OROLOGIILE
C.H.: Sa introducem aici si relatarile Dvs. despre „ceasornicele"
naturii care v-au fost atât de folositoare în anii când, într -o
austeritate primitiva, incredibila, erati aproape deconectati si de la
ordinea cosmica...
Gv.V.: E foarte buna aceasta provocare desi nu ma
iluzionez ca i-ar mai putea interesa astazi pe multi,
în epoca Internet-ului si a altor sofisticate inventii... Când ploua,
stateam sub brazii stufosi, seculari, cu crengi dese prin care nu patrundea
ploaia. Chiar si când în alte locuri ploua câte o luna de zile, sub
brazii batrâni pamântul ramânea uscat. Am observat, stând sub acesti
copaci protectori, niste gauri în pamântul neatins de umezeala, mai mari
si mai mici. Atras de acestea, am încercat sa le deslusesc prezenta, întâi
am zis ca sunt de la picaturile de apa, dar pamântul uscat nu-mi sustinea
ipoteza. Desi ploile erau favorabile calatoriilor, am ramas mai multa vreme
în zona cu pricina. Mii de musculite, de toate culorile si marimile,
umpleau vazduhul. Unele plonjau în gaurile care mi-au atras atentia. Pamântul
fin ca pudra fugea absorbit înauntru, se surpa si, în afara, prin gaura
tot mai îngustata de pamântul naruit veneau cartilagii, picioruse
minuscule, resturile victimelor. Vietatile pradalnice stau în pulberea fina,
pamântii la culoare, asteptând, ascunzându-si inelele de pe corp. Erau
niste plosnite salbatice de dimensiuni diferite, dupa cum erau si
gaurile-capcana. Inelele, ca niste armuri protectoare pe corpul lor, aveau
valoarea unor resorturi care le aruncau afara dupa victime si le ajutau sa
debaraseze gaurile dupa ce le devorau. Erau acestea, desigur, niste insecte
carnivore. Intr-o alta împrejurare am facut o alta observatie, într-o
vagauna, dupa ce mi-am instalat un bordei, am vazut un brad rasturnat. Locul
era mlastinos si copacul a cazut cu radacinile în sus, împresurat de tarâna.
Cautând în dreapta si în stânga posibile locuri de retragere la vreme de
ananghie, am observat între radacinile arborelui doi ochi mari si o gura
mare. M-am dat putin înapoi, închipuindu-mi ca este un sarpe. Era o
broasca însa - si e de retinut ca eram la o altitudine de o mie metri! Era
o broasca, nu din cele scârboase, si una mare, curata, maronie, sclipitoare.
Locul era umed si acest mediu îi era prielnic. Ce cauta acolo, de unde a
venit la aceasta înaltime si de ce sta pe loc, nederanjata de prezenta
noastra, de trebaluiala noastra în gura colibei? Am vazut-o în acelasi
loc, nemiscata, în mai multe zile pâna când, într-o zi, inundata de
caldura sufocanta, spre seara a plecat. Nu prezenta noastra a deranjat-o;
spre miezul noptii, a trecut peste paduri un nor racoros si curând si-au
facut prezenta tunetele, si fulgerele, si ploaia. Vecina noastra nu s-a
aratat la bordeiul ei câteva zile; am zis ca nu vom mai vedea-o. Dupa câteva
zile însa, desi erau înca tulburi peticele de cer pe care le zaream
printre cetine, ploaia s-a oprit si dimineata a rasarit iarasi soarele.
Interesant - broasca si-a facut aparitia! Atunci, vazând-o întoarsa acasa,
bucurosi ca vecina nu a mers aiurea în lume, ne-am zis ca aceasta este o
broasca meteorologica, barometrica. Ne era clar: când pleca broasca - ploua;
când venea la cuibul ei - se arata caldura, uneori seceta. Trebuie sa spun
ca am remarcat ca aceasta specie este rara, ca acest exemplar pe care l-am
studiat îndelung are multi dusmani - si vulturul,
si bufnita ori pisica salbatica, dar si jderul ori râsul si, în zile de
foame lunga, chiar lupul. Când pleaca pe umezeala nu face zgomot cu
sariturile ei acrobate, în schimb frunza uscata o dezavantajeaza si o pune
în pericol. Asa a f\cut-o natura, pielea ei nu suporta soarele. Aceasta
vietate ne-a fost de mare folos: când pleca broasca ne puneam rucsacele si
plecam la drum. Ploaia, batând frunzele si pamântul, îi obliga pe
urmaritorii nostri sa stea cu foaia de cort în cap, noua înlesnindu-ne
iesirea în comuna. Nimeni nu ar fi stat sub ploaie în pânda culcat lânga
casele banuite, iar acest avantaj noi îl speculam, caci auzul sub ropotul
ploii se diminueaza. Un alt „aparat" în meteorologia noastra era
melcul, melcul alb cu casa în spinare, nu limaxul. Il vedeam pe copac la înaltimea
de doi-trei metri, lipit, ermetic închis în cochilie. Dupa doua-trei-patru
saptamâni pleca. De ce? Din cauza schimbarii vremii. Broastei îi
transmitea pielea acest lucru, iar melcului, coaja copacului. Când vremea
era în schimbare, îsi scotea „coarnele bouresti" miscându-le,
rotindu-le în aer, receptionând mesajele naturii. E de vazut urcând si
coborând pe fag, pe paltin, niciodata pe brad. Broasca aducea ploaia în câteva
ceasuri; melcul, mai lene s - ca-n poveste si în realitate -, abia dupa o
zi si-o seara. El coboara pe vreme de ploaie caci, fiind umed, pe timp uscat
se prind de el frunze, ace din miile care cad din bradet si molidis. E în
pericol si când îl gasesc furnicile care, timp de câteva saptamâni, îl
transeaza si-l transporta în musuroi, lasându-i cochilia goala... Un alt
aparat meteorologic era huhurezul. Tipatul lui era, se stie, un foarte
uzitat semnal, pe care îl imitam fara sa fim descoperiti. E pasare de
noapte; daca el cânta sus, pe vârf, îti poti lua ramas bun de la ploaie -
fara grija poti dormi sub cerul liber, douazeci si patru de ore nu va ploua.
Dar daca pasarea cânta pe vale, la pârâu, e bine sa ai bagajul facut de
plecare, pe-aproape; sigur va ploua. Desi am constatat aceasta, nu am putut
sa stabilesc de ce se întâmpla astfel.
C.H.: Va amintiti prea bine zicerea:
„Huhurez cu ochii verzi / Umbl a noaptea prin livezi... "
G.V.: Voi
mai aminti tot în perimetrul vietii în natura si alte câteva aspecte.
Spre exemplu, dupa trecerea iernii, primavara, în retragerea noastra
consumam foarte multa frunza de fag, acra, moale, frageda. Am observat la un
moment dat ca pe unele frunze au aparut unele tubercule, un fel de bobite
ascutite prinse bine pe frunze. Si asta, numai pe o liziera însorita. Eu nu
am dat importanta acelor tubercule si mâncam frunzele asa cum erau.
Bobitele aveau un plus de acreala, un suc întocmai cum are macrisul
iepurelui si am zis ca nu-i altceva decât vitamina C. Intr-o zi, mânat de
curiozitate, scot briceagul de lânga cutitul de vânatoare si despic o
boaba: descopar un vierme mai subtire decât firul de par. în fiecare boaba era la fel. Curios, nu? în primavara urmatoare am
descoperit roiuri de muste mari care aterizau pe nervurile frunzei ude; dupa
ce le întepau, îsi lasau ouale. Acolo, pe locul întepaturii, cresteau
tuberculele. Am urmarit sa vad ce se întâmpla toamna, înainte de a cadea
frunzele, slabe, fara seva, anumite bobite mai galbene cadeau întâi. Peste
ele, frunzele cazute le protejau de zapada. Primavara, la soare arzator,
viermii deveneau muste zburatoare. Interesant e ca nu din toate milioanele
de boabe ieseau muste. De ce? Pentru ca în paduri sunt nenumarate vietati
care misuna noapte de noapte. Mai ales soarecii, tot atâtia în padure câti
oamenii pe pamânt. Daca îi auzi, nu mai ai hodina...
Au multi dusmani,
bietii, si ziua si noaptea, dar ei nu fac curse lungi, nu au colonia departe,
ci în scorburi calde, de iasca, uscate. Sunt câte patruzeci-cincizeci într-o
colonie; acestia consumau o mare cantitate din boabele despre care vorbim.
Altele erau sparte si golite de pasari, altele dispareau în locuri umezi,
în gropite, în urmele animalelor. Nu voi uita sa spun ca între semnalele
cele mai bune din natura de care ne foloseam în chip deosebit, erau
latraturile câinilor. Stiam, eram atât de atent, deosebeam atât de bine
nuantele, încât sigur eram când oamenii buni, comuni, ori securistii
intrau pe ulite sau în curtile gospodarilor. Cunosteam dupa latrat, în
puterea beznei, la care casa latra, ai cui câini latra. Când patrundeau
strainii, latratul era nervos, enervant, pentru ca un câine deranjat de o
umbra ciudata îi alarma si pe ceilalti vecini; se facea o harmalaie
asurzitoare de-a lungul si de-a latul satului. Spuneam: la casa lui Ionita
latra, la casa lui Avram, cumnatul, si stiam ca nu gresesc, ca acolo la
gazdele noastre sunt instalate straji. Intram cu mai putina grija la casele
unde nu erau câini, dar nici acolo nu era siguranta deplina, îmi amintesc
de vaduva Margareta Cazacu a lui Neculai, o batrâna singura, foarte saraca.
Ea a avut un fecior, Vasile, partizan în grupul fratelui meu Ionica
Vatamaniuc, arestat si disparut pentru totdeauna, nimeni nu stie unde. Era
acolo o casa amarâta, nebanuita ca ar primi un partizan. Când eram în
crize extreme ma abateam aici; stam într-o sura sparta, vedeam stelele prin
acoperis ca la observatorul astronomic, dar când ploua nu prea aveam unde
ma ascunde, într-o noapte m-am oprit acolo cu speranta ca dimineata batrâna
va iesi în curte si-mi va aduce ceva de mâncare sau va fugi pâna la mama
mea care nu locuia departe, la factorul postal, de la care sa-mi aduca lapte,
cartofi si fasole. Si cum stam asa lipit de coltul grajdului, dupa aproape o
ora de asteptari - caci nu ma grabeam, aveam timp, eram pornit pentru multi
ani! - spre miezul noptii aud clanta de la poarta. Am tresarit, am pus mâna
pe automat gata sa-i trag siguranta. Era matusa, saraca. Am stat de vorba.
Venea de la preotul din sat unde a scarmanat lâna si unde mai mergea la
lucru, bucurându-se de întelegerea si mila pastorului. M-a chemat în
casa. Am intrat caci nu era lumina aprinsa; batrâna
a camuflat ferestrele, a aprins felinarul si eu am ramas în tinda, aproape
de usa.
- Gavriluta, ce sa-ti dau?
- Ce sa-mi dai, matusa? O veste buna!
Spune-mi, ce stii de mama? E paza la ea? Ce e în sat?
- M-am întâlnit cu
ea si a spus ca noapte de noapte e paza la ea...
Mi-am dar seama ca nu-i
vreme de sedere. Preotul îi dase niste fructe uscate si câteva mere. Am
baut o cana de zeama de fructe si am mâncat câteva fructe cu o bucata de
mamaliga. Câinii latrau în sat, îmi vesteau ca strajile ma asteapta.
Cocosii vestind zorii pretutindeni, îmi spuneau ca începe o alta zi, cu
alte necunoscute...
C.H.: „Seara latrau câinii mistici ai linistii
pierdute", cum scrie Vasile Andru. Am avut la îndemâna un „Gramovnic
din batrâni" si am citit despre desfasurarea vremii, sub planeta a
sasea, Mercur, în anii '42, '49, '56, '63. Iata cum prognozau batrânii:
„Anul uscat, vânturos, nu prea roditor. Primavara începe friguroasa,
apoi uscata, calda si vânturoasa, pe urma buna. Vara câteodata moina, dupa
aceea vesela. Poamele si fânul sa se strânga mai curând. Toamna începe
în octombrie; pâna la jumatate friguroasa, pe urma mai bine, cu
stralucirea soarelui, sfârsitul cu ploaie. Iarna nu este lipsita de vifor
si de vânt, friguroasa si geroasa..." Se potrivesc lucrurile.
G.V.: Da,
se potrivesc de minune. Interesanta astrologia batrânilor!
C.H.: Voi insera
aici câteva... melancolii livresti care sunt din acelasi cosmos în care
ati sihastrit. Pentru ca... „Undeva, pe aproape, se ascundeau lupii..."
(Aitmatov): „Am cules toate ramasitele care se puteau gasi, si am umplut
cu ele doi saci de calatorie, aruncând lucruri care-mi erau de trebuinta
pentru a salva comoara aceea mizera. (...)" „Am urcat pâna pe podis
si un spectacol de desnadejde si de moarte s-a înfatisat ochilor mei
scaldati în lacrimi." (Umberto Eco) „Ar trebui sa vorbesc acum
despre munti, sa închid ochii în fata marii. As putea evoca aici o gradina
salbaticita de tipetele cocosilor în amiaza si de merii care au crescut între
timp torential asfixiind iarba calda si plina de soare... o curte unde un
mar batrân cu fructe sticloase si acrisoare a ramas martor fidel al
timpului când am facut si eu parte dintre zeii ce se jucau în tarâna fara
sa se întrebe ce este fericirea, dar traind-o..." (Octavian Paler). „Cu lacrimi în ochi se vede foarte rau." (Imre
Kertesz) Caci, dincolo de primitivismul existential, mai greu de înfruntat
au fost mentalitatile, fiintele nu o data brutale, lase, mincinoase...
Gv.V.:
Ponderea dialogului nostru se va regasi tocmai acolo, dar trebuie sa... trag
usa la bordeiele de care v-am vorbit, fiindca m-ati întrebat: „Câte «chilioare»/bordeie
ati facut în timpul sederii în munti?" In fiecare an, alt bordei!
Toamna ne sapam bordeiele în pamânt, în octombrie-noiembrie. Ziua sapam,
iar noaptea ne alimentam, o luna de zile. Pâna când bordeiele nu erau înca
terminate, alimentele le tineam afara, sub cetini, sub scoarta de copaci, sa
nu se altereze. Era o situatie dificila conservarea alimentelor, mai ales a
fainii, care se umplea de mucegai la caldura.
C.H.: De ce tot alt bordei, în
alta parte?
Gv.V.: Iata de ce: în octombrie, când pamântul la suprafata
îngheata, de la bruma si zapezi, apa intra încet în pereti si, primavara,
când umezeala iese iar din toate partile, cu siguranta aduce tuberculoza.
Nu stiu câte am facut, dar oricum sunt câteva zeci. Un caz semnificativ -
am ajuns la locul numit Sihelda Popii, la Piatra cu Sfredel, loc tainic, cu
multe mlastini, cu rupturi în munte. Aici toata apa era impregnata de
rugina, nu era buna de baut, avea gust rau. Erau foarte multi brazi, vechi,
rasturnati, pentru ca radacinile lor nu aveau un sol dur, ieseau din
mlastini. Mai mult, dintre acestia nu putini erau trasniti. Era un motiv
pentru care, în timp de ploi violente, cu desc arcari electrice, sa evitam
acea padure. Cât am umblat prin paduri în cei sase ani de partizanat, nu
am vazut prea multi fagi trasniti, dar brazi am vazut cu sutele, în zone de
acest fel nu puteam sta mult - subsolul îmbibat cu rugina atragea ca un
magnet fulgerele. Odata ne-am facut o coliba peste un fag despicat de un
brad pravalit de trasnet. Era asa cazut încât ne ocrotea foarte bine. In
caz de atac aveam o foarte buna deschidere pentru tragere. Ne-am oprit acolo
pentru ca pe tulpina ramasa era o adevarata cultura de pastravi, de ciuperci.
Pastravii de cioata, cum li se spune, sunt exceptionali în bucatarie, ca si
pastravii apelor, întrec, în supe, orice delicatese... Acolo am facut una
dintre colibele noastre: am acoperit partea trunchiului împodobita cu
ciupercile aromitoare si ne-am instalat. Noaptea faceam ciorba din pastravi,
aveam de unde, erau din belsug. Am ramas acolo pâna
am terminat provizia. Nu voi uita niciodata acel bordei ingenios ridicat pe
copacul care ne-a asigurat alimentatia atâta timp, locul linistit si aroma
salbatica a buretilor! Retin acest loc pentru ca multa foame si saracie am
îndurat. Nu aveam decât apa si sare. Pe lânga malai, ciuperca amintita
era vis, ne împlinea împarateste ospatul. Am mai trecut prin acel loc din
timp în timp dar cioata nu a mai rodit ciuperci. Brazii doborâti de
trasnete indicau ca pamântul, dupa toate aprecierile stiintifice, ascundea
metale... Voi spune ceva si în legatura cu descarcarile electrice din
obcinele împadurite. Am umblat o zi întreaga înspre Putna, era vara, îmi
trebuia carne pentru ai mei, iesisem la vânatoare. Spre seara s-a lasat
peste vârfuri o mare întunecime, înspaimântatoare. Negura urâta si un
huruit continuu, fierbea cerul. Mi-am închipuit ca acestea prevesteau
grindina, potop de apa si foc. Din hotarul Voievodesei, de la Buhoasa, am
taiat în fuga obcina ca sa ajung în vârful Mestecanisului, unde stiam eu
un pâlc de brazi desi, care m-ar fi izolat ca sa nu ajung ud într-o
oarecare sura, peste noapte. Trasnetele nu au întârziat. Am stat un moment
pe loc în capatul livezilor, spre toloacele din deal; de pe Mestecanis, pe
faget a venit o vijelie puternica si, trecând pe lânga mine, oprindu-se în
pamânt, ceva a cazut. Ce-i asta?, mi-am zis si am privit înspre acel loc.
Era o cruce de gheata, o adevarata cruce! Incepuse grindina, bucati ca
ciresele bateau pretutindeni; am luat crucea de gheata în mâna si am
simtit cum se topeste între degete, între timp, pâna a ajunge la brazii
sub care voiam sa ma adapostesc, un trasnet cazu si reteza unul dintre
copacii acelui pâlc, la o suta de metri de mine. M-am uitat la chipul
crucii de gheata si am zis ca: acesta este Dumnezeu! Când Dumnezeu vrea sa
te salveze, te opreste, îti ridica ceva în cale! O, Doamne, puteam fi
scrum în vârful Mestecanisului...
Va voi mai spune eu si alte întâmplari
legate de vietatile padurii, despre soareci, spre exemplu, când vom ajunge
la evocarea zilelor de dupa evenimentele de la Bâtca Corbului, din 18
ianuarie 1955. Acum voi vorbi înca putin despre câteva... semnale. Veneam
uneori, dupa cum am spus, la ai mei din sat, la rude si la prietenii care ne-au
ajutat în vremea pribegiei. Odata, fiind în preajma unei case pe care o
vizitam mai des, casa parinteasca, apropiindu-ma de punte, cam la o suta de
metri distanta, am auzit pisica. M-a petrecut, îmi da o veste; asa fac de
obicei pisicile, câinii si caii, toate aceste necuvântatoare astfel „vorbind",
indica anumite întâmplari. Simt când vine stapânul, când e în
primejdie, când moare. Când câinii urla fara un anume motiv, sigur stapânul
e în primejdie ori dispare! Pisica de care amintesc aici ma cunostea, ma însotea
când stateam pe burta între rândurile de cartofi, asteptând clipa când
puteam sa intru în casa mamei. Dar acum mârâitul ei nu era cel obisnuit,
facea asa ca si cum si-ar fi vazut puii. Probabil ca ma
atentiona în chip deosebit acum, sa nu dau peste vreun post fix, amintindu-mi
ca puntea reprezinta mai mult pericol decât alta zona prin care ma
strecuram prin padure. Caci, desigur, pâna ajungeam în padure, treceam
livezi si ape, terenuri cosite si niciodata nu intram prin acelasi loc.
Semnalul ei, daca era sa-l interpretez, ar fi trebuit sa însemne ca eu nu
voi mai vedea niciodata casa, ca ma voi prapadi. Dar nu i-am dat importanta,
am considerat ca Dumnezeu, în mâna caruia îmi este suflarea, este mai
presus de toate manifestarile interpretabile ale animalelor... Totusi,
pentru ca memoria încinsa de amintiri nu ma lasa, mai zic sa prindem de
acele zile înca doua-trei rânduri...
C.H.: Desigur, farmecul Dvs. este
inepuizabil, nici nu oboseste, nici nu plictiseste...
Gv.V.: Toate semnalele
mai înainte consemnate au o doza de pozitivitate. Trebuie sa spun însa ca
am avut un semnal, oarecând, care nu a fost bun. Daca pânzele albe pe
sfoara, vrejurile uscate în gard, pâsâitul si huhurezatul ne-au scos din
încurcaturi, ceea ce voi spune acum ne-a complicat situatia. Sa vedeti:
eram la cumnatul meu Vasile Cazacu la sora mea Avramia, unde locuia, cum am
aratat, si mama mea. El, postasul comunei - mai târziu, dupa ce a venit din
închisoare, transportor de pâine - avea o caruta cu o lada uriasa în care
aducea pâine de la Radauti, zilnic facând câte optsprezece kilometri. Am
convenit ca atunci când vine s a faca trei tropaituri cu cizmele la intrare.
Stam închisi în casa. La ora când trebuia sa vina cumnatul, am auzit sub
fereastra trei tropaituri. Mama a deschis, crezând ca e ginerele, dar era
seful de post. Acesta, întâmplator îsi batuse cizmele la usa. Mama,
curajoasa, i-a spus ca Vasile înca nu a sosit si ca, dupa ce va veni, îl
va trimite la post. Eu eram dupa usa, mascat de usa deschisa... Un semnal
care putea duce la o tragedie... Eram în 1955...
C.H.: Am convenit sa nu va
supun memoria la un exercitiu greu, de asezare a momentelor si evenimentelor
într-o ordine strict cronologica, dar îmi dau seama ca suntem deja în
clocotul istorisirilor...
FUGARUL
Gv.V.: Exact. Suntem în incandescenta...
în cele ce urmeaza ar trebui sa fac referire la un personaj care are un
pronuntat relief în biografia mea - Vasile Marciuc...
C.H.: E un personaj
pitoresc, fireste. Eram înca în anii copilariei când, în amurg, pâna
noaptea târziu, i-am auzit cântecele risipite pe maguri si vai, trompeta
pe care îsi spunea povestea vietii dupa ce a venit din închisoare...
Gv.V.: Voi reveni, aici capitolul e mai dens. Pâna acolo,
ca sa nu treaca în uitare, voi sublinia un alt episod legat de un personaj
eroic. E vorba de Vladimir Macoveiciuc si de grupul sau care a activat pâna
în 1946. Istoricul si documentaristul Adrian Brisca spune despre
Macoveiciuc, succint si exact, ca era „recunoscut ca cel mai de temut
dintre partizanii care au luptat în muntii Bucovinei împotriva ocupantilor
sovietici, precum si a cozilor de topor care s-au pus în slujba lor".
Si are dreptate, Vladimir Macoveiciuc a fost un autentic patriot si nu poate
lipsi din catalogul eroilor Bucovinei. Ambuscada organizata în poiana
Haciungului Mare, prin care a distrus statul major al unei divizii ruse sti,
fapta pentru care a fost rasplatit cu medaliile „Virtutea militara",
„Barbatie si credinta" si „Crucea de fier" (20 iunie 1944),
activitatea sa în uniforma de locotenent în rezistenta anticomunista, dupa
1945, lupta cu tradatorii condusi de trogloditul Simion Tudose, suferintele
pricinuite de arestarea familiei, de chinuirea sotiei si a fiului Victor,
obligat sa-si strige disperat tatal prin paduri, confruntarea cu tradatorii
Arcadie Sumlanschi si Toader Braileanu pe care îi pedepseste cumplit, dar
mai cu seama cu ipocritul Alexandru Scripa, plutonierul, seful postului de
jandarmi, iar peste toate acestea moartea sa, au dat dreptul personajului la
istorie si legenda. Voi aminti, cu mare respect pentru memoria acestui
exemplar barbat, doar câteva secvente finale: Vladimir, urmarit de
Siguranta si N.K.V.D., el si câtiva dintre prietenii lui au fost judecati,
în contumacie, de Curtea Martiala, la Iasi. Vladimir, atras de locurile
dragi, având garantii de multa vreme din partea plutonierului Scripa ca nu
i se va întâmpla nimic rau, a participat, în casa surorii lui, Minodora
Sandu din Vicovu de Jos, la o întâlnire de familie. Casa este lânga
biserica satului Vicov. Jandarmii, în timpul noptii, au înconjurat casa,
iar dimineata, în zi de iulie, era atunci 8 iulie, în 1946, au atacat fara
nici o somatie. Cei din casa au raspuns cu foc; atunci, un sergent, Mihai
Cimbru, urcat pe casa, a stropit cu petrol sindrila, iar vâlvataia de foc a
cuprins lemnaria. Ca sa-i deruteze pe tradatori, fiul lui Vladimir,
Silvestru (1926- 1969), a iesit afara si a spus ca se preda, în acelasi
timp, Vladimir a aruncat o grenada fumigena si, prin dâra de fum, a început
sa fuga spre gara. Dar mai era un tradator pe care nu-l intuise, chiar „ocrotitorul"
lui, Scripa, în turla clopotnitei. De acolo, cu arma întinsa, a reusit sa-l
împuste într-un picior. Vladimir nu a gasit o solutie salvatoare, a scos
pistolul si s-a împuscat în tâmpla, cazând pe o movila de pietris pe
marginea soselei care leaga Putna de Radauti. S-a chinuit o vreme, sub rânjetul
odios al capitanului Popescu, seful Sigurantei, însotit de alte canalii,
sosite în graba. Avea doar 41 de ani. A fost înmormântat în pamântul
satului Vicovu de Jos. Recomand pentru lectura în legatura cu acest episod,
dar si pentru a se vedea ce tratament inuman era în închisorile comuniste,
cartea fostului condamnat politic, juristul Vasile
Lazar din Radautii Sucevei, „Sase ani în infern", Editura Marineasa,
Timisoara, 2000. Acum, dupa ce am subliniat personalitatea lui Vladimir
Macoveiciuc, ma întorc la episodul pe care la început am dorit s a-l
descriu, o întâmplare din 1945. In Sucevita traia un oarecare Toader
Braileanu, om cu caracter discutabil - avea la activ o crima urâta, l-a
ucis pe Ilie Senegeac, în caruta, pe câmp. Dupa ce si-a ispasit pedeapsa
în puscarie, în '44, si-a luat nevasta, care era originara din Volovat, si,
parasind Voievodeasa, s-a retras în munti, spre Putna. Aici s-a întâlnit
cu Macoveiciuc si a fost primit în grup. De retinut ar fi ca, dupa 23
august 1944, multi dintre luptatorii din munti s-au întors acasa; unii au
fost arestati, altii au ramas liberi, altii, ca sa li se piarda urma, au
plecat pe santiere si s-au întors mai târziu. In Sucevita mai era la
vremea aceea un alt om cam de aceeasi calitate, Arcadie Sumlanschi, slab de
înger, fara virtuti barbatesti. Pe acesta l-a racolat Siguranta din Radauti,
fâcându-i promisiuni ca va fi avansat, ca va avea bani si trai boieresc
daca îl va prinde pe Macoveiciuc. Era un om slab la trup si la minte, încât
e de mirare ca „organele" îsi puteau pune nadejdi într-un asemenea
ins, când Macoveiciuc era un super -om, de-o rara inteligenta si curaj!
Sumlanschi si-a dat seama ca nu are calitati pentru o asemenea actiune si,
întâlnindu-l pe Brailean, i-a propus lui sa încerce. Labil si amator de
aventura, fara capatâi, Brailean a acceptat târgul, vazându-se deja...
general, facut de mai marii zilei. Sumlanschi l-a prezentat sefilor
Sigurantei si acestia au jubilat ca aveau în teren doi agenti credinciosi
pe urmele partizanului temut. Braileanu a trimis o scrisoare lui Vladimir,
prin sora acestuia de la Vicov, spunând ca este urmarit si ca libertatea îi
este amenintata, rugându-l sa-l primeasca în grup. Macoveiciuc i-a raspuns:
- Mai cumetre (îi zicea asa fiindca în timp ce Braileanu sta în munti,
sotia i-a nascut un copil pe care i l-a botezat Vladimir), am mâncat amândoi
o pâine si stii cât de amara e pâinea în sihastriile muntilor. De ce
nu-ti vezi de treaba? De ce vrei sa-ti gauresc pielea? Te rog prieteneste,
lasa-ne asa cum suntem si vezi-ti de rostul dumitale." Dar Brailean nu
a ascultat, stia ce plan are de împlinit, a insistat, motivând ca este
urmarit. A spus la Siguranta ca Macoveiciuc are îndoieli si-l refuza.
Atunci, sacalii Puterii au apelat la un simulacru ca sa atraga încrederea
lui Vladimir fata de cei doi. Intr-o duminica, jandarmii au început sa
traga pe ulitele Sucevitei, pe ulite, în marginea padurilor. Toata lumea
stia ca Brailean si Sumlanschi sunt sub urmarire si s-a crezut ca împuscaturile
sunt asupra lor si ca au scapat, fugind în codru. Pentru Macoveiciuc însa,
stratagema era copilareasca. Nu l-a convins. S-a recurs la un alt siretlic,
într-o alta duminica, pe ulitele Vicovului, când gospodari tineri si vârstnici,
flacai si fete roiesc la ceasurile amiezii, cei doi,
legati cu sârma ghimpata, plini de noroi, murdari, zacuti prin paduri,
treceau în vazul lumii sub escorta. S-a spus ca au fost prinsi în padurea
Hardic si dusi la post. Seara, scena cu cei doi „prinsi" s-a repetat;
s-a dus vestea din gura în gura ca cei doi, plini de funingine, au evadat
prin cosul de la soba politiei si ca se trageau gloante dupa ei. Cu toate
acestea, banditii au scapat... Macoveiciuc stia despre toate acestea de la
vicovenii sai, dar nu a vazut nici în aceasta scena destul adevar ca sa-i
cucereasca inima. Se apropia Craciunul anului 1945. Din nou scrisori de la
cei doi, din nou refuz din partea lui Vladimir. Cei doi însa nu au astâmpar,
gasesc o noua cale de abordare, merg la sora lui Macoveiciuc, în Vicov, si
îi spun: - Uite ce te rugam pe dumneata: spune-i lui Vladimir ca e aici
cumatrul lui, Toader. Te rog, numai o singura data vreau sa vorbesc cu el.
Spune-i ca vreau sa petrecem Craciunul împreuna, ca destul suntem chinuiti,
fugari prin paduri... Si eu, si tovarasul meu Sumlanschi ne descurcam foarte
greu; bine ar fi sa petrecem Craciunul împreuna, negresit voi aduce eu tot
ce trebuie, carne, faina, rachiu..." Macoveiciuc a venit înainte de
sarbatori la sora sa si, aceasta, bucuroasa de revedere, i-a transmis
dorinta cumatrului Toader.
- Ce i-ai spus?" - se încrunta el,
prevazator.
- I-am spus ca îti voi comunica ce mi-ai zis si la data când
vor veni vor lua raspunsul dupa cum îmi vei spune...
- Bine, draga sora,
voi veni la data de ei hotarâta, dar nu voi sta de vorba cu ei. Sa le spui
ca ai vorbit cu mine, ca sunt de acord cu petrecerea de Craciun, dar sa nu
aduca nimic."
Sora a înteles si Vladimir le-a spus confratilor ca la
respectiva data va fi acasa. A avut o întelegere cu sora sa, sa-l
tainuiasca, si, înspre ziua întâlnirii, s-a ascuns sub pat. Sora a primit
instructiunile:
- Stai de vorba cu ei, spune-le ce am hotarât si fa-ti drum
la treburile gospodariei. Ei vor veni seara, îi lasi în casa ca pe niste
urmariti, sa-si spuna pasurile."
Vladimir intui ca cei doi vor vorbi câte
ceva în taina, stiindu-se singuri. Si asa a fost. Brailean, frecându-si mâinile,
înjurând, a zis:
- Ne-a cazut. Bun. Sa te abtii sa bei... La miezul noptii,
când voi fi lânga usa, voi spune ca ies afara sa ma usurez; tu sa nu stai
mult si sa ma urmezi. Dam grenade pe geam si ce vom prinde viu, viu va fi,
iar ce va fi mort, mort va fi... Generali ne fac, ba!
- Asa, asa, raspunse
încântat de plan Sumlanschi. Macoveiciuc, sub pat, si-a zis în sine: „Generali
va fac eu, nu securistii!" A venit Minodora, sora, dupa ce a rânduit
gospodaria.
- Domnule Brailean, sa va dau ceva de mâncare...
- Daca ai, e
tare bine, suntem tare flamânzi, urmariti cum stiti, în necaz, se maimutareau tradatorii. Au mâncat si au plecat. Vladimir a
iesit din ascunzatoare si i-a zis Minodorei:
- Sora mea, bine ai lucrat,
bine ai facut. Uite ce au vorbit ei...
- Vai de mine! Asa ceva? - Da, eu ti-am
spus ca astia nu-s curati.
- Bata-i Dumnezeu sa-i bata!
- Lasa, ca-i batem
noi pâna i-o bate Dumnezeu! Faci colaci si cumperi rachiu, cum ti-am spus;
eu îti voi aduce carne si vom face Craciunul împreuna si Anul Nou... Si
vor fi si cei doi, desigur.
- Dar ai spus ca au vorbit asa si asa...
-Asa
cum spun eu!
- Bine, a conchis sora. Vladimir a plecat la ai lui si le-a
spus toata întâmplarea; se uitau unul la altul mirati, asteptând sa vada
ce hotarâre se pronunta.
- Nu-i nimica, hotarârea vom lua-o dupa aceea...
Totul e sa ne întâlnim, sa petrecem. Când ei vor vrea sa iasa afara, îi
voi retine, pentru ca stiu pentru ce vor sa iasa.
La momentul asteptat s-au
întâlnit, s-au sarutat ca niste prieteni adevarati, legati si patrunsi de
aceeasi suferinta. Toader Brailean era peste masura de fericit, bucuros ca
îi va reusi planul. Au mâncat, au baut cu masura si, spre ceasul al
doisprezecelea, Toader s-a tras catre usa, motivând ca merge „sa dea
drumul la apa", sa urineze. Cei doi, trebuie precizat, erau echipati ca
partizanii, aveau pistoale si grenade. Macoveiciuc, rezemat de usa, punându-i
mâna pe umar, i-a zis:
- Cumetre, nu da drumul la apa afara, da-i drumul
aici.
- Ei, cum se poate, aici? riposta Brailean.
- Da, da, lasa! Da drumul
aici, iar daca vrei sa iesi afara, lasa grenadele, nu le arunca prin geam...
- Ce-i vorba asta? întreba surprins.
- Asa cum spun eu! rosti scurt
Vladimir, punându-i mâna, strâns, pe brat. Ce ti-am spus eu cumetre,
dumneatale? Sa-ti vezi de treaba, sa fii cinstit daca nu vrei sa-ti gaurim
pielea...
- Da, da ce-i vorba asta? bolborosi încurcat Brailean. Eu, daca
vreti ne primiti, daca nu, nu... Ne vom chinui cum vom putea sau, daca nu,
ne vom preda... Macoveiciuc, privindu-i dispretuitor, dar si cu mila, caci
stia prea bine ca-s victimele minciunii, le-a raspuns:
- Lasati, ca nici nu
va veti preda, nici nu va veti chinui. Vom pune capat suferintelor voastre.
Petrecerea, atât cât mai putea fi petrecere în acele conditii, a
continuat. Cei doi tradatori au fost legati si au petrecut sarbatoarea lânga
toti ceilalti. Li s-a dat din bunatatile ospatului, iar dupa festin i-au dus
în padure, trecând printr-o poiana, pe lânga un stog, pe lânga o lunca.
Ger de ianuarie. Anul 1946. Cei doi au fost
dezbracati si legati de un copac, suferind gerul astfel, o noapte întreaga.
Dimineata au fost legati de un fag cazut si taiati în bucati cu topoarele.
Li s-a tras în fata si câte o rafala de gloante, apoi au fost ascunsi, cu
tot cu haine, sub un stog. Dupa o vreme, un flacau, feciorul proprietarului
acelei poieni, înso tit de tatal sau, pentru ca se ispravea nutretul din
sura, a ajuns la stog. A oprit sania, a vazut în jurul stogului o multime
de urme de bocanci. Privind mai atent, a vazut si o haina. A tras-o, a vazut
o mâna, l-a strigat pe tatal sau, speriat, îngrozit. In sat nu se mai
auzise de mult timp nimic despre Brailean si Sumlanschi; unii ziceau ca-s
prinsi, altii ca-s împuscati. In sfârsit, toti credeau ca-s disparuti, si
cei din Radauti, si cei din Vicov. Cei doi, tatal si fiul cu sania, stiau câte
ceva despre perechea amintita, astfel ca, aflându-se într-o împrejurare
sinistra, au hotarât:
- Uite ce, mai baiete, nu luam fân. Mergem acasa,
repede-repede.
Au anuntat postul de politie din Vicov. Telefonul a informat
Radautii si procurorul, împreuna cu comandantul politiei, Popescu, si alti
însotitori, condusi de omul care le-a furnizat informatia, au ajuns la stog.
Olenici, seful, care era comunist, si-a facut cruce, caci nu mai vazuse în
nici o ancheta un spectacol atât de macabru. Cadavrele au fost coborâte cu
sania si li s-a facut autopsia. A fost chemat Vasile Brailean si întrebat:
- Il recunosti, e fratele dumitale?
- Nu-l cunosc", a zis uimit.
Fetele celor doi erau ciuruite de gloante. Dupa un timp de analiza, Vasile a
recunoscut ca este fratele sau, Toader. Si, întocmai, o femeie maruntica,
sora lui Arcadie, care se vaita: „Fratele meu! Fratele meu!". Au fost
îngropati sub un gard, în cimitirul din Vicov, unde, în '46, avea sa fie
înmormântat si temerarul Vladimir Macoveiciuc, cel care, dupa legile
nescrise ale lumii, si-a dat viata pentru demnitate, dar a si pedepsit fara
mila tradarea...
C.H.: Pe Vladimir Macoveiciuc l-ati cunoscut?
Gv.V.: Nu
l-am cunoscut. Eu am venit în '49, el a fost lichidat în '46...
C.H.: Dar
pe cine ati cunoscut?
Gv.V.: Pe Patrauceanu - nu, pe Cenusa - nu, pe Vasile
Motrescu l-am cunoscut bine. E un capitol de valoare din biografia mea si în
cuprinsul acestui dialog care va deveni, dupa cum ati hotarât Dvs., o
carte...
Dar, daca îmi este permis, voi creiona si chipurile celor doi.
Constantin Cenusa era din Putna (n. 1911), a fost muncitor forestier si
padurar, în timp ce ajuta pe consateni sa se evacueze în paduri, doi
locuitori l-au denuntat la autoritatile româno-germane ca are legaturi cu
rusii sovietici. Vladimir Macoveiciuc a depus garantie pentru el si, astfel,
internat din nou într-un spital, dupa un vechi accident, este încadrat în
grupul de partizani al lui Vladimir Tironiac. Era un luptator brav, se
bucura de conferirea decoratiilor „Virtutea Militara"
si „Crucea de Fier". A fost arestat, a evadat de la Securitate si s-a
apropiat de Vasile Motrescu, apoi de Cosma Patrauceanu. S-a predat în 1951,
la 30 august, dupa ce a fost condamnat în contumacie de doua ori.
Dupa ani
de munca silnica, a fost eliberat în 1964. A fost gasit spânzurat dupa
numai trei zile de la eliberare. Nimeni nu a dezlegat misterul acestei
disparitii. Celalalt prieten al lui Constantin Cenusa (caruia i se mai
spunea Costan ori Buzalinca), Cosma Patrauceanu (n. 1909), era din comuna
Straja, judetul Radauti, acum judetul Suceava. A fost prezent pe frontul de
rasarit ca infanterist, apoi în artileria antiaeriana, în 1940 a
beneficiat de o gratiere, fiind acuzat ca a asasinat o evreica. Urmarit si
socotit drept criminal de razboi, a luat drumul codrului, înarmat, a intrat
mai întâi în legatura cu Constantin Gherman, apoi cu Cenusa, din '50. S-a
predat alaturi de prietenul sau Cenusa, în aceeasi zi, 30 august 1951.
Condamnarea sa însuma nu mai putin de... douazeci si doi de ani de închisoare.
A trait în libertate din '59, pâna în 10 iunie 1992, la Radauti. Sigur ca
stiu înca multe amanunte pe care nu le vom mai consemna, dupa cum, bineînteles,
multe nu le am la îndemâna pentru ca memoria nu-i totdeauna activa si
selectiva. Si ma gândesc la câtiva membri din familia lui Vasile Motrescu:
la Gheorghe (n. 1924), suferind, cu invaliditate de gradul II, la Victor
Macoveiciuc (n. 1928), fiul lui Vladimir, un om deosebit de politicos si
moral, pâna nu demult sofer de autobuz, la Autobaza Radauti, la Rusu Arhip,
din grupul lui Vladimir, eliberat de la Dej în '64, la Grigore Zaremba,
voluntar în grupul fratelui meu Ion Vatamaniuc, la atâ tia si atâtia...
C.H.: Era pacat sa nu înscriem aceste pagini. Acum sa ne vorbiti despre ce
anuntati anterior...
Gv.V.: Am amintit câteva actiuni principale înfaptuite
în combinatia cu fratii Chiras. In multe feluri am activat împreuna. Am
provocat anumite sabotaje - am demontat un motor de tractor, am naruit o
stiva de busteni -cu scopul de a întârzia curgerea materialului lemnos de
la Dornesti la rusi: câte optsprezece tone de cherestea în douazeci si
patru de ore; am avut diverse ciocniri cu Securitatea, cu un anume ecou. Intre
timp a fugit si Vasile Marciuc (1917-1976) din sediul Securitatii din
Radauti. Ulterior am aflat ca a fost gazda principala pentru fratii Chiras.
Vestea arestarii ne-a adus-o, spre mirarea lui Ion, fratele Gheorghe. Vasile
Marciuc era un om înalt, foarte, foarte calm, dar si hotarât. A fost pe
front în Rusia, de unde a venit cu câteva decoratii. Era luptator de
precizie...
Constantin
HREHOR