SEMNELE

 

 C.H.: Precum Biblia este plina de semne si minuni, întocmai si viata. „Sensul unui semn este un alt semn prin care el poate fi tradus" (Pierce). Stiu ca aveti pe... receptie o avalansa de fapte... 

Gv.V.: Exact. Nu stiu cu ce sa încep, ca sa nu sar prea departe de la un eveniment la altul. Oricum, împreuna fiind cu fratii Gheorghe si Ion Chiras, într-o zi ne-am decis sa raspândim niste manifeste pe care le-am pregatit din timp, toata vara. Gheorghe fiind mecanic si mester priceput la multe lucruri, foarte îndemânatic, a confectionat un aparat de tiparit. L-a facut din lemn -literele imprimate erau mari, cum sunt titlurile gazetelor, ca sa poata fi citite si de batrâni. Eu am adus hârtia si tusul. Am emis doua feluri de manifeste: unele aveau inscriptionat apelul „Frati români!", iar altele „Frati crestini!". Am tiparit greu, trebuia asezata litera dupa litera... Trebuia sa facem acest lucru, nu era destul numai sa vorbim cu oamenii. Am tiparit peste trei sute de manifeste prin care îi îndemnam pe oameni s a respecte Biserica, sa nu se lase în voia ratacitorilor care voiesc sa-i duca la pierzanie. Sa nu se înscrie la colectiv si în partid, sa nu se supuna fiarei rosii a comunismului, acelora despre care poetul închisorilor Radu Gyr a scris semnificativ: „Din oras spre soare-apune/ Navalesc încinsi cu piei,/ Duhuri de salbaticiune/ Fumegând ieseau din ei". 

Era anul 1953, spre ziua manastirii Sucevita, înspre 6 august, de hram, la Schimbarea la Fata. Pentru bucovineni era o zi importanta, luminata ca ziua Pastilor. Din toata Bucovina si din Moldova veneau credinciosi, înca mai înainte cu o zi, la slujba bisericii. Oamenii, pelerini evlaviosi, erau pretutindeni, pe gangurile zidurilor, pe sub ziduri, în incint a, pe la gospodarii din sat. Mi-am facut din scoarta de copac un potcap calugaresc, pe care l-am învelit cu pânza neagra. Aveam barba si plete si o pelerina întunecata. Am aparut ca un calugar adevarat în multime, în noaptea dinspre 6 august. Cei doi frati Chiras au ramas în coltul livezii, pe dreapta si pe stânga, pentru siguranta. „Luati, fratilor, luati pentru credinta!", ziceam în timp ce distribuiam tipariturile,doua câte doua. Am împartit mai mult de o suta de manifeste; am ajuns în sosea si am dat câteva exemplare unor tineri si tinere care erau în plimbare. Atunci se faceau focuri pe marginea apei din apropiere - la munte, în august, e deja frig. In acest timp, cineva venea dinspre lunca: „Unde-i calugarul care împarte manifeste pentru credinta?", întreba în gura mare. Se vede ca erau infiltrati în multime agenti ai Securitatii si poate ca unul o fi luat un manifest de la mine ori de la altcineva si l-a descifrat curios la lumina focurilor de lânga apa. Eu am auzit, mi-am dat seama ca nu a dat peste un manifest „pentru credinta", ci peste unul care îndemna la nesupunere înaintea Antihristului comunist. Am parasit imediat multimea si am ajuns la ai mei. Când am sarit gardul, ei mi-au zis: 

- Hai, ca te-au descoperit! Mie nu-mi era frica întrucât, chiar daca ma prindeau si ma duceau la postul de militie, în vale, cei doi care ma supravegheau din marginea livezii ar fi intervenit si, probabil, incidentul ar fi avut, cu tot neprevazutul, o parte care m-ar fi avantajat. 

Dar isprava aceasta nu-i povestita complet. Am mers prin livada manastirii si am lansat manifeste si în incinta. Le-am rulat si le-am legat cu pietricele ca sa le putem arunca peste zid. Multi din cei care dormeau pe iarba, dincolo, au primit astfel mesajele noastre. Am plecat apoi într -un pâlc de salcâmi, în zona scolii satului, si am facut tustrei un scurt sfat: mai aveam câteva zeci de manifeste si trebuia sa le risipim. Am iesit la drumul mare, la câte o caruta care venea cu gospodari spre manastire si am dat manifestele ici si colo. Pe cele care ne-au ramas le-am pus pe gramezile de piatra de pe marginea drumului, la vedere, sa ademeneasca trecatorii, îmi amintesc de un grup de femei care venea, cred, dinspre Horodnic, în caruta unui gospodar voinic, cu manta neagra, cu gluga pe cap. S-a speriat grozav când mi-a vazut automatul pe umar si pe cei doi prieteni pe marginea soselei. Caii au fost opriti si eu am zis: „Fratilor, luati pentru credinta!", linistindu-i. Ne-a multumit si a spus: „Dumnezeu sa va calauzeasca pe drumul vietii!". 

- Unde mergem?, ne-am întrebat. 

- La gazdele noastre, ne-am raspuns. 

Am hotarât sa ne revedem dupa trei zile, „La capatul gardului", într-un loc dosnic, unde cândva a fost un gard care delimita padurea Marginei de Sucevita. Dupa trei zile, respectând consemnul, ne-am întâlnit si, sub povara proviziilor, am ajuns toti trei la coliba unde am avut prima noastra întâlnire, la Chinul Mare. De acest adapost ne-am folosit vreo doi-trei ani pâna când, într-o zi, un ciobanas, de vreo 17-18 ani, fiind în preajma cu turma si câinii, ne-a descoperit. L-am amenintat cu pedepse grele daca ne va deconspira securistilor, dar el, speriat, bietul, zicea doar: „Nu, nu. Dumnezeu sa va ajute." Era un fecioras din Cajvana. Dar noi nu am avut încredere si, din ziua aceea, am parasit adapostul si ne-am urzit altul, spre „Pietrele cu sfredel", în asa-numitul „Sleagul lui Tcaciuc", într-un desis extraordinar, patruns doar de mistreti. Se intra greu în bordei, prin lastarisul des care ne plesnea peste ochi. Am stat acolo o vara, dupa care ne-am mutat în Dragusinul; toamna ne-am facut bordei nou sub Poiana Micului, la Fundul Dragusinului, am scos stânci mari si le-am pus aparare înspre deal. Mult am muncit acolo, dar ne-am facut o adevarata fortareata. Acel adapost e înca în picioare si acum, l-am vazut dupa ce am iesit din închisoare; e o adevarata cazemata care numai cu dinamita poate fi distrusa. Când am sapat, la adâncimea de doi metri am gasit un sarpe, în septembrie. Ziua întreaga bateam la târnacop, iar noaptea mergeam dupa alimente si, pentru ca „vila" nu era gata, adaposteam alimentele sub copaci, în pâraie, în locuri reci. Trebuia sa facem aceasta pentru ca, zapada odata sosita, nu ne mai permitea sa iesim în lume. Numai când se îndura soarele sa topeasca pe fruntea dealurilor omatul, ieseam în sat, extrem de atenti ca sa nu lasam nici o urma... 

C.H.: Ce s-a întâmplat, totusi, dupa ce manifestele aduceau demonstratia ca în afara sunt insi revoltati, pusi pe fapte mari? 

Gv.V.: Ce s-a întâmplat? Iata ce. In anul urmator s-au luat masuri deosebite de protectie a zonei, respectiv a manastirii si a satului spre ziua hramului de la 6 august. S-a pus o tablita la capatul podului - între Marginea si Sucevita - cu urmatoarea inscriptie: „Comuna Sucevita contaminata cu tifos exantematic". Dar nu a tinut minciuna, nici militienii care erau ici, colo între oameni nu au putut opri avalansa credinciosilor care au venit la hram, cu mic, cu mare. Dar mai înainte de a se împlini aceasta zi, la Calafmdesti s-a înregistrat o rascoala a taranilor împotriva colectivizarii. Au murit, din câte mi s-a spus, sase oameni. Si în alte comune s-a întâmplat la fel. Eu stiu? Sa-i fi influentat manifestele noastre, ori obida celor cu filosofia fara Dumnezeu? Am mai auzit ca, a doua zi dupa ce am distribuit manifeste la manastire, s-au alarmat securistii si si-au trimis agenti calari si au facut ronduri prin sat. Acolo, la Sucevita, era atunci o maica guraliva, foarte bogata la gura, care se numea Paraschiva Parasca, socotita a fi nebuna; a si fost arestata si internata la Socola, de unde a fugit si s-a întors pe jos la manastire. Era nebuna pentru ca vorbea în gura mare împotriva comunistilor. Oarecând, noaptea, am gasit-o cazuta într-un sant. Auzind deosebit de bine, venind la marginea drumului încet, atent, am auzit un horc ait în sant. Mergeam spre una din gazdele mele. M-am oprit, am cunoscut-o. Am ridicat-o si am dus-o pâna la poarta manastirii. Nu am banuit pentru nimic în lume ca si ea m-a cunoscut. Acest moment mi-a fost nu prea favorabil, desi dupa spusele ei nu se prea lua Securitatea. 

- Ce? Calugar? Domnu capitan Gavriluta, capitanul de haiduci cu oamenii lui a vânturat manifestele!, striga din rasputeri. Ea facuse într-un fel bine rationamentul - un calugar autentic ar fi venit la slujba de seara, ar fi tras la chilie, ar fi ramas la sobor cu mitropolitul, în ziua de hram. Unii gospodari, auzind -o, ziceau:  

- Zice lumea ca Paraschiva e nebuna, dar se pare ca are dreptate!... 

C.H.: E ca în romanele picaresti. Povestita astazi, dupa ce s-au consemnat pe pelicula nenumarate scenarii, multe inventate, din pacate, stereotipe, isprava cu manifestele chiar pare decupata dintr-un film... 

Gv.V.: Sa mai adaug înca o întâmplare, din aceeasi recuzita haiduceasca. Un membru de partid, care a tinut foarte mult sa se întâlneasca cu mine - si sa-i spun numele: Ion Mihailescu - care lucra cu cumnatul meu Gheorghe în padure, i-a spus acestuia într-o zi: 

- Gheorghe, eu stiu ca domnul Gavriluta e pe aici. Te-as ruga tare, fa-mi legatura sa vorbesc cu el. Cumnatul i-a raspuns: 

- Tu nu esti sanatos? Tu stii si eu nu stiu? Daca ar fi aici eu n-as sti? 

- Gheorghe, nu te feri de mine, eu sunt membru de partid, dar nu sunt si comunist; nu-s nebun, zice. Cum crezi mata ca noi n-am aflat, nu stim ca Gavriluta e pe aici? A insistat mult si Gheorghe mi-a spus mie: „uite, uite, eu îi spun, ce zici?" 

- Bine, eu n-am frica, n-are ce-mi face. Dumneata ai încredere în el? El va spune ca a vorbit în casa la dumneata. Ce vei spune? 

L-am pus pe gânduri pe Gheorghe. Eu veneam din când în când la el; avea casa la marginea unei lunci si eu veneam la casa lui fie prin fata, fie prin spate, sau lateral printr-o livada; saream în curte, aveam un loc pe unde intram în sura, asa ca scapam usor de orice supraveghere. Dupa un timp mi-a spus: 

- Eu nu pot scapa de omul acesta; trebuie sa vorbesti cu el, sa vezi ce vrea. 

- Daca vrei, spune-i diseara sa vina aici; când vine din padure sa intre pe aici. Si în seara urmatoare a venit. Eu eram într-o camara, ascuns. N-a stiut, n-a banuit nimic. A aprins o tigara, au stat de vorba amândoi. 

- Gheorghe, ma duc acasa... In momentul acela eu am deschis usa si am iesit din camara. Când m-a vazut Ion Mihailescu, îi jucau lacrimile în ochi si se uita la cumnatul Gheorghe, se uita la mine. S-a ridicat de pe scaun, m-a îmbratisat, m-a sarutat. 

- Domnule Gavriluta, multumesc lui Dumnezeu ca am trait ziua asta sa te vad! Uite de ce l-am rugat pe Gheorghe, asa de mult sa te întâlnesc; tare mare nevoie am de dumneata... 

- Ce nevoie ai dumneata, nea Ion, de mine? Mai degraba poate voi avea eu nevoie de dumneata. Eu sunt un om care are nevoie de oameni. 

- Nu. De data asta eu am mare nevoie. Stii ce, te rog grozav de mult sa ma scapi de mameluci. 

- Ce mameluci, nea Ioane? 

- Domnule Gavriluta, uite despre ce-i vorba: ne cheama la sedinta la caminul cultural. Eu ma duc: sa vina niste oameni sa-mi vorbeasca, nu sa ma uit la niste mameluci! Se urca unul acolo în pod, în pod, la balcon, scoate bustul lui Lenin si cel al lui Stalin, de vreo saptezeci centimetri, mari, grosi, si-i pune pe masa aceea lunga, unul într-un capat, unul în altul si noi ne uitam la ei pâna vin cei care ne vorbesc, asezându-se între ei. Nu-i pot suferi, domnule Gavriluta, scapa-ma de mameluci!" I-am raspuns: 

- Nea Ioane, nu dumneata trebuie sa ma rogi, eu îti multumesc, eu n-am stiut ca mamelucii acestia se urca în pod la caminul cultural. Mi-ai dat o bucurie nemaipomenita. Iti multumesc..." Am mai stat de vorba si Ion a plecat. Bineînteles, l-am rugat nici acasa sotiei sa nu-i spuna de prezenta mea. Interesant, spun acum, dupa zeci de ani, ca nimeni nu a stiut despre cele relatate pâna acum. Intr-o noapte, fiind cu fratii Chiras, le-am povestit întâmplarea; cum am avut curajul sa stau cu Ion de vorba, cu un membru de partid, m-au întrebat surprinsi. - Mai fratilor, pentru mine n-a fost nici o problema. Nu eram eu în pericol. L-am întrebat pe cumnatul Gheorghe daca el are încredere si el m-a asigurat. Sunt buni prieteni, lucreaza de zeci de ani la tapina împreuna, în echipa, le spulber eu nedumerirea. Au râs bucurosi fratii Chiras si au zis: „Dar cum facem?" Eu le-am propus ca în noaptea de 23 august sa facem isprava, pentru ca în aceasta zi o sa se vada, va avea efect, caci este o sarbatoare cum este pentru noi Pa[tele. Si au trecut saptamânile, a venit si noaptea de 22 spre 23 august. Ne-am deplasat spre comuna Sucevita. Tinta finala, punctul final: caminul cultural. Am ajuns în marginea satului, am facut o scurta pânda, am ascultat; în sat era liniste. Câinii nu latrau. Si, încet, încet, prin lunca, am trecut apa si am ajuns la caminul cultural. Vizavi de camin era primaria comunei Sucevita. Primaria avea în fata un fel de veranda mare de vreo doi-trei metri, de trei metri latime, si nu stiam daca acolo nu este vreun paznic de noapte; înspre sarbatori era paza de noapte peste tot, dar se vede ca paznicul era înauntru la telefon. Cât am stat la pânda la coltul caminului, am privit atent si am vazut la primarie arborate drapelul românesc, tricolorul, si drapelul rusesc al comunismului. Pe mine m-a revoltat extraordinar de mult aceasta împerechere. Ce cauta steagul rosu lânga drapelul tricolor? Mi-am spus: îi vine si lui rândul în noaptea aceasta! In timp ce îmi faceam planul, am auzit de la vale tropot de cai. Am zis ca vine o caruta; pe sosea se auzea de la mare distanta tropotul cailor. Asta era cam la vreun kilometru, când a trecut prin fata noastra am vazut ca era vorba despre o patrula de militie care venea de la Radauti. Era regula în zilele acestea de sarbatori, se patrula de la o comuna la alta, de la un oras la o comuna - patrule calari. S-au dus prin padure, au dat telefon ca au sosit, confirmând ca au fost în teren. Dupa ce au trecut cotitura de la manastirea Sucevita, tropotul cailor s-a auzit tot mai rar. Am dedus ca patrula e acum departe, dupa cotitura. Am hotarât sa ma urc pe perete - peretele era din bârne, nu era tencuit cu nimic - pâna sus la geamul de la balcon, sa sparg geamul si sa iau busturile. Asa am facut. Mi-am facut siguranta la coltul caminului si, pe perete, ca o veverita, am ajuns sus la geam, am spart geamul cu mânerul pistolului, am bagat mâna, am luat cârligele si am luat busturile de acolo... Era o ploaie, o ploaie asa ca de toamna, ciobaneasca, cum se spune pe aici, rece. Le-am calcat cu picioarele. Mi-am zis în mintea mea: daca acum, cât am facut zgomotul asta, nu ne-a întrebat nimeni, n-a strigat nimeni din veranda aceea, înseamna ca nu-i nimeni aici. Asa ca am trecut podetul de peste sant si am mers la drapelul rosu, l-am prins cu mâna si l-am taiat, apoi am plecat. Materialul, transformat în obiele, era foarte moale si placut. Când m-am descaltat, asa, la câteva luni, am avut obiele foarte moi si le-am pus pe picioarele goale si dupa aceea am tras obielele mai groase, numai ca peste un timp, când m-am descaltat, picioarele mele erau rosii ca labele la rata; a intrat vopseaua sovietica în picioarele mele... A doua zi dimineata, dupa aceasta întâmplare, a fost o alarma ca si cum ar fi intrat ursul în stupina. Da, atunci m-am încaltat cu cârpele de la steagul rosu... 

 

* * *

 

 „Istoria se plamadeste din nerabdarea faptelor" (B. V. Anania) 

„Nimeni nu stie mai bine decât mine ce e aceea furia disperata" (E. Cioran) 

„Filozofia ciocanului care-i sfarma pe cei slabi si-i întareste pe cei tari." (J. Sojcher) 

„Acolo unde vin sa bea miseii, toate izvoarele sunt otravite." (F. Nietzsche) 

„Când oamenii mari se întâlnesc cu muntele, rezulta fapte mari." (Blake) 

Gv.V.: Putem oare sa ne permitem, în acest dialog fluviu, o divagatie, desigur, nu singura? 

C.H.: Bineînteles. Tot ce spuneti merita consemnat... Va rog. 

Gv.V.: Dorinta mare am sa tiparim aceasta lunga poveste, sa întâlnesc oamenii si sa ma întrebe despre toate. Sa stie toti ca mare este numai Dumnezeu care, în nenumarate situatii m-a luat de sub aripa rece a mortii, trecându-ma în viata. Dupa ce am iesit din închisoare - consemnez aici - a trebuit sa fac o interventie chirurgicala într-un spital bucurestean. Aveam deja septicemie. Doctorul bucovinean Luncan a constatat c a aveam deja patruzeci de grade temperatura si retentie totala de urina. Pe masa de operatie fiind, am auzit anestezistul numarând: 4, 3, 2, O! îmi pierise tensiunea, sângele se coagulase în plamân. Mi s-au facut inciziile cerute de urgenta, mi s-a pus tub cu sânge, recurgându-se la infuzie prin denudare. A fost o noapte oribila. Intrasem în suprarealism; aveam parca numai treizeci de centimetri, numai contur, ca un desen în creion, un contur roz-albastru. Alunecam într-o zona fara de margini, extrem de întunecoasa, cu o viteza de neînchipuit, iesind dupa nu stiu câta vreme într-un alt spatiu indescriptibil, ca un azur de vara... Erau acolo miliarde de indivizi, toti dirijati, fara a se ciocni între ei, straturi de indivizi. Si era o liniste dementiala. Fara sa ne tulbure s-au succedat cinci indivizi negri pe lânga noi; stam si vibram toti ca albinele. La un moment dat, când unii mergeau în stânga si altii în dreapta, eu am luat-o înapoi, intrând în cadere; vedeam, judecam, simteam. Constientizam ca sunt viu dar ca impactul cu pamântul, în cadere, îmi va fi fatal; sus era bine, în acel albastru cosmic, zona neagra însa ma înspaimânta. Deodata nu am mai stiut nimic. Dupa o vreme am deschis ochii, miscându-i anemic; l-am vazut pe medicul care ma privea atent. Mi-a venit sa plâng. O, Doamne, Tu ai fost acolo si m-ai înviat! (Interlocutorul meu lacrimeaza emotionat). Si am mai fost mort si în alte câteva împrejurari... 

Am cazut odata cu pieptul pe o stânca, într-o vagauna, si acolo am murit de-a binelea. Când am deschis ochii, un vârtej de vânt rece ca ghea ta, cu frunze cu tot, se învârtea deasupra mea în vagauna. Am deschis ochii, am vazut frunza galbena. Am vrut sa inspir aer. M-am speriat ca am stat o vara în prapastie si acum era toamna. N-am putut respira, nu mi-au dat voie sternul, coastele. M-am speriat ca nu pot respira, dar am încercat, mi-am dat seama ca ma asfixiez daca nu trag aer. Am încercat sa trag aer ca pe acul de seringa, dar fara sa misc cosul pieptului, temându-ma sa nu se rupa ceva si sa ma înec cu sânge. Si, încet-încet, a început sa se înverzeasca frunza... S-a facut circulatia la creier, vedeam toata bolta galbena. Când am simtit ca mi-am reluat respiratia, m-am dat la o parte, m-am ridicat în genunchi si am simtit ca se învârte muntele cu mine si era sa cad. M-am uitat, pe unde sa ies din vagauna mare cât o casa, adânca de vreo doisprezece metri cu peretii ca pâlnia. Pe genunchi, tinându-ma de niste tufe înfigându-mi degetele în pamânt, încet, încet, cu mare precautie sa nu alunec înapoi, am iesit de acolo... 

C.H.: Unde era asta? 

Gv.V.: La „Pinul Mare". 

C.H.: Si în ce an? 

Gv.V.: In anul când am tiparit manifestele... 

C.H.: Dupa isprava de la manastire, cu prilejul hramului „Schimbarea la Fata", ce alte momente, fapte semnificative va amintiti? 

Gv.V.: Da. O alta actiune cu fratii Ion si Gheorghe Chiras... Am venit împreuna, ca de multe ori de altfel, pâna la marginea comunei, aproape de gardul livezii mamei mele. Livada aceasta era peste drum de casa, spre sud, pâna-n marginea apei. Am venit pâna acolo si am facut un sfat - aveam noi presimtirea ca în sat e pericol. Am spus: 

- Mai fratilor, hai pâna aici. Eu ma duc pâna la mine acasa, la factoru', la cumnatul Vasile Cazacu, caci el stie tot ce se petrece în sat, duce corespondenta la post. Dupa ce aflu ceva, vin sa va spun." Am mers, factorul mi-a spus ca postul de militie din sat e plin de securisti. Unii sunt militari iar unii poarta sumane, sunt civili. Am venit repede la ai mei, le-am spus: 

- Daca sunt cu sumane, nu sunt pentru misiune în munte. Sunt îns a vreo douazeci-treizeci de securisti acolo. Nu-i o misiune de munte, pentru noi au venit civilii pentru arestari în sat. Asta-i sigur. Ne-am întrebat: 

- Cum îi anuntam pe ai nostri, gazde, prieteni din sat? Oamenii nostri erau alarmati, se asteptau la arestari pentru ca erau banuiti ca ne dau mâncare. Dar erau banuiti, desigur, si pentru faptul ca erau rude cu noi sau prieteni cu noi, cu Mateienii mai ales. Unii ne -au si spus. 

C.H.: Aceasta se întâmpla în clopotnita mare a manastirii? 

Gv.V.: Nu, în cea a bisericii satesti de lânga manastire. Initial am încercat sa intram în clopotnita manastirii, dar poarta de la intrare, din turnul paraclis, era încuiata, în fine, dupa ce am tras clopotele, am coborât. Curios, am gasit usa deschisa. Noi am închis usa dupa ce am intrat în clopotnita. Eu, fiind înaintea celorlalti doi, am avut impresia ca s-a miscat o figura de om în usa. M-am oprit. Am întors mâna în spate, oprindu-i pe complici, împietrit în tensiune, atent. Deodata am auzit: 

- Ce trageti clopotele la ora asta? Am cunoscut pe paznicul cimitirului, Avram Procopciuc, zis Balan. Am armat pistolul, sa auda tacanitul metalului, si am spus: 

- Pleaca sau trag. Nu stii ca au intrat banditii în sat? 

S-a speriat, s-a întors cu o iuteala de salbaticiune. Am auzit pe dupa turn: dup, dup, dup... Avea casuta în cimitir, unde si dormea, era paznic. Am auzit trântita usa, zavorul. A stins lampa. S-a facut liniste. Am început sa râdem si, dupa turn, ne-am dus pe lânga gardul manastirii, prin cimitir, pe lânga gardul cimitirului, la oamenii nostri. Asta era sâmbata, spre duminica. Datorita faptului ca la miezul noptii a sunat clopotul în tot satul, oamenii care ne -au spus ca dorm în sura sau pe-afara si-au dat seama ca asta-i o alarma. Ei au fost atentionati. Multi s-au adunat în fata primariei în dumineca ce a urmat si discutau despre eveniment: „In comuna Sucevita, niciodata nu s-a pomenit ca la doisprezece noaptea sa se traga clopotele. Ce s-a întâmplat? Ce-a fost asta?" Capitanul de securitate a fost informat ca lumea-i adunata si discuta acolo. A venit si a spus: 

- Oameni buni, poftiti în camin, sa vorbim un pic. 

Oamenii au mers. Vreo douazeci-treizeci de oameni. A început asa: 

- Oameni buni, de ce vreti ca sa va faceti dumneavoastra greutati? Noi am venit pentru banditii din munti. Dumneavoastra i-ati anuntat azi noapte tragând clopotele. Va spun ca daca dumneavoastra nu va bagati mintile în cap si nu va vedeti de treaba - vedeti cum sunteti dumneavoastra între munti, în dreapta un munte, în stânga un munte, iesire aveti numai pe la fabrica de cherestea, la vale, spre Radauti - noi va blocam, sa stati aici ca soarecii, iar de muriti nu ne va pasa... Punem o patrula în sosea si nu va dam voie sa iesiti din comuna Sucevita nicaieri, ca sa va bagati mintea în cap. Noi am venit pentru banditii din munti si dumneavoastra i-ati anuntat? In sfârsit, oamenii nostri si-au dat seama ca clopotele nu pe noi ne-au anuntat de prezenta Securitatii. Noi stiam ca aceasta este prezenta oriunde si ca e pe urma noastra. Nu ar fi fost util pentru noi, deloc, un astfel de semnal. 

C.H.: Când a fost asta, va aduceti aminte? 

Gv.V.: Da. în 1952. In anii aceia, 1952, 1953, 1954, am avut o activitate deosebit de bogata. Nu puteam sta pasivi, trebuia sa dam anumite replici, nu puteam fi indiferenti la starea de deteriorare, tot mai evidenta, a lumii românesti, a vietii din satele noastre. Stiu bine ca multe dintre ispravile noastre au întretinut speranta a multe sute de oameni, care pur si simplu râdeau de stângaciile celor care ne urmareau, bucurându-se ca partizanii, în minoritate, detin controlul, stapânesc situatia, intimidându-i si discreditându-i pe pândarii care ne asteptau fara succes. Metodele noastre, aparent aventuroase, poznase, erau, prin imprevizibilul lor, eficiente si iritante. Voi relata o noua actiune, o isprava a fratilor Chiras la care am luat parte. Voi spune si aici numai ce e adevarat, întrucât chiar si securistii care îsi mai amintesc de rezistenta armata din munti, citind cele scrise aici, sa nu poata spune ca am mintit. Ion Chiras, înainte de a fugi în munti, sa se eschiveze de arestare, a lucrat mai mult timp ca muncitor forestier la cantonul Soarecul, zis Pietrele Muierii, la un brigadier silvic al carui nume nu mi-l amintesc acum. Plecând, suma pentru o luna, o suma frumusica la acea vreme, a ramas la canton. Brigadierul nu a vrut sa încredinteze banii fratilor Nicolae si Vasile, trimisi de Ion, rastindu-se la ei: „Sa vina el, nu va dau nici un ban!". Stiam de la informatorii nostri ca e membru de partid activ, vândut Securitatii, si ca umbla prin padure ca sa descopere vreo urma despre noi, sa informeze stapânii. Noi am rabdat, Ion a tacut un timp. A trimis-o la canton pe mama sa. A gândit ca în fata unei batrâne neputincioase brigadierul se va înduiosa. I-a zis batrâna: „Domnule brigadier, stiti prea bine ca Ion ma îngrijea pe mine, ca eram în grija lui. Eu acum sunt muritoare de foame, el e dus în tara, nu stiu unde, si înainte de a pleca mi-a spus: «Mama, vezi sa scoti banii de la brigadierul silvic de pe Soarecu, acolo unde am lucrat...». Sa vina el!", fu raspunsul adresat batrânei. Aceasta situatie l-a ofensat pe Ion, l-a facut furios, greu de stapânit. Si asa era greu de stapânit, caci comunismul îl tinea mereu încruntat, anii de suferinta, de prizonierat, marcându-l profund. - Lasati-ma, fratilor, sa-i vedeti ce-i fac banditului, calaului acesta!, se aprinse Ion. Nu am înteles ce vrea sa-i faca pâna într-o zi, când, trecând dintr-o parte într-alta a muntelui, peste valea Soarecului, oprindu-ne în pânde de seara, pâna când se facea întuneric si se lasa linistea pe poieni, un cârd de oi se rasfira pe miriste. Am înteles ca oile sunt ale padurarului si ca ramân pâna târziu în codru. Ne-am despartit - unii dupa alimente, altii dupa informatii. Spun aici - fac o paranteza din nou -, eu calatoream extrem de mult. Treceam creste si vai, cu o sprinteneala de salbaticiune, pentru a obtine un ziar. Deseori stam ceasuri de-a rândul în asteptare pe-aproape de potecile care se încrucisau prin poieni, unde culegatorii fructelor de padure faceau popas si lasau în urma, absolut din întâmplare, câte un ambalaj fara trebuinta, câte un petec de ziar. Stiam ce e la ONU, în Rusia, în tara, în lume. Duceam ziarul în bordei, ma urcam pe acoperis în plina zi si le citeam fratilor stiri. Unii dintre prietenii de încredere asta ne-aduceau în padure - una, doua pâini, ca sa nu fie suspect rucsacul, de prea mare încarcatura, si un ziar cu vesti. Turma se arata din nou în poiana, întâlnirea cu fratii Chiras avu loc dupa cum ne-am înteles, dupa doua zile, în poiana Stiubei. Oile erau fara paznic. Am auzit semnalul fratilor în marginea poienii. „Ce-i cu oile acestea?" - întreb. „Vreau sa-mi iau plata oprita de brigadier", a zis Ion. Si, cinstit marturisesc, am prins opt oi din cârd, le-am taiat, si din carnea si pieile împartite la sprijinitorii nostri am recuperat banii lui Ion. Fapta are aspectul unui jaf, dar cinstit privita nu-i decât plata unei nedreptati. Ion nu a luat mai mult decât i se cuvenea, opt oi a socotit suma care i s -a oprit. E o fapta pe care nu o ascund, ca sa nu se spuna ca evoc numai si numai fapte pozitive care, anume subliniate, nu au urmarit altceva decât a ne prezenta ca eroi. Nu putem spune ca nu au fost si unele compromisuri, au fost situatii limita, care dictau întreprinderi speciale. Moartea era prezenta în orice respiratie, în somnul de lup din toti acei ani, în cuiburile noastre rezemate de credinta în Dumnezeu si de armele mereu treze... 

O alta actiune... Cum am spus mai sus, prin cumnatul meu, factorul postal, aflam multe lucruri. Aveam informatii exacte. Astfel am aflat ca Gavril Bujdei din Sucevita era corespondent voluntar la ziarul „Scânteia". Vasile Cazacu, factorul, mi-a aratat plicuri stampilate, corespondenta pentru gazeta, pe care o expedia gratuit. Am comunicat fratilor Chiras ce activitate face acest membru activ al partidului comunist, le -am aratat articole din ziar, ce propun si ce propaga. Am hotarât sa-i facem o farsa. Ne-am dus la casa lui - la poarta avea o cutie de corespondenta; el lansase în sat propunerea ca oricare dintre cetateni, cu probleme, sa puna doleantele ori informatiile în cutie. Am introdus si noi în cutie doleantele noastre, pe care le-am semnat „Partizanii" - „Asculta, cetatene", i-am scris, „daca nu te pocaiesti si daca mai ai corespondenta cu «Scânteia», cu tradatorii Neamului care sunt instrumentul de oprimare si de teroare asupra poporului român, daca nu parasesti aceasta lucrare si nu te pocaiesti, iei foc si arzi în casa ca un sobolan...". Un timp nu a scris, mi-a spus cumnatul Vasile Cazacu. Dar nu peste un interval larg, o corespondenta de la „Scânteia" îl întâmpina cam în acesti termeni: „Tovarase Bujdei, dumneavoastra care ati fost un corespondent foarte activ si placut, de ce ati întrerupt si ati întârziat atât de mult cu stirile, ati lasat atâta gol si nu ne-ati mai informat de cele petrecute pe teritoriul comunei Sucevita si în regiune?". Corespondentul a mai trimis, ici, colo, câte un articolas. Noi i-am dat un prim avertisment: într-o noapte, i-am smuls toata ceapa de pe straturile din gradina, punându-i în cutia de corespondenta o scrisoare cam asa ticluita: „Am aflat ca înca nu te-ai pocait; am luat ceapa pentru ca avem nevoie; daca mai continuati, venim si va dam foc. Semneaza «Partizanii»". Asa l-am lecuit pe Bujdei; a vazut ca nu-i de gluma cu „banditii" din munti si nu si-a mai strecurat minciunile la redactia oficinei comuniste „Scânteia". 

C.H.: Erau jocuri necesare, as zice, alarme, semne pentru trezire din duplicitate, apeluri la bunul simt caci, nu?, „Bunul simt reprezinta un zid de netrecut înaltat în fata fanatismului", dupa M. Radulescu (din „Rugul aprins"), pe când „Partea celor fricosi si lenesi este miselie multa". (Thomas de Kempis), sau altfel spus: „De îndata ce faci Satanei concesiunea de a discuta cu el, poti fi sigur ca te bate la dialectica si te  îndupleca" (Blaga). E pe aproape o întrebare care va deschide o perspectiva asupra naratiilor care vor urma, o întrebare referitoare la... locuintele Dvs. pasagere, despre viata primara din acele vizuini... 

Gv.V.: Ajungem si acolo. Dar pentru ca sa nu facem ocoluri prea întinse, voi mai aminti câteva „istorii" cam din aceeasi perioada. Da, chiar din 1955... 

C.H.: E bine ca putem respecta desfasurarea în acest fel... 

Gv.V.: Iata un eveniment deosebit, din care numai Domnul Dumnezeu, ca întotdeauna, m-a scos. De multe ori ma gândesc ca Dumnezeu a vrut ca eu sa supravietuiesc situatiilor grele, si din munti, si din închisoare, încât sa fiu martorul tuturor evenimentelor care s-au petrecut în toti acei ani grei. Am trecut peste toate numai cu grija si puterea Lui. Practic, omeneste judecând, era imposibil de scapat din acele critice situatii, dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Astfel, voi re lata o întâmplare din luna august a anului 1955. Am venit din munti la Gheorghe Cazacu, pe Pârâul Boului, unde el îsi avea locuinta. Era baci la stâna si aveam cu el anumite legaturi; era cu stâna venita de la munte aici, lânga sat. Aveam informatii ca stâna era noapte de noapte pazita. Nici o miscare nu se putea face fara a fi observata. Asa ca eu am venit la el acasa, dupa ce s-a înnoptat, pe ploaie. Am folosit acest moment, ploaia fiind întotdeauna în favoarea noastra. M-am târât pe un parau de pe terenul de cosit, în amonte de casa lui Gheorghe; am ajuns pâna lânga casa lui, am facut o scurta observatie, o scurta ascultare; nefiind nimic suspect, am ajuns sub geamul lui; am batut semnalul la geam si s-a deschis usa. Am trecut pe sub geam, sa nu fiu vazut de cineva, caci putea fi cineva la pânda. Geamurile erau camuflate, dar lumina se vedea în casa. Mergeam în genunchi pe sub geamuri si când gospodina iesea sa arunce o caldare de laturi din casa, în timp ce se deschidea usa, intram pe lânga ea în tinda. Asta era regula peste tot, la toate gazdele. Mariuta, sotia lui Gheorghe, asa a procedat. A închis usa, si eu am ramas în tinda. Nimeni nu ar fi vazut ca a intrat cineva acolo, nimeni nu a observat ca pe lânga picioarele ei, pe jos, ca o pisica, a intrat cineva în casa. Am întrebat unde e Gheorghe. 

- Gheorghe nu e acasa, e dus pe cal calare la Marginea, ca sa aduca un strungar, ca ne-a fugit strungarul de la oi." De regula strungarii fug toamna de la stâne, când sunt ploi si e frig. Asta era spre toamna, în luna august, când încep ploile. 

- Nu vine si nu stiu de ce nu vine, si-i plecat cam de mult. Dar sa stii ca el, în seara asta, nu-ti poate aduce nimic de la stâna, Gavriluta, pentru ca stâna e foarte pazita, iar daca el merge sa ia ceva si iese imediat, este controlat. Asa ca manânca, du-te în pod, în sura, c-am rasturnat sapte carute cu fân acolo, intra în fân si stai pâna mâine. Mâine, ziua, îti va aduce Gheorghe ce-ti trebuie si ai sa pleci." Mi-a dat o strachina cu lapte si, am iesit. Nu am intrat în sura, ci am hotarât sa-l astept pe Gheorghe si am stat în grajd; Gheorghe trebuia sa-si vada iapa tânara, pe care, din pricina frigului, nu o mai lasa la stâna, pe deal, ci o adapostea acasa. Am stat la pânda, am ascultat, am mirosit: nici o suspiciune, nimic deosebit. Atunci m-am asezat pe fânul din iesle, am pus ranita jos, automatul între genunchi si am atipit. Femeia m-a prevenit: „Gavriluta, dimineata daca ai sa auzi vorbind, sa nu iesi cumva, crezând ca suntem noi; ca sunt copiii care vin si dezleaga vacile si le duc la pascut. Dupa ce se linistesc lucrurile si pleaca copiii cu vitele, voi veni cu mâncarea si o sa te strig pe nume. Stai acolo". Eu am atipit în iesle, asteptându-l pe Gheorghe. La un moment dat, prin somn, desi eram foarte obosit, - dormeam ca salbaticiunile, care si când dorm aud totul - am auzit ceva nedeslusit, în subconstientul meu am spus: „Sunt copiii care au venit sa ia vitele si ma vor gasi în iesle". Am sarit. Afara era întuneric; o lumina venea de undeva, atingea usa, juca pe perete. Usa nu era închisa, ca nu era ger ca sa se închida usa la grajd; era doar o portita deschisa pâna la jumatate. Ma duc lânga portita aceea, privesc afara si vad în mijlocul curtii pe maiorul Iacob Boscu, cel care era comandantul batalionului care ne urmarea pe noi. Vedeam foarte bine noaptea, caci numai noaptea umblam si mi-am adaptat extraordinar si mirosul, si vederea, si auzul. Am privit spre poarta, am vazut ca este deschisa si ca în raza ei era un civil cu automatul în mâna. M-am repezit la gaura pe unde se da afara gunoiul din grajd. Am scos capul si am vazut dupa sura un securist. Sta în picioare. Mi-am dat seama ca sunt încercuit. Un plutonier facea perchezitie. Nu i-am simtit când au intrat si când au batut în geam, când au sculat pe femeie si nici când le-a dat drumul. Au facut perchezitie în casa, în camaruta mica de pe coasta dealului, în panta. De la grajd la casa aceea erau sase metri, cât largimea curtii. Plutonierul era cu femeia acolo, maiorul cu locotenentul major discutau în curte. Dumnezeu a îngaduit sa-i aud. Era o situatie delicata. Am repetat în mintea mea de doua ori ce am de facut; când va veni femeia la sura, dau peste lampa, sting lampa si cu automatul îi secer pe toti si fug. Asa planuiam. Am mai repetat o data, ca sa stiu ce am de facut, caci în astfel de situatii omul face ce si-a pus în cap, dar picioarele fac altceva, iar mâinile la fel. In momentul acela, plutonierul a spus „Aici nu mai avem cine stie ce, mai avem sura". Eram pregatit, am mai privit o data spre poarta sa stiu ce am de facut, pe unde sa merg. Poarta era parasita. Ce-a zis pazitorul în mintea lui: „Daca aici n-a fost nimic, în sura poate sa fie si, daca e în sura, în fata avem pe maior, pe plutonier, pe locotenentul major. Ma duc sa dublez dupa sura, pentru ca banditul o fi dupa sura si fuge sigur la deal, în padure". Asa a parasit poarta. Eu, când am vazut ca a parasit poarta, mi-am zis ca am scapat, ca de multe ori, având doar 10% sansa. Am folosit cele 10% si restul pâna la 100% a fost mâna lui Dumnezeu, care m-a salvat de nenumarate ori. Astfel, cu degetul pe tragaci, m-am lasat pe burta, pe prag, lânga cei doi. Pâna la ei aveam trei metri, erau drept în fata usii grajdului. M-am lasat usor în jos, dar cu ochii la ei; maiorul sta întors si privea spre deal, - Dumnezeu l-a întors sa nu ma vada. Nu stiu cum am alunecat, ca sarpele, si am ajuns pâna la poarta. Nu în picioare, pe coate, pe genunchi, cu rapiditate. Plutonierul, în timpul acesta, ie sea din casuta din panta; am ajuns la poarta, apoi pe pârâu la vale, nu la deal, la vale, spre sat. Drumul de pe marginea pârâului trecea pe lânga o casa care era în constructie, dupa care era un securist. Acesta a simtit ca fuge cineva la vale. Era întuneric si ploua, era foarte întuneric. El nu m-a vazut, dar a auzit si a somat: „Stai!", puternic, o somatie foarte energica. Normal, eu n-aveam sa stau. Mi-am continuat fuga si atunci el a tras, a tras dupa zgomot, ca de vazut nu vedea nimic; gardul din stânga mea era din scândura veche. Când scândura de brad este veche si uda, este neagra; eu, pe acest fond negru, eram foarte bine protejat de pufoaica. A tras dupa zgomot, dar automatul lui, batea înainte. Când am simtit dupa capul meu cartusele, ca albinele, oprindu-se în gardul din stânga mea, mi-am dat seama ca nu-i mult si automatul ma prinde si m-am izbit cu fata la pamânt. El a încetat tragerea. A crezut ca ma lovit. Eu am banuit ce a crezut el, dar mi-am dat seama ca s-au alarmat si cei din curte. Imediat m-am ridicat si, repede, fara zgomot, caci mai aveam cinci metri si ajungeam la poarta la batrâna Margareta Brailean, m-am târât la adapost. Cunosteam bine terenul, caci, de zeci si zeci de ori, noaptea, am trecut încolo si încoace prin curtea aceea. Curtea era mare, avea doua grajduri. Batrâna fusese foarte bogata, dar acum era singura si amarâta. Am zis în mintea mea: „Sar peste poarta, intru în curte si, pe dupa sura, ocolesc casa lui Gheorghe Cazacu, apoi urc la deal, în padure". Era o strategie: fugeam într-o directie ca sa fiu vazut, ca sa scap, dar dupa aceea ocoleam si cadeam în spatele celor care ma cautau, în directia unde au vazut ca am fugit. S-a dat alarma si s-a tras o racheta; când ofiterii au trecut în fuga pe la poarta, eu trageam încet zavorul ca sa nu se auda clantanind, ma încuiam în curte. Ei, dincolo de poarta, alergau la vale dupa mine. Unul a zis: „Tovarase maior, acolo a cazut! A cazut, dar nu e!" Lumina de la racheta nu permitea sa se vada pâna în sosea. Din Pârâul Boului pâna în strada erau vreo cincizeci saizeci de metri. „A intrat în pamânt!" îsi spuneau mirati urmaritorii, stiind ca Vatamaniuc, acest om, când apare, când dispare, de nenumarate ori le-a dejucat planurile. Au încercat sa deschisa poarta si au gasit-o încuiata. Stam dupa sura, gata-gata sa-i... luminez cu o grenada. Dar am chibzuit ca nu-i bine sa ma descopar, astfel ca, dupa ce adversarii s-au linistit, pe poteca; pe dupa ultima casa dinspre padure, m-am pierdut în codru. Mai aveam jumatate de noapte si în timpul zilei care a urmat am trecut drumul Solcii spre Arbore, cu anumite ocolisuri, coborând pe câmpul Radautilor pâna la apa Sucevitei. Am intrat în pârâu, ca sa mi se piarda urma, apoi, prin Vârful Piesei, prin bârloagele mistretilor, tocmai ca sa nu-mi ia câinii urma. Eram astfel pierdut ca piatran apa. Am ajuns în Marginea, la o gazda; m-am odihnit si am primit alimente pentru câteva zile, dupa care m-am întors la fratii mei de pustietate si nadejde. 

C.H.: Zona ilustrata îmi este foarte cunoscuta si chiar evenimentul, pe cum l-ati descris, e înca foarte exact în memoria celor care locuiesc pe Pârâul Boului, unii în calitate de... martori la cele relatate. Sa continuam în aceeasi nota. 

Gv.V.: Voi cere îngaduinta sa consemnam un moment deosebit de interesant care, la vremea respectiva, m-a pus într-o situatie din care foarte greu am reusit sa ies. Intr-o zi anume, varul meu Traian Brailean, prin fratele meu Ion, m-a chemat la o întâlnire, asigurându-ma ca ma poate ajuta cu hrana. Era o noapte din anul 1953; am mers la casa lui Traian asteptându-l în pânda, camuflat, sa nu fiu vazut de membrii familiei sale. El, într-un târziu, a venit, a trecut prin curte spre grajd si am stat de vorba cu el. Era om de încredere, prieten cu fratele Ion, tovarasi de vânatoare. Când m-a vazut s-a bucurat si m-a dus în sura, mi-a dat sa manânc si mi-a zis scurt: „Mâine vom sta de vorba". In noaptea aceea am stat singur. Traian a venit la mine în ziua care a urmat si a stat mult de vorba cu mine. Mi-a spus asa: 

- Gavriluta, eu te voi ajuta în situatia în care esti. Sa nu apelezi la nimeni, te voi avea în vedere, dar te rog sa-mi faci un serviciu..." Sa mi se permita o precizare: Traian Brailean era într-un proces cu cumnatul sau Toader Chiras, pe o chestiune de avere; mama lui Traian, Braileanca, o fire ciudata, a încredintat averea lui Toader, iar Traian, nedreptatit, cum stie toata lumea si astazi, s-a simtit ofensat. Motivatia mamei, foarte prezenta în conflictele secolului trecut, era casatoria lui Traian cu o fata pe care nu o agrea, pe care nu a primit-o în casa ei. Traian, om cu foarte mult bun simt, ca sa nu o supere pe mama sa, si-a facut o casa mica în curtea mare a mamei, lasând-o în încaperile largi ale casei ei, convietuind cuviincios alaturi de nevasta si copiii sai. Era supus întru toate, trebaluind cu pricepere în gospodarie, evitând orice neîntelegere. Traian, nedreptatit de mama sa, s-a judecat cu Toader Chiras, cumnatul, ani de zile. Avocatii, corupti ca întotdeauna, au avut mult de câstigat din acest conflict. Dupa vreo zece ani de judecata a câstigat, în cele din urma, datorita gurii bogate si influentelor, Toader Chiras. Traian, pe buna dreptate intrigat, vazând ca legea nu se respecta si ca nicaieri nu-i dreptate, mi-a propus sa-l împusc pe Toader. Propunerea, se întelege, m-a pus într-o situatie exceptionala, îmi era var, mi-a facut promisiuni ca ma va ajuta în timpul cât voi sta partizan în munti, mi-a dat sa manânc, nu stiam cum sa ies din încurcatura. Aproape ca nu era cale sa refuz. Dar nici gestul pe care mi l-a propus nu-l puteam duce la capat. Mai întâi ca presupunea varsare de sânge, curmarea unei vieti si, dupa aceea, agentii din sat îl cunosteau prea bine si s-ar fi facut o revolta de neînchipuit. Noi, cei din munti, aveam o credinta a noastra, pe care nu o puteam încalca, chiar si daca unele dintre cararile celor de dinafara nu presupuneau destula corectitudine. Astfel, cumpanind bine, mi-am zis: eu nu m-am retras în munti ca sa împusc oameni. Chiar daca era o vina, nu am socotit ca eu sunt potrivit sa o pedepsesc. Dumnezeu le are pe toate în grija, pe toti si pe mine. Si, voi spune mereu, fata de mine a avut grija permanent. M-a scos din mari încercari si din moarte. I-am simtit mâna în mii de împrejurari... Nu stiam cum sa ies din încurcatura. I-am zis lui Traian: 

- Bine, varule, eu am sa o fac, dar în nici un caz cu automatul meu; este stiut ca eu am automat si se va sti ca eu l-am împuscat pe Toader Chiras. Am încercat acest cuvânt crezând ca îl voi face pe Traian sa renunte. El însa avea o solutie la îndemâna, pe care eu nu am banuit-o: mi-a spus ca îmi procura o arma civila. 

- Bine, i-am zis surprins, daca o procuri... El mi-a zis sa vin dupa o saptamâna. Si am venit, caci aveam nevoie de alimente. Veneam la el pentru ca era un om deosebit, vertical, un anticomunist suta la suta, era de încredere si, acum, dupa propunerea sa, mai apropiat de mine. Scapa si banuielilor - locuia modest cu nevasta si copiii, aproape de casa batrânei si locul unde ne gazduia era în afara primejdiilor. Noaptea, sosind, am stat în sura, iar dimineata mi-a adus mâncare si am stat de vorba. Mi-a zis nemultumit: - Sa stii ca înca n-am putut face rost de pusca!" Eu, în sine, m-am bucurat nespus de mult si i-am multumit în soapta lui Dumnezeu ca iarasi m-a pazit într-o cale buna. A trecut un an de zile si Traian, la o anumita vreme, mi-a zis: 

- Nu am gasit nici o pusca civila si nici nu mai vreau sa apelez la prea multi, ca nu cumva, când va fi sa se întâmple ceea ce ti-am propus fata de Toader, sa fiu banuit... Am luat o hotarâre, sa fac eu o arma... 

- Bine! încearca!", i-am raspuns eu fara sa-l descurajez, între timp, fratii Chiras din munti au aflat de la mine ce vrea Traian. 

Ion Chiras a cumpanit îndelung, m-a privit oarecum ironic si a cutezat sa ma întrebe nelamurit: 

- Dumneata ce zici ca-i de facut? 

- De ce ma întrebi, frate Ioane?, i-am ripostat. Daca nu-i împuscam pe cutare si pe cutare, agenti înraiti si periculosi, care ne vor viata, apoi cum sa-l împuscam pe Toader Chiras? Gheorghe, stând deoparte, cunoscându-l bine pe Toader, la care a lucrat ca morar, de unde a si fost arestat de Securitate, a zâmbit si si-a clatinat capul: „Numai un nebun ar face asta!" Dupa vreo saptamâna, ruda noastra Margareta mi-a adus un mesaj surprinzator: 

- Gavrile, a venit Toader Chiras si ti-a adus o legatura cu haine, pantaloni, camasi. 

- Cum asta?, întreb neîntelegând. Ce a fost? Gheorghe s-a dus la Toader si i-a spus ce i se pregateste. L-a avertizat ca îi este viata în primejdie. Margareta a fost surprinsa când Toader, venind la ea, i-a încredintat pachetul cu haine, silabisindu-i soptit: 

- Stii pentru cine e. Eu nu cred sa faca Gavril o astfel de prostie... Pe buna dreptate, omul intrase în griji. Si eu nu am dorit aceasta. Am mers la Margareta în noaptea urmatoare si apoi la Toader. 

- Iti multumesc, domnule Chiras, i-am zis cu sincera politete. Sa nu fiti deloc descumpanit, daca ar fi sa muriti de mâna mea, asta înseamna sute de ani sa traiti! Eu nu-s un nebun sa fac un astfel de pacat; nu am facut-o nici fata de oamenii care cu arma în mâna umbla dupa noi. Dumneata ne-ai facut destul de mult bine si Gheorghe mi-a spus ca sunteti împotriva comunismului... Sa te împuscam? Pentru ce? 

- Banuiam eu, stiam eu ca nu vei face tu asa ceva... Ne-am despartit, mi-a pus la dispozitie alimentele trebuitoare si a ramas încrezator, netulburat de gândul unui asasinat. L-am asigurat de toata pretuirea noastra si ca nu i se va întâmpla nimic rau. A tinut sa-mi faca cunoscut un amanunt: „Traian a mai pus pe cineva sa-mi curme zilele, pe un marginean, dar nici acela nu a vrut s-o faca. Eu nu-s vinovat ca mama si-a împartit cum a vrut averea..." Am mai mers la Traian, dar el nu avea nici o arma pentru a duce la capat ce mi-a propus. Povestea aceasta s-a stins cum s-a aprins. Si nu întâmplator folosesc aceste cuvinte aici, caci de aprins si de stins va trebui sa vorbesc numaidecât. Sa vedeti! Dupa o anumita vreme, la nunta unuia dintre feciorii lui Toader, a avut loc un incendiu. Era asta prin '54 -'55, cam asa. Natalita, prietena mea buna, mi-a adus veste despre aceasta întâmplare: „Ieri noapte, când se pregateau cazanele cu mâncare, în toiul nuntii, a luat sura foc..." Eu eram în momentul acela în localitatea Marginea, în casa Eugeniei Lazar. Era iarna si nu am iesit pe pamântul nins timp de o saptamâna. Stiu ca am fost acuzat ca eu am provocat incendiul, dupa cum am fost învinuit si de alte situatii pe care, în umbra „banditilor", le puneau în actiune, în mod reprobabil deseori, alti factori interesati care, astfel, îsi ascundeau identitatea. Dar, în proces, dupa ce am fost prins, Eugenia Lazar a depus marturie dreapta ca eu, în acele zile, nu m-am departat de casa ei. Dupa cum, si mai mult, Toader Chiras, interogat fiind, dupa ce Traian a fost arestat, a spus deschis si cinstit: „Eu i-am dat mâncare pentru ca mi-a salvat viata. M-a anuntat ca Traian vrea sa ma împuste si Vatamaniuc nu a facut-o. Mi-a spus ca nu ma va ucide, iar eu i-am dat de mâncare". Desigur, dupa ziua fatala din octombrie 1955, când am fost ridicat, între primele întrebari s-a numarat si cea referitoare la momentul incendiului din noaptea nuntii. 

C.H.: N-a fost un incendiu provocat? 

Gv.V.: Provocat a fost. Si eu stiu si de cine... 

C.H.: Deci n-a fost o întâmplare, ci o provocare. 

Gv.V.: Provocat, dar nu de mine. Banuiala a planat foarte multi ani peste mine. Virginia, fiica lui Toader Chiras, mult timp dupa ce m-am eliberat nu-mi raspundea la „buna ziua", dar într-o zi m-a oprit si mi-a spus ca eu port raspunderea pentru focul de la gospodaria tatalui ei. Atunci, eu, daca am vazut ca a intrat în vorba cu mine, caci pâna atunci nu-mi vorbea si îmi arata ostilitate în mod tacit, stiind prea bine de ce ma dusmaneste, m-am oprit si i-am spus: „Virginie, trebuia de mult sa stai de vorba cu mine. Ma banuiai si m-ai vorbit prin sat si n-am stat de vorba cu tine ca n-ai vrut tu, dar acum, daca m-ai oprit, eu am sa-ti spun cine a dat foc, cine e vinovatul." 

C.H.: S-a convins, ati iesit din culpa, nu? 

Gv.V.: Absolut. Când i-am spus cum Securitatea a discutat problema asta în instanta, cum s-au analizat amanuntit faptele mele din cei peste sase ani, si cum crima de incendiere, prezenta în codul penal, fiind un capat de acuzare deosebit, nu s-a discutat ca o vina a mea. Eu, dupa ce am scapat, am aflat cine a dat foc. Nu spun nici un nume, nu trebuie... 

C.H.: Probabil ca tot Traian a pus pe cineva... 

Gv.V.: Absolut ca Traian. Virginia a spus: „Acum am înteles eu de ce în noaptea aceea Traian Brailean a stat tot timpul la bufet si a baut: ca sa aiba martori, justificare ca el nu a fost... Eu stiu pe cine a pus Traian. Pe o ruda a lui si ruda, totodata, cu mine. De aceea nu-l pomenesc. Asa s-a petrecut aceasta fapta deosebit de grava. Dumnezeu nu l-a lasat pe Traian sa-mi procure pusca ucigatoare si tot El m-a calauzit în asa fel punând piedicile încât oribila fapta sa nu se materializeze. Dar sa mai conturam înca una din întâmplarile legate de Vasile Zaremba a lui Ion. Eu, cu acest om, am facut scoala primara, ne-am si batut cândva, în copilarie - bataia, intrigile inocente ca si prieteniile care se leaga repede, este stiut, fac parte din acel univers. Cu Vasile, si în scoala, si dupa aceea am ramas buni prieteni. Eram într-o situatie critica, si eu, si fratii Chiras. Ion s-a îmbolnavit si aveam nevoie urgenta de medicamente, de bani. Aveam o seringa pe care o sterilizam prin fierbere, din când în când; mai târziu aveam o trus a pe care am obtinut-o de la moasa satului, sotia unui caraus, priceput si la scripca, numit Bejenaru. Voi spune cum, într-un amurg, folosind o metoda nu tocmai eleganta, am deposedat-o de instrumentar... 

La Vasile Zaremba am fost de câteva ori, dar de data aceasta am fost dupa bani. Nu mi i-a dat atunci, dar mi i-a promis, zicând: 

- Vino mâine noapte si, uite, sub scândura aceea din spatele grajdului vei gasi o suta de lei." Am gasit, cum mi-a spus, am procurat medicamente si Ion s-a întremat. La Vasile am mai venit când eram presat de necazuri. 

- Când ai nevoie de ceva vino la mine, mâncare mi-a dat Dumnezeu", mi-a zis. 

Desi am fost colegi, vorbea cu mine cu multa politete. Fiind strain de neamul meu, aproape greu de banuit, Vasile m-a primit la el în conditii de buna protectie, când siroiau ploile torentiale si cerul era biciuit de trasnete si fulgere. Mai aveam un avantaj: acest prieten era paznic în sat si nu parea... sa aiba partizani pe-acasa. Cum am spus, în podul surii lui aveam siguranta; am suit deseori scara în podul cu fân, venind prin livada, ud, flamând, cu crucea destinului pe umeri. Vasile pleca în padure, cu caii, cu securea. Nevasta lui, Valuca, fiica lui Avram Hrehorciuc din Voievodeasa - sora a tatalui Dvs., Ioan, Nicu fierarul -, când lipsea gospodarul se îngrijea de mine ca sa am hrana. Intre timp ceva s-a întâmplat, nu stiu nici acum taina - poate îngerul pazitor m-a oprit -, mi-am pus în gând sa nu mai merg la aceasta gazda. Parca cineva mi-a sters din memorie acea adresa. Sa vedeti ce semnal plin de întelesuri avut-am: nimic nu ma atragea în acel loc - Cel de Sus a vrut sa ma mai pastreze; într-un scurt interval, cei doi paznici, Vasile Zaremba si Traian Hrehorciuc, strajeri de noapte, unul în vale de Sfatul Popular, iar celalalt la deal, au fost... prelucrati de Securitate. Aproape ca era inevitabil, caci Primaria era la ordinele Securitatii, iar cei doi, cu o activitate care cuprindea tot satul, pâna sub paduri, nu puteau scapa de „serviciile" pe care le impuneau zilotii Stelei Rosii. Vasile a spus: 

- La mine a venit Vatamaniuc... Slujbasii Securitatii s-au bucurat de aceasta informatie pe care nu o aveau la îndemâna. 

- Da-i mâncare", i-au spus domnii, întinzându-mi o cursa. 

- Bine. Eu va spun ca a fost, dar nu vreau sa... 

- Da-i, sa vina, veni replica slujbasilor entuziasti. Dupa o anume vreme, Vasile le-a spus: 

- Nu a mai venit... Nu a fost crezut, a devenit dubios, chiar incomod în ochii vajnicilor vânatori de partizani. Fara sa fie înstiintat, doi dintre securisti au urcat în podul surii si au stat acolo timp de doua saptamâni. Asta am aflat nu demult, dupa ce Vasile a murit, în anul 1991, într-o convorbire cu Valuca, deci dupa zeci de ani. Mi se confirma, în urma acestei convorbiri, o informatie de demult, pe care voi insera-o aici. Dupa ce m-am eliberat din închisoare, am mers la o buna cunostinta a noastra, Gheorghe Procopciuc al lui Lazar. Sotia lui mi-a spus aceste lucruri interesante: „Eu mergeam deseori la unchiul meu Vasile Vatamaniuc al lui Artemie, la casa lui care (la vremea pe care o evocam, era vecina cu casa lui Vasile Zaremba). Eram copila si mergeam prin gradinile din preajma, dupa fluturi, dupa capsuni, si am auzit nu o data soapte în podul surii lui Zaremba. Am aflat ca acolo erau niste militieni despre care, desigur, atunci nu stiam ce cauta si ce anume vorbesc încet, plictisindu-se cât e ziua de lunga si mutind odata cu lasarea serii. Am aflat, mi-a spus atunci Despina Procopciuc, ca pe dumneata te asteptau militienii..." Valuca, în convorbirea pe care am avut-o, adauga: „Asa de tare ma temeam ca vei veni pe neasteptate acolo si ca va fi foc si moarte! Dumnezeu stie ce se putea întâmpla, putea sa ia sura foc si sa te împuste..." Extraordinar! - astfel zic si acum, apasat. Ce m-a oprit sa nu merg în acele zile la Vasile? Caci foame îmi era, zile de-a rândul am rabdat foame, încât mâncam muguri, frunze; cum, cine mi-a sters atunci din creier numele lui Zaremba si m-a oprit sa nu dau buzna peste pândarii înarmati?! 

C.H.: „Semnalul" care v-a protejat e, dupa cum ati subliniat, mai presus de întelegere. Sfântul Atanasie cel Mare astfel zice: „Faptele savârsite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire si mai presus de fire". 

Gv.V.: „Intoarce-te acolo unde ai pierdut si pleaca de-acolo unde ai reusit", zice un proverb grecesc... Desigur, trebuie redus numarul mare de întâmplari dar, daca am îngaduinta, memoria ma împinge sa ma întorc la un episod de o anumita savoare. Eram în comuna Marginea, la un cetatean pe care îl chema Ion Hritcan. El nu a suferit arest, pentru ca eu nu l-am descoperit, fiind o împrejurare favorabila. L-a acest Hritcan m-a dus Ion Mihailescu, zis Picior de Oaie. Era în primavara lui 1955 - lapovita, ninsoare, vreme urâta, când soare, când cer tulbure, ca la început de primavara. Stam în pod si priveam ulita care mergea spre Volovat; casa lui Hritcan era ultima pe acea ulita. Supravegheam zona cu maxima prudenta, cu ochii treji în gaurile scândurilor. Ce vad într-o zi? Un agent fiscal ducea o vaca de funie. Un ajutor, în urma lui, mâna rumegatoarea si, dupa acestia, cu un copil în brate, numai în camasa, o femeie plângând se ruga de zbir sa-i lase vaca pâna când barbatul se va întoarce din padure ca sa-i achite impozitul funciar. Era o scena care m-a revoltat. Am pus mâna pe automat, mi-am zvârlit ranita pe umar si am hotarât sa cobor, sa le ocolesc locul si sa le ies înainte; sa-l amenint pe agent ca sa-i dau vaca amarâtei femei. Asa aveam sa zic: „Hai spre padure sa va împusc!", si dupa ce le dam o sperietura zdravana aveam sa-i parasesc... 

C.H.: Pâna a mai consemna si alte întâmplari care prin fermecatoarea Dvs. arta a povestirii ne vor trece prin noi probe de mirare si... palpitatie, sa facem un popas necesar într-un cuib de vietuitori în sihastrii. Sa ne spuneti cum era un bordei, ce utilitati avea. 

Gv.V.: In bordei intram pe o scarita facuta din pamânt si pietre, rezistenta, sa nu se darâme. Intrarea era la trei-patru metri distanta de bordei. Dam la o parte o scoarta de brad si intram prin tunel. Bordeiul era sapat în pamânt la o adâncime de doi metri, ca sa putem sta si în picioare, caci aveam luni întregi de stat acolo, câte patru-cinci luni de iarna. Dupa cum se stie prea bine, aici în Bucovina, în munti, iarna vine devreme si pleaca târziu. Locuinta noastra avea aceeasi latime ca si adâncimea, iar lungimea era de vreo patru metri. Aveam nevoie de spatiu pentru depozitarea lemnelor si a alimentelor. Patul era facut din niste bârnisoare cioplite, pe care le gaseam pe la cabane; acestea erau asezate usor înclinat si rezemate pe tarusi batuti în pamânt. Plita de pe soba mica din interior o procuram din sat si primavara o ascundeam undeva cu târnacopul, alaturi de alte unelte pe care le dezgropam când ne instalam în locuri stabile. Când ne mutam în alta „chirie", luam cu noi si lemnaria paturilor, care nu putrezea câtiva ani. Alteori foloseam pentru dormit cetina pe care o acopeream cu asternuturile. Dormeam încaltati si cu pantalonii pe noi, în camasi numai, caci în bordeie era foarte cald. Faceam focul între douasprezece si unu noaptea, atunci gateam si mâncarea. Ne pastram mâncarea si pentru a doua zi, ca sa nu facem zilnic focul. Iar când aprindeam focul trimiteam santinela afara. Nu ne era frica de securisti, caci acestia nu umblau prin padure, având posturi fixe în jurul comunelor, ci atentia noastra sta în permanenta alarma fata de agentii acestora, care erau oamenii muntelui, vânatori, braconieri, paznici de vânatoare, recrutati si platiti bine de Securitate ca sa ne descopere. Numai ziua umblau securistii, numai noaptea agentii. Puneam santinela afara ca sa auzim din vreme orice zgomot suspect. Luam extrem de aspre masuri de siguranta. Agentii, obisnuiti cu padurea, cu pândele la vânat, stiau locurile tainice unde puteam fi ascunsi. Când ne procuram lemnele, eram numai ochi si urechi - luam bucati din arbori trasniti, câte o bucata fiecare, ori, daca lemnul era mai greu, câte doi la câte o buturuga. Un capat îl introduceam în bordei si celalalt ramânea afara. Ne deplasam departe în padure, caci în zona bordeiului, fiind numai lastaris, nu se gasea lemn de foc. In bordei taiam cu ferastraul bucati de câte doi metri si le bagam sub pat, faceam stive, având în vedere iernile lungi si capricioase, zapezile care nu ne permiteau sa iesim pentru a nu ne deconspira. Izvorul trebuia sa fie lânga bordei; niciodata nu ne faceam... casa noua pâna nu descopeream în peisaj un sipot de apa foarte apropiat. Când îl reperam, hotarâm pe loc: „Aici ne vom face bordeiul la toamn a". Aveam în vedere asadar, când ne instalam, câteva conditii: apa, lemnul, desisul netulburat de turme si munci forestiere. Am spus ca nu ne descaltam, asa e. Incaltamintea nu era în repaus, nu era permis asa ceva. Nimeni nu ar fi zis, în caz de primejdie: „Incalta-te si apoi vino!". Cu hainele si proviziile era altfel. Santinela prevenea posturile, pericolul era comunicat de la distan ta, de la o suta-doua sute de metri, nu de la zece-douazeci de metri. Era timp de îmbracare? Nu! Aveam timp sa iau haina pe mine; armamentul era lânga capul meu. Munitia - sub haina si în rucsac, totul era în alarma, tot timpul, în rucsac, permanent aveam doua-trei kilograme de malai, câtiva cartofi, doua kilograme de fasole s.a.m.d. In caz de alarma, alimentele trebuiau sa ne acopere doua-trei zile; în caz de primejdie se traia pe cont propriu, mai ales daca trebuia sa parasim bordeiul cu alimente. Asa ca trebuia sa luam multe, foarte multe masuri de siguranta. Ne descaltam la doua-trei luni o data, si asta în padure, daca era liniste în cursul zilei. Daca santinela de afara spunea ca-i liniste în zona, ne descaltam, schimbam obielele, ne spalam pe picioare, ne ungeam cu seu ori maduva de cerb, sa evitam ranile. Pentru ca nu ne descaltam, mai cu seama în timpul verii, eram vesnic uzi. Picioarele ne erau hasurate, încretite de ziceai ca-s putrede de luni de zile, albe cum e zapada, din cauza apei. Ne descaltam numai când putrezeau obielele si opincile. Si cu ocazia aceasta vreau sa va spun un lucru: chiar daca nu ma va crede lumea care va citi aceste marturisiri, nu stiu ce-i aceea reumatism! Desi am stat noua ani în lanturi si pe ciment, prin regiuni umede, nu stiu ce-i aceea reumatism, ce-i aceea durere de picioare... 

Asa cum am aratat, constructia bordeiului trebuia sa permita depozitarea lemnelor si alimentelor. La capat de pat, era sacul cu malai si alimentele ce trebuiau sa stea la uscat. Cartofii la intrare, în dreapta si în stânga, la racoare. Jos era mai racoare, lânga usa. Intram aplecati, printr-o usa de un metru, ca si înaltimea tunelului. Fumul mergea pe marginea pârâului, antrenat de vânt, de curentii care veneau de pe munte, si se pierdea undeva în padure. Sa se stie ca foloseam lemne din care nu iese fum. Cum? Nu foloseam pentru nimic în lume lemn cu putregai în el. Putregaiul da fum; nu foloseam lemn de brad; bradul, pe lânga faptul ca pocneste tare când arde, scoate fum. Noi foloseam lemn de fag uscat, asa zis ciungan, uscat în picioare, care neavând soare nu a putut s a creasca, sa sparga bolta fagilor batrâni. Având radacinile putrede, nu mergeam cu toporul, îl împingeam doar si îl tineam bine, sa nu faca zgomot când cade. Crengile uscate, galbene ca arama, nu fac fum, iar daca fac, fac extrem de putin; nici de la zece metri apropiere nu se vede fum pe cos. O sumedenie de reguli trebuiau respectate. 

C.H.: In afara acestor reguli severe, care definesc un habitat straniu, sa ne spuneti cum... curgea timpul prin acest spatiu, ori, mai direct, cum se derula o zi, o noapte din viata unui partizan. 

Gv.V.: Cum începea ziua? In zori de zi, înainte cu mult de a se arata soarele, masa era luata deja, focul nu mai ardea, era numai jar. Pe jaratec puneam o oala de pamânt cu apa, cu frunze de zmeura si cu frunze de mure pentru ceai. Toata ziua beam ceai, în loc de apa, desi aveam apa foarte, foarte buna lânga bordei. Acolo fierbea ceaiul si se pastra cald. Afara, santinela. Era frig, ger, sta zece minute; intra unul, iesea altul. Afara nu exista minut fara santinela. O sa întrebe cineva: dar când eram singur cine supraveghea? Când eram singur, bine îmbracat, învelit cu patura, stam pâna la 12 noaptea afara. 

C.H.: Nu reprezenta o excesiva uzura fizica întreprinderea aceasta? O asemenea luciditate, un psihic atât de tare presupunea si un trup de otel... 

Gv.V.: Cine va citi cele scrise, rog sa ma creada ca eram foarte fericit. Dar trebuie sa spun de ce: ma urcam pe un vârf de munte si priveam cât vedeam cu ochii un spatiu de o suta de kilometri în timpul zilei, în liniste, cu soarele sus, si îmi ziceam: lumea aceasta-i mare, poporul acesta traieste pe aceste meleaguri; milioane de oameni sunt obliga ti sa se închine cui nu trebuie, si eu, iata, ce fericit sunt ca nu ma obliga nimeni la o astfel de închisoare! Sunt unul din dacii liberi! Asa eram de fericit, încât pe toate le învingeam usor. Si foamea, si frigul, erau usoare; altceva nu voiam decât sa fiu liber, sa nu puna mâna pe mine dusmanii credintei si ai libertatii. De aici a venit puterea mare de rezistenta. 

C.H.: Si strategia aceasta, reperele acestea extraordinar de bine manevrate au venit dintr-o cultura. Care era cultura aceasta? 

Gv.V.: Noi toti am fost militari. Toti. Eu aveam o scoala militara, Ion a fost sergent la vânatorii de munte, Gheorghe la un regiment motomecanizat. Armata româna s-a pregatit extraordinar de bine pentru ca, se stia clar, înca din '31-'39 Hitler facuse pregatiri de razboi. Se stia ca razboiul bate la usa, ca norii negri ai razboiului pluteau deja deasupra Europei. România si-a pregatit foarte bine armata, la orice tema de lupta. Cuvintele „folosirea terenului" nu lipseau de nic aieri. Noi stiam sa folosim terenul, sa ne aparam de gloantele inamicului... „... norodul crede în Dumnezeu si în puterea dreptatii si e în stare sa verse lacrimi de cainta, în timp ce marimurile lumii s-au lepadat de aceste lucruri si, bizuindu-se mai presus de orice pe stiinta, vor sa înscauneze dreptatea pe fata pamântului, calauziti numai de faclia mintii lor, fara a mai purcede ca altadata în numele lui Hristos, ba mai mult înca, au raspândit zvonul ca nu exista nici faradelege, si nici pacat. Si asa cum judeca ei lucrurile, au dreptate: de vreme ce-l tagaduiesc pe Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de pacat." (Dostoievski) „Samânta multa vei semana în tarina si putine vei strânge, pentru ca o vor mânca lacustele. Vie vei sadi si o vei lucra, si vin nu vei bea, nici te vei veseli din ea, pentru ca o vor mânca viermii." (Deuteronom 28, 38-39). „Cu picioarele pline de noroi, ca Iisus pe Golgota, omul viu urc a pe scara mântuirii ducând cu el, parca, tot greul pamântului. Aceasta este de fapt calea izbavitoare în sens evanghelic sau, altfel spus, calea sufletului renascut din povara pacatelor." (Alex. Horia) 

C.H.: Sa mai stam o clipa pe prispa bordeielor. Dupa ce le paraseati le distrugeati? 

G.V.: Bordeiul era o constructie strategica, îl foloseam pâna ce apele se infiltrau în structura lui, primavara. Atunci, de regula, îl paraseam; iarna nu aveam probleme. Dar pentru ca dedesubt era cald si deasupra zapada, spre primavara aveam necazuri. Acoperisul, însa, ca sa fie rezistent, ca sa nu permita scurgeri, sa picure înauntru, îl faceam din bârne peste care puneam scoarta de brad, un fel de olane concave, pe care le desprindeam de pe arborii cazuti. O scoarta o puneam cu scobitura în sus si alta cu scobitura în jos, asa cum se pune tigla semirotunda. Apoi un rând de cetina si altele de frunze. Frunzele asigurau izolatia pentru mentinerea caldurii si, totodata, pe acoperisul putin înclinat, fuga apei. Pentru ca frunza sa stea presata, presaram pamânt din cel rezultat de la saparea vizuinei, iar ici-colo plantam braduti încât, astfel camuflat, bordeiul nu putea fi banuit de nimeni, nici de la cinci metri distanta. Nimic nu indica prezenta unor oameni acolo. Nu le distrugeam, nici nu aveam cum. Aduceam foarte multe crengi uscate, vârfuri de copaci rupti si faceam o gramada (i se spune în partea locului „lom"), iar crengile putrezeau si nimeni nu stia ca acolo a fost un bordei. Izvorul îl astupam într-un fel oarecare. Lucrurile pe care le foloseam acolo le ascundeam în alte locuri tainice din padure, de unde le luam în toamna urmatoare. Primavara, la jumatatea lui mai, ieseam la suprafata. Se dezgheta pamântul, venea topirea zapezii, se infiltrau apele, bordeiului începeau sa i se umezeasca peretii, nu de deasupra, ci din dreapta si din stânga. 

C.H.: Sursa de lumina aveati acolo sau nu aveati? 

Gv.V.: Aveam un gemusor, totdeauna la nivel cu pamântul aveam un gemusor. 

C.H.: Dar o lumânare, un felinar?... 

Gv.V.: Felinar. Pai, noaptea cum gateam? Gateam noaptea, întotdeauna; era regula, numai noaptea. Si citeam la felinar Biblia. Aduceam sticle cu gaz si aprindeam felinarul, pe care îl ascundeam. 

C.H.: In fata acestor vicisitudini, se întelege ca trupul mai ceda din când în când. Cum va rezolvati problemele medicale? 

Gv.V.: Eu am avut putine probleme, caci eram tânar si foarte bine antrenat. Totusi, odata am avut o problema deosebit de grava. Am facut meningita. Am stat într-o colibita, într-o toamna târzie, pâna ne-am facut bordeiul. Eram cu aprovizionarea, într-o toamna fara zapada, cu bruma groasa. De multe ori, pâna când soarele nu se arata ca sa topeasca bruma, nu ieseam, sa nu lasam urme. Am stat în colibita fara foc, foarte transpirat. Am mers pâna acolo o jumatate de noapte, cu povara de douazeci de kilograme în spate, prin padure, foarte greu... Fac mentiunea ca, desi cunosteam deosebit de bine terenul, mersul presupunea precau tiune - o creanga arcuind, o groapa nevazuta, o alunecare, în orice clipa puteau produce un accident. Dar nu m s-a întâmplat niciodata ca sa stam în ghips, eram atenti la fiecare miscare. In schimb, în colibita de care am vorbit, a fost un curent probabil transmis prin gaurile soarecilor, încât am racit rau la cap. Nu stiu daca vreun doctor s-ar fi încumetat sa ma trateze si sa-mi dea sperante de viata. Mi-am facut zeci si zeci de injectii si chiar perfuzii cu glucoza, penicilina si streptomicina. Având aceasta dura experienta, nu mi-a fost greu sa-mi pun perfuzii, spre mirarea pacientilor si a asistentilor, cândva, cu ani mai încoace, la Spitalul Fundeni. Dar ceva nu trebuie s a uit aici: de la moarte m-au salvat chiar si comunistii. Pomenesc aici numele lui Aurel Zub, membru de partid, sef de brigada în silvicultura. Acesta nu a fost vadit de nimeni si nu a facut închisoare, nu am spus nimanui nimic de acest om. El mi-a dat mie multi bani, m-a ajutat mult. L-am întâmpinat într-un amurg târziu si i-am spus cine sunt. El venea din padure, târziu ca de obicei; stia de mine, caci Securitatea îl anuntase si astepta informatii. Mi-a pus banii sub o lespede la poarta, spunându-mi sa caut acolo din când în când. Avea casa forestier a pe Pârâul Mesteacanului. Mi-a spus sa nu-i mai ies în cale. 

C.H.: A fost o întelegere sau el s-a înspaimântat de prezenta Dvs.? 

Gv.V: Nu din teama a facut ce a facut; a înteles ca am nevoie si m-a ajutat. Am gasit întelegere, afectiune, însemna ca e de acord cu pozitia mea. Si mai stia ca nu-s numai eu în codru. Toti muntii României erau plini de partizani. Oricum, ceea ce am relatat aici e în premiera, am spus-o acum pentru prima data... 

C.H.: Dar în afara de tratamentul acesta „stiintific" pe care îl faceati cu foarte mult curaj, nu va temeati sa va infectati cu acele pe care le primeati? 

Gv.V.: Luam extraordinare masuri. Desi nu aveam ace de unica folosinta, dupa fiecare întrebuintare eu le treceam prin flacara si spirt. Aveam totul la mine, si sticluta cu iod, si vata, în caz ca as fi fost ranit. Dadeam foc la un pic de vata cu spirt, tineam cu penseta acul si-1 treceam prin flacara pâna se înrosea si-l puneam la seringa, îl stergeam cu spirt, ca sa nu fie cu fum de la flacara... 

C.H.: Dar în cazurile mai simple apelati la medicina obisnuita, empirica, nu? La plante, la frunze, la seve, la... 

Gv.V.: Da. Dar la mine, în acea situatie, a fost o problema mai complicata. Un an de zile mi-am facut tratament. 

C.H.: Si în timpul acesta stateati ca într-un fel de carantina... 

Gv.V.: Nu! Eu trebuia sa circul. Ma duceam dupa medicamente, ba mai mult, si dupa alimente. Mergeam si dupa lemne, desi sufeream, aveam dureri de cap. Dar Dumnezeu m-a întarit. Cum sa spun, posteam mult. Aveam zile pe saptamâna când nu mâncam nimic si nu beam nimic. Se poate trai daca bunul Dumnezeu te ajuta, un pic daca Dumnezeu se îndura, scapi de nenorociri, scapi de moarte, depasesti situatii incredibile, treci peste ele si supravietuiesti. Cum am spus, în munti, sase ani, în închisoare, noua ani, lanturi, batai, izolari cu apa, ce sa mai spun, numai Dumnezeu m-a scos din acele iaduri de necrezut. Sunt aproximativ s anatos fata de altii care n-au suferit nimic. Dumnezeu, în care mi-am pus nadejdea si pe care l-am rugat staruitor, din toata fiinta mea a fost cu mine, asta stiu. 

C.H.: In legatura cu acest aspect religios, caci ati avut ardere launtrica si încredere frumoasa, cum petreceati Dvs., de exemplu, o sarbatoare? Stiati calendarul, nu? Sarbatoarea pascala, sarbatoarea Craciunului, sarbatoarea onomastica le traiati ca pe niste zile mai speciale? 

Gv.V: Onomasticile? Nici nu ne gândeam la ele. Ceea ce petreceam mai cu emotie, mai cu tot sufletul era sarbatoarea Craciunului si a Anului Nou, ca noi eram acolo, în pamânt, nu circulam, în schimb, spre sarbatoarea Pastelui, noi veneam cu o saptamâna înainte la oamenii nostri, care ne pregateau ceva. De Pasti era foarte periculos fiindca criminalii care ne urmareau stiau ca-i imposibil sa nu venim. Si faceau pânda, dar degeaba faceau pânda. Ca noi veneam cu o saptamâna înainte si luam tot ce trebuia pentru sarbatoarea de Pasti si sarbatoream cu oua rosii, cu cozonac, cu unt, cu de toate, acolo, în munti. 

C.H.: Ati fost într-o noapte de înviere pâna pe Dealul Neagului... Se oficia slujba învierii în cimitirul satului Sucevi ta, în apropierea manastirii... 

Gv.V: A, da, da! Nu era zapada atunci! Când era zapada, asa cum am amintit, nu ieseam din bordeie. Când se arata soarele si topea ninsoarea vreo saptamâna, ieseam pe suprafetele golite ale dealurilor facând ocoluri mari de câte cincizeci si o suta metri, evitând petele de omat. De la bordei pâna aproape de sat faceam câte o zi întreaga. Când erau lucrari si muncitorii umblau în teren, era mai simplu, se amestecau urmele. Daca era zapada, ne aduceau în munti câte ceva prietenii alesi, în locuri nebanuite. Astfel, într-un an am prins niste goluri pe care le-am pasit fara primejdie si am ajuns pe Vârful Neagului. De pe acest deal, ca si de pe dealul din fata manastirii, numit Furcoi, unde cu sute de ani înainte a fost un schit de sihastri, manastirea Movilestilor si biserica sateasca se vad ca într-o strachina. Pe vârful Neagului am ajuns toti trei, eu si fratii Chiras. Acolo este o cruce de piatra, ne-am asezat pe pamânt si am privit tacuti cimitirul învapaiat, plin de nenumarate lumânari. Era o mare de lumina, pur si simplu ardeau mormintele. Bine a zis cine a zis ca aceasta noapte este mai luminoasa decât ziua. Panorama aceea mirifica, bataia clopotelor duioase, cântarile învierii, cei dragi din morminte, chipurile pioase ale rudeniilor noastre aplecate peste cruci, bucuria unica a acelui moment, toate la un loc au facut o mare impresie asupra noastra. Am simtit toti ca ne tulburam si ne-am cautat puterea de a nu ne coplesi nostalgiile. Nu am mai mers la nici un eveniment de o asemenea emotie, am hotarât sa nu ne mai lasam robiti de impresii. Asa ca, în toti ceilalti ani, am petrecut în... chilia noastra; aveam ce mânca si, în izolarea noastra, eram chiar fericiti când stiam ca securistii, comunizoii, cum le spunea Ion Chiras, îsi pierd timpul zadarnic în pânde pe unde nici gândul nostru nu trecea. 

C.H.: Oare când sa fi fost acea înviere, în ce an? 

Gv.V.: Cu precizie, în 1954. 

C.H.: Ce relatii ati avut Dvs. în acest interval cu biserica, cu manastirea, cu calugarii, cu duhovnicii ori cu preotul satului? 

Gv.V.: Cu manastirea, nimic. Gheorghe Chiras, în schimb, era un om evlavios, cu multa încredere în Biserica si în preot. El a îndraznit chiar sa mearga într-o zi la preot ca sa se roage pentru viata lui, pentru cele doua fiice mici si pentru nevasta. Preotul i-a spus scurt: „Fugi, ca esti urmarit!". El a plecat dezamagit - a mers la pastorul turmei si pastorul l-a refuzat. C.H.: Un episod similar, dar cu mult mai mult dramatism a consemnat si fratele Dvs. din muntii Fagarasi, I. Gavrila-Ogoranu când, flamând fiind, a nimerit la preotul... A., care nu a fost deloc ospitalier. Asa scria el în secventa: „De ce-ai facut asta, parinte A.?". La Sucevita cine era atunci preot? 

Gv.V.: Mi se pare ca Pânzeanu... Oricum, Gheorghe nu a renuntat, s-a dus la Voievodeasa; acolo era un preot Antonescu, locuia în casa parohiala a romano-catolicilor. 

C.H.: Acest preot m-a botezat pe mine...  

Gv.V: Gheorghe a fost primit si preotul i-a dat un rucsac cu alimente; a venit si ne-a povestit foarte fericit ca a gasit întelegere si marinimie la acest om al bisericii. Eu nu am încercat. Nu cunosteam pe nimeni în Voievodeasa, mi-am rezolvat partea duhovniceasca prin post si rugaciune staruitoare. Lânga automat am avut întotdeauna Biblia, dupa cum în inima am avut întotdeauna Tara si pe Natalita... 

C.H.: E rotunda si frumoasa ca o pecete aceasta rostire din urma. Vom reveni, precum am convenit, într-o sectiune întreaga, la numele cu care ati încheiat istorisirea dinainte. 

Gv.V.: Da, numaidecât, cu detalii generoase. Acum voi mai adauga mici informatii în legatura cu viata noastra în bordeiele padurilor. Mai întâi vreau sa spun ca toti dormeam foarte putin - ne culcam dupa ora unu-doua noaptea si ne trezeam la patru dimineata, rânduindu-ne în misia de santinela pe bordei. Mâncam la miezul noptii si ne pregateam rucsacele pentru posibilele alarme; oricând trebuia sa fim gata de drum. Purtam opinci, care nu fac zgomot, usoare la drum lung, haina si, deasupra, pufoaica. Pe cap, în timp de iarna, foloseam caciulile. 

C.H.: Aveati în... garderoba si echipament de travestire? 

Gv.V.: Nu. O singura data am folosit o tinuta de acest fel, când am împartit manifestele la hramul manastirii, dupa cum am consemnat. Echipamentul de care am amintit mai sus, mai ales pufoaica, va închipuiti, era o povara ziua, în lunile calduroase; dar pufoaica era buna noaptea când, începând din luna august, în munti este frig. Mai foloseam si o patura, tot pentru zile aspre, dar nu doua rânduri de haine, de zi si de noapte. Stateam mult de vorba cu oamenii si, în timpul retragerii, îi studiam la rând, cautând insi care ar fi putut sa ne fie de ajutor. Nici Securitatea nu le studia atât de amanuntit biografiile. O luam cu stramosii si mosii, cu neamurile, dadeam importanta politicii pe care au facut-o, moralitatii, credintei, onestitatii, curajului acestora, mereu gândindu-ne la posibilitati de salvare la vreme de necaz. Caci „e o morala nascuta din mistica pamântului" (Alexandru Horia).

CONSTANTIN HREHOR