REZISTENTA ANTICOMUNISTĂ
M U N T E L E    M Ă R T U R I S I T O R

ANII REZISTENTEI - ANII SUFERINTEI

 Editura Timpul, Iasi, 2002

 - F R A G M E N T -

de Constantin Hrehor

Toate oasele mele vor zice: Doamne, cine este asemenea Tie sa-l izbaveasca pe sarac din mâna celor mai tari decât el si pe sarman de cei ce îl jefuiesc? Martori mincinosi s-au ridicat si de ceea ce nu stiam m-au întrebat; prin rele pentru bune m-au rasplatit si au vlaguit sufletul meu, dar eu, când ei ma suparau, cu haina de sac m-am îmbracat si cu postire mi-am smerit sufletul. " (Psalm 34, 10-13) 

 

DRUMUL 

 

Dupa multi ani de asteptare, iata, un dialog devine o carte. Marturisirile emotionante, ilustrând personaje si momente incredibile dintro irealitate care e încorporata în istoria noastra, nu sunt contrafacute, cosmetizate de metafora, produse de închipuirea prodigioasa a unui condei artist, ci au o sursa originara si originala - chiar un erou al Rezistentei armate din muntii Bucovinei: Gavril Vatamaniuc, „haiducul batrân". La cei 78 de ani ai sai, pastrând din viata austera a muntilor „ochii de vultur si urechile de lup", dincolo de amintirile cutremuratoare din temnitele rosii, si-a pastrat nealterata pâna acum si verticalitatea, si luciditatea. 

Povestitor cu harisma, cu o experienta existentiala ce iese din normalitate, pe parcursul relatarilor care dau chip acestui „roman" construit din întrebari laconice si raspunsuri colocviale, din naratii epopeice, Gavril Vatamaniuc se vrea nu un nume spre neuitare, ci un rostitor de adev ar, o figura cu relief într-o galerie cu temerari care si-au pus viata în slujba demnitatii, între cei angajati în lupta cu erorile si compromisurile unei epoci, care au tinut în lanturile Apocalipsei, alaturi de alte semintii, si Neamul nostru crestin, însemnat cu stigmatele Crucii, nadajduitor de rascumparare si înviere, si de cinstita recunoastere în fata umanitatii. 

Constantin Hrehor: Relatarile care comprima o istorie tumultuoasa, înscriind oameni si locuri din Bucovina, dar si aspiratii ale românilor de pretutindeni, acest excurs trebuie sa înceapa cu momente legate de copilarie, cu geneza... Si pentru ca „nu exista un mijloc mai bun de a cauta adevarul decât prin întrebari si raspunsuri" (Augustin), va întreb, fireste, despre parinti, despre satul natal, despre scoala. 

Gavril Vatamaniuc: Am vazut lumina dintre pamânt si cer într-o zi de toamna a anului 1924, la 25 noiembrie, în Sucevita. Eram cel de-al zecelea copil al gospodarilor Vasile si Elisabeta Vatamaniuc. Dupa cei sapte ani de scoala generala, la numai 16 ani am luat un drum nepotrivit cu aceasta vârsta, cu copilaria - am îmbratisat viata de cazarma. Aveam 17 ani si jumatate când am plecat pe front. Era anul 1943. Ajunsesem în Crimeea, unde am stat 6 luni de zile... 

C.H.: Deja ne adâncim în zona dramatica a biografiei. Sa vedem cum arata scoala de atunci, cum arata satul, cum traiau oamenii la vremea respectiva - o perioada critica -, care era cadrul social-politic, ce determinative ati avut când ati spus „mama si tata, la 16 ani, las o parte din copilarie acasa si ma duc sub arme". 

Gv.V.: Director de scoala era Avram Boghean. El, fiind capitan în Constantin Hrehor 4 rezerva, caci în vremea aceea toti învatatorii erau ofiteri, era concentrat. La scoala primara din Sucevita doamna Beuca învata clasa I si a II-a, domnul profesor Georgescu - reformat, având si o defectiune la un picior, era liber de sarcini militare - învata clasa a III-a si a IV-a; domnul Popovici învata clasa a V-a, fiind si comandantul subcentrului de premilitari, iar doamna Boghean, sotia directorului, învata clasa a VI-a si a VII-a. Acesti dascali predau toate materiile. Si se facea carte buna. Rog sa ma scuze dascalii din învatamântul de astazi, dar copiii sunt extrem, extrem de slab pregatiti, din toate punctele de vedere. Nu prea stiu despre Selimbar, despre Ceremus, despre Hotin ori Cetatea Alba... Erau atunci patru-cinci învatatori care predau de toate si ucenicii aveau orizont, predau de toate la sapte clase! La aceasta scoala a învatat si dl. Modest Radu Siretean, ajungând mai târziu directorul ei, când înca era adolescent. Tot de aici s-au ridicat oameni cu nume bun. Calin Gavril Boghean - ofiter superior, Valerian Procopciuc, profesor si bibliograf, autorul monografiei Sucevita... 

C.H.: Accentuati ca dimensiunea patriotica, absolut obligatorie în cadrul educational, e astazi ignorata, aproape abandonata. 

Gv.V.: Da. Au fost `n compania mea cu ocazia unor excursii la monumentele noastre evocatoare de vremi glorioase, tineri care m-au facut sa rosesc din pricina cunostintelor elementare precare. Asa s-a întâmplat la Putna, la Arcul de Triumf, la Cozia. In fata unor statui, înaintea Galeriei Voievozilor de la Iasi si de la Radauti... Si, ca sa duc raspunsul pâna la capat, voi spune ca etapa pe care o evoc - Sucevita natala fiind în centrul ei - era tulbure. Din punct de vedere social, din punct de vedere economic, sa vorbim asa, era timpul concentrarilor, deoarece, dupa cum stim, Basarabia în '39 a fost rapita. Erau câtiva pensionari care au lucrat în fabrica de cherestea, majoritatea nemti de la Voievodeasa, putini, foarte putini, de la Sucevita. Cei care munceau la padure, cu tapina, nu aveau pensie. Traiau oamenii cu palma de pamânt pe care o aveau. Dar fiind cu adevarat liberi si pentru ca banul avea valoare atunci, oamenii cresteau vite, le vindeau si faceau fata vietii, pe lânga alte venituri. O oaie si un miel costau 250 de lei; când a plecat un alt frate al meu în armata - ca noi am fost trei frati reangajati în armata: Niculai, Costel si eu, Gavril -, tatal meu a câstigat o astfel de suma în urma unei negustorii. Ce m-a determinat sa merg sub arme? Am terminat scoala primara; ce sa fac aici? Tata a murit când aveam 14 ani. Am ramas eu cu o sora. Toti ceilalti erau casatoriti. Eu, împreuna cu sora mea, care era mai mare decât mine, am ramas fara stea. Am zis: „Merg si eu ca si Costel, ca si Niculai. Ma reangajez, fac scoala si voi avea o sursa de viata asigurata, caci aici este foarte greu". Asa am zis si am plecat. Muntele m\rturisitor 5 

C.H.: Dar 16 ani este o vârsta când înca n-ati iesit din copilarie. Gavriluta de atunci, de 16 ani, ce impuls launtric a avut sau de unde, ca sa iasa din spatiul mirabil al copilariei si al Bucovinei si sa intre vrândnevrând într-un regim cazon, cu legi foarte aspre, fiindca o armata care-si stie foarte bine rostul are rigori pentru care nu-s facuti multi? 

Gv.V.: Vreau sa va spun un lucru si-am sa revin ca sa nu scap ocazia. Când faceam Scoala militara la Fagaras, deja Bucovina era ocupata jumatate de catre rusi. Era si Sucevita ocupata. Familiile erau evacuate. La scoala, dimineata la sase, desteptarea. Pâna la sapte, în pielea goala pâna la jumatate, pe stadion, gimnastica si frecarea cu zapada în gerul cumplit al Fagarasilor -, înviorarea, cum se spune, si cafeaua, acea apa de orz ars, cu vreo doua sute cincizeci grame de pâine; plecam la instructie pe munti. Faceam exercitiile cu nemtii, nu era gluma. Instructia, temele de lupta, salturile etc. trebuiau sa iasa „nemteste", dupa regulile scolii germane. Daca ceva nu era în regula, fara nici o concesie, ne întorceau de douazeci de ori înapoi. Si iar reluam salturile si exersam pâna ne busea sângele. Mi s-a întâmplat aceasta când eram copilandru de 17-18 ani, vârsta împlinita în comuna Caracut, în Crimeea. Am venit de acolo si am intrat la scoala militara la 18 ani si 6 luni. Nu era usor deloc; la 12 se aducea masa, acolo pe munte, cu marmizele. Mâncam, aveam jumatate de ora repaus si iarasi treceam la instructie. Veneam seara la ora 6 în cazarma, la scoala; mâncam si plecam înapoi - aplicatie de noapte pâna la ora 24. De la 6 la 12 noaptea program pe munte, instructie. Stiti ce înseamna asta? Si mâncarea nu era prea grozava, ca la cazarma. Dar nu m-am gândit niciodata sa dezertez, am spus ca trebuie sa termin orice ar fi, ca sa câstig banul meu si sa traiesc. Veneau de acasa, din timp în timp, pachete; mai ales banatenii primeau pita si slana. Eu nu aveam cui scrie. Stateam si plângeam într-un colt; nu plângeam, stateam ca o curca plouata acolo si ma uitam cum manânca altii din pachet; eu traiam cu ciorba din gamela, dar hotarât sa termin scoala... Eram foarte bun la înot. Si acum cred ca as putea trece Dunarea în Marea Neagra! Când eram la scoala din Constanta, la „Carmen Sylva", ma aruncam pe valuri de cinci-sase metri si mergeam pâna nu ma mai vedeam în larg. Am sarit si în Marea de Azov, în Crimeea; ma joc liber ca delfinul în apa. Am învatat sa înot în bulboanele din râuletul Sucevita; eram un mare amator de scaldat, dar timpul era limitat. Trebuia sa merg, când veneam de la scoala, dupa oi, în padure, dupa lemne de foc. Când venea mama de la câmp trebuia sa gaseasca totul pregatit, oile la locul lor, lemnele taiate. Când venea, târziu, obosita, dupa un drum de optsprezece kilometri de mers pe jos, de la câmp spre casa, mama trebuia sa le gaseasca pe toate puse la punct. Nu erau atunci mijloace de transport. Ea venea împreuna cu sora mea, facea mâncare si adormeam cu totii istoviti. Ma sculam de cu noapte, duceam oile în padure si alergam la scoala. Lipsurile si dorinta de a fi independent, de a avea bruma mea, m-au împins în afara... 

C.H.: Dar eu cred ca nu era singura alternativa. Cu inteligenta nativa pe care o aveati, eu cred ca puteati sa fiti tot atât de bine si altceva. Oare nu cumva, poate, anumite ore de istorie, lecturile despre voievozi, despre eroii neamului de altadata, imprimate toate în sufletul fragil al copilului de atunci, v-au determinat sa spuneti: si eu trebuie sa razbun acest neam pe cât o sa pot?... 

Gv.V.: Sa vedeti, un moment foarte, foarte interesant, cu o mare influenta ceva mai târziu: Când am luat drumul militariei - trebuie sa fiu absolut sincer cu mine însumi, constiinta mea sa fie împacata -, eu am plecat doar cu gândul sa câstig bani. Eram dornic sa am un ban al meu; eram de 16 ani si nu puteam câstiga un ban. Imi dadea câte o moneda badita Grigore, badita Avram, badita Ionica - asa le spuneam fratilor mai mari. Când era „Schimbarea la Fata", daca îmi dadeau cinci lei, eram tare fericit, dar îmi ziceam: Ei sa-mi dea? De ce sa nu câstig eu?! 

C.H.: V-ati dorit independenta, sa iesiti de sub tutela... 

Gv.V.: Da, am vrut întotdeauna sa fiu liber, sa nu depind de nimeni, sa fiu de folos si altora cu truda si priceperea mea... Din aceasta etapa am câteva amintiri legate de familie, de unii dintre „tutorii" mei. Imi amintesc de badita Grigore Vatamaniuc. Acesta a facut timp de trei ani armata la graniceri, pe malul Nistrului. Când venea în concediu, înconjurat de ceilalti frati povestea întâmplari incredibile. Eu, care aveam atunci 13-14 ani, eram numai ochi si urechi. Si povestea: „Fratilor, cum se lasa întunericul, intram în alarma. Se dublau posturile, patrulele, pentru ca imediat ce se înnopta se auzeau peste Nistru câinii latrând, împuscaturi, femei tipând si larma dura pâna dupa miezul noptii. Si în timpul acesta, în linistea noptii, vara, auzeam pe Nistru: lip-lip-lip-lip cum treceau înot rusii, cum treceau de acolo ucrainenii. Fugeau de acolo la noi si noi îi prindeam. Ei se asezau în genunchi, puneau mâinile ca la Tatal nostru si se rugau sa nu-i dam înapoi. Daca era iarna, trebuia sa fim foarte atenti, pentru ca treceau pe gheata înveliti în cearsafuri albe, sa nu-i vada granicerii lor, ca-i împuscau. Multi au fost împuscati, caci si granicerii lor intrau în alarma, ca trec; dar ei faceau cum faceau, pândeau patrulele si treceau. Scapati la noi, românii, noi nu-i dadeam înapoi." Si atunci, povestind acest lucru, spunea ca, în ancheta, acestia istoriseau grozaviile care se petrec acolo, despre arestari, despre deportarea în Siberia. Am învatat la scoala: „Extremul nordic Siberia..., tinut înghetat...". Nu puteam întelege cum de aici sa-i duca pe oameni tocmai în Siberia spre „oceanul înghetat de nord", acolo unde este vesnic iarna, îngrozindu-ma. Si ma gândeam ca aceia sunt niste diavoli, niste oameni salbaticiti care trebuiau exterminati. Cum sa-l ia pe om din casa si sa-l duca Muntele m\rturisitor 7 în îngheturile acelea nordice? - ma întrebam în copilaria aceea cruda, dupa povestirile lui badita Grigore. Asa ca, plecarea mea pe front ca voluntar, a avut influenta educatiei din scoala si povestirea lui Grigore. Iar, mai târziu, când m-au dat afara din armata, plecarea mea în munti si nesupunerea mea fata de comunism, tot sub aceste influente s-au petrecut - educatia de la scoala si ceea ce am vazut eu pe front în Rusia si am auzit din povestirile multora si toate m-au îndârjit, m-au pus pe cale... 

C.H.: „Fericiti cei îndestulati - raspunde veacul acesta lui Hristos -, ca a acelora e împaratia acestei lumi si alta nu e. Fericiti cei tari, ca aceia vor stapâni pamântul. Fericiti cei cumpliti si neînduratori, ca aceia nu se vor teme de nimeni. Fericiti cei ce râd si se bucura, ca aceia de nimic nu au nevoie. Fericiti cei îndrazneti, ca aceia vor avea parte de praznic. Fericiti semanatorii de vânt, ca aceia se vor chema fiii furtunii. Fericiti cei iscusiti, ca aceia vor afla taina multor lucruri. Fericiti veti fi, când va vor slavi si va vor tamâia, mintind pentru voi, caci v-ati aflat plata acum, pe pamânt, si mâine de voi cine o sa-si mai aduca aminte!" „Ca puterea de a cunoaste nu este mereu în lucrare, o dovedeste faptul deselor ei suspendari: în somn, în nesimtire etc., când gândurile omului, desi nu sunt actualizate în constiinta, subzista totusi latent, ca putinte, într-un alt plan, din care se reactualizeaza odata cu aducerea aminte." „ ...întelegerea sensului real al suferintei, în lumea omului modern, durerea nu are loc. Toata stradania lui e sa o înlature si daca — dintr-o întâmplare nu reuseste - el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci moare launtric, deznadajduieste, sau se-ndraceste. Intelegem acum rostul fericirilor pamântului si setea omului, care-si stie zilele numarate, pe-o planeta pierduta." „Iar daca pentru aceasta lucrarea noastra se poticneste, credinta noastra se întuneca si nadejdea noastra se pierde, ne ramâne rugaciunea si dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodata nu cade, chiar daca limbile ne vor lipsi, si cunostinta ni se va strica." In urma acestor reflectii din filosoful Nae lonescu în care vad oglindite timpurile care v-au revoltat si asezat pe un drum cu destin, nu adaug un comentariu ci, din acelasi om al meditatiilor si suferintelor, înca o notatie semnificativa: „Nu trebuie sa ne înselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, însa nu se vor desparti cum nici grâul de neghina." („Logos si eros") 

Gv.V.: Am remarcat un fel de Predica de pe munte întoarsa. Cum erau si timpurile. Si oamenii. Caci ce venea din Rasaritul care l-a alungat pe Dumnezeu, înlocuindu-l cu ateismul, nu putea fi de folos oamenilor... Voi repeta câteva lucruri pentru a intra în cronologie. Am venit de pe front din Crimeea si m-am înscris într-o scoala militara din Fagaras, în 1944 am terminat Scoala militara nr. l, clasa de subofiteri de infanterie. Absolventii au fost dusi pe front în Cehoslovacia, traversând niste paduri la nord-vest de Brno, în apropiere de localitatile Nemesbrud si Podu Babei. Am avut câteva actiuni periculoase cu niste unitati puternice, germane, care erau izolate pe munti; acestea nu aveau câtusi de putin intentia sa se predea. Dupa amintita confruntare, am aflat ca s-a terminat si razboiul, prezentându-ni-se comunicatul de terminare a acestuia. Am mai ramas în Cehoslovacia trei luni în padurile respective, în corturi, dupa care toata armata româna s-a întors pe jos în România. Cei o mie de kilometri din Cehoslovacia pâna în România i-am parcurs în trei luni. Tot timpul am calatorit numai noaptea, pentru ca erau calduri mari si ziua era extrem de obositor. De ce a venit pe jos armata româna? Pentru ca toate trenurile de marfa erau ocupate de sovietici, în timp ce treceam cu unit atile noastre peste Cehoslovacia, peste Ungaria, pâna în România, peste atâtea noduri de cale ferata, pâna când se ridica bariera, treceau zeci si zeci de trenuri încarcate cu captura de razboi din Germania. Nu stiu daca voi fi crezut, dar spun ca, într-o garnitura cu captura am vazut un vagon închis. Scânduri pâna la jumatatea usii: doi rusi stateau cu picioarele rasfirate peste scânduri si cântau din armonici, din acordeoane. Am vazut si vagoane enorme cu axe de fabrici, cu roti masive si enorm de multe lazi numerotate. Tin minte ca am vazut si lazi cu numarul 1367, asta nu pot uita, atâtea lazi, va închipuiti câta captura au ridicat ei din Germania! Am ajuns în România. Cazarma noastra de la Calafat, adica resedinta Regimentului 31 Dorobanti de care apartineam eu, era ocupata de rusi. Am intrat în tara pe la Arad si am coborât pe Valea Jiului, la vale, la Târgu Jiu, si la Filiasi ne-am oprit, în comuna Tântareni ne asteptau doua batalioane, în comuna Filiasi, un batalion. Se apropia iarna. Marele Stat Major, Guvernul României au hotarât ca noi sa ne evaporam de acolo si sa mergem la Bailesti; acolo am stat toata iarna. In 1946, în primavara, am fost chemat la comandamentul regimentului si mi s-a adus la cunostinta ca sunt mutat din regimentul 31 Dorobanti la Legiunea de jandarmi Constanta. Mi-am facut bagajul, am predat ce am avut de predat, mi-am luat echipamentul si valiza si am plecat la Constanta. Acolo eram treizeci si doi de subofiteri din toata armata româna, tineri si bine notati la memoriu. Eram acum jandarmi. Ni s-a facut o prezentare, ni s-a spus ce avem de facut si cu totii am fost dusi la „Carmen Sylva", în vila jandarmeriei; aici am facut scoala de agenti de politie judiciara, cu profesorul de cod penal si procedura penala Praporgescu. Am terminat scoala în anul 1946, au fost alegerile, faimoasele alegeri, când a pus comunismul definitiv mâna pe putere în Tara Româneasca, împreuna cu sergentul major Vasile Lacatusu din Piatra Neamt, am fost detasat la paza unei mori, la o moara foarte mare, a lui Asan, a unui armean mi se pare. Am fost acolo detasat, deoarece rusii, noapte de noapte, atacau, jefuiau si încarcau camioane cu faina. Avându-se în vedere alegerile, s-au luat masuri speciale. Rusii au venit în câteva nopti în cele doua saptamâni cât am fost în detasare, dar, demonstrându-le ca poarta este pazita, nu ne-au mai calcat. Dupa ce am terminat scoala, am dat examenul final si am fost transferat la Legiunea de jandarmi Putna-Focsani. Peste Milcov, în comuna Brosteni, am stat o vreme la postul de jandarmi, apoi am fost mutat la Batalionul de jandarmi nr. 2, interventie, Târgu Ocna. Era anul 1947. Acum începea cotitura vietii mele... 

C.H.: Scrierea unei carti, spune Octavian Paler, e ca un lung desert strabatut, înteleg ca dupa acest moment de cotitura, drumul peste care vad umbra lui Ulise, începe sa iasa din poveste si devine istorie. 

Gv.V.: In 1947 eram în portul Constanta - era vremea foametei -, asiguram paza vapoarelor americane care ne aduceau ajutoare. Au ancorat la noi vapoarele „Victoria", „Panama" si „Vaporul muncii", vase de mare capacitate, a câte cincizeci de vagoane de tren. Uneori eram trimis în tara ca însotitor la vagoanele din care se descarcau tone de porumb. Vagoanele erau sigilate. Trebuia sa le duc în tara la adrese înscrise în acte. Am ajuns în Bucuresti, la moara Gaghel, la moara Herda; porumbul era amestecat cu faina de grâu din care se facea pâine; era groaznic. Am ajuns si la Buzau, la Patârlagele. Tin minte ca la Patârlagele am dus si niste pachete cu alimente, cu conserve. Ni s-a dat si noua câte un pachet din acelea; „Mâncati cu încredere din aceste alimente, deoarece cu aceste alimente s-a hranit armata americana în timpul razboiului", se spunea în inscriptii. Acestea erau depozitate si aduse din Franta si Anglia; când s-a terminat razboiul, din aceste depozite s-au adus alimente pentru România, fiind timp de foamete, în pachete erau bunatati pe care nu le-a vazut vreodata ostasul român: conserve, carne de porc cu stafide, lapte praf si medicamente pentru dezinfectat apa. La Buzau, ne-au însotit si ofiterii americani care cunosteau limba româna, deoarece erau stra-stranepoti ai românilor care au plecat în 1920-1922, dupa primul razboi mondial, în America. Stiau româneste, destul de stricat, dar se descurcau bine cu ofiterii de la Crucea Rosie care au venit cu noi. In garnitura cu alimente era un vagon de clasa I unde erau ofiterii români de la Crucea Rosie si ofiterii americani. S-a asistat la distribuirea alimentelor. Primarul a venit la tren, în gar a, la Patârlagele; s-au încarcat carutele pentru comuna si ofiterii au asistat la împartire. Când Constantin Hrehor 10 sa plecam n-am mai putut. Mii de oameni, moldoveni, înfometati, au blocat trenul în gara Buzau, strigând: „America! America! Vrem porumb! Vrem porumb!", vânturând steagul tricolor. Americanii erau stupefiati. Foametea facea ravagii. Situatia din gari se putea vedea si în jurul vapoarelor. Politia era la datorie - un cordon în jurul portului, mai jos, granicerii, iar lânga vapoare, lânga malul marii, noi, jandarmii, înfometatii, sub steaguri tricolore, strigau asurzitor, disperat: „America! America! Porumb!" Cordonul de politisti a fost rupt si, peste noi, mai putini, oamenii flamânzi s-au napustit turbati, gata sa sparga vapoarele. Americanii de pe vas, care erau de serviciu, s-au urcat pe punte, cu aparate de fotografiat si au surprins multimile, în aceasta vânzoleala, care nu era altceva decât o revolta, un ofiter român a spus asa: „Oameni buni, noi nu avem porumb aici, sa va dam; desfaceti linia sa putem merge si-o sa va aducem." N-au înteles. A iesit un ofiter american si le-a vorbit: „Trebuie sa ajungem la Bucuresti, dam telegrama si mai vine un vapor cu porumb si-o sa va aducem cât aveti nevoie, dar deschideti linia!" Si încet, încet, ni se parea ca trenul nostru pleaca pe niste valuri; din multimea aceea am înaintat foarte, foarte încet. Asta am vazut. Se confirmau cele relatate de fratele meu Grigore care mi-a spus ca ostasii sovietici capturati aveau în ranita doar cartofi, saracie, dar li se spunea rastit: „Inaintati pâna la Berlin, ca veti gasi tot ce va trebuie, ca Rusia nu are ce va da." Si pentru ca ne gasim aici, revin sa mai spun ca, în timp ce însoteam trenurile cu porumb, am condus trei vagoane si la silozul din Medgidia, unde am constatat cu stupoare o situatie pe care am facut-o cunoscuta si sergentului major Vasile Lacatusu din Piatra Neamt, cu care aveam o relatie de prietenie. Ce anume? Dupa cântarirea fiecarei cantitati, la fiecare cinci tone, doi muncitori de la sindicatul C.F.R.-ului din Medgidia aruncau în graba câteva galeti cu apa peste porumbul descarcat - fapt remarcat în împrejurari similare si de sergentul mai sus amintit, ceea ce era împotriva oricarei reguli normale, caci porumbul trebuie pastrat uscat, fiindca umezeala îl depreciaza. Aici se ascundea o strategie criminala pusa în practica de comunisti. Entuziasmul cu care erau primite ajutoarele de catre români de la americani nu putea fi acceptat si, ca sa fie bine dejucat planul imperialistilor salvatori, s-a recurs la aceasta modalitate: porumbul era depreciat si în acest fel distribuit poporului flamând; molimele care aveau sa afecteze sanatatea beneficiarilor aveau sa întrerupa sursa. Ceea ce s-a si întâmplat, caci vapoarele cu alimente nu au mai sosit, desi americanii au lansat promisiuni generoase poporului român. Acest aspect important, desigur, nebanuit de multi, si o buna vreme nici de cei care eram în paza vagoanelor, si-a gasit confirmarea într-un moment pe care vreau sa-l evoc. Eram în Cerhoz, la numai doi kilometri de grani ta bulgara; aveam obligatia sa patrulez, sa fac pânde; mi-am facut câtiva informatori din marginea satului, între care si pe Constantin Medeleanu. Acesta s-a aratat afectuos, ma chema la el zâmbitor, ospitalier. Nu avea copii, era un cetatean înstarit si îmi furniza informatiile necesare. Intr-o buna zi însa, printr-un exces de amabilitate, el mi-a devenit suspect. M-a luat de brat si m-a condus prin curte la locuinta sa. In casa era un musafir, o fata tulburator de frumoasa, nepoata sa din Medgidia. Se numea Maricica Voinea si era fiica agentului sanitar din cadrul sindicatului CFR Medgidia. Ochii verzi ai fetei, frumusetea ei rapitoare m-au fascinat. Convorbirile noastre indicau în cele din urma o posibila prietenie, dupa ce i-am fost prezentat de Medeleanu, iar domnisoara a primit cu încântare acest act politicos. Fata a plecat peste doua, trei zile. Ceea ce a urmat tine de destin. Dupa câtva timp am avut norocul sa fiu detasat la Medgidia. Odata ajuns acolo, se întelege, primul gând al meu a fost la întâlnirea ochilor verzi. Am cautat-o si, la intervalele care se nimereau între cursele trenurilor, o vizitam; am petrecut împreun a multe momente diurne si nocturne. In Medgidia aveam o misiune grea - blocarea transporturilor de alimente care se scurgeau din Dobrogea spre Moldova. Moldovenii si marfurile lor erau pusi sub interdictie, sub acuzatia ca fac specula, majorând inadmisibil preturile la produse. Adevarul evident era însa altul: oamenii, trecând prin cosmarul secetei si al foametei, se aprovizionau pentru anul care urma. Eu, fiind bucovinean, am cautat sa fiu mai tolerant cu fratii mei din Moldova si în aceste conditii, mai putin zelos fata de autoritati. Dar autoritatile, vigilente, nepasatoare la foamete si saracie, luându-si masuri de prevedere, au facut un nou baraj la podul de peste Dunare; ce scapa de la noi, se descarca acolo. Maricica Voinea nu locuia departe de gara. Mai mult decât atât, aflasem ca tatal ei era chiar agentul sanitar al sindicatului acestei unit ati. L-am cunoscut: un om masiv, rautacios, cu un caracter pe care l-a mostenit întru totul fiica lui - frumoasa ca o zâna dar extrem de perfida, ca o vipera. Prietenia noastra nu a durat. Ce-am câstigat eu din aceasta relatie pasagera a fost lamurirea stratagemei cu porumbul ciudat tratat, semnificativ subliniata si de fata, si de tatal ei, agentul sanitar. 

C.H.: Exclamatia „America! America!", de fapt o invocatie rostita de un popor disperat, desigur nu avea în vedere numai alimentele stringent necesare în acel moment... 

Gv.V.: Desigur ca nu. Avea conotatii politice. Comunistii nu urmareau ca popoarele supuse dictaturii rosii sa aiba posibilitatea de a cunoaste si altfel de viata, sa aiba acces la lumea libera, la civilizatie. In popor se stia însa de multa vreme ca America este o putere mondiala, un conglomerat de state evoluate, bogate si cu posibilitati de ajutorare a tarilor cu economie precara, secatuite de razboi. Desi eram abia în '46-'47, la începutul orânduirii comuniste, multi dintre noi ne-am orientat speranta în America, în americani intuind eliberatorii din catusele bolsevismului care crestea tentacular în Europa... In plus, veteranii razboiului, cei întorsi din Rusia aduceau marturii cutremuratoare care, analizate, demonstrau clar ca fericirea nu poate veni dintr-un spatiu sovietic; cei saizeci de ani de experimente comuniste în spatiul rusesc nu ridicau la orizont nimic optimist. Daca pe propriul lor pamânt s-au înregistrat rateuri catastrofale, ce era de asteptat la noi?! 

C.H.: Referitor la suferintele românilor din „captivitatea rosie", voi face o trimitere într-un trecut nu foarte îndepartat istoriceste, temporal masurat de epoca sovietizarii si stalinizarii Rasaritului, mai precis la Rusia lagarului siberian. Si apoi la alte lagare tot din acel spatiu. Am între lucrurile scumpe din casa parinteasca un obiect cu mare încarcatura emotionala - un carnet format 10/16, cu file dictando liniate vertical, cu rosu, îmbracat în coperta de pânza, cu clape, în care sunt scrise câteva pagini cu cerneala neagra, evocând anii 1914, razboiul si suferintele celor din lagarul Siberiei. Acestui carnet cu copertele strabatute de sudoare, de naduseala drumurilor interminabile, purtat discret în haina militar a, lânga inima, alaturi de o iconita care o reprezinta pe Fecioara Maria cu pruncul, zdrentuita si patata întocmai ca notes-ul, îi voi spune Jurnalul lui Ieremia. Cel care a facut însemnarile a fost Ieremia Corjân, strabunicul meu, care si-a pierdut sapte ani în Siberia. Cele treisprezece epistole pastrate de familie, opt inscriptionate în limba rusa, „Pocitovaia kartocika", trei cu semnul Crucii Rosii si doua redactate în limba germana sunt documente sensibile de comunicare extrem de vigilent a, lapidara si subtila. In Jurnal se pastreaza un fragment din Bolintineanu, „Mama lui Stefan cel Mare" si câteva cântece de jale si de înstrainare. Reproduc aici nu textul de o înteleasa circumstanta, „Ura, ura, Austria!", ci unul dintre cântece, numit „Cântec din Siberia": „Arda-l focul si para/ Traiul din Siberia,/ Ca-i mai bine-n batalie/ Decât aici în robie/ La asta tara pustie,/ Ca Siberia-i numita,/ Cu zapada acoperita,/ Cât zapada nu-i pe ea,/ De musca nu poti rabda,/ Tot de musca de cea mica/ Care-i foarte otravita/ Si asa-i Siberia/ Bat-o Maica Precista./ Suferim relele,/ Ca si robii ferele./ Când mergem la preumblatoare/ Ne uitam la lumea mare,/ Stau pe gânduri si mâhnit/ Din ce parte am venit,/ Stau pe gânduri tot beteag/ Nu vad pe nimenea drag,/ Nu vad pruncii si muiere,/ Nu vad neamurile mele/ Gândesti c-am picat din stele,/ Ca eu sunt la Rasarit,/ Traiesc tare necajit,/ Eu la rele sunt scapat/ Si sunt tare-nstrainat./ Caci sus în Siberia/ Nimic alta nu-i vedea,/ Numai muntii au piatra/ Si iarna cu zapada,/ Cine-nstrainat traieste/ Multe rele sufereste,/ Iara când e de cinat/ Ne punem plângând în pat/ Si gândim la a noastra Tara/ De-am trai s-o vedem iara;/ Unii gândesc la sotii/ Ca le-au lasat cu copii/ Si asa toti se gândesc,/ Pâna toti se vestejesc./ Lasa-ma, Doamne, sa mor/ Sa nu ma topesc de dor,/ Doamne, baga-ma-n pamânt/ Ca Muntele m\rturisitor 13 ma topesc de urât;/ Doamne, ce gânduri ma bat/ Ca pe cel mai blestemat,/ Ma doresc acasa foarte,/ Nu-mi da, Doamne, aici moarte,/ Caci aici e traiul rau,/ Du-ma, Doamne-n satul meu". Paginile care urmeaza sunt atinse, ici-colo, de creionul chimic ori de cerneala neagra. Interesant este „pomelnicul" celor capturati din Compania 12, în zilele de 25 si 26 octombrie, un numar de saizeci de oameni din diferite localitati din Bucovina: de la Sucevita (Ifrim Teaciuc, Nichifor Hrehorciuc si Ieremia Corjân), de la Clit, Vicov, Fratauti, Arbore, Brodina, Humor, Radauti, Horodnic, Câmpulung, Straja, Solea, Sadova, Climauti, Dragomirna, Buninti-Mihoveni, Botosana, Manastioara, Milisauti, Cuciuru Mare, Comanesti si Berchisesti, din cealalta parte a Sucevei. Jurnalul propriu-zis este emotionant, începe astfel: „Plecarea mea la Razboi, din l august, la 25 octombrie 1914. In 3 august m-am îmbarcat în mondur împaratesc, în orasul Radauti, si am sezut la Radauti noua zile si în aceste noua zile am tinut douazeci si patru de ore de [termen german, probabil cursuri pregatitoare - n.m.]. Si în 10 august am jurat la steag, în 11 august am plecat pe jos la Hladik [Dornesti - n.m.]. Si la Hladik ne-am suit pe tren si am mers la Cernauti. Si acolo ne-am coborât jos si am stat trei zile. Si dupa trei zile am mers la hranita [granita - n.m.] la Noua Sulita si era asa o caldura ca îmbracamintea pe noi era toata spuma; multi soldati cadeau la pamânt de caldura si de greutatea ce era. Si mergând prin satele Mahala, Boian, statea norodul, cu mic, cu mare, tineri si batrâni, cu vase cu apa si dulceturi si le dau soldatilor ca sa-si racoreasca arsura ce-o aveau; ei aveau mila la norod când ne vedeau ca suntem asa de negri de la colb si de spumele ce curgeau de pe noi. Si am mers pâna la hranita la Noua Sulita si-am sezut doua zile si o noapte (...) si n-am dormit defel, am pazit [nestiind de unde poate] veni Neprietenul [aceasta expresie, sinonim al vrajmasului, dusmanului etc. e un arhaism exceptional, o rostire întelegatoare, crestina -n.m.]". Soldatul Ieremia Corjân consemneaza apoi, în detalii semnificative, pregatirea pentru intrarea în confruntarea militara: „Dimineata, când sa mergem la cafea, în loc de cafea ne-am pomenit cu srapnele ce ni le trimiteau rusii din canoane [tunuri - n.m.]. In loc de cafea s-a deschis un foc asa de grozav încât nimeni nu poate sa creada, numai aceia care au fost acolo. Si s-a deschis focul, duminica dimineata la ora 4, si a tinut pâna la ora 7 seara..." înaintarea împotriva Neprietenului este surprinsa astfel: „Am mers prin ploaie de plumbi asupra lui, n-am cautat gard, nici apa, nici pâraie, nici râpile ce erau pe acolo. Si am iesit pe o câmpie larga si ne-am întâlnit cu Regimentul 41 (...) si am început a strânge mortii si ranitii de pe câmpul de lupta, si am dormit acolo, si a doua zi am stat pâna am îngropat mortii. (...) Când am intrat în Cernauti ne-am îngrozit de norod ce era prin oras (...) si când am fost prin dreptul monumentului Mariei Tereza s-au auzit doua bubuituri groaznice, asa de tare, ca Cernautiul s-a cutremurat (...), mare jale m-a umplut, tipetele femeilor si ale copiilor, batrâni si tineri (...). Si am plecat spre Storojinet (...), drumul, plin de oameni, de trasuri si vite, plâns de norod, tipete de copii, racnete de vite, ca gândeai ca amu-i sfârsitul lumii (...) Era caldura asa de mare încât ardeai de viu. Si nu era apa decât oleaca (...) si care erau mai înainte îsi udau oleaca gura si care erau mai înapoi nu mai aveau cu ce-si astâmpara setea si tare au slabit toti soldatii". Dupa ce osânditii la sete ajung la Storojinet, trecând prin diferite statii pe care I.C. le noteaza cu luare aminte, marsul continua prin ploaie si „glod"; pe „amândoua partile drumului sta norodul cu cosutetele, cu mese pline de pere, mere, perje [prune - n.m.] si tabac fel de fel si ne da (din acestea) si noua; si noi abia ne trageam; de slabi, uzi si înglodati ce eram, nu ne mai trebuia nimic". Drumul lung este presarat cu pancarte ce amintesc localitati rusesti, zone afectate de incendii, de încercarile vremii. A urmat un nou semnal armat din partea rusilor, la care românii au ripostat: „Am început si noi a da înapoi binele ce ni l-au dat". Au urmat 15 km pe jos, pedestru, si o întoarcere pe tot atâta cale: „la picioare aveam basici si asa ne dureau, ca cum am fi pasit pe foc si am slabit asa de tare ca nu ne mai vedeam unii cu altii de atâta amar de necaz. Si ziua si noaptea am mers asa cam 75 km". Dupa o pauza de doua ore, în câmp deschis, pâna a se zari de dimineata, ostasii au pornit din nou si s-au instalat pentru patru zile în zona Deletin, facându-si „decuncuri", dupa care, sub privirile înlacrimate ale diferitelor etnii, au poposit în satul Miculici, într -un spatiu geografic ciudat, cu „dealuri cu pietre mari si niste munti de te lua groaza de înaltimea si de pietrele ce erau pe dânsii". ... în urma ramâneau cele trei tuneluri, iar într-un vagon cu patruzeci de soldati Ieremia scria în carnet garile pe unde trenul îi ducea spre locuri nebanuite... Le-a notat ca un impiegat de miscare. La Debretin i-au retinut atentia orasul, fabricile si plutele de busteni, viile si livezile de pomi fructiferi din care se hranea „doar cu vederea". Budapesta, din nou, îl frapeaza: „Oras foarte mare, statia foarte frumoasa si prin oras lumina electrica, ca puteai sa gasesti si un fir de mac", îsi noteaza mai departe statiile, una dupa alta; în Polonia, soldatii primesc vesti de la localnici ca pe acolo „dimineata a trecut Neprietenul". Soldatii s-au postat pe burta timp de o ora, dupa trecerea primejdiei continuându-si drumul. Din pacate, Jurnalul nu mai poate fi citit: de la pagina 26 pâna la 75 foile lipsesc; iar de la 75 la 85 sunt aproape goale, cu însemnari fara valoare; abia de la pagina 85 pân a la 102 e de citit un lung cântec de jale si înstrainare, în rime populare, intitulat „Cântec din timpul razboiului european". Asadar, Jurnalul (început la fila cu numarul 9, pâna la fila 26) e doar un fragment de istorie si viata, ilustrat simplu de un taran de la Sucevita, îndragostit, se vede, de doina si de cimilituri, adânc înradacinat în duhul pamântului tarii, model de vietuire crestineasca. 

Gv.V.: E o marturie care, cred, îsi gaseste locul în acest demers. L-am cunoscut pe strabunul Ieremia Corjân, un om foarte demn, aspru, riguros, dintre acei arcasi batrâni care stiau ca Legea si Neamul sunt totuna si ca dincolo de ce e DA, e DA, si de ce NU, e NU, altceva nu mai încape... 

C.H.: Despre acelasi spatiu si despre atrocitati inumane am citit rânduri memorabile din „Jurnalul" eroinei Anita Nandris - memoriile acestei taranci, dupa cum se stie, au fost premiate de Academia Româna. De asemenea, confesiunile distinsului nostru om de cultur a, academicianul Constantin Ciopraga prezent în captivitatea ruseasc a dupa destramarea frontului de la Cotul Donului (nov. 1942). Prizonierul avea atunci 24 de ani, era tânar absolvent al Facultatii de Litere din Iasi. Sutele de kilometri, pe jos, prin zapada nu pot fi uitate. Nici camarazii flamânzi, toropiti de oboseala, cazând de-a dreapta si de-a stânga, care mureau fara „sa fie suprimati". Zapada ninsa a doua zi îi acoperea. „Atâta frig a intrat în noi atunci, încât unii au ramas infirmi pentru toata viata. (...) Iernile rusesti sunt intrate în mitologie." Zilele si noptile aveau doi vecini: iarna si moartea. Si totusi, adauga memorialistul, întâmplarile de pe front, actiunile respective, au fost uneori mai suportabile decât ceea ce a urmat. „Drumul de la Tambov la Oranki a durat doua saptamâni, în vagoane pentru vite." Strecurat prin gerul naprasnic, trenul cu înfometatii hraniti auster cu peste sarat si pesmeti, avea vagoanele captusite cu promoroaca. Acestea sunau „ca un contrabas", zgreptanate de unghiile celor nauciti de sete. Foamea îi salbaticise pe camarazi - mâncau orice, cadavre de cai înghetati, ba si din semenii congelati... Razboiul „cea mai bestiala nebunie" (Leonardo) însemna, pe lânga foame si frig, dizenterie, tifos exantematic, paduchi, mizerie si suferinta psihica în orice clipa. Constantin Ciopraga a avut parteneri de „gazda", la Manastârca pe fiul scriitorului Ioan Slavici si pe Laurentiu Fulga. „Cei mai refractari dintre toti cei cinci mii din lagar erau românii". Nemtii „erau toropiti, deprimati", cei din Finlanda erau „cei mai conformisti". Timp de patru ani, C. C. nu a primit nici o carte postala; în 1946 s-a întors acasa. Altii au ramas, „unii sase ani, altii zece". Altii, nimeni nu o sa stie niciodata câti, nu s-au mai întors niciodata... Am facut aceste sublinieri având înainte o foarte interesant a carte, numita, moldoveneste, „Oleaca de taifas", semnata de amfitrionul celor convocati la dialog, de catre bonomul Grigore Ilisei. Pagini „marturisitoare", de mare substanta, sunt în aceasta carte - cu tangenta la tematica din lucrarea pe care am numit-o „Muntele marturisitor" - si acelea prin care vorbesc Paul Miron, Mihai Ursachi, George Astalos, Petru P. Andrei sau Liviu Antonesei. Dupa cum, într-un alt volum semnat de acelasi Constantin Hrehor 16 Grigore Ilisei, „Divanuri duminicale", emotionante confesiuni în aceeasi linie vom gasi rostite de catre Alexandru Zub. 

Gv.V.: Lagarele, deportarile, infernul comunist sunt plagi care nu pot fi uitate. Care nu trebuie uitate. E minunat ca despre toate acestea apar astazi carti; pacat ca mii de osânditi nu mai sunt în viata sa povesteasca, sa-si vada viata trecuta prin tipar întru neuitare! 

C.H.: De câtiva ani buni, de vreo douazeci, în preajma mea am un om, de-o simplitate taraneasca si de un farmec ales, precum rostitorii de proverbe si cimilituri de odinioara. Se numeste Toader Clipa - Donuta. Spovedania lui se aseamana cu cele relatate de profesorul Ciopraga. Toader Clipa - Donuta, un octogenar cu nici un fir de par alb pe crestet, vioi, cu o casa durata între lunci si ogoare, cu staulul inimii plin de amintiri pe care le povesteste cu un fel de veselie copilareasca de parca nu ar fi drame, s-a nascut în 13 august 1922 în „satul pâinii" Granicesti, Suceava. La 20 de ani, în plin razboi mondial, se numara între soldatii din unitatea 8 Vânatori Cernauti; în timp ce era acasa, într-o scurta permisie, tobele au anuntat pe ulite mobilizarea. S-au format coloanele si, pe jos, trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în tara, un cantonament în zona Falticeni - Neamt. Aici au avut lor confruntari cu sovieticii care au urmarit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianta de la 23 august 1944. Toader Clipa - Donuta relateaza: „In 24 august eram la Marasesti, aici ni s-a ordonat sa nu deschidem foc caci sovieticii ne sunt aliati; dinspre rusi însa s-au auzit câteva focuri care nu au facut victime. Daca acesta a fost ordinul, pâna la Roman, unde am fost cantonati, cu promisiunea ca vom ajunge liberi acasa, am strabatut drumul fara echipament militar, fara arme. In 25 august, sovieticii ne-au încolonat si ne-au dus pe jos la Târgu Frumos - aici nu mai era comandament, ci lagar. Calvarul începuse. Dupa 24 de ore am facut un nou popas în Falesti - Basarabia, apoi în Balti. La Balti era un lagar înfricosator populat de vreo douazeci si cinci de mii de prizonieri. Când se facea numaratoarea acestora la anumite intervale, daca cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla ca unii evadau din coloana, în mers, ori altii, batrâni, bolnavi, epuizati nu mai puteau tine pasul cu rigorile. Când eram în lagarul din Balti, au trecut câteva avioane care au bombardat orasul si lagarul, cu scopul de a sparge gardul pentru a scapa macar o parte dintre cei internati; nu stiu cui au apartinut avioanele si de cine au fost trimise; se spunea ca ar fi fost nemtesti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfa, înghesuiti, câte o suta ori mai multi, sub comanda unuia mai istet dintre noi, de regula cunoscator de putina limba ruseasca, am ajuns în orasul Crasnadon. Am calatorit vreo patru zile; când trebuia alimentata locomotiva, stam pe unde apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea, somnul în picioare, supravegherea severa, injuriile, sufocarea în mediul aglomerat ne macinau lent. Si dincolo de acestea, mutenia, lipsa de comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt - mergeam ca animalele inconstiente spre abator... Lânga mine erau consatenii Stefan Morosan, Iordache Buliga, Anton Morosan, Nicolae Morosan al lui Stefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe Buliga si Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici - Ghiorghies, iesind din coloana, asumându-si un mare risc, a fugit. La vreo douazeci de kilometri de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastra înaintând tot pe jos, a ajuns în lagarul nr. 8 Dombas în septembrie '44; am stat acolo mai întâi în carantina, vreme de douazeci de zile. Erau acolo români închisi înca de dupa momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, al tii deja robeau în subterane. Se muncea greu, în conditii inumane, primitive, pe genunchi si pe coate, câte doisprezece, treisprezece ore. In brigada erau câte o suta de oameni; praful de carbune, lampile cu fitil fumigen, de motorina, ne asfixiau. La o numaratoare de oameni, am auzit ca în Dombas sunt internati cam patru mii cinci sute de muncitori. Munceau în trei schimburi: dimineata de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul al doilea si de la 19 pâna la 7, 8 dimineata, schimbul dublei nopti, caci noapte era si afara, si înauntru. Conditiile erau mai austere decât în puscarie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea si batjocura, dupa Craciunul lui '45 au urmat si alte încercari: tifosul si dizenteria care numai bine s-au întâlnit cu milioanele de paduchi care misunau pretutindeni! Si-asa dormeam prost, pe scânduri ciotoroase, fara saltea ori patura, cu un bulgare de carbune în loc de perna, ori un ghem de troscot pe care îl socoteam capatâi, paduchii ne chinuindu-ne clipa de clipa. Zilnic dintre camarazi luau drumul vesniciei câte saptezeci-optzeci. Gardienii lagarului spuneau dimineata: «Prea putini sunt morti, toti trebuie sa moara! Nimeni nu trebuie sa scape.» Am fost si eu atins de tifos si am cazut în nestiinta. Fiind considerat mort, fara nici o analiza am fost aruncat în magazia cu morti, într-o asa-zisa morga din apropierea lagarului. Nu stiu când, am facut ochii mari si m-am vazut gol, dezbracat, între nenumarati morti întepeniti în diferite pozitii, rasturnati, însilozati unul peste altul, înspaimântat de acest apocalips, neavând nici o haina de nicaieri, am fugit gol în lagar. M-a vazut un neamt, prizonier de la Don, care m-a întrebat daca sunt român si m-a introdus în dormitorul grupului sau german; am stat acolo timp de trei zile, dezbracat, o comedie de om! Am intrat apoi în drepturi; din pâinea primit a am adunat câteva portii pe care le-am dat unui camarad în schimbul unei perechi de izmene nemtesti, si o alta portie, pentru o camasa. Acum eram bun de munca - eram groparul fratilor mei, transportam mortii la gropile comune. 

Fiind timp rece si pamântul pietros, gropile se faceau la suprafata, numai la vreo douazeci-treizeci centimetri adâncime. La sapat erau câte zece - doisprezece oameni; gropile erau în apropiere de lagar, la vreo cincizecisaizeci metri, îngrozitor a fost nu acest mestesug ci urgia din primavara: exhumarea cadavrelor care, îngropate superficial, au intrat în descompunere... Aerul era irespirabil, ne pândea o epidemie. S-a ordonat transferarea mortilor la vreo opt kilometri departare unde, sub clor si var sau pierdut pentru totdeauna. Sigur, absolut sigur, multi au fost îngropati de vii, în stare de lesin ori agonie, slabiti de foame, de boli ori batrânete. Numai Dumnezeu îi stie si îi pomeneste în ceata martirilor sai! Nu le pot uita fizionomiile, trupurile mutilate, ciopârtite ca sa încapa cât mai multi, aud si acum scrâsnind rotile basculantelor în care îi încarcau si din care îi descarcau ca pe niste stafii fioroase... Eram beteag, stam pe gânduri, zilnic îmi închipuiam ca voi pieri în galeria de carbuni. Un brigadier român m-a vazut si m-a întrebat ce meserie stiu. Stiam ceva de acasa, de pe la unchii mei, un pic de cojocarie. Am fost admis. Dar când s-a citit lista, meseria mea s-a omis, la apelarea numelui meu aparând meseria de cizmar. Am acceptat, desi nu stiam chiar nimic din rosturile acestei bresle. Si nu numai atât, acolo nu exista ni ci o scula pentru a face meserie, trebuia sa ni le inventam noi din ce gaseam la îndemâna. Maistrul, seful de echipa Gavril Chiaburu, un bucurestean cumsecade, m-a încurajat, numindu-ma un fel de magaziner; transportam perechi de încaltaminte de la atelier la magazie si invers - încaltamintea, cu uzura mare, de diferite marimi si tipuri provenea din captura de razboi. Am activat acolo vreme de un an si opt luni, dupa ce echipa a fost înlocuita de prizonieri unguri. Dar pâna a povesti o întâmplare din cizmarie, trebuie sa spun ca în timp ce lucram în mina, odata fiind la încarcarea vagonetilor, un compatriot din Calafindesti, invidios ca aveam o activitate mai usoara pe care ar fi râvnit-o, m-a pârât conducerii sub acuzatia ca as vrea sa evadez. Fara multa judecata, am fost aruncat în buncar vreme de doua saptamâni... Ma rog, un incident care arata ca Iuda e pretutindeni. Si acum pentru ca tot de lacomia de argint a lui Iuda putem vorbi, sa vedeti întâmplarea din cizmarie: între zecile de perechi de încaltaminte aduse la atelier, într-o zi am nimerit un bocanc american, din piele fina, purtat desigur de un ofiter. Când i-am smuls tocul, am avut o neasteptata surpriza - din scobitura anume facuta în toc, au cazut înainte-mi patru inele legate unul de altul si o pereche de cercei de aur... Cine stie ce poveste draga ascundeau acestea! Dintre cei sase din echipa, unul m-a observat. Am mers la baie si am încercat sa îngrop podoabele în sapunul moale pe care îl purtam în buzunar. Peste putin timp am fost chemat de catre comandantul lagarului - un prizonier din Cernauti. Mi-a cerut bijuteriile, batându-ma zdravan cu o vergea de cauciuc. I-am dat inelele, dar nu a fost multumit - scobitura din toc arata ca mai era loc pentru ceva. M-a batut iarasi si i-am dat si cerceii, între timp a aflat despre toate acestea capitanul de lagar, ofiterul, si el flamând dupa aur. Când nu dupa multa vreme comandantul care m-a batut a fost eliberat, la plecare i s-a facut o perchezitie. Avea în cufar o haina frumoasa, ungureasca si o pereche de cizme luxoase, în tocurile carora, prietenii cizmari i-au ascuns aurul primit de la mine. Perchezitia a fost scurta, fiindu-i retinute cizmele. Demontate rapid, acestea au fost aruncate pe margine. Ofiterul deveni posesorul bijuteriilor. Eu, care trebaluiam de ici-colo cu încaltamintea pe umar, am vazut toate acestea. L-am zarit si pe comandant care, vazându-mi satisfactia, si-a muscat pumnul ridicat amenintator. Capitanul mai gasise în cizmele din cufar si un ceas de aur. Bucuros, mi-a înlesnit portii generoase la masa, din care se împartaseau si confratii din jur..." A urmat o scurta perioada de munca în mina si apoi a sosit ordinul eliberarii; s-au citit declaratiile prizonierilor luate la intrarea în lagar. Comisia stabilea loturile care aveau dreptul de a se întoarce acasa. T.C. ne spune ca din patru mii cinci sute de prizonieri, în via ta au ramas vreo sapte sute. Eliberarea venea în toamna lui '48. Fostii prizonieri au primit bocanci cu talpa de lemn si fete din foaie de cort, salopete si sepci rusesti, pâine, alimente si... confort în vagoane, scânduri geluite; dupa o oprire la Balti au fost predati românilor într-o unitate militara din Focsani de unde au fost distribuiti în toata tara. Toader avea atunci 26 de ani si jumatate. A fost retinut timp de o luna la magazie, transportând cu caii lemne si alimente, produse de abator; ispitit de o bucata de carne, dupa atâta regim de lagar, era în pericol sa piara intoxicat, cum a murit vecinul sau Gheorghe Moloci, intoxicat de D.D.T., ori nu de mâncare ci de foame si sete, ca si consateanul sau Nicolae Morosan a lui Stefan, pe care l-a bocit doua zile asteptându-si rândul la groapa comuna. Toader Clipa, povesteste acelasi „film" ca si academicianul Constantin Ciopraga. Ne spune ca rugaciunea nu era permisa, ca zilele de mare sarbatoare crestina treceau ca oricare altele, fiind doar în interior traite cu nedescrisa emotie si durere; spune ca în cei patru ani si jumatate de lagar nu a vazut un medic, nici un medicament, ca oamenii nu se tundeau si nu se barbiereau, ca alergau înnebuniti dupa un porumb fiert ori dupa un cap de peste aruncat chiar în latrina internatului, ca mâncau varza si pâine alterata, pesti aproape descompusi, broaste, soareci si câini; corespondenta, o carte postala la un an, apoi la opt sau sase luni câte una, era aruncata de cenzura daca cuprindea mai mult de douazeci si cinci de cuvinte. Dombasul era urâcios, negru, pietros, acoperit doar de tufe de pelin, în lag ar, cine stie pentru câta vreme, dupa eliberarea sa au ramas înca în sclavie granicerii, jandarmii si cei din SS. Gerul de peste -45°C, foamea, bolile, îi vor fi trecut printre umbrele anonime pe multi. Numai povestirile, numai evocarile, si acestea tot mai putine si tot mai neinteresante pentru contemporanii tineri, ni-i apropie si ne trezesc cugetarea prea departata de cultul Martirilor. Cu certitudine, nu-i... balast, dincolo de cele de aici relatate, nici povestea Eufrosinei Hutuleac, spre poarta careia am trimis-o pe jurnalista Dana Dominiciuc, sensibila vorbitoare despre lacrimi si patimi, care astfel scrie în „Pamântul patimirii" („Crai nou", din 7 iulie 2001): „Eufrosina Hutuleac din Milisauti a fost deportata în Dobrogea timp de sapte ani. La doar o zi dupa ce nascuse, a fost scoasa din pat în miez de noapte, cu copilul în brate, si dusa în pribegie. «Cu predare din post în post, am ajuns la Bucuresti. De fiecare data eram batjocorita, lovita, amenintata si tot timpul mi se spunea sa las pruncul, ca nu am cum sa-l tin mai departe, pentru ca voi fi dusa la munca. Baiatul era anemic, nu mai plângea, bâzâia numai, ca nu avea putere nici sa plânga. Era tot numai o rana, ca nu-l schimbam, nu aveam cu ce. Uscam pelincile în sân. Ma temeam sa nu moara nebotezat si i-am pus numele Lacrim, de la lacrimi. Dar, nu au vrut sa mi-l înregistreze asa, m-au luat la batjocura si l-au scris Lacrea. Ne-a tinut Dumnezeu în viata, aproape ca a fost o minune ce s-a întâmplat cu noi. Nu stiam nimic despre familia mea, era mama luata, era omul meu, dar cel mai tare ma îngrijoram din cauza fetitei, care era mica, avea numai 2 ani. Am stat într-un arest din Bucuresti mai mult timp, apoi am fost dus a în Dobrogea. Când ma duceau spre gara, m-a vazut un baiat din sat, care era soldat, si m-a întrebat unde merg. I-am spus ca nu stiu, cel care ma pazea m-a amenintat cu arma, iar el a scris acasa la ai lui si asa a aflat tata ca traiesc. Dupa doua luni de umblatura cu copilul la piept, am ajuns în Dobrogea, la Poarta Alba. Era o mare de oameni de tot felul. Si puscariasi, si de astialalti. M-au trimis pe câmp sa vad daca gasesc vreun cunoscut. Leam spus ca nu, si ei râdeau ca o sa-i cunosc pe toti. Ma întrebau daca-mi plac lanturile, daca le aud cum zornaie... Ma temeam pentru copil sa nu moara, iar ei râdeau zicându-mi ca nu-i nimic, abia asa ma pot duce la Jilava, unde-i racoare pe gratii, ca-mi curge apa pe dedesubt... Familia mea ajunsa în satul Bairam, la granita cu Bulgaria, a aflat ca eram si eu prin zona si s-a rugat sa o lase sa ma caute. Ne-am întâlnit si am mers cu ei acolo, la munca, si eu. Am fost deportati sase ani, unsprezece luni si douazeci si cinci de zile. Apoi ne-au dat voie sa plecam oriunde, dar nu acasa. Ne-au spus sa ne alegem un loc si am ales la Iacobesti, aici, la noi. Nu ne dadeau voie sa ne întoarcem si parca nici oamenii nu mai erau asa cum îi stiam noi. Cei care mai aveau suflet, se temeau si de umbra lor. Erau vremuri grele, era o nebunie, se fereau sa vorbeasca, se temeau sa nu fie dusi ei la puscarie, asa era atunci. Dupa alte luni bune ne-am apropiat de casa, ne-am întors. Cu frica, dar am revenit în sat. Nu mai ramasese mai nimic din gospodaria noastra, iar casa era acum fieraria G.A.C.-ului care se  înfiintase imediat dupa ce ne luasera pe noi, cei cu pamântul «absenteistilor», cum ne-au botezat pe cei deportati, si al altora care au vrut sa se înscrie de la început. Un om mai milos a spart într-o noapte, lacatul de pe usa si a bagat copiii în casa. Dimineata, fierarii venisera la treaba si ne-au gasit acolo, printre fiarele lor. S-au suparat, s-au speriat, dar dupa o vreme ne-au lasat în pace acolo. Au mutat fiarele în fosta noastra sura, unde era mai mult spatiu si au lucrat acolo mai departe, încet-încet, am luat-o cu greu de la capat. Dar Gheorghe era bolnav de acum, era altul si asa a ramas pâna a murit, în primavara lui '89, înaintea Revolutiei. Si feciorul meu, tot bolnav a fost si sta cu mine... E batrân si el de acum, dar viata nu îti da numai ce ai vrea, Dumnezeu le rânduieste pe toate." „Lagarul vorbea numai de ceea ce i se lasa sa vorbeasca" (Ce ne facem fara Willy? George Astalos) „...frigul era temelia tuturor relelor" (Avesta) „Omul este un zeu neputincios" (Heidegger) „Daca nu speri, nu vei întâlni nesperatul" (Heraclit) „Crucea precede lumina fulgeratoare a învierii" (Evdochimov) „Contradictia fundamentala a vietii: sa manânci si sa fii mâncat. Hrana ca temei al metafizicii. Pamântul este un Pamânt hranitor. Razboaiele, marile epidemii, moartea îsi pot astfel gasi o explicatie fireasca. Cum sa iesi din acest impas?" (Basarab Nicolescu) „Mai pot sa nadajduiesc? împaratia mortii este casa mea, culcusul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu e sti tatal meu; am zis viermilor: voi sunteti mama si surorile mele! Atunci unde mai este nadejdea mea si cine a vazut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit pâna în fundul iadului si împreuna cu mine se va scufunda în tarâna" (Iov 17, 13-16) „Se poate spala memoria ca puntea unei corabii?" (Octavian Paler) 

C.H.: Dar sa ne întoarcem, caci trebuie, la primele lectii cazone, de când încep... adversitatile si, totodata, individualizarea eului Dvs... 

Gv.V.: Am terminat scoala... Acolo am luat pentru prima oara contact cu „ecepistii" din divizia „Tudor Vladimirescu" si din divizia Constantin Hrehor 22 „Horia, Closca si Crisan". „Ecepistii" erau ofiteri facuti în graba - capitani din caporali, maiori din sergenti, ori colonei din sergenti... Era între ei un capitan - nu-i mai retin numele, desi am intrat în conflict cu el - care se ocupa cu educatia, cultura si propaganda si cultura (de aici „ecepistii": E.C.R). De doua ori pe saptamâna ne adunau într-o sala, pe subofiteri si pe ofiteri separat. Discursul era axat, se întelege, pe ajutorul nemaipomenit pe care l-a primit România din partea sovieticilor si pe marea prietenie care se instalase între România si Uniunea Sovietica. Intr-una din zile, capitanul educator ne-a spus ca Uniunea Sovietica ne-a salvat de la foametea din 1946-1947, dupa cunoscuta seceta grozava care a pârjolit Moldova; am ascultat si am crezut ca explodez. Stiam foarte bine care era situatia în Rusia; am fost acolo si am vazut cât de prost traiesc rusii. Cunosteam prea bine ca, daca americanii nu interveneau cu armament si alimente, niciodata nu ar fi avut loc evenimentul memorabil de la Stalingrad. Auzind aberatiile capitanului, eu m-am ridicat - ca aveam dreptul la interogatie („Cine are de pus o întrebare?") si am zis: „Domnule capitan", .... El m-a întrerupt, criticându-ma: „Nu domnule, ci tovarase." Ma conformez si zic - era obligatorie aceasta formula rosie - „Dumneavoastra spuneti ca Uniunea Sovietica ne-a salvat de la foamete... Ce a dat Uniunea românilor, când nici ostasilor sovietici nu a avut ce le da, caci, desi aveau petrol, au mâncat cartofi din Bucovina; cât au stat aici, în fa ta Obcinii Mari, prizonierii nu au avut altceva în ranite decât cartofi..." „De unde stii dumneata?", am fost întrebat. Si eu am raspuns ca stiam de la compatriotii din munti, ca prizonierii asta aveau în sacul de merinde... Dar, în portul Constanta aparusera vapoarele americane, „Vasul muncii" si vasul „Victoria". „Victoria" si „Panama" transportau alimente si porumb, pentru Timisoara, spre atelierele CFR, la moara Gaghel, la Herda, la Buzau; îmi amintesc ca am dus sase vagoane la Medgidia. Când, în fata ofiterului propagandist am vorbit, argumentat, despre portul Constan ta, el m-a interogat: „Nu s-au facut descarcari si la Galati?" Am raspuns: „întâmplator si la Galati am fost atunci, dom'le/tovarase capitan; nu am vazut nici un vapor sovietic. In Constanta am vazut vaporul «Slava», foarte mare, ca vasele americane, plin cu bumbac. Toti ne-au luat, numai Uniunea Sovietica ne-a salvat. Ne-a adus bumbac!... Tovarase capitan", am continuat eu, „bumbacul adus a fost desc arcat timp de o luna, o multime de baloturi; în tot atâta timp au fost încarcate cutii cu pânza. Bumbacul era tesut în atelierele noastre - colbul era înghitit de muncitoarele noastre românce -, iar produsul finit, pânza, s-a întors în Rusia..." Capitanul m-a însemnat, replica era prea îndrazneata. Intr-o zi m-am întâlnit prin curtea batalionului, a cazarmii Tisesti, cu primarul Trotusului de Tg. Ocna. Aveam o cravata kaki, crosetata foarte frumos. Era un cadou de la fratele Muntele m\rturisitor 23 meu de la Craiova, care a fost militar. Culoarea cravatei nu a placut, era de un kaki verzui... M-a oprit si m-a întrebat: „Ce-i cu cravata asta? O cravata!", îi raspund. „Asta-i cravata civila. îti place sa fii civil?" Eu am tacut, nu am dat nici un raspuns. M-a lasat si a plecat; peste vreo cinci zile am fost chemat si mi-a fost adus la cunostinta ca, în conformitate cu articolul cutare - ordin al Marelui Stat Major, sunt trecut în cadrul disponibil al armatei. Era în anul 1948. De aici începe odiseea... Am spus raspicat adevarul despre ce era Rusia fata de România. Capitanul în discutie, era un tip interogativ, conform misiei sale. Intreba deseori: „Mai are cineva vreo întrebare?" L-am întrebat: „Tovarase capitan, care-i situatia în Bucovina si Basarabia? De ce ne sunt înstrainate, oare nu sunt teritorii românesti? Am învatat la scoala ca ne apartin; marturie stau stâlpii de hotar pusi de Stefan cel Mare - Tighina, Cahul, Cetatea Alba si toate celelalte cetati..." „Da, ai învatat dumneata, dar adevarul e ca pe acestea le-a furat România de la Uniunea Sovietica, cu mult mai înainte", îmi replica tradatorul propagandist. Stiam bine cuvintele baciului Moldovei: „Sa tii minte ca aici e hotarul" si vorbele din Sf. Scriptura: „Sa nu stramuti hotarele aproapelui tau, puse de stramosii tai (Deuteronom 19, 14)." 

C.H.: Ati fost exclus, propriu-zis, din armata... Si trecut fortat în disponibilul acesteia. Ce a urmat pentru tânarul în care vocatia militara începuse sa fie evidenta? Si deranjanta. 

Gv.V.: M-am orientat spre un santier din Craiova. Lucram în haine militare, nu aveam alte schimburi. In aceasta situatie, pe santierul fratilor Andriescu, am fost reperat, am aparut suspect. Desigur, unii m-au si întrebat de situatie, iar eu nu le-am ascuns nimic: am fost dat afara din armata sunt bucovinean. Eram întrebat, în discutiile cu muncitorii, ce-i comunismul si eu le raspundeam ca e Antihristul pe pamânt. Ce este Bucovina si Basarabia si eu le spuneam ca sunt teritorii românesti înstrainate si ca nu se poate ca statele lumii civilizate, America, Anglia, Franta sa lase hoardele pagâne în inima Europei crestine. Va veni ceasul, si nu prea târziu, când strainii dominatori vor fi scosi din România si tara va fi independenta si libera... Când spuneam toate acestea ma gândeam la armata româna, care a întors armele si la propaganda americana, care sustinea ca s-a scurtat razboiul cu cel putin sase luni datorita actiunii României, a regelui Mihai, salvându-se astfel zeci si zeci de mii de vieti omenesti. Bazându-ma pe acest merit extraordinar, am crezut ca România îsi va capata toate drepturile. In timp ce aveam aceste convorbiri, Securitatea ma cauta acasa. Au avut loc schimbari: jandarmeria a trecut la Securitate. Militienii purtau uniforma albastra, în tara se efectuau arestari. Se ridicau potrivnicii Constantin Hrehor 24 orânduirii. Celor de-acasa le-am spus sa nu vorbeasca nimanui de prezenta mea în Craiova. Sora mea i-a scris fratelui meu Costel: „Mai Costele, stii ceva de Gavriluta? Ca el, când a plecat de-acasa a spus ca merge la Constanta. Si nu ne-a scris nimic, îl cauta militia acasa, i-a luat si o fotografie de acasa." Scrisoarea era astfel conceputa - desi se stia bine unde ma aflu - pentru a deruta cenzura si pentru a ma atentiona pe mine. Din clipa aceea nu am mai locuit la fratele meu. Mi-am mutat saracia la un prieten - Radu Popescu, fiul unui medic, muncitor si el pe santier si, deopotriva, urmarit. Acesta era un baiat foarte bun; tatal sau, doctorul, a cazut cu avionul în '44; mama lui era profesoara. Cu Radu dormeam în podul casei - nu în casa lui, ci în una vecina, lipita de casa lui. Când nu era nimeni acasa desprindeam o scândura de jos si ne strecuram în podul vecin al casei unui mare membru de partid. Acolo dormeam, în zori plecam cu Radu pe santier. Amândoi prevedeam ca vom fi arestati. Intr-o dimineata sosi fratele meu, care mi-a spus: 

- Gavriluta, azi noapte am avut o perchezitie. Te-au cautat pe tine, pe-afara, pe sub pat, peste tot. 

El, fratele, statea în chirie la doamna Popa, pe strada Postelnicu. Am luat aminte la cele relatate si mi-am dat seama ca pericolul e aproape. Era clar ca Securitatea era pe urmele mele; desi ar fi trebuit sa fiu cautat la Constanta, cum am lasat cuvânt celor de acasa, iata ca urmaritorii erau acum în Craiova... 

Intr-una din zilele când îmi pregateam plecarea, solicitând lichidarea pe santier, o patrula a Militiei m-a acostat pe strada: 

- Actele dumitale, te rog. Eu caut actele si le pun la dispozitie, legitimatia de santier si ce mai aveam la mine. 

Se uita si zice: 

- Mergi cu noi pâna la comenduire. 

- De ce? Eu lucrez pe santier, iata legitimatia, zic. Aveam acest act înca la mine, ca sa-mi pot ridica retributia, dupa cererea de lichidare. 

- Nu-i nimic, vei merge si vei spune acolo, hotarî patrula. 

Am ajuns la comenduire; dupa ce am fost predat, patrula a plecat. Am fost lasat într-o camera, singur; printr-un coridor am iesit pe o usa în spate, apoi printr-o poarta care da în strada, am fugit. Am ajuns la fratele meu si i-am spus sa mearga pe santier sa-mi ridice banii. In noaptea aceea am ajuns în gara - fratele mi-a dat câtiva bani pentru bilet -, am calatorit de la Craiova la Bucuresti, si de la Bucuresti, la Radauti. De la Radauti, în plina noapte, pe câmp, evitând soseaua, prin spatele comunei Marginea si prin spatele comunei Sucevita, am umblat prudent pâna în ulita dinspre casa parinteasca. Trecând livada, am batut la geam. Am stat acasa ascuns timp de doua luni, pregatindu-ma pentru sihastriile muntilor; fratele Ioan, Ionica, mi-a procurat tot ce-mi era necesar pentru o asemenea alegere... 

C.H.: E numaidecât obligatoriu sa ilustrati, aici, pâna a intra în epica emotionanta a primelor zile de haiducie, starea lucrurilor din acel moment, cum se precipitau evenimentele, care era situatia politica sub un regim care se dovedea tot mai ostil? 

Gv.V.: Contextul social-politic era extrem de critic, începea vânatoarea de oameni. Victimele si martirii se aratau la orizont. Puterea straina, rosie, cotropitoare, era în plina dezlantuire apocaliptica. In 1944, în muntii Bucovinei, fratele meu, Ion Vatamaniuc, fiind partizan, comandant al unui grup de partizani, avea misiunea de a aduce prizonieri. El era un pretuit specialist în trecerea liniei rusilor; în misiune era însotit de un locotenent german care se amuza de faptele nazdravane ale partizanului, ori de câte ori aducea prizonieri din spatele frontului sovietic. Grupa lui da atacuri cu posturile de înaintare, dar misiunea principal a era aducerea prizonierilor. Fiecare grup de partizani din cele raspândite în munti avea câte o misiune speciala: si grupul lui Macoveiciuc, si grupul lui Constantin Cenusa... Erau patru grupe mobile, în afara de batalionul fix „Bucovina", supranumit „Putna", compus din voluntari bucovineni, dar sa fie spre stiinta si voluntari ucraineni. Erau o mie trei sute de oameni. Companiile din acest batalion erau comandate de ofiteri în rezerva. Una dintre companii era condusa de locotenentul Motrescu (nu de celebrul partizan Vasile Motrescu, despre care vom vorbi mai jos - n.n.), de profesie inginer silvic. E usor de închipuit cât de bine cunostea muntii acest profesionist al padurilor... O alta companie era condusa de locotenentul Mimor, învatator în comuna Vicov... Legatura cu ofiterul german o facea locotenentul Motrescu, pentru ca stia limba germana. Aceste companii au avut o misiune foarte grea: sa blocheze cu orice pret Valea Putnei. Rusii presau insistent Valea Moldovei, pe la Gura Humorului si Valea Putnei caci prin acea deschizatura la obcina se putea taia cale spre Ardeal; se trecea Obcina Mare spre Câmpulung, în Bistrita Nasaud, si de acolo în Ardeal... 

Valea Moldovei era un obstacol puternic, încercat de multe ori. Erau aici dou a cazemate din care se secera cu mitralierele, plus doua tunuri pe munte, care, când se observa primejdia, bateau în strâmtoare, întrerupând orice succes, în timp ce, în dreapta si în stânga muntelui, se organiza rezistenta unitatilor, în zona batalionului fix au fost lupte aprige, s-au dus chiar lupte corp la corp în timp de noapte, încât jumatate din efectivul batalionului a cazut acolo. De retinut în acest context este ca, din grupele mobile de partizani, nu s-a înregistrat nici o pierdere. Oamenii rezistentei cunosteau foarte bine terenul - erau toti bucovineni, nascuti si crescuti pe munte... Si aveau si experienta armatei. Ba unii dintre voluntari, atât din batalionul fix, cât si din grupele mobile, erau chiar militari marcati de încercuirea Crimeii... 

C.H.: Ati fost si Dvs. în acel infern! Cum ati iesit teafar? 

Gv.V.: Drept spuneti, ca acolo a fost iadul pe pamânt... Putini au scapat de acolo. Pe mine m-au scos nemtii cu un avion gigantic, cu sase motoare. Parca le vad si acum, avioane doborâte, vapoare scufundate, strigate, moarte... Au fost salvate doar 10% din efectivele regimentelor prezente în lupta. Celor vii li s-au dat câte doua luni de concediu. Dintre acestia, amestecati cu bucovinenii, s-au alcatuit companiile amintite. Trebuie sa deschidem o paranteza necesara, sa evoc pe scurt momentul evacuarii comunelor Straja, Horodnic de Sus, Horodnic de Jos, Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Voitinel, Sucevita, Voievodeasa, Solea, Marginea; suferind strategia liniei frontului rusesc, au fost obligate sa-si trimita locuitorii în evacuare. Li s-a spus locuitorilor sa nu se deplaseze prea departe, sa ramâna în spatele liniei de front. Dar locuitorii, cunoscând bine ce vrajmas ingrat au în fata, amintindu-si momentele Muscalineasa, anul sângelui 1916 si suferintele de sub pajura austriaca si salbaticia moscalilor, au luat drumul pribegiei. Li s-a poruncit: „Luati-va în carute alimente, luati-va vitele, tot, si lasati usile descuiate." Sigur ca în carute nu au pus icoane, nu au pus perne, plapume, ci saci cu porumb, cu cartofi, cu de -ale gurii. Dupa carute erau legate vitele; pentru ca vitele si caii erau rechizitionate, ramânând putine în sate, se uneau câte doua-trei familii la o singura caruta, înghesuindu-si la un loc nevoia. S-au aciuat în zona Botosanilor, la peste o suta de kilometri. Oamenii si saracia lor au fost jefuite de catre rusii cu apucaturi primitive; bietele femei, fetele si nevestele stateau ascunse prin paduri. Cei evacuati au stat pe pamântul altora timp de sase luni, pâna la 23 august... S-au întors la casele lor cu traista goala-n spate; carutele le-au fost luate cu tot calabalâcul amarât, le-au fost junghiate vitele, furati caii, prihanite fetele... Bine zice poetul temnitelor, Radu Gyr, ca neam barbar sunt cei crescuti în stepa... 

Amintesc aici un episod care nu stiu daca e consemnat undeva: atunci, pe câmpul dinspre Radauti, pe drum, au fost întâlnite trei carute ale manastirii Sucevita, care între altele evacuau un frumos policandru aurit. Obiectele de valoare ale muzeului, ca o masura de prudenta impusa de evenimente, au fost duse în alte manastiri, daca nu chiar prin Râmnicu Vâlcea... Sub policandrul acela atârna un ou de strut, care se desfacea si se însuruba; în interior se pastra o pretioasa cosita din parul Doamnei Elisabeta Movila trimis printr-un sfetnic credincios din exilul turcesc atunci când, potrivit cronicarului, a zis „boieri, necinstitu -m-au pagânii". Când au vazut rusii în caruta manastireasca policandrul, s-au repezit ca salbaticii, strigând „zlota, zlota", aur, aur, si i-au rupt bratele, distrugându-l... 

C.H.: E pitoresc acest ocol. Si da contur apasat bravilor eliberatori (si) din pricina carora „codrul - frate cu românul" ne-a fost de-atâtea ori adapost, încât nu întâmplator „Doina" Poetului national se încheie cu blestemul „îndragi-i-ar ciorile/ Si spânzuratorile"... 

Gv.V.: Punct dupa paranteza. Mai departe. Când capitanul „ecepist" ne-a spus ca Uniunea Sovietica ne-a salvat de la foamete, mi-am amintit de fratele meu Ion din munti, care mi-a relatat adevaruri despre viata din Rusia, comunicate de prizonierii capturati de pe linia frontului. Uniunea Sovietica nu are de unde sa va dea nimic, le-au spus ofiterii, caci hoardele române si germane au luat totul si poporul e flamând, si fabricile nu va pot trimite echipament si armament. Si tot comandantii lor: Daca vreti sa mâncati, înaintati pâna la Berlin. Acolo o sa gasiti de toate. Era demagogie, propaganda. Când am ajuns noi, deja era luat totul de ei. Când s-au retras spre Stalingrad, în urma lor a ramas mare saracie. Armata româna îi ajuta pe copii cu câte o conserva de ciorba, în loc de gamela. Cum am spus, tuturor prizonierilor rusi - dupa spusele fratelui meu - li s-au gasit în sacul de merinde cartofi. Au fost întrebati la comandamentul româno-german: Ce-i cu asta?. Asa au fost întrebati. Asta ne este hrana, au raspuns. Nu primiti altceva? Nu, atât avem, nu primim nimic altceva. Trupele româno-germane erau instalate pe Obcina Mare. Pe la jumatatea localitatii Sucevita trecea linia frontului, venind dinspre Putna, peste munte, pe aproape de manastire. Si tot peste munte, spre Gura Humorului, încolo, spre muntii Neamtului. Regimentul 3 Graniceri, condus de colonelul Popescu, era chiar în Obcina Mare. Era tot acolo si un regiment german, într-un perimetru care includea Magura Vacii si Brodina, pâna la apa Moldovei, în zona aceasta, la Struginoasa, o companie întreaga a cazut sub focul nimicitor al grupei lui Macoveiciuc. Si câtiva ofiteri germani si români au cazut în focul armelor în acelasi spatiu, aproape de Ciumârna, din cauza unui hutul de origine slava din acel loc. Numele lui era Ivan Ohrenciuc; acesta a trecut, nu se stie cum, linia frontului român si s-a întors cu o grupa de rusi. Folosindu-se de o noapte cu ploi si trasnete, când ostasii stau mai putin vigilenti sub foile de cort, a distrus un întreg comandament de companie. S-a dat alarma si s-a întarit paza, efectivele au intrat în alerta. Macoveiciuc activa mai mult în directia Putna, spre Voitinel, de unde era de loc; Cenusa activa în zona Putnei, loc de origine; Ion Vatamaniuc activa în spatiul Voievodeasa - Sucevita - Marginea, lânga linia de front, cum am subliniat.  

 

SIHĂSTRIILE

 

  C.H.: Sa intram în primul capitol dramatic al temerarului Gavril Vatamaniuc, în momentul când, ca unul care vrea sa îmbratiseze viata monahala, renuntând la lumea comuna, v-ati logodit cu singuratatile primejdioase ale muntilor... 

Gv.V.: Cum am spus, fratele Ion mi-a procurat tot ce îmi trebuia pentru aceasta alegere. Era ziua de 25 noiembrie - ziua mea de nastere. Am hotarât sa-mi sarbatoresc ziua în munti, cu fratele meu Ion; am luat rucsacele cu mâncare si uneltele de sapat bordeie în pamânt si am ajuns în munti. Am ales aceasta zi ca sa fiu neîndurator cu mine. Sa nu ma tenteze ceva, fie zi de nastere, fie Pastile ori Anul Nou. Am trecut prin „Soarecul" si am ajuns în muntele Vulturul, oprindu-ma pe o panta sudica, sa am soare toata iarna. Am facut un bordei; pamântul înghetat la suprafata ne grabea. Ziua sapam si noaptea coboram dupa alimente, asa se desfasura vietuirea noastra în munti. La bordeiul nou facut am transportat de vreo patru ori alimente. A început sa ninga. Fratele Ion m-a ajutat sa adun câteva lemne, apoi m-a lasat singur. „Ma duc sa nu ma prinda zapada, sa nu-ti las urme", mi-a zis. Mi-a dat de grija sa-mi procur lemne. Le curmam noaptea cu un ferastrau coada de vulpe si le depozitam sub pat. Doi tarusi în fata si doi tarusi în spate si niste bârne pe care am pus cetina, acesta era patul. Bordeiul avea doi metri lungime si tot atât de lungi erau lemnele taiate. In fata aveam o sobita unde, noaptea, îmi faceam focul. Acolo am stat toata iarna, singur, singur... 

C.H.: Câti ani aveati atunci? 

Gv.V.: 24 de ani. La 24 de ani m-au dat afara din armata... Ca sa revenim - când am intrat în primavara, era gata-gata s-o încurc: am vazut ca mi se sfârsesc alimentele si ca iarna, asa cum e în Bucovina, nu se mai duce din munti, în munti iarna e tare greu, zapezile-s mari, se iau târziu. De Pasti, având aproape fruntea muntelui dezgolita de zapada, caci toata ziua sta soarele deasupra, mi-am pierdut urma, strecurându-ma în vale pâna am ajuns în casa fratelui meu. Pâna a ma întoarce cu provizii înapoi, Ion, fratele meu, mi-a zis: 

- Gavriluta, am sa-ti fac legatura cu Savulet" (acesta era un fiu de-al lui Gheorghe a lui Savu, din încrengatura sucevitenilor Ion, Grigore, Vasile si Gin). Savulet era deja în munti din '44, alegând fuga în pustietatile codrului dupa momentul evacuarii. De el nu stia nimeni unde e. In munti a intrat în legatura cu unul Ghimici si altul Flocea, din Gura Humorului - activând în jurul manastirii Humor. Savulet era ruda apropiata cu Varvara Zaremba a lui Ilie a Profirei; tatal lui si cu Varvara erau frati. Având aceasta relatie la îndemâna, fratele meu Ion a intuit ca acesta se va abate numaidecât pe la matusa sa. Ion a mers la Varvara sa se informeze, dar ea l-a repezit aratând ca nu stie nimic. Ion insista: 

- Cum poti dumneata sa spui, lele Varvara!? Uite ce-i: mata ma cunosti destul de bine. Sa nu ai frica; acum nici eu n-am frica de dumneata. Uite de ce am venit: si Gavriluta, fratele, e tot pe aici. Si vreau ca sa se întâlneasca cu el, ca e mai greu singur. Sa fie doi. Iar eu îi voi ajuta pe amândoi." 

Ea sta putin, se gândeste... 

- Eu te-am înteles, bade Ionica, dar daca eu nu stiu de el... 

- Bine, nu stii. Uite ce spun eu: sa vina Gavriluta, sa stea vreo saptamâna la dumneata în pod, poate în podul surii, vine el si s-or întâlni... 

- Cum sa stea Gavriluta la mine? 

- Nici o frica sa nu ai, ca îl aduc noaptea, vin prin spate; el e la mine acum. Il aduc eu aici, prin livada, noaptea, si îi aduc tot ce îi trebuie, dumneata nu ai sa-i dai nimic. Trebuie sa-i mai fac o pereche de opinci, trebuie sa-i mai aduc ceva... 

- Ionica, sa nu se întâmple o nenorocire! 

- Nici o nenorocire. N-avea grija, ca doar ma cunosti pe mine. 

Ce-i drept, fratele Ionica avea foarte multa trecere pe la toti oamenii, ca om cinstit, ca om de cuvânt. Era un om foarte respectat, pentru ca el nu a zis o data „nu" în fata unei solicitari. 

Astfel, Varvara Zaremba n-a avut ce face si a spus: 

- Cum crezi dumneata, numai ca dumneata o sa raspunzi daca... 

- Eu raspund!, replica ferm fratele Ionica. Si am stat o saptamâna la Varvara în pod. Si într-o noapte aud: scârt, scârt. Usa din spate, pe unde am intrat eu. Am stat linistit; ma temeam sa spun ceva, ca el sa nu creada ca este asteptat de pazitori si sa nu deschida focul. Am stat foarte linistit la locul meu, încât el n-a stiut nimic si am simtit ca s-a asezat si el într-un loc si a stat nemiscat. Asa ca stateam amândoi în acelasi pod, fara sa stim unul de altul. Si dimineata, când a venit la el Pachita, fata cea mare a Varvarei, cu mâncare, s-a uitat speriata ca nu suntem doi. L-a vazut numai pe el; eu stateam înca ferit. Pachita se uita si întreba: „Esti singur?". El spune: „Singur". Sta, se gândeste un timp si eu raspund de acolo: 

- Sunt si eu aici, Pachita! El a tresarit grozav. Si Pachita a râs la el când a vazut ca a pus mâna pe automat; avea si el un pistol-mitraliera rusesc. Pachita a spus: - Nu-ti fie frica, e Gavriluta, si el e ca tine. Iata asa a avut loc întâlnirea mea cu Savulet, în pod la Varvara! Am  stat de vorba cu Savulet, desi nu prea era dispus. Dar am stat acolo trei nopti cu el si trei zile. Si într-una din nopti a mers Pachita la Ionica si l-a anuntat sa vina la noi. Sa vina ziua, sa nu vina noaptea. Si într-una din zile, Ionica a venit pe ulita, obisnuit, a intrat în casa, din casa a trecut printr-o usa secreta în grajd si s-a urcat la noi în pod, cu Pachita. Ionica a dat mâna cu el. Savulet era un baiat tânar, avea 19 ani. I-a vorbit: 

- Mai Savulet, uite ce e, eu am aranjat cu Varvara ca si fratele meu sa fie cu tine. De un an de zile e si el pribeag prin munti. Si-i mai greu sa fiti singuri. Eu am sa va ajut. Va voi duce mâncare, fratele tau ma cunoaste bine si tu ma cunosti destul de bine. E mai bine sa fiti amândoi si zic sa ramâneti împreuna..." Dupa un timp de discutii în taina, cu fratele meu si cu mine, Savulet, pentru ca stia ca am fost militar, m-a suspectat din umbra. Se temea sa nu fac jocul Securitatii. Ion, fratele meu, l-a încredintat ca nu am nici un scop dubios, ca am fost aruncat din armata. Greu, foarte greu s-a lasat convins, în a treia noapte, cu alimente aduse de Ion pentru mine si cu un rucsac adus pentru Savulet de catre gazda Varvara, am iesit si am plecat pe drumurile noastre. Am urcat în drumul Ursoaiei, la Poiana Micului, am trecut dincolo pâna am ajuns la ceilalti frati de pustietate... Cei din bordei s-au speriat când în loc de unul au vazut doi, adica pe Savulet, cel asteptat, împreuna cu mine. Savulet i-a asigurat râzând: „Sa nu va fie frica, e un consatean de-al meu, e ca si noi." Eu aveam o pereche de pantaloni militari si asta i-a derutat si m-au suspectat multa vreme. Dupa aceea am vorbit eu cu ei, am facut planuri - eu eram initiatorul planurilor. S-au linistit. Asa ca am ramas toti patru acolo. Deci asta se întâmpla în '50 deja, ca eu în '49 am plecat în munti, în '50, primavara. Am venit de Pasti, în primavara lui '50. Faceam planuri pentru anumite actiuni. N-am sa pomenesc însa planurile lor si sistemul lor de actiune. Lucru cu care, nefiind de acord, am preferat mai bine sa ramân singur, decât sa iau parte la actiunile acelea (...). Dar cum sa scap? într-o noapte n-am dormit deloc, m-am framântat cum sa procedez sa ies dintre ei. A doua zi am venit cu o propunere: - Mai fratilor, eu am un plan. Acuma dumneavoastra îl aprobati, ori nu... Noi vom actiona aici cum ati spus dumneavoastra. Dar trebuie sa ne gândim. Eu am fost militar, v-a spus Savulet, nu-i nici un secret. Eu stapânesc planurile foarte bine, dupa strategia militara, eu cunosc sistemul de actiune, cum as proceda eu daca as fi în locul celor care ne urmaresc. Noi actionam aici, facem si dregem, dar imediat le atragem atentia si ei navalesc aici. Nu-i normal ca noi sa parasim zona si sa mergem în zona mea spre Radauti? Parasim Gura Humorului, mergem la Sucevita, acolo ne aranjam conditiile de alimentare, pentru ca noi vom sta doua, trei luni de zile acolo, sigur. Vom fi linistiti, iar ei, înnebuniti, ne vor cauta aici. Dupa Muntele m\rturisitor 31 aceea, noi vom da o lovitura acolo si ne vom retrage aici sau în alta parte, încât ei sa nu stie de unde sa ne ia. Ca daca noi ramânem aici suntem expusi oricând sa cadem într-o cursa. E bine?" Le-a placut planul. Am zis: „Atunci eu ma duc sa aranjez cu vreo doua gazde, ca eu am rude foarte multe, si cu fratele meu Ionica, cel care e principala calauza a mea. El a fost partizan în '44, Savulet stie. Si sa aranjez si locul unde ne vom stabili. Vin înapoi. Peste o saptamâna vin înapoi si actionam aici doua, trei saptamâni si dupa aceea plecam acolo..." Am dat mâna cu el, cu ei si am plecat si bun plecat; la ei nu m-am mai întors niciodata. 

C.H.: Nu erau parteneri compatibili... 

Gv.V.: Mie nu mi-a placut modul lor de a activa, ceea ce faceau ei era haiducie de joasa speta, pseudohaiducie, ca sa zic asa, departe de idealurile partizanilor. Le-am propus de câteva ori sa renunte la practicile lor neoneste, dar nu au acceptat. Când am vazut pozitia lor, nu i-am contrazis, caci eram ultimul venit în grupul lor, dar nici nu am continuat s a le fiu aliat. Ca dovada ca actiunile lor au fost întru totul gresite, n-au rezistat decât doi ani si au cazut toti trei sub ascutisul gloantelor. Plutonierul securist Olaru, în urma acestei bravuri, a fost avansat locotenent... 

C.H.: E lucru de înteles ca membrii respectivului grup, profitând de atmosfera asa-zisa haiduceasca, faceau abuzuri... 

Gv.V.: Faceau abuzuri si actiuni nepermise, actiunile lor faceau aventura, nu istorie. Fratele meu Ion mi-a spus oarecând, scurt, ca la Constitutie, când am luat hotarârea de a ma duce în munti: 

- Mai, Gavriluta, tu ai luat aceasta hotarâre. Eu voi fi alaturi de tine, dar sa stii un lucru: cuvântul partizan este un cuvânt sfânt. Caci îti spun, în primul rând esti tânar, fereasca Dumnezeu, sa nu aud o prostie despre tine; padurile sunt pline de femei, umbla dupa bureti, dupa zmeura, fragi, mure, cu vitele, trec dintr-o comuna în alta peste munte, sa stii ca eu cu mâna mea te împusc. Tu daca ai venit si esti hotarât sa fii partizan, trebuie sa stii ca partizanul trebuie sa fie un om care lupta pentru o cauza sfânta si nu are voie sa faca compromisuri. Ca atunci esti un hot, un tâlhar, un om care niciodata nu poate sa fie iubit de popor. Ca organele de Securitate te vor urî, te vor face bandit, tradator, asta-i altceva, dar tu esti înscris într-o misiune scumpa, sa lupti împotriva minciunii, împotriva necredincio silor, sa fii cinstit, corect, devotat pâna la pierderea propriei vieti... 

C.H. Era o lectie severa care nu permitea nici o concesie, cam în termenii „Invataturii lui Neagoe catre fiul sau Teodosie"... sau în spiritul „Operelor morale" ale sfântului Martinus de Bracara: „Fii rezervat cu noblete, povatuieste cu placere, dojeneste cu rabdare. Daca cineva te va mustra pe merit, sa stii ca ti-a adus un mare folos, iar daca te-a mustrat pe nedrept, considera ca a voit sa-ti faca un bine. Sa nu te temi de vorbele aspre, ci din contra, de cele blânde." „Fii cât mai putin rautacios si încrezator în tot felul de zvonuri, în acuzatii si banuieli, dar sa fii foarte pornit împotriva acelora care, printr-un aer de nevinovatie, se sustrag atentiei altora numai spre a face rau semenilor lor." „Când nu cunosti ceva, cere sa fii învatat fara sa-ti ascunzi nestiinta." „Fii zabavnic la mânie, înclinat spre mila, tare în momentele de grea cumpana, prudent în clipele de prosperitate." „Sa-ti ascunzi virtutile asa cum ar trebui sa ascunzi viciile altuia. Fii dispretuitor de glorie desarta si un supraveghetor sever al celor în lumea carora ai fost pus." (Sf. Martinus de Bracara) 

G.V.: Ionica, fratele meu, stia despre abuzurile celor amintiti, le cunostea planurile, cum procedeaza. Nu putea fi de acord cu teroarea; ei opreau autobuze si cereau actele la control, erau gata sa-i împuste pe cei care aveau carnete de partid... Asta nu era misiune de partizan. Noi stiam cine e în sat membru de partid, cine sunt comunisti. Dar stiam prea bine ca unii, cei mai multi, erau numai formal, pentru ca nu puteau avea serviciu fara a detine carnet de partid, nu puteau fi nici paznici, nici portari si, iata ca nu convingerile îi faceau membri de partid, ci nevoile. Nu li se admiteau copiii în scoli, în licee si, mai ales, în facultati, ori pe acesti bieti oameni, bine intentionati, trebuia sa-i pedepsim? Nu mai spun ca unii dintre membrii de partid, deloc convinsi de doctrina ipocrita a Rasaritului, m-au alimentat în zile rele si mi-au salvat viata si, desi as putea sa-i nominalizez, le arat doar recunostinta. Si nu numai pentru hrana data, ci si pentru informatiile pretioase. Noi, cei retrasi în munti, eram împotriva unei filosofii, împotriva unei dictaturi care era copiata fidel dupa modelul Moscovei si aplicata în mod salbatic poporului român. Acestei doctrine îi stam noi împotriva si nu bietii oameni pe care îi întâlneam în autobuz si care aveau carnet trebuiau pedepsiti si jefuiti. Nu, aceasta nu era misiunea noastra. Noi, în cei sase ani cât am stat în munti, nu am facut asa ceva, ci din contra. Am tiparit manifeste si le-am raspândit în popor, am aratat cine sunt bolsevicii, am rugat poporul sa nu se înscrie în partid, sa astepte înca un pic deoarece comunismul este Anticristul pe pamânt, sa nu paraseasca Biserica. Am aratat ca doar crestinismul este ancora omenirii si îi sfatuiam sa nu se înscrie în colectiv pentru ca acest colectivul nu ne poate aduce decât saracie. Ceea ce a si fost. In sfârsit... Vorbeam de la om la om. Ne întâlneam cu oamenii pe munti, cu muncitorii, stam de vorba cu ei si le spuneam acelasi lucru. Oamenii, chiar fara sa le spunem noi, erau bine informati, pentru ca traiau deja nenorocirea si presiunea comunismului. Erau la moda cotele. Ei ni se plângeau si spuneau: „Fratilor, cum scapam, ca trebuie sa muncim cu tapina si sa cumparam carne si sa le dam lor? Sa cumparam cartofi, sa le dam lor. Ne-au luat pamântul si trebuie sa le dam si cote, sa le dam din ce nu avem... Cum vine asta?", întrebau ei necajiti. „Noi nu ne-am înscris în colectiv", spuneau oamenii din Sucevita, „pamântul însa ni s-a luat." Intr-adevar, nu s-au înscris si pamântul le-a fost luat si dat la altii. La cei din Radauti, la cei din Horodnic, care s-au înscris în colectiv; cei din Sucevita erau chiar condamnati, pedepsiti si aveau impuse cote mai mari si se exercita asupra lor o presiune extraordinara. Sa dea carne, lapte, oua, lâna, brânza, tot. „Daca ai o oaie, esti obligat sa o înscrii la cooperativa si sa dai doua kilograme de brânza pe ea. Si sa dai lâna, sa contractezi un porc, un vitel", spuneau localnicii aratând cum hotarau irevocabil tovarasii primari. Omul nu putea sa taie, sa manânce, sa creasca pentru el nimic; aceste lucruri oamenii le simteau pe spinarea lor, ca pe o grea povara. Si când se întâlneau cu noi erau bucurosi, deosebit de bucurosi ca exista oameni care lupta împotriva acestor dictatori, dusmani ai poporului. Stiau prea bine ca acestea toate vin de la Moscova. Multi fiind în razboi, au vazut cu ochii lor pâna la Stalingrad si înapoi aceleasi suferinte la poporul sovietic. Autoritatile române copiau fidel aceeasi stare de lucruri. De aceea partizanii din '44 au luptat împotriva ocupantului sovietic, iar mai târziu, în '44-'49, pâna-n '56 si chiar în '57, când a cazut ultimul erou, Vasile Motrescu, partizanii bucovineni au luptat împotriva autoritatilor instalate de trupele sovietice, care erau slugi docile, instalând în tara exact metodele din Uniunea Sovietica, împotriva acestor autoritati comuniste, fidele Moscovei, împotriva acestor tradatori au luat fiinta grupurile de partizani. Ba mai mult, îi durea pe toti, ca si astazi, si pe cei din Oltenia, si pe cei din Muntenia ori din Banat înstrainarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord; si sigur multi stiau ca si Insula Serpilor a fost data simplu, cu un proces verbal, de catre servitorii Moscovei instalati atunci la conducerea României de catre trupele sovietice, de niste oameni care nu aveau nimic cu patriotismul, cu nationalismul, cu România, cu poporul român. Cine a fost Gheorghiu-Dej? Un ciocanar de la Iasi, care ciocanea la vagoane..., asta era meseria lui. Foarte frumoasa, daca ramânea acolo! Dar a putut el sa conduca o Românie, în alt fel decât îi spuneau consilierii sovietici care erau de la regiment pâna la înaltul comandament, de la judet pâna la minister? El a executat exact ce-i spuneau consilierii sovietici. Ei, împotriva acestei stari de lucruri luptam... 

C.H.: Sa conturam cele doua personaje care v-au fost în apropiere, fratii Chiras. 

Gv.V.: Asa. Dupa ce am venit eu si am stat de vorba cu Ionica si i-am spus de ce am plecat de la cei trei, Ionica mi-a spus: - Mai baiete, ai noroc. Au fugit în munti doi oameni bravi, pentru care garantez eu, deosebit de bine intentionati, oameni de nadejde: fratii Ion si Gheorghe Chiras, Chirasenii sau Mateienii cum li se spune. Mateienii erau patru frati: Ion, Gheorghe - care au fugit în munti -, Neculai si Vasile. Cu Neculai, fratele meu Ionica a fost foarte bun prieten, dar si cu Ion. Ion avea 52 de ani când a plecat în munti. A fost prizonier în Rusia, a suferit îngrozitor, a muncit în minele de la Dombas. Intorcându -se de acolo, a refuzat sa vina cu diviziile „Tudor Vladimirescu" si „Horea, Closca si Crisan", si pentru aceasta a suferit foarte mult; toti acei ce-au refuzat au fost bagati în mine si batuti în baraci umede si friguroase unde mureau cu gramada. Acest om nu putea sa-i sufere pe comunisti pentru nimic în lume; a patimit extrem de mult de la acesti nemernici care acum conduceau propriu-zis România din umbra. Ion Chiras a fugit de acasa când a auzit ca fratele lui, Gheorghe, a fost arestat la locul de munca, el fiind mecanic în serviciu la moara lui Toader Chiras. Proprietarul morii, Chiras, nu era ruda cu el. S-a pomenit cu doi civili care l-au legitimat si au spus: mergi cu noi. A oprit moara si l-au luat. L-au dus la postul de jandarmi. Acesti oameni, Mateienii, vorbeau raspicat împotriva comunismului. Spuneau ce-au vazut în Rusia, caci amândoi au fost pe front, care-i realitatea, ce ne poate aduce comunismul si ce ne-a adus pâna la ora aceea. Autoritatilor, Securitatii, nu-i convenea sa aiba oameni în popor care sa le dejoace planurile si sa le combata teoria si propaganda lor. Asa ca, Gheorghe a fost arestat acolo. Cum a auzit Ion, a încuiat usa si a început sa-si faca bagajul pentru a pleca în codri, sa nu fie si el arestat. Spre seara, Gheorghe a cerut învoire la WC; a fost introdus la WC de catre un militian si a vazut un gemulet deschis. (Militia avea sediul atunci în zona unde acum sunt casele lui Marcel Popa si prof. Geta Vatamaniuc, fiica lui Nicolae, a unui nepot al celui care relateaza - n.m.). S-a urcat pe WC, s-a aruncat prin geam, a sarit în spate, de acolo pe o coliba, pe o sandrama unde tineau lemnele cei de la post, si din ulita a fugit în padure. Militianul, când a deschis usa, nu l-a mai gasit pe arestat! A iesit afara, însa el nu mai putea fi vazut, pentru ca padurea era la trei sute de metri. Gheorghe era deja ajuns în codru. A mers la un nepot al sau, la Ionita Procopciuc, un om extraordinar, de nadejde, o gazda a noastra în toti cei sase ani. S-a dus acolo si a luat îmbracaminte si încaltaminte. De acolo s-a urcat în munte, unde-si avea ascunsa pusca si cartusele si a ramas în padure cu mâncare luata de la nepotul lui. Dupa ce a fugit Gheorghe de la post, doi securisti, îmbracati civil, poate tot cei doi care l-au arestat pe Gheorghe de la locul de munca, au venit la Ion acasa. Usa era încuiata. Ion avea un câine vânator de ursi, foarte mare, voinic, alb, la care Ion a tinut extrem de mult si despre care deseori ne vorbea. I-a facut mâncare si i-a întins-o prietenos, zicându-i îndurerat: „Cine îti va da tie sa manânci?". L-a legat lânga usa, intuind ca va fi vizitat de catre servitorii „eliberatorilor". I-a spus mamei sa le raspunda celor care vor întreba de el ca nu-i acasa, ca-i în tara, la lucru. Câinele a început sa se agite, se smulgea din lant, simtea iz strain în preajma casei. Mama lui Ion auzi latraturile furioase si-si facu poteca prin livada unde-si avea casuta. „Fii cuminte, fii cuminte, o sa-ti dea mama mâncare, leule", îi vorbea câinelui. Musafirii nepoftiti au intrat în vorba: 

- Buna ziua. 

- Buna ziua", raspunse batrâna sosita de peste livada unde-si avea casuta. 

- Pe cine cautati dumneavoastra? 

- Pe Ion Chiras. Nu locuieste aici? 

- Ba da, eu sunt mama lui. 

- Vedem ca usa-i încuiata", constata «civilii». 

- El nu-i acasa, ca-i singur... 

- Dar vad ca-i mâncarea calda la câine, i-a dat-o acuma", adauga unul. 

- Dar el de când nu are femeie..., o fi dat mâncare la câine, a încuiat usa si o fi plecat undeva. Asa ca dumneavoastra mai asteptati daca vreti, ca vine el. Eu nu stiu unde-i plecat; câteodata nu vine toata noaptea. Merge pe la prieteni. Ce sa faca acasa daca-i singur? Dar daca vine ce sa-i spun? 

- Are o problema la Fabrica de cherestea, el stiti ca a fost bucatar acolo, are niste nereguli..." 

Fac aici o precizare: mama acestor frati, cunoscuta în sat cu numele de Mateiasa, era vaduva de razboi, dupa primul razboi mondial; a crescut patru feciori si o fata în spiritul curat crestin, în iubire de Dumnezeu si iubire de Tara. Ea stia despre ce vine vorba. Ion era în casa, cu mâna pe topor, hotarât sa izbeasca daca i se forteaza usa. Sigur ar fi lovit, caci era de neclintit în hotarâri. Domnii au plecat. S-a lasat întunericul. Ion a rugat-o pe mama sa aiba grija de câine, iesind precaut pe usa din spate care dadea în curte; a încuiat usile si a luat-o spre munti. Aproape ca a repetat aceeasi regie ca si fratele Gheorghe. Si-a luat arma din munti, a facut popas la acelasi om de încredere, Ionita Procopciuc... Trebuie stiut: toti care fugeau aveau arme ascunse în paduri. Mai mult de jumatate din taranii Bucovinei aveau arme, pregatite pentru actiune, în speranta începerii unui razboi între americani si rusi. Stiut este ca dupa 23 august trupele sovietice au intrat în tara si, odata cu acestea, a intrat suferinta peste români. Oamenii si-au pastrat armele, si nu numai locuitorii Bucovinei, ci si - am aflat în închisorile prin care am trecut - din Banat, Ardeal, Neamt si multe alte zone. Când au început arest arile, primul gând al celor nesupusi, al fugarilor, era sa-si gaseasca armele. Preferau sa moara în munti, cu mâna pe arma, decât în închisorile comuniste inumane. Sigur, momentul oportun, asteptat, a întârziat. S-au facut greseli de neiertat, erori oribile. Un moment de neatentie a costat libertatea a sute de oameni în Vrancea - satele rasculate au fost doborâte de batalioanele de securitate... Ionita Procopciuc i-a spus lui Ion ca si Gheorghe a fost gazduit la el si ca îl va putea întâlni, caci va veni, pentru ca alimentele pe care le-a luat nu-i vor ajunge mai mult de o saptamâna. Ion a asteptat, Gheorghe a sosit. S-au întâlnit, au luat alimente si au plecat în munti. Acum eu trebuia sa ma întâlnesc cu ei. Dar cum? Deoarece eu nu stiam unde sunt. Muntii sunt mari. De la Putna pâna la apa Moldovei, o suta kilometri, de la noi de la Sucevita pâna la Câmpulung, alti saizeci-optzeci kilometri. Apoi tot numai munti si paduri. Unde sa-i cauti? Si atunci, fratele meu Ion a vorbit cu Vasile, cu unul din fratii Mateienilor, din cei ramasi acasa. Cu Neculai era mai greu, caci acesta statea mai mult prin paduri, cu doi boi si doua vaci la pascut, unde mai facea si carbuni. Vasile a spus: 

- Ionica, eu nu stiu de ei. Ce sa-ti spun? Nu stiu unde sunt. Ionica i-a raspuns: 

- Eu te întreb pentru ca, trebuie sa stii, si fratele meu Gavriluta e pe aici. Si tare as vrea sa se întâlneasca. Singuratatea e aspra în munti. Eu îi voi ajuta pe toti, trebuie sa-i ajut... 

Vasile a ramas uluit. 

- Cum, Gavriluta e pe aici? 

- Da. 

- Mai, atunci cum sa... Eu o sa ma întâlnesc cu fratele Neculai si, daca afla el ceva, eu am sa-ti spun. Dar cum sa-ti spun? Ca noi trebuie sa fim deosebit de atenti. Daca fratele tau Gavriluta e aici si fratii Chiras sunt plecati, noi toti suntem suspectati! Si daca ne observa cineva ca noi ne întâlnim si discutam, suntem banuiti si urmariti..." 

- „Dar eu stiu cum", zice fratele Ionica. „Eu am pe cumnatul factor, pe Vasile Cazacu. La factor vine toata lumea. Peste cinci zile am sa fiu acolo, unde locuieste si mama. In timpul asta, dumneata cauta si afla de ei, si vino la factor, chipurile, sa trimiti o scrisoare sau sa iei vreo informatie..." Dupa scurgerea timpului stabilit, Vasile îi spune: 

- Ionica, eu am venit, dar fara rezultat. Nu am aflat nimic. Ei au luat alimente de la nepotul lor si s-au dus; nici Neculai, nici eu nu stim unde stau. Dar stabilim o noua întâlnire peste vreo saptamâna, caci l-am rugat pe nepotul sa lase vorba unde sunt, pentru ca sa stim si noi. Vom afla într-acest timp. Ne întâlnim aici. 

- Ne întâlnim la primarie, spune fratele Ion. Dumneata vii pentru o problema...  

- Da, eu si asa trebuie sa merg sa iau înstiintarea ce cote am de dat", raspunde Vasile. 

- Si eu am de mers, sa platesc impozitul. Ne întâlnim la primarie, acolo nu putem fi suspectati, adauga Ion. Au stabilit o anumita ora si s-au întâlnit la primarie. Acolo erau destui alti cetateni cu diverse probleme. Cei doi au stat pe veranda din fa ta primariei, singuri, la vorba. „La Chinul Mare sunt ai nostri", atât si-au spus. Chinul Mare si Chinul Mic sunt denumirile a doua vârfuri populate cu pini, cu rasinoase din aceasta specie, în limbajul comun, pinului i se zice chin, dar nu este vorba aici de chinuri, de suferinta. Zona respectiva este în apropiere de Pietrele Muierii, are locuri foarte tainice. Informatia ca Mateienii sunt acolo mi-a fost suficienta. Fiind om al magurilor, nu-mi venea greu sa-i reperez în teren. Ion, fratele, mi-a pus pentru drum mâncare, sa ma descurc o saptamâna: fasole, cartofi, malai. Pe lânga acestea, strict prezente erau în rucsacul nostru un topor mic, un ferastrau coada de vulpe, o gamela germana de campanie si un ceaunas de aluminiu pentru mamaliga. Nelipsita era si Biblia lânga arma cu munitiile. Am plecat în sectorul indicat, o zi, doua, trei; ma opream sub brazi si ascultam, când se înnopta mâncam. Ziua circulam, faceam cercuri pe zona banuita. Stiam sa folosesc terenul si, având experienta, intuiam ca si cei retrasi sunt într-un spatiu pe care si eu l-as fi ales. Inspre a cincea zi, când proviziile ma lasau si ma obligau sa fac un nou transport, am coborât pe un pârâu acoperit cu frunze, pe care nu erau urme nici de salbaticiune, nici de om; am sarit pârâul cu apa din apropiere si, trecând în cealalta parte, în desis, am hotarât sa înnoptez acolo, sa ma instalez în pânda, convins ca daca cei cautati sunt în zona, cu siguranta în pacea noptii vor face cât de cât zgomot. A trecut noaptea, am atipit de câteva ori; dimineata, când mi-am continuat miscarea circulara în teren, în apropiere de pârâul cu apa am observat o urma de om, de picior descult. Deodata mi-am zis: „Aici sunt". Ei coborau atenti, i-am zarit si m-am bucurat, în aval, într-o gropita, aveau camuflata colibita. Coborau pe pârâul sterp, acoperit de frunze, spre pârâul cu apa de unde se aprovizionau si se întorceau la vizuina. M-am oprit, am vazut în partea dreapta doua capete barboase si armele pe un parapet în fata colibei. Ei nu ma cunosteau, plecasem de multi ani din sat. Stateau foarte atenti, circumspecti. Nu s-au grabit sa traga. Când i-am vazut, am ridicat mâna si le-am facut un semn, cu automatul pe umar. I-am semnalizat: 

- Mai, fratilor... Au sarit imediat, au pus mâna pe arme. Eu am ridicat mâinile si am zis scurt: 

- Nu trageti, eu sunt Gavriluta, frate cu Ionica!" 

S-au uitat unul la altul, nedumeriti. Era un moment tensionat, periculos. Priveau speriati. Am înaintat câtiva pasi cu mâinile sus. Ma priveau insistent. Au auzit ca le-am spus ca sunt frate cu Ionica si au lasat armele jos. Au zâmbit destinsi, si-au amintit de zilele când cu Ionica plecau la braconaj. Le-am întins mâna, ne-am sarutat. Am pus înainte, si eu si ei, bruma de hrana pe care o mai aveam. Am stat de vorba cu ei pâna în târziul noptii. Am aprins focul, am fiert malai. Le-am spus cum am descoperit locul lor, prin fratele Ion, cum s-a întâlnit el la primarie cu fratele lor, cum s-au folosit de factorul postal din sat, cumnatul meu Vasile Cazacu, casatorit cu sora mea Avramia... Apoi i-am încredintat ca îmi este bine cunoscuta zona si ca stiu iesiri mai lesnicioase spre sat, dupa alimente. Eram de-acum trei. Asa a fost întâlnirea mea cu fratii Chiras, Mateienii... Am fost împreuna cinci ani de zile. Ei, în 1955, au cazut sub gloante. Voi evoca pe larg acest moment dramatic si voi aminti multe fapte cutezatoare împlinite cu acesti doi exceptionali oameni, fata de care sunt de-a pururi îndatorat. Am legat o prietenie sfânta, am amintiri care nu se pot stinge pâna la moarte; nimeni nu-si poate închipui cum ne-am asigurat reciproc viata în momente de cumpana grea! 

C.H.: Cred ca aici ar trebui sa vorbim câte ceva si despre fratele Dvs., Ion Vatamaniuc, care a avut o personalitate puternica. 

Gv.V.: Fratele meu Ion Vatamaniuc, în timpul despre care vorbim, era acasa, liber. A fost si el plecat în munti, în '44; a fost arestat în munti si împuscat în cap. S-a dus cu glontul rusesc în cimitirul din pamântul Sucevitei, în anul 1992, în martie. Noroc de gulerul sumanului c a, de altfel, glontul, daca nu ar fi întâmpinat rezistenta, sigur l-ar fi ucis. S-a nascut la 9 noiembrie 1903, a fost al treilea fiu din cei zece ai parintilor nostri. La eliberarea din armata, la jandarmi, era sergent, calificat, cu diploma, drept cel mai bun tragator pe toate legiunile de jandarmi din Basarabia. Când trupele sovietice au intrat în Bucovina, în martie '44, s-a refugiat în munti, activând în zona Ursoaia. Din grupul sau au facut parte Constantin Braileanu, Constantin Mirauta, Ion si Vasile Braileanu, Vasile Cazacu a Margaretei, Gheorghe Ivascu, Ferdinand Stadler, Constantin Roteliuc a Avram s.a. Si-a sacrificat un copil, o fiica în fasa, pentru ca urmaritorii sa nu descopere, la tipatul copilului, cuibul partizanilor. Pruncul a fost îngropat în locul numit Tapsan... Dupa ce a fost împuscat si îngrijit de populatia maghiara si româna, în timpul unei misiuni, s-a întors pe jos acasa, în Sucevita natala. In 1953 a fost arestat si anchetat la Suceava de catre capitanul Feller si condamnat de catre Tribunalul Militar Iasi, în deplasare la Suceava. A primit opt ani de temnita grea, cunoscând ororile închisorii de la Pitesti. A fost eliberat în '55 si iarasi arestat în '56, anchetat de acelasi Feller, acum maior, condamnat la sapte ani de munca silnica si confiscarea averii pentru „crima de favorizare a infractorului". A su ferit în închisorile din Suceava, Jilava si Gherla. In 1990 a sosit acasa, dar Securitatea i-a tulburat linistea pâna în 1989... Desi, tangential, voi mai da relief acestui personaj, aici sa am îngaduinta de a mai spune câteva cuvinte referitoare la contextul istoric. Dupa ce în '44 trupele sovietice au trecut Nistrul si Prutul, invadând pamântul românesc, Cernautii, Radautii, Botosanii si Pascanii, grupurile de voluntari constituite, înscriind actiuni independente în anumite zone, erau singurele nuclee care opuneau rezistenta, definindu-se dintru început ca focare exponentiale ale multimii subjugate de teroarea stalinista. Astfel apare grupul constituit de fratele meu Ion Vatamaniuc (28 aprilie 1944), grupul lui Vladimir Macoveiciuc, în zona Vicov-Putna (mai 1944) si grupul mixt, româno-ucrainean, din Ulma-Brodina, condus de Petre Maruseac. Valul nou ridicat a avut caracter anticomunist. Pe scurt, ca sa fixam câteva date concrete necesare, grupul lui Macoveiciuc a fost lichidat în 1951, grupul lui Grigore Sandu din Dorna Candreni a fost lichidat în 1950, grupul meu, al lui Gavrila Vatamaniuc, cu o activitate din '49 pâna în '55, s-a distrus prin arestarea mea iar în 1958, în noaptea de 13/14 ianuarie, Vasile Motrescu, ultimul brav partizan din Bucovina, prin miseleasca împuscare care s-a întâmplat la Botosani, a încheiat Istoria Muntilor. 

C.H.: Desigur, aceasta întoarcere în timp era necesara. Precizarile Dvs. vor lumina si mai bine istorisirile care urmeaza... 

Gv.V.: Extraordinar om de legatura a fost Ion Vatamaniuc, deosebit de curajos si înversunat luptator împotriva despotilor din stepa! Desi era liber când noi am ales osânda vietii de partizan si ar fi putut sa-si vada de-ale casei, Ion nu si-a calcat juramântul fata de sine, a activat prin noi, a fost cu noi, ne-a ajutat, ne-a tinut verticali... Imi amintesc nenumarate episoade din vremea aceea, mai ales cum acest om stia sa treaca nevatamat prin locuri primejdioase. Mult m-am gândit la faptele lui când, odata, am facut un popas în „Taietura ruseasca", într-un loc numit asa pentru ca prin zona respectiva trecea linia de demarcatie stabilita de rusi, în fata careia, furios, padurea a fost complet taiata pe o suprafata de câtiva kilometri. Suprafata respectiva era încrucisata de tot felul de obstacole si instalatii strategice din care, se întelege, nu lipseau minele. Fratele meu Ion Vatamaniuc era expert în acest spatiu - trecea peste toate instalatiile, extrem de prudent, cunoscând unde firele erau conectate la mine; sub arborii încrucisati care mascau instalatiile primejdioase, fratele meu si-a facut o poteca de câtiva zeci de metri pe care, când se furisa, întrerupea firul - mai ales când era cu alti însotitori - ori deplasarea trebuia sa se întâmple noaptea. De fiecare data, spre seara, repera mai întâi firul, apoi, dupa ce avea loc trecerea, îl înnoda din nou. In felul acesta intra în desis si urmarea orice miscare, cu degetul pe tragaci; stia la orice ora din noapte unde e cuibul mitralierei, unde-s ascunse armele. Pentru aceste actiuni, de regula, era preferat timpul de noapte, cu ploi si tunete. Cum am spus, activitatea sa se desfasura mai cu seama în spatele frontului. Cu fratii Chiras am fost într-o activitate deosebita, dupa cum se evidentiaza din sublinieri, timp de cinci ani; în tot acest timp, gazd ele noastre erau pastrate în secret - nu stiam unii de altii, asa am hotarât, sa ne rezolvam problemele individual. Stiam, si ei, si eu, în chip deosebit gazda noastra comuna, a omului nostru de legatura Ion Vatamaniuc. Ne desparteam si ne întâlneam dupa ce, de comun acord, stabileam un anume loc si o anume zi. Un loc de întâlnire, îmi amintesc, l-am botezat „A treia groapa", în capatul „Taieturii rusesti"; ora nu era stabilita niciodata, nimeni nu-si putea închipui câte peripetii pot fi pâna la momentul întâlnirii. Aveam semnale de recunoastere - imitam pasarile de noapte, mai ales huhurezul, sau capriorul când brahneste. Nu aveam ceas nici unul, ne orientam dupa „orologiile" naturii, dupa astre, pasari, melci, broaste, fenomene meteorologice. Dupa ce ne regaseam, primul lucru care ne concentra atentia erau informatiile. Fiecare spunea ce este în teren, ce a auzit, ce a vazut, ce situatie e în localitate, între oameni. Informatiile ne consolidau planurile ori ni le modificau, dupa caz, ne faceau sa fim stapâni pe situatie, sa dominam atmosfera, sa o avem sub control. Informatiile erau tot atât de importante, ba uneori chiar si mai mult, decât alimentatia, în perioada la care fac aici referire, am stat cam o luna numai în ascunzatori, neavând contacte cu comunitatea din localitate; era o situatie critica si orice pas gresit putea fi fatal; am trait greu, cu pâine si cartofi, din provizia care ne era asigurata, foarte discret, de un prieten care ne aducea alimente într -un loc dinainte stabilit. Primavara, ca sa amintesc un amanunt... alimentar, consumam foarte multa frunza frageda de fag, cu continut de vitamina C, si podbal, vegetatie ce creste pe marginea pâraielor, foarte buna pentru deficiente gastrice, care vindeca chiar si ulcerul. Am consumat si urzica cruda, cam aspra la limba, dar buna pentru continutul de fier. Jirul nu e bun, semintele de fag cunoscute sub acest nume, cu care se îngrasa mistretii, contin tanin si provoaca urâte dureri de cap. Consumam în schimb, ademeniti de dulceata bobitelor, vâsc. Nu departe ne-a fost moartea! Vâscul era prezent mai ales în zonele cu paduri taiate, în cantitati deosebite. Consumam mult aceasta vegetatie, pâna când, într-o zi, am simtit o stare de ameteala pe care, la început, o pusesem pe seama alimentatiei slabe. Caci anii de codru au însemnat foame, multa, multa foame. Nu stiu daca nu-i prea multa vorbarie aici... 

C.H.: Nu-i vorbarie deloc, e viata, viata inedita. 

Gv.V.: Voi vorbi în alta parte - adaugând câte ceva nou la cele deja consemnate, despre semnele naturii, despre „aparatele de masura" dupa care ne orientam în diferitele etape ale timpului. Aici mai adaug ce -am patit cu vâscul. Simtind simptome deosebite, ameteli, oboseala excesiva, am apelat la o ruda din sat sa ma vada un medic. Casandra Zaremba, o cuscra a mamei mele - fratele meu era casatorit cu fiica ei Macrina -, sotia vechiului primar Grigore Zaremba, avea o anume relatie cu doctorul Dediu Petrescu, adus la Sucevita cu domiciliu fortat. L-a rugat sa ma primeasca într-o seara, motivând ca sunt sarac si lucrez pâna târziu si nu pot veni la consultatie decât seara. Am mers la medic, mi-am lasat automatul sub veranda. L-am gasit singur, l-am salutat politicos. 

- A vorbit doamna Zaremba cu dumneavoastra", zic, „sunt un muncitor bolnav..." 

Mi-a luat tensiunea mai întâi, ca orice medic. M-a privit mirat si mi-a zis: 

- Domnule, ce-i cu dumneata? Dumneata ai tensiunea foarte mica; de aceea te doare capul, de aceea ametesti... Ce manânci dumneata? 

- Ca orice muncitor, domnule doctor, ca la padure, ce avem... 

- Ai tensiunea 7 cu 4, de asta ametesti..."

 I-am multumit medicului, m-am scuzat ca nu am de unde sa-l platesc. M-a înteles si am plecat la ai mei. Le-am spus rezultatul consultatiei si fiecare dintre noi ne-am dat seama ca o singura cauza exista: bobitele de vâsc si nu altceva. Nu fructele de padure, frunza de fag, macrisul iepurelui, podbalul, malaiul cucului sau ciupercile de toate felurile, pe care le consumam de cum se facea primavara pâna la caderea zapezii... 

Doctorul Dediu Petrescu era printre alte familii aduse aici prin presiune politica. Mai era aici o familie Cocos, unii din Giurgiu, unii lucrau la fabrica de cherestea, locuind în Voievodeasa si Sucevita. Greu ma strecuram în sat, cu multa precautie. Toate rudele mele erau vizate. Nu stiai în ce livada, dupa.care poarta, din ce unghi esti urmarit, asteptat. Ne foloseam de diferite semne pentru a evita cursele. Veneam uneori pâna la marginea padurii, la vreo trei sute de metri de casa în care trebuia sa primesc provizii ori stiri, de cele mai multe ori aceasta casa era chiar a fratelui Ion. Daca veneam pâna a se însera, semnalul de avertizare era o camasa de pânza alba lasata pe sfoara; daca era pe sfoara, ne vorbea despre pericol. Noaptea însa, când nu se vedea acest semnal de la mare distanta, ma foloseam de un maracine lung pe care, daca îl gaseam într-un anumit loc, în gardul din fundul livezii, nu intram; când acesta era culcat jos, ne da stire ca nu suntem în pericol. Semnul acesta era pus de ospitalierii nostri noaptea, caci ziua putea ori sa dispara, ori sa fie mutat la întâmplare în locuri aiurea, ceea ce ne-ar fi derutat, între indicatoarele din teren, pretioase erau urmele cerbilor, mistretilor ori pânzele de paianjen. Eram atât de atenti, încât stiam locul acestora în orice poteca. Nu rupeam niciodata pânzele de paianjen, le ocoleam si, când nu erau la locul lor, ne puneau în garda vigilenta. Nu puteam supravietui atâtia ani în sihastriile muntilor daca nu respectam cu maxima rigoare masurile de siguranta.

Constantin HREHOR

/ / /

INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE