum a murit Toader Brailean? Stii! Stii cum a murit Sumlanschi? Stii! Acesta-i pretul tradatorilor. Nu stiu ce hram porti dumneata. Nu stim, nu avem de unde. Noi suntem aici ceea ce vezi. Ce spui dumneata credem si nu prea." 

Apoi i-am spus: 

- Esti partizan vechi si stii bine ca un partizan adevarat nu moare. Dar daca încalca regulile sfinte ale tagmei, îl împusca banditii. Daca însa e corect, traieste mult si bine. Avem o rugaminte la dumneata, ia-ti pusca, ia-ti cartusele si Dumnezeu sa te ajute! Obcina Putnei sa nu o treci, înspre Sucevita. Daca te întâlnim, te împuscam, asta ti-o spunem deschis. Oamenii nostri, braconierii, te vor vedea si te vor împusca sigur. Esti foarte suspectat... Noi suntem partizani, nu ocolim, o spunem limpede. Dumneata spui ca esti partizan, dar oamenii stiu ca dumneata ai tradat grupul Cenusa si esti în munti dupa noi. Se spune ca esti omul Securitatii si sigur vei fi împuscat. Asta e hotarârea oamenilor... 

A pus privirea în pamânt, foarte abatut, încurcat de gânduri. 

C.H.: Din descriptiile Dvs., reiese ca Motrescu, dincolo de barbatia lui de fier si de faptele lui parca decupate din legenda, era un personaj tragic. 

Gv.V.: Era. El este unul dintre exponentii dramei românesti din acel timp, un om cu un destin deloc comun... 

C.H.: Câti ani aveati atunci când exprimati pozitii atât de ferme, de adevarat lider încercat? Cu o maturitate de invidiat... 

Gv.V.: Aveam 25 de ani. Aveam experienta, e drept... 

C.H.: Va mai amintiti - ca sa ne întoarcem la acelasi moment de înalta tensiune - când l-ati reperat pe „suspect" la bordei, ce replici au facut dialogul? 

Gv.V: Prima data: „Cine esti dumneata?" Dupa ce s-a legitimat ca este Vasile Motrescu, l-am întrebat: „Cine te-a adus aici?" 

A raspuns ca singur a reperat bordeiul, apoi l-am întrebat cum a ajuns în Bucovina, despre condamnare si despre alte crâmpeie de viata... 

El, dupa ce l-am anchetat foarte strâns, cu întrebari scurte, ne-a spus: 

- Oameni buni, eu ce spun adevar este, dumneavoastra puteti crede ce stiti. Eu acesta sunt, dumneavoastra acestia sunteti. Daca puteti sa ma ajutati, sa ma salvati, bine, daca nu, Dumnezeu sa va calauzeasca. V-am spus totul, altceva eu nu va pot spune. Minciuna nu convinge, eu va spun adevarul. 

Ma întorc la Ieremie Cazacu. El m-a rugat insistent sa-l primesc pe Vasile Motrescu, garantând pentru integritatea sa. Motrescu, la întâlnirea mijlocita de Ieremie, s-a aratat foarte bucuros de prezenta mea. Irimie, un zdrahon de doi metri, ne-a luat sub câte un brat si ne-a spus ca un tata: 

- Mai fratilor, va rog stati împreuna, va rog în numele lui Dumnezeu. Ieremie avea foarte multa mila fata de Motrescu, caci Motrescu i se plângea deseori ca sta singur si nu stie ce sa mai faca. Va rog în numele lui Dumnezeu, stati împreuna, ca e mult mai bine. Eu va voi ajuta cu tot ce va va trebui, eu lucrez în padure cu caruta si va voi aduce de toate. 

- Bine. Vedem noi ce facem, spun eu. 

- Acum stati sa plece baietii, sa-i trimit dupa lemne la deal, caci avem de facut carbuni. 

A adus mâncarea, am mâncat, ne-a dat malai, cartofi si fasole si cu aceste provizii, cu Motrescu, am plecat spre colibita lui. În drum spre colibita, Vasile îmi zice: 

- Gavriluta, am toata încrederea în tine, caci am vazut atunci când am fost la voi cine esti. Hai pe aici sa-ti arat ceva. Am intrat într-un zmeuris care nu mai avea fructe, în lastaris era imposibil sa se intre fara zgomot. 

- Cum intram pe aici, facând zgomot?, întreb eu cu o anumita grija. 

- Hai, ca nu departe am sa-ti arat ceva... Aici am rezerva de la fagaraseni. 

Într-o cutie de lemn erau depozitate, putin malai, fasole si putina brânza, brânza batuta într-un borcan. Pentru doua saptamâni aveam hrana asigurata acolo. „Si acum hai la coliba", mi-a zis. 

Si am trecut spre colibita lui, o colibita pentru un singur om. 

C.H.: Suspiciunile dumneavoastra s-au terminat dupa ce l-ati eliberat sau, pe drum, pe carare, tot va gândeati ca poate fi un pericol? 

Gv.V.: Total grija nu s-a spulberat, dar am mers asa, ca într-un fel de jungla necunoscuta, cu suspiciunea ca la orice pas s-ar putea ivi pericolul. Va închipuiti, ca într-un teren necunoscut, plin de primejdie. Am ajuns la colibita. De bucurie, m-a pupat de doua-trei ori. Era acum un om la locul lui. Avea cu cine vorbi, nu era singur. Imediat a lasat pusca, s-a apucat si a marit colibita, a facut-o sa încapem amândoi. Avea carne la coliba, într-un izvor. Mi-a spus ca în urma cu doua saptamâni a tras într-un cerb, ca aici, la deal, este o saratura unde vin cerbii si caprioarele sa linga pamântul umed, unde a pus sare padurarul Bujanovschi. El a facut o pânda acolo, caci a vazut urma si a tras într-un cerb si, în timp ce-l urmarea pe dâra de sânge, sa întâlnit cu Bujanovschi. Acesta a fost somat si imediat a cedat. Avea pusca la el, a spus ca este paznicul de vânatoare din regiune. „N-am nimic împotriva dumneavoastra, am auzit pusca si am venit aici", a zis Nicolae Bujanovschi. 

A stat de vorba cu el. I-a spus cine e; ca are colibita aici nu i-a spus, Doamne fereste. Asta s-a întâmplat mult mai la deal, în desis. Cerbul se îndrepta spre Putna, Vasile a tras pe fuga si l-a ranit. I-a zis astfel padurarului: „Eu am o rugaminte la dumneata. Daca vrei, mâine-poimâine vino aici si daca gasesc cerbul, te astept. Fac la noapte un foc, frig ceva, manânc si te astept. Sa vii aici, vreau sa-ti dau si matale o bucata din el, caci eu ce sa fac cu atâta carne? Si-i pacat sa o lasam aici." Peste doua zile a venit Bujanovschi. I-a dat o bucata de carne, din pulpa dinapoi, macra; a stat de vorba cu el si i-a cerut niste cartuse. Bujanovschi i-a zis: „Aveam ceva pe acasa, dar nu stiu. Trebuie sa le caut. O fi ruginite, ca de mult le-am pus undeva...” 

Dupa ce mi-a spus Motrescu acestea, m-a întrebat ce fel de om este paznicul. 

Eu i-am spus: „Bujanovschi are comportamentul unui om deosebit de bun, dar este suspectat ca este foarte maleabil. Oricând s-ar putea sa joace vreun rol. Nu este un om pe care sa te bazezi, desi este, cum am zis, bun. Are un cuvânt care îti merge la inima, dar în probleme complicate nu stii în ce parte poate oscila." 

Bujanovschi a venit a doua zi, Vasile i-a dat carnea, a plecat promitându-i ca-i va da cartuse. Cândva i-am spus lui Bujanovschi ca am sa dau pe la el într-o noapte. Ajuns la el, noaptea, i-am spus: 

- Mi-a vorbit Motrescu ca s-a întâlnit odata cu dumneata si ca i-ai promis niste cartuse. Poti sa mi le dai? 

- Da, Gavriluta, dar nu stiu daca mai sunt de folos. Mi-a dat câteva cartuse Marhiner, altfel de cum avea Motrescu, destul de ruginite. Oferta putea fi suspectata! Mi se da ceva numai pentru a se tine legatura cu mine. Oare sa ma folosesc?, am întrebat. 

Mi-a zis: 

- Mai dai pe la mine, mai... Acum n-am nimica, asa, cu ce sa te ajut, dar... 

Era o încurcatura. S-a scuzat ca nu-mi poate da, dar mi-a zis sa mai dau pe la el. Ma lamuream ca vrea sa ma tina agatat. 

Am mers la Motrescu, i-am spus ca am fost pe la Bujanovschi, ca mi-a dat cartusele. Într-o alta împrejurare am mers cu Motrescu la vânatoare, la Putna; am împuscat un cerb, chiar dupa ce am jupuit victima, prin octombrie, l-am întâlnit pe Ilie Albu. Era în 1954... Cum a fost? Am auzit un strigat. Ne-am alarmat. Cine sa fie, pentru ca în regiunea aceea nu era lucrare forestiera? Era toamna, nu erau fructe de padure, ce om s-a ratacit pe aici? Eram în cumpana apelor, aproape de Obcina cu Sucevita. Am luat automatul repede si m-am dus într-acolo, sa fac o pânda, sa vad prin padure daca urca la deal vreun om. Într-adevar urca un om, din Sucevita, pe care l-am cunoscut repede. Albu era un om foarte sarac. Am iesit la el, l-am chemat si el a venit la mine. Când am iesit în fata lui, i s-a facut obrazul ca gheata. 

- Vino încoace, bade Ilie. 

A ramas surprins ca-i spun pe nume, nu m-a cunoscut de-odata. 

- Ma cunosti? 

- Nu. O, o! M-a îmbratisat. Tremura, avea emotii. 

- Ce faci, Gavriluta? Era prieten bun cu fratele meu Ionica, un om necajit, cu o droaie de copii acasa. 

- Am fost la manastirea Putna. Sunt cu cineva din Voievodeasa, mi -a facut cunoscut. I-am spus ca si eu merg la Sucevita. Ne-am însotit la drum. El a luat-o mai pe stânga si ne-am ratacit unul de altul în ceata de toamna si l-am strigat. Cunostea padurile, oamenii din partea locului. Am taiat o bucata de carne din cerbul jupuit pentru care s-a bucurat si mi-a multumit. Motrescu a ramas nedumerit când a vazut ca vin cu el. Iam spus lui Motrescu tot, tot si el, generos, a spus ca am facut bine ce-am facut. L-am rugat pe Albu sa nu spuna nimanui ca ne-a întâlnit acolo si ce s-a întâmplat. 

- Domnu' Gavriluta, dar nu stie Ionica, fratele, nu ma cunoaste ce om îs eu? 

- Ba da, si eu bade Ilie, stiu tot... 

A plecat. Am luat câte un rucsac de carne si restul l-am învelit în urzica si 1-am agatat la o înaltime de cinci-sase metri în brazi. Am luat câte douazeci de kilograme fiecare, coarnele le-am ascuns într-un loc, pielea am aruncat-o deoparte si am venit la coliba noastra. 

- Frate Vasile, eu ma duc în sat, duc carnea asta la niste oameni de-ai nostri si daca îi întâlnesc pe fratii Chiras, merg cu ei sa iau carnea ramasa acolo... 

- Bine faci. M-am dus si la Ionita Procopciuc cu o bucata de carne. Am dus si la sora mea Margareta, si prietenei mele Natalita. La Ionita, întâmplator gasindu-i pe fratii Chiras, am lasat desagile acolo si am spus: 

- Fratilor, am împuscat un cerb în zona Putnei. Avem acolo carne multa, hai sa o luam. 

- Nu luam cu noi decât o pâine, sa avem pentru o zi, caci nu avem la ce zabovi, mergem, luam carnea si venim înapoi la oamenii nostri, hotarî Ionita. Am ajuns toti patru la locul unde era vânatul. Fratii Chiras s-au uitat sfredelitor la mine. S-au uitat surprinsi la Motrescu. Si iarasi m-au privit de sus pâna jos, întrebând din sprâncene: „Ce cursa e asta?". Eu am zâmbit, le-am înteles nedumerirea si am spus: 

- Fratilor, Gheorghe si Ionica, de o saptamâna stau cu Vasile, de când am plecat de la dumneavoastra, fiti fara grija, e un om corect. Cu Vasile am împuscat cerbul, haideti toti sa punem în desagi carnea... Si daca veti binevoi, vom sta împreuna toti, daca nu, cum veti vrea. Dar eu pe acest om nu-l las, nu-mi da voie inima sa-l las, caci e în mari încercari... 

Ion m-a ascultat, broboane de sudoare i-au iesit pe frunte, sudoarea-i picura din mustati în barba; era îndoielnic, nu i-a prea placut cuvântul meu. În cele din urma am împartit carnea; fratii Chiras si-au desertat rucsacii la familiile lor, Motrescu i-a rezervat o parte lui Ieremie Cazacu, iar eu am ramas la coliba asteptându-mi aici ortacii. Aveam bordeiul în Dragusinul, neterminat si nu tocmai bun. Le-am spus fratilor sa nu vina cu prea multe provizii din sat, deoarece avem un om de legatura care ne va ajuta, usurându-ne, aducându-ne cu caruta alimentele, pe Ieremie. Si amintind acest nume, le-am alungat suspiciunea caci le-am povestit ce relatii si de când sunt acestea între Ieremie si Vasile Motrescu. Cel putin Ion s-a linistit, amintindu-si-l pe Ieremie din vremea când era arcas, membru într-o organizatie peste care el a fost comandant. Din acea grupare, activa înainte de razboi, a facut parte si locotenentul Gheorghe L. Motrescu (n. 1907), inginer silvic, care a recrutat multi partizani, voluntari bucovineni, când a primit comanda Companiei 3 „Putna", cu contributii remarcabile în anii '44. Astfel, Irimie Cazacu (mort eroic în detentie - asta nu trebuie uitat!) ne-a adus de doua ori alimente si, pe lânga carnea pe care ne-am rezervat-o, aveam cât ne trebuia pentru a depasi iarna toti patru. Gheorghe Cazac a lui Onofrei, o gazda a mea de multa nadejde multi ani, conform unei întelegeri prealabile, ne-a asteptat pe mine si pe Motrescu la stâna. Ne-a pretins în schimbul celor douazeci de kilograme de brânza primite un bon pentru patruzeci de kilograme, motivând c a brânza si asa o are de dat cooperativei, dupa cum era regimul cotelor. Ne-a precizat: „Eu nu voi fi la stâna. Voi fi la cooperativa, sa le spun celor care colecteaza bunurile sa vina sa-si ia brânza." Pentru noi s-a conturat o suspiciune, mai ales ca acum se repeta acelasi scenariu din anul trecut. Cum vine asta, ne-am întrebat, venim deodata la stâna si noi si cei din cooperativa? Am adus bonul pentru patruzeci de kilograme, am luat marfa si cu Vasile ne-am întors la bordei. Gheorghe a fost cândva arestat, la fabrica de cherestea din Sucevita; când a mers sa-si ia calul din dumbrava, i s-a facut perchezitie. Se stia ca ne ajuta, iesise zvon ca partizanii îi viziteaza din când în când stâna. Despre acest om am mai vorbit când am evocat încercuirea de pe Pârâul Boului si voi mai vorbi când voi sublinia viata din închisori si prezenta în viata mea a Natalitei Sireteanu... 

Acum însa sa revenim. Cu uneltele aduse de Ieremie am sapat un nou bordei, încapator, aprovizionat ca niciodata. Am facut câteva drumuri în sat, Natalita mi-a dat zahar, macaroane si orez si tot ce mai trebuia pe lânga ce aveam. 

C.H.: Unde erati atunci? 

Gv.V.: Sub Bâtca Corbului... A nins. Era Craciunul. Aveam tot ce ne trebuie si nu ne-am mai dus în sat. Am sarbatorit fericiti... 

C.H.: Fericiti? 

Gv.V.: Da, chiar asa. Stiu ca sunteti surprins, dar fericirea are multe dimensiuni. Cititi „Jurnalul fericirii" scris de un monah puscarias si veti întelege ca Pa[tile si Craciunul, ziua onomastica, o idila, un succes pot fi traite si altfel... 

C.H.: Nu-mi este strain nici „Jurnalul...", nici monahul de la Rohia... în acelasi context memorialistic, pe lânga alte diverse lucrari tiparite, am facut „strigarea" unui catalog de martiri care m-a tulburat profund; e vorba de suplimentul revistei „Renasterea" de la Cluj, intitulat „Marturisitori de dupa gratii", antologie-pomelnic pus la vedere de marinimosul prelat carturar Bartolomeu Valeriu Anania - o panorama a Gulagului românesc reprezentat de catre slujitorii Bisericii care, de nenumarate ori, au lamurit Fericirea în cele noua dimensiuni ale ei, cum e ilustrata de Hristos în Predica de pe munte. 

Gv.V.: Sa retineti, când vom ajunge la viata din temnitele rosii, voi spune ceva despre Nicolae Steinhardt... 

Sa continuam. De marti 18 ianuarie 1955 am ramas cu Vasile Motrescu, numai cu el. Ninsoarea ne-a tinut pe toti împreuna, dar dupa ninsorile dinspre ziua Sfântului Nicolae s-au aratat zile mai blânde; fratii Chiras, doriti de familie, se uitau pe ferestruica, nadajduind o schimbare de vreme. In ianuarie a nins însa mai mult si speranta lor a fost curmata - nu era permis sa lasam urme. Spre ziua de 16- 17 ianuarie însa soarele le-a redat bucuria de a iesi din bordei. Vârfurile muntilor erau descoperite, omatul se arata ici-colo, în pete. 

- Fratilor, timpul e bun, nu mai ninge, mergem pâna acasa sa vedem ce mai e si ne întoarcem. 

- Daca încep ninsorile, sa nu faceti urme. Stati pe loc, unde va prinde vremea, ori înaintati dupa ce vedeti ca se topesc zapezile", le-am dat eu sfaturi. Cu Motrescu, ramasi singuri, faceam obisnuitele schimburi de santinela. Era ger cumplit, pâna la miezul noptii stam de veghe; am facut focul, am mâncat, ieseam din timp în timp afara. Nu era nimic suspect. Vasile a iesit la schimb, în zori, eu strângeam masa, jaratecul sub oala cu ceai. Afara nu se putea sta mult, gerul te întepenea. Stam si asteptam sa-l înlocuiesc. Deodata, Vasile a dat buzna în bordei, spunându-mi repezit: 

- Se aud niste zgomote suspecte la deal! Am iesit afara. Se auzeau într-adevar niste fluieraturi discrete prin care cei din lastaris tineau legatura cu cei care coborau prin faget spre bordei. Padurea de fag era la vreo zece metri de desisul unde ne-am instalat. Era înca întuneric, priveam spre padurea din care veneau fluieraturile, dar era imposibil de vazut ceva. Nu vedeam nimic, dar stiam ca securistii din faget îsi dau semnale, tinând legatura cu cei din desisuri. Am intrat repede în bordei si m-am îmbracat, mi-am tras pufoaica, mi-am luat automatul Deimler-Puch si arma Manlicher, munitia si rucsacul. Vasile, fiind santinela, era îmbracat; si-a luat si el rucsacul pregatit si arma si, surpriza, când am iesit nu l-am mai gasit pe bordei. Agil, a aplicat o metoda pe care am intuit-o rapid, desi putea fi si alta din cele multe care se impun când te scoate din bârlog potera. Eu nu mai aveam ce astepta; am studiat într-o secunda situatia si am concluzionat: fluieraturile vin dinspre faget în desis, asa ca un capat al cordonului, care nu poate fi nesfârsit de lung, trebuie sa fie în faget si zona care e în interes e numaidecât desisul. Astfel gândind am luat-o în diagonala, sa nu ma izbesc de linia lor, sa ies în capatul liniei, în faget, în spatele lor. Era o metoda pe care o aplica mistretul, care nu iese din desis decât cu foc de pusca. Am ajuns pâna în marginea fagetului si am facut zgomote acolo. Ce fel de zgomote? Pasind în dreapta si în stânga, fosnind... 

Frunza era înghetata, fiind ziua cald si noaptea ger. Fosnea tare, cum plesneste gheata. Si ma opream, ascultam daca nu vine ceva de la deal, din partea de sus, prin desis. N-am auzit nimic. Asta însemna sa stau pe loc, ca nu e nimic prin desis. La un moment dat, aud în fata mea zgomote. Ma retrag dupa un bradanel stufos si intru jumatate sub el, cu picioarele afara. Pun carabina jos, dezasigur automatul, cu degetul pe tragaci privesc printre crengile bradanelului stufos crescut într-un loc liber. Iata doi securisti! Vin din fata, vin spre mine. Pe partea cealalta a bradanelului s-au oprit. Ridic privirea printre crengi si ma uit. Unul din ei avea ochii albastri, cel mai mic (a aparut ca martor al acuzarii la proces), cel înalt sta descumpanit. Daca întindeam mâna, îi prindeam de picior. Sa ma ridic, ce sa fac? Duc o lupta extrem de strânsa cu mine. Sa ma ridic sa-i somez, ce vor face ei? întotdeauna, în situatii mai complicate, am stat pâna în ultima fractiune de secunda, stapân pe mine, încrezator; nu ma temeam ca vor avea fractiunea, clipirea de ochi decisiva, eram stapân pe situatie. Ma uitam sa vad ce vor face. Am fost într-o situatie cumplita. Norocul a fost de partea mea. La bordei se tragea. O voce a strigat: „Nu mai trageti!" Câteva automate au rapait mai departe. Unul din soldatii din raza mea a întrebat: - Au descoperit bordeiul sau...? Înca înainte de a ajunge la bordei ei trageau prin desis. Le era frica sa înainteze fara foc. Trageau în fata lor, se miscau unul lânga altul. - Oare a cazut ceva?, întreba unul dintre ei. - Nu stiu, ridica din umeri celalalt. Tu ia-o pe aici si eu pe aici..." Unul a luat-o la deal de bradanel si unul la vale. în clipa aceea, daca ar fi întors capul, îmi vedeau picioarele. Dar ei s-au dus înainte. Nu erau oameni antrenati pentru padure, erau niste soldati, Dumnezeu stie din ce parte a tarii, care au facut instructie cum au facut, dar nu erau înfratiti cu codrul cum eram noi. Noi vedeam si veverita, vedeam ciocanitoarea, pasarea aceea care e verde cum e muschiul copacului, o vedeam când misca acolo sus, nimic nu scapa nevazut. Or ei au trecut pe lânga mine si nu mi-au vazut picioarele care erau afara. Si daca ma vedeau, unul era pe dreapta, altul pe stânga, ce puteam face eu? Nu-i aveam pe amândoi alaturi, sa-i somez. Daca eu trageam în unul, tragea celalalt în mine. Dumnezeu a fost cu mine! Ei au trecut pe lânga mine, eu m-am întors, m-am asezat pe sezut si ma uitam cum pleaca la vale, spre bordei. N-au mers mai mult de vreo cincisprezece metri. S-au asezat, unul colo si unul colo. Peste pârauas era bordeiul nostru, la alti zece metri. La un moment dat vad ca cel de la deal Constantin Hrehor 102 fuge aplecat la cel de la vale, îi spune ceva si revine la locul lui. Mult m-am gândit ce i-o fi spus. Eu tocmai voiam sa ma scol sa plec pe locul unde au venit ei, caci acolo era acum liber. Dar daca mai sunt din echipaj si eu fac zgomot? E pericol. Stau pe loc. Eu am crezut ca i-a spus: „Când ma scol eu sa plec, sa te scoli si tu". Dar n-a fost asa. L-a anuntat: „Fii atent ca vine banditul". Ei au auzit ca vine cineva de la bordei. Au crezut ca e partizanul. Când colo, oho!, partizanul era mult în urma lor! Venea soldatul Mihai Valimareanu cu câinele sau, Afumatu, pe urma care mi-o luase de la bordei. Ei n-au vazut, dar au auzit ca vine cineva si au anuntat: „Atentie ca vine partizanul!". Când a aparut Valimareanu, eu l-am vazut. Aveam acum trei în fata mea. Avea automatul asa, cu cureaua pe umar, subsuoara, cu teava înainte, avea mâna pe teava. Cu mâna stânga tinea câinele de lesa. Când a sosit acolo, câinele a adulmecat aerul. Au stat de vorba. „Pe unde a luat-o?", întreba Valimareanu. Cei doi i-au spus: 

- Pe aici n-a trecut. - Nu se poate, pâna aici m-a adus câinele. 

- Pe aici n-a trecut, au raspuns cei doi soldati. Cum a fost? Acolo era o potecuta si eu am sarit peste aceasta, un metru si jumatate, iar câinele mi-a pierdut urma. Si atunci Valimareanu, a luat carabina, a dat drumul la câine si a spus: 

- Afumatu, urma! Si Afumatu a sarit peste poteca si, adulmecând, a venit la mine: 

- Ham, ham, ham, ham! Se uita la mine si latra, se uita la stapân si latra. Eu stam cu sezutul pe pamânt, cu automatul pregatit, închipuindu-mi ca Valimareanu se va eschiva, facându-se ca nu ma vede. Ma uitam nemiscat si la câine, si la el. Valimareanu a vazut unde latra câinele, a aruncat cureaua de pe umar, a dezasigurat automatul. Când sa duca la ochi arma, eu, cu o zecime, cu o miime de secunda înaintea lui, am fost cu automatul la ochi si am tras. Valimareanu a cazut. M-am ridicat sa fug, sa nu fiu nevoit sa deschid foc si pentru ceilalti doi. Câinele m-a apucat de picior, m-a trântit jos, asa cum pun piedica fotbalistii. M-am rasucit si am împuscat câinele. Am scapat astfel din capcana de la Bâtca Corbului. Având în vedere situa tia deosebit de complicata, nu m-am mai întors sub bradutul stufos, sa-mi iau arma Manlicher. Sigur, cum nu am tras în cei doi, care erau numai la un metru de adapostul meu, nu as fi tras nici în Mihai Valimareanu daca nu ar fi întins arma spre mine. Acesta e pretul confruntarilor... 

Schimbul de focuri a durat înca vreo doua ceasuri, cu mare înversunare. Efectivul utilizat la aceasta actiune nu a fost mai mic de o companie, asta însemnând o suta cincizeci-doua sute de membri înarmati. Cercul s-a desfasurat pe un teritoriu destul de întins. Unitatea a fost condusa de locotenentul major Gheorghe Caciuc. 

C.H.: Si, Vasile Motrescu? 

Gv.V.: Da, sa vedem unde s-a pierdut Vasile Motrescu! Nicicum nu s-a predat. A fost încercuit si, din cauza aceasta, pentru a iesi, a împuscat doi securisti, pe soldatii Ion Popescu si Gheorghe Dumitrache din U.M. 0247, ridicându-le pistoalele automate, fiecare având câte un încarcator cu treizeci si doua de cartuse. Mai târziu, muncitorii forestieri din Pârâul din Vale. mi-au spus ca au vazut în ziua aceea pe securisti coborând trei dintre ai lor, împuscati, alaturi de un câine. Vasile a plecat spre Vicovu de Jos, cu arma Z.B. sub haina, si nu ne-am mai vazut niciodata. Manifestul lui „Catre calaii neamului românesc", scris de mâna, cu cerneala, gasit în bordeiul nostru parasit, cuprinzând crezul unui barbat luptator cum nu multi a dat Bucovina noastra, e foarte semnificativ. Eu am plecat printr-o zona ocolita în Sucevita, noaptea târziu, îmi era teama de fratii Chiras, care erau în sat de mai multe zile, nu cumva, neauzind de ce a fost la Bâtca Corbului, s a porneasca spre bordei si sa intre în capcana securistilor. Am mers la Ionita Procopciuc sa-i povestesc întâmplarile. Acolo, fara sa-mi închipui, i-am gasit pe amândoi. Stiau totul, stiau ca Vasile a împuscat doi securisti si a spart cercul. Se vorbeau multe în sat, se fabula, se exagerau faptele „banditilor". Dar ceva trebuie spus, caci tine de adevar, si asta pentru ca am fost întrebat daca urmaritorii banuiau bordeiul. Nu l-ar fi banuit daca nu ar fi avut indicii. Padurarul amintit într-o secventa anterioara, fiind paznic de vânatoare, cunostea sihlele unde se aciuau mistretii; facând pânde de seara, de noapte, a dat peste bordeiul nostru. Era acolo un paltin în care ne urcam si observam împrejurimea; acesta a fost un bun reper pentru securi sti si ei, când au încercuit bordeiul, stiau din vreme reperul. Ba se pare ca însusi padurarul i-a ghidat pâna aproape si, tradarea lui din 17 ianuarie, spre ziua urmatoare, se justifica prin frica: daca el ne-a dat cartuse pentru arma, în cazul ca ne prindea si-i deconspira gestul, cadea alaturi de... banditi. Sigur, ar fi trebuit sa nu fie atât de zelos si de credul fata de regim sau, daca tinea la viata noastra, sa ne previna. Dar el se autodenuntase înca din decembrie 1954 când, la Sucevita, a descins un batalion de Securitate. Dupa ce am iesit din închisoare, cel considerat vinovat în toate cele întâmplate, m-a întâlnit si mi-a cerut iertare. În urma acelei confruntari, în plina iarna am pierdut adapostul... 

Evenimentul a fost repede transpus în versuri în „Doina partizanilor bucovineni", cam asa: „I-am vazut sub clar de luna, Stând la pânda, sub obcina, În jurul bordeiului, Sus, La Bâtca Corbului. Acolo, înfrigurati, Flamânziti si dezbracati, De dusmani înconjurati, Lupta fratii contra frati..." 

Dar acelasi eveniment a fost si deformat de un marunt publicist într-un reportaj-caricatura, de o crasa minciuna, în revista „Pentru Patrie", nr. 1/1978. Detalii semnificative despre cele consemnate si, în general, despre întreaga mea viata de partizan, au consemnat Adrian Brisca, Constantin Severin si regizorul de film Nicolae Margineanu, radio B.B.C., radiouri din România, doamna Lucia Hossu-Longin, în cadrul emisiunii de televiziune „Memorialul durerii", redactori, gazetari si, în forme diverse, cu consistenta..., organele de ancheta.

Constantin HREHOR