(fragmente)

Introducere

Cartea de fata nu este un compendiu doctrinar abstract. Ea trateaza probleme politice, asa cum au aparut ele unor oameni angajati in actiune. Autorul a injghebat cuprinsul ei din fapte si evenimente ce au zguduit adanc sufletul unei generatii de romani. E miscarea legionara care trece la bara istoriei si-si face depozitia.

     Cum vom incerca sa precizam si in cursul lucrarii, miscarile nationaliste din Italia, Spania, Germania, Polonia, Jugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Romania, Letonia, Norvegia, Anglia, Franta si Belgia apartin unei stari de spirit generale, unui fenomen proiectat pe aria intregii Europe. Nici una din aceste miscari n-a imitat pe cealalta -in masura in care una din ele s-a lasat sedusa de formule straine, si-a slabit potentialul creator- ci fiecare a raspuns unui apel pe care istoria il adresa tuturor natiunilor. Mussolini avea dreptate sa afirme ca fascismul, adica nationalismul italian, "nu este marfa de export". Nici un popor nu se poate lauda de a fi plasmuit nationalismul si de a-l fi raspandit apoi in lume.

       Nici miscarea legionara n-a aparut in urma unui impuls de peste hotare, cum s-a afirmat de atatea ori cu usurinta sau cu rea credinta, ci este o expresie a necesitatilor de viata ale poporului roman. Anumite concomitente in manifestarile ei cu alte miscari si chiar anumite asemanari ideologice se explica prin fondul comun care sta la baza tuturor gruparilor nationaliste.

      E o carte de atitudine, de lupta. Ea e destinata sa sustina cauza nationalismului si -daca e posibil- sa-i gaseasca o iesire din ruinele razboiului. Dar cum s-ar putea descoperi aceasta noua cale, fara a-i recunoaste in prealabil infatisarea lui adevarata, fara a sti precis ceea ce el reprezinta in mod real? Amici si inamici l-au judecat gresit. Nationalismul, asa cum lumea il cunoaste si-l apreciaza din manifestarile principalelor puteri nationaliste, nu corespunde imaginii sale autentice. Aspiratiile popoarelor au fost denaturate. Se vorbea de nationalism, se indeplineau acte in numele lui, dar, in realitate, erau alte conceptii care agitau sufletul popoarelor si otraveau atmosfera internationala: imperialismul si sovinismul -supravietuiri ale erei burghezo-capitaliste. Infrangerea ce-au suferit-o nationalistii se datoreaza, in primul rand, acestei false evaluari a fenomenului.

      Ce drum vor lua acum supravietuitorii catastrofei nationaliste de la 1945? Experienta tragica a razboiului le va servi la ceva? Le va inlesni sa discearna ce-a fost bun de ce-a fost gresit in trecutul lor politic? Sau nostalgia idealurilor infrante se va dovedi mai tare decat lectiile vietii, impiedicand infiriparea unei noi orientari in viata popoarelor, mai conforma cu sensul profund al nationalismului?

Pentru ca ideea nationalista sa redevina o valoare politica activa si constructiva, trebuie sa se prezinte asa cum este, degajata de acte si atitudini care nu-i apartin prin natura.

       De la 1945, cu sau fara voia unora sau altora, destinul nationalismului se confunda cu destinul democratiilor. Daca mai exista democrati orbiti de patima, care nici in ceasul din urma nu vad de unde le poate veni pieirea, nationalistii nu trebuie sa cada in aceasta greseala mortala. Ei sunt datori sa vegheze cu staruinta, ca sa nu compromita, prin actiuni nerabdatoare sau exigente nemasurate, intelegerea lor cu democratiile. Daca nationalistii s-ar fixa pe pozitii extremiste si rigide, care nici macar nu se pot prevala de sprijinul neconditionat al adevarului, ar putea stanjeni procesul de unificare al fortelor europene si ar mari sansele de victorie ale bolsevismului.

      Omul epocii noastre e prea saracit de viata interioara si prea expus curentelor vatamatoare de idei, ca sa se poata lipsi de experienta nationalismului. Fara prezenta vie a acestui principiu in constiinta individului, masele populare ar nimici cadrul natural al istoriei, alcatuit din categorii etnice, si s-ar nivela intr-un amestec degradant de rase, popoare si culturi. Nationalismul nu este numai o ideologie necesara a actualului moment international, el este elementul creator al istoriei si pavaza permanenta a natiunilor, de a carui ocrotire neamurile vor avea si mai mult nevoie in timpurile ce vor veni.

       In Occident, miscarea legionara nu numara decat rare prietenii. In afara de calomniile si minciunile larg raspandite de adversari, nu se cunoaste aproape nimic din trecutul, din suferintele si scopurile ei. Cartea aceasta nu este destinata sa restabileasca adevarul in ceea ce ne priveste. Ea trateaza o chestiune de ordin general. Relevam cititorilor un singur fapt care ni se pare destul de elocvent, chiar neinsotit de comentarii: incepand de la 1938, universul concentrationar a devenit pentru legionari o constanta a vietii lor. Ieseau dintr-un lagar de concentrare, pentru a fi condusi intre sarmele ghimpate ale celuilalt. Lagare romanesti, lagare germane, lagare aliate, lagare sovietice! Si calvarul continua dincolo de cortina de fier. In consideratiile ce le prezentam, un singur gand a stat pururea de veghe: catastrofa care ameninta deopotriva toate popoarele. Prea multa ura si deznadejde s-a ingramadit in lume, ca sa ne mai putem ingadui usurinte in marturisirea adevarului. Nu mai putem lasa istoria sa se desfasoare la intamplare, tarata de obiective haotice. Trebuie revizuite toate ideile, toate sistemele si toate conceptiile veacurilor trecute, adaptandu-le omului interior si finalitatilor lui. Trebuie sa incetam de a mai desparti omul spiritual de omul politic. Istoria este un aspect al marii vieti a spiritului. Nesfarsitele certuri intre popoare, pentru pamanturi, glorie si interese, nu reprezinta decat materia ei inferioara, care trebuie invinsa si supusa scopurilor ei peremptorii. Rostul istoriei este sa elibereze popoarele de teama, de opresiune, de nedreptati, pentru ca energiile lor cele mai bune si mai curate sa se indrepte spre domeniul creatiilor culturale, singurele inzestrate cu nimbul nemuririi.

1. Comunismul si societatea burghezo-capitalista

Progrese indiscutabile in organizarea societatii, realizate de o generatie, se pierd in generatiile care vin; pe de alta parte, erori stigmatizate de experienta popoarelor, le vezi cum revin la suprafata, dupa un timp oarecare de uitare, bucurandu-se iarasi de increderea maselor si chiar de a elitei conducatoare. Omenirii i s-ar fi putut cruta multe suferinte, multe spasme sociale si cai intortocheate, daca s-ar fi analizat cu mai multa staruinta trecutul ei, descoperindu-se ce anume prieste fiintei sale si nu trebuie lasat deoparte, ce s-a dovedit a fi fals, absurd, destructiv, in drumul pe care l-a strabatut.

Fara indoiala ca, pentru a distinge adevarul de greseala in cadrul istoriei, se cere mai mult decat un efort rational. Inteligenta umana se distanteaza cu usurinta de realitatile incorporate stiintelor fizice, pentru ca are de-a face cu o materie inerta, anonima si aservita destinului nostru. Dar nu mai este in stare sa respecte aceeasi obiectivitate cand este vorba de evenimente umane. Judecator si parte, observator si materie de observatie in acelasi timp, omul sfarseste prin a ceda unor inclinatii straine de vocatia sa. Egoismele, vanitatile si interesele denaturate invaluiesc intr-o perdea groasa de ignoranta trecutul unui neam, impiedicand sa strabata pana la generatiile viitoare invatamintele autentice ale istoriei sale.

     Popoarele si indivizii se lupta cu inversunare unii impotriva altora, pentru a face sa triumfe teze si idealuri tot atat de subrede in fundamentele lor.

Omenirea s-a cantonat in viziuni partiale, care se intretaie intr-o confuzie fara margini si, tocmai in perioada in care se vorbeste mai mult de unificarea continentelor, ii lipseste principiul care sa sustina un atare efort si o atare constructie: constiinta iluminata a istoriei. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, popoarele invingatoare s-au napustit asupra celor invinse, coplesindu-le de invinuiri. Se cauta responsabilii, sunt gasiti, sunt pedepsiti. Procedeul in sine nu este rau, cu singura rezerva ca acest tribunal al umanitatii ar trebui sa-si extinda competenta la toate faradelegile pe care le-au savarsit popoarele in cursul razboiului, fara a se ingriji de nationalitatea sau culoarea politica a delicventilor si fara a cruta pe invingatori. Altminteri, acest tribunal international apare mai degraba ca un instrument de razbunare decat ca o instanta de expiatiune, asezata in slujba justitiei imanente a istoriei. Miscarile nationaliste au facut greseli, fara indoiala, dar cum pot fi ele scoase din cadrul istoriei si prezentate intr-un dosar aparte?

Exista vinovatii care au premers vinovatiilor nationaliste, care le-au insotit tot timpul cat aceste miscari au avut un cuvant de spus in Europa si care n-au incetat nici dupa ce puterile Axei s-au prabusit. Nu putem vorbi de greselile nationalismului, inainte de a ne ocupa si specifica pe acelea care i-au precedat si i-au impus aparitia. Nationalismul nu este altceva decat o reactie a colectivitatilor nationale impotriva unor greseli mai vechi, izvorate din societatea burghezo-capitalista. Este ingaduit oare sa le judecam cu indulgenta, cand in ingramadirea lor continua, din capitalul negativ ce l-au oferit popoarele, s-a ridicat piedestalul bolsevismului, a acestei abominatii a istoriei umane?

     Bolsevismul se gaseste in razboi permanent cu adevarul si intregul lui sistem e construit ca sa-l prigoneasca si sa-l extermine. El nu se lupta propriu-zis cu entitatea politico-sociala a oamenilor, ci cu adevarul care salasuieste in sufletele lor. De aceea statul bolsevic nu se multumeste sa constate din partea supusilor lui un impecabil conformism cetatenesc; el vrea sa controleze si sa puna stapanire si pe forul lor interior. Cetatenii-model ai statului sovietic sunt indivizi disociati de lumea lor launtrica, incapabili sa mai gandeasca cu mijloacele lor proprii sau sa-si afirme aspiratiile lor personale, oameni cu functii sufletesti standardizate si prefect controlabile din afara. Triumful bolsevismului sa nu ni-l inchipuim sub forma unei victorii politice sau militare contra lumii occidentale. El va fi sarbatorit numai in ziua in care monocultura sovietica va izbuti sa stinga si ultimele vestigii de spiritualitate din om. Idealul bolsevismului este exproprierea persoanei umane.

Cum a putut lua nastere aceasta monstruoasa organizatie? Cum se explica virulenta ei extrema si universala ei manifestare?

O latura a problemei si nu cea mai importanta presupune existenta unei forte organizate, care capteaza nemultumirile populare, care profita de haosul aparut la cotiturile istoriei. Comunismul, ca sa devina o calamitate mondiala, a trebuit sa gaseasca mai intai un mediu prielnic de dezvoltare in societatea pe care o ura si voia sa o desfiinteze. O mana de fanatici, in slujba unor idei nefaste, n-ar fi ajuns niciodata o primejdie pentru securitatea popoarelor de pe glob, fara complicitati ivite chiar in sanul acestora. La expansiunea comunista a contribuit toata aceasta lume care astazi nu stie incotro sa mai fuga si cum sa se mai apere de invazia lui. Vehiculul principal de propagare al comunismului a fost starea de descompunere inaintata a societatii burghezo-capitaliste. Din viciile, nedreptatile, lasitatile si cruzimile societatii burghezo-capitaliste s-au plasmuit fortele care comploteaza astazi contra asezamintelor de baza ale omenirii. Ea insasi a alimentat focul revolutiei mondiale, dezinteresandu-se de soarta multimilor, abandonandu-le mizeriei, coruptiei si ignorantei. Proletariatul timpurilor noastre este in primul rand un produs al moralei egoiste burgheze, al mentalitatii oamenilor de afaceri (nn. in mare parca recunoastem ceva lucruri care se petrec si in actualitatea zilelor noastre). Ei au preferat sa rupa solidaritatea nationala, ingrosand randurile adversarilor cu noi categorii de nemultumiti, decat sa sacrifice ceva in bunastarea lor materiala, din comoditatea si viata lor de placeri, ca sa ridice nivelul de trai al maselor populare si sa preintampine astfel primejdia unei destramari generale a popoarelor. In toate timpurile, trecerea de la un tip de societate la altul s-a indeplinit cand societatea anterioara a dat semne de oboseala si ea insasi s-a predat mortii.

In consideratiile acestea am lasat de o parte tot ce apare in istoria bolsevismului numai ca manevra, ca modificari de ordin tactic ale pozitiei sale si ne-am orientat numai dupa obiectivele lor finale, care, in sine, au ramas invariabile. Imperialismul rusesc, libertatea religioasa din Rusia, panslavismul, ofensiva ortodoxa, nationalismul de culoare, apartin mijloacelor de actiune ale bolsevismului si sunt simple etape pana la victorie. Ele nu indica o convertire a comunismului in nationalism, o evolutie a lui spre alte teluri specifice poporului rusesc. Toate concesiile ce s-au facut, intr-o directie sau alta, de indata ce avantajele lor tactice se vor fi consumat, vor fi condamnate cu asprime si trecute prin focul epuratiei. Bolsevismul nu indreapta nimic, nu aduce o idee generoasa, ci activeaza la maximum fermentii descompunerii sociale. El extrage raul din societate si il cultiva intr-o forma pura, intr-un mediu consacrat exclusiv dezvoltarii lui, asa cum se realizeaza culturile microbiene.

      Nici una din institutiile traditionale, create de munca milenara a popoarelor, nu va fi crutata de valul distrugerilor. Natiunea, patria, religia, familia, proprietatea, dreptul, morala, individualitatea, libertatea vor fi deopotriva maturate de valul proletariatului!

     Tot ce se raporteaza la cucerirea puterii de catre bolsevici e magistral prezentat, dar tot ce priveste intrebuintarea ei dupa victorie e lasat intr-o lumina enigmatica. Formulele destinate viitorului par sa nu fi fost produsul aceluiasi spirit ager, aceluiasi analist precis si realist al societatii, caci suntem trasportati, dintr-o data, intr-o alta lume, de dimensiuni ireale. Se vede clar ca ele nu au fost puse acolo ca sa reprezinte ceva tangibil, sa sugereze o imagine concreta si realizabila a viitorului, ci mai mult ca sa disimuleze ceva, sa ascunda un gol, o neputinta a ganditorului, o abdicare a energiilor lui creatoare.

     Societatea comunista ramane o enigma numai pentru cine nu vrea sa o dezlege!

2. Fenomenul nationalist

Am preferat sa dam fenomenului denumirea de "nationalism" sau "miscari nationaliste", in locul celei obisnuite de "fascism" sau "miscari fasciste", pentru ca ni s-a parut a fi mai in concordanta cu sensul exact al lucrurilor. Notiunea de "fascism" s-a impus atentiei generale pe baza intaietatii sale de nastere. Fascismul a izbutit inaintea tuturor celoralte miscari de renastere europeana sa cucereasca puterea si sa alcatuiasca un stat. (...) Dar, comparand fascismul si realizarile lui cu miscari de acelasi gen aparute ulterior, ne dam seama ca e prea imbibat de particularisme, prea specific unei tari si unui popor, ca sa poata imbratisa sub acoperamantul sau marea diversitate a fenomenului. Termenul ales de noi e mult mai acceptabil. El nu face nici o mentiune speciala, nu evoca amintirea nici unui regim, incat toate partidele orientate spre dreapta se pot regasi intr-insul, fara nici o dificultate formala notionala.

Cea mai buna cale pentru a surprinde particularitatile nationalismului este sa ne adresam "nationalului", termenul imediat din care el deriva. Acolo se afla inscrisa intreaga lui geneza si semnificatie. "Nationalul" si "nationalismul" reprezinta doua stadii de realizare ale unei natiuni, doi timpi diferiti de traire a ei, de percepere a Cosmosului, unul precumpanitor extern, altul precumpanitor intern, unul indreptat mai mult spre lumea din afara, spre epos, altul mai mult spre lumea ei launtrica, spre ethos.

"Nationalul" reflecta miscarile de unificare politica a popoarelor europene, de grupare a lor in state independente. Aceste framantari, sporadice mai inainte, au luat un caracter de generalitate in urma Revolutiei Franceze si s-au terminat, pentru cea mai mare parte a popoarelor europene, la inceputul secolului al XX-lea. "Nationalismul" presupune aceasta etapa incheiata. El isi face aparitia numai dupa ce popoarele si-au delimitat frontierele lor etnice si fiecare din ele a ajuns sa formeze o unitate de sine-statatoare. Cu "nationalismul" incepe perioada de interiorizare a neamurilor, de structurare a lor in adancime.

"Nationalul" exprima faza de circumscriere geografica a natiunilor, de fixare a suveranitatii lor pe o bucata de pamant. Sensul lui de manifestare este extensiv. Posibilitatile lui de dezvoltare se intind pe orizontala. "Nationalismul" transfigureaza "nationalul", ii descopera virtualitatile creatoare si ii intoarce axa de traire pe verticala. "Nationalul" reprezinta mobilizarea teritoriala a unui popor; "nationalismul" pleaca de la aceasta achizitie, pentru a intreprinde mobilizarea lui spirituala. E o diferenta de perspectiva, de ierarhie a valorilor. Natiunea se "nationalizeaza" cand incepe explorarea spatiului sau spiritual, cand se intoarce de la cadrul vietii materiale spre peisajul sau sufletesc.

Nationalismul este strain imperialismului si sovinismului, forme de manifestare ale "nationalului", care si-a depasit limitele lui naturale. In istoria popoarelor europene, faza "nationala" a fost contaminata si compromisa de expansionismul societatii burghezo-capitaliste, aparuta concomitent.

Diferenta dintre cele doua ipostaze ale natiunii este ca intre un bloc inform de marmura si acelasi bloc, dupa ce a trecut prin mainile pricepute ale artistului. Nici natiunile nu vin pe lume cu personalitatea inchegata. Ea se contureaza numai in decurs de veacuri, prin mijlocirea unui efort continuu de autodeterminare.

Un popor care a pasit pe calea cunoasterii de sine nu poate simti decat un respect nemarginit pentru fiinta altor popoare. Cum ii demonstreaza propria ei experienta - fiecare natiune reprezinta un fapt unic, un univers aparte, un dispozitiv creator netransmisibil. Distrugerea sau oprimarea unei natiuni echivaleaza cu un atentat la integritatea intregii omeniri. Numai de pe aceasta pozitie iluminata, o colectivitate poate deveni un sol al pacii si al fraternitatii in mijlocul celorlalte popoare.

Oricat zel ar dovedi popoarele in supravegherea destinului lor, daca nu cauta sprijinul unor puteri mai inalte, nu vor fi niciodata in stare sa se smulga din vartejul instinctelor de prada. Dominanta nationalismului nu are nimic comun cu veneratia oarba a natiunii.

Nationalismul tinde la o disciplinare a natiunilor, sub scutul realitatilor transcendentale. Spiritualitatea nationalista este inseparabila de misterele ultime ale existentei noastre, asa cum ele au fost revelate lumii de Christos.

3. Greselile nationalismului

Eroarea capitala a miscarilor nationaliste este ca au pasit la actiune fara sa se lamureasca indeajuns asupra propriilor fundamente.

Miscarile nationaliste n-au avut de luptat numai cu lumea care le dusmanea, ci si cu propriile lor lipsuri de orientare. Conducatorii lor au suferit atatea infrangeri rasunatoare pentru ca nu si-au definit cu claritate obiectivele. Ei au voit sa cuprinda intr-un cadru ingust si rigid realitati mult mai vaste si mai complexe. Programele lor politice, in loc sa fie expresia unei cugetari autonome, au devenit un amestec indigest de idei originale si idei imprumutate. In lipsa unor directive majore, care nu puteau emana decat dintr-o profunda recunoastere a noului spirit european, conducatorii nationalisti au oscilat intre tendinte diverse, pana ce initiativa a trecut definitiv de partea adversarului.

Din aceasta confuzie a notiunilor de baza a rezultat in buna parte infrangerea suferita de nationalisti. Coalitia nefireasca dintre democratie si bolsevism se datoreaza, in primul rand, lipsei de fidelitate a nationalistilor fata de propria lor ideologie. Daca ne interesam de raspunderi, natural ca ele nu cad in egala masura asupra tuturor miscarilor nationaliste. Ele revin, in primul rand, acelora care au avut mai mari posibilitati de afirmare, care au fost mai indicate sa vorbeasca Europei, prin numarul si forta lor politica si militara. Am numit fascismul si national-socialismul. Chiar inauntrul acestui cerc restrans, e necesara o noua linie de demarcatie. Incepand din 1936, national-socialismul intrece fascismul in putere combativa si ascendent politic, incat si centrul raspunderilor trebuie sa sufere aceeasi deplasare, din sudul in nordul Axei Roma-Berlin.

Neincrederea crescanda pe care puterile occidentale au aratat-o mai tarziu statelor nationaliste, este rezultatul unei schimbari de directie in politica externa a celor doua tari. Ele s-au lasat atrase de mirajul nationalismului agresiv, un nationalism fals conceput, expansionist si imperialist, care n-avea nimic comun cu imaginea lui autentica. Armatele acestor puteri nu mai stateau la dispozitia unui eventual front antisovietic, asa cum era menirea lor principala, ci amenintau, deopotriva, conlocuirea pasnica a tuturor popoarelor europene. Conducatorii acestor state n-au intuit distantele enorme ce separa "nationalul" de "nationalism". Ei adoptasera in politica externa o pozitie ideologica perimata, un "national" corupt de lumea burghezo-capitalista, care, in plin expansionism economic, privea toate popoarele ca pe o prada posibila in orice moment.

Din punct de vedere strategic, aceasta angajare a razboiului pe sensuri divergente crease o situatie imposibila de sustinut, o inutila si alarmanta imprastiere a fortelor disponibile. O cruciada impotriva bolsevismului - sub aceasta forma tinea Hitler sa prezinte lumii campania din Rusia - presupunea neutralizarea prealabila a dusmaniilor inter-europene si participarea insufletita a majoritatii popoarelor de pe continent. Dar de unde sa tasneasca entuziasmul necesar pentru ducerea acestei intreprinderi uriase, din ce resorturi interioare sa se inchege formidabila coalitie care sa sfarame cuibul conspirativ de la Moscova, cand insusi initiatorul si conducatorul ei suprem calca in picioare viata si libertatea altor popoare? Popoarele europene s-au indepartat de ideea unui front unic contra bolsevismului, cu exceptia tarilor vecine Rusiei, pentru ca Hitler insusi, daduse cel dintai semnalul defectiunii.

Pentru repectul adevarului, trebuie sa diferentiem atitudinea Italiei de cea a Germaniei. Mussolini a nutrit aceleasi visuri de grandoare imperiala, dar era prea realist ca sa nu-si dea seama ca ele nu pot fi indeplinite intr-o viata de om. (...) Mussolini a pus numai bazele unei viziuni imperialiste, ramanand ca realizarea etapelor ei sa se intinda pe secole si generatii.

Hitler avea o cu totul alta conceptie. El se considera predestinat sa rezolve, odata pentru totdeauna, setea de spatiu a poporului german. Germania trebuia sa se dilate pana la extremitatile continentului nostru si din inima Europei sa comande intregii lumi. Spre deosebire de Mussolini, care a lansat formula imperialista numai ca factor propulsiv al istoriei italiene, Reichul imaginat de Führer trebuia sa-si capete conturul definitiv chiar in cursul vietii sale. In judecata lui Hitler, nevoile de viata ale celorlalte popoare ocupau un loc secundar si interesau numai in masura in care puteau servi sau stanjeni planurile sale de dominatie mondiala. El nu se multumea cu o influenta preponderenta a Germaniei in cadrul comunitatii europene ce s-ar forma, cu un Führung (conducere) al ei, ceea ce, pana la un punct, nu constituia nimic anormal, caci n-a existat epoca in istorie in care sa nu predomine initiativa unei mari puteri, ci ravnea de-a dreptul la Herrschaft, la o supunere totala a celorlalte popoare, sub sceptrul dominatiei germane, la o disparitie politica a lor.

National-socialismului ii lipsea acel transport de generozitate care poate sa deschida unei idei politice drum larg in inima popoarelor. Doctrina hitlerista inseamna triumful desavarsit al "nationalului" contra "nationalismului", interesul german ridicat la capacitatea lui maxima si travestit in haina mitului. Chiar si ideea rasista n-a fost cultivata pentru valoarea ei intrinseca, ci a fost destinata sa serveasca planurilor de dominatie mondiala ale Reichului.

Hitler a aparut intr-un ev "nationalist", dar a ramas strain de ambianta lui. I-a imprumutat cadrul, dar i-a falsificat esentele. (...) Din toate ideologiile nationaliste, national-socialismul este cel mai putin accesibil altor popoare. Dar, cu toate ca el singur s-a indepartat de la ideea unei colaborari europene, nu mai putin a pretins ca, dupa imaginea lui, sa se modeleze destinul celorlalte miscari. Cum se putea ajunge la acest rezultat? De pe pozitia egocentrica pe care s-a fixat, national-socialismul nu putea aspira sa fie purtat in lume cu spontaneitatea si elanul marilor conceptii de viata. O viziune care refuza sa imbratiseze viata altor popoare, care se declara impermeabila intereselor lor, cu greu putea fi acceptata ca efigie spirituala a Noii Europe.

In ultimul an de stapanire al lui Hitler, s-a manifestat tendinta, printre personalitatile cele mai de vaza din partid, sa i se dea national-socialismului o interpretare mai umana, mai lipsita de duritate si excese ideologice, un fel de reintoarcere la izvoare, la starea inititala din care s-a nascut. Promotorul acestei noi conceptii, Prof.Dr. Six, seful sectiei culturale din Ministerul de Externe german, a organizat, la inceputul lunii Ianuarie 1945, la Weimar, un congres al tuturor nationalistilor refugiati in Germania, cu scopul de a stabili intre ei o baza comuna de intelegere. (...) Incepand cu prof. Six, delegatul oficial al Germaniei, toti oratorii au respins imperialismul si sovinismul, declarandu-le incompatibile cu fiinta adevaratului nationalism.

Congresul de la Weimar, tinut sub auspiciile gandirii universaliste a lui Goethe, reprezinta, cu toate ca era iminenta catastrofa, un moment crucial in existenta miscarilor nationaliste si un nou punct de plecare pentru viitorul lor. In amurgul celui de-al Treilea Reich, s-a regasit calea nationalismului adevarat, dupa o lunga perioada de ratacire.

* * *

O alta greseala a nationalismului este de a se fi lasat ademenit de formula partidului unic. Contrar tuturor aparentelor si teroriilor ce i-au consacrat existenta, partidul unic nu tine de esenta nationalismului. Numai generalizarea acestei greseli, de la marile spre micile miscari, a creat impresia unei identitati de substanta intre aceasta tehnica de guvernamant - produs al epocii nostre - si nationalism.

Totalitarismul a fost introdus pentru intaia oara in istorie de bolsevici. Ei sunt creatorii partidului unic. Doctrina lor e atat de lipsita de continut uman, incat nu se poate realiza in cadrul unui stat decat confiscandu-se puterea, in beneficiul unui singur partid si exercitandu-se apoi o teroare continua.

Oare nationalismul este avizat la asemenea procedee? Oare doctrina lui e atat de indepartata de sufletul popoarelor incat sa fie obligat sa recurga la ocrotirea statului politist? Nationalismul nu vine in conflict cu fiinta popoarelor, nu vatama temeiurile lor de viata. Si atunci, daca ideile pe care le sustine nu se abat de la interesele supreme ale unui popor, de ce s-ar sustrage probei electorale, de ce i-ar fi teama sa infrunte deciziile vointei nationale? Nationalistii nu pot iesi din aceasta dilema: sau exprima excelenta unui neam si atunci n-au nici un motiv sa evite verdictul popular, sau refuza sa se incadreze in climatul libertatii politice si, in acest caz, implicit recunosc ca sunt straini de aspiratiile lui reale.

* * *

Am descoperit pana acum doua greseli capitale in manifestarile istorice ale nationalismului. Nici una nu-i apartine lui prin esenta. Imperialismul si sovinismul isi au originea in societatea burghezo-capitalista, statul totalitar este imprumutat de la bolsevici. O alta greseala a nationalismului, si cu acestea se incheie seria celor mai importante, este de a se fi lasat contaminat de materialism, in egala masura favorizat si raspandit de societatea capitalista si de comunism.

Ceea ce se poate obiecta in comun national-socialismului si fascismului este acel simt al grandorii nemasurate, de maiestate epica, ce l-au atribuit constructiilor materiale infaptuite sub egida statului. O cladire, un pod, o cale ferata, o expozitie deveneau tot atatea momente de euforie colectiva, de orgolioasa afirmare a natiunii. Un fel de tendinta de a imortaliza neamul in materie, convingerea ca el valoreaza cate tone de otel a produs, cate case a zidit, cate vapoare sunt pe santier si cate inventii s-au patentat.

Sa nu fim gresit intelesi: fericit e poporul care poseda indemanare tehnica. Tot ce iese din suveica ei merita laude nesfarsite. Absurditatea incepe numai din momentul in care dislocam tehnica din pozitia ei subordonata vietii si spiritului si o consideram un efort final al omului. Aceasta deplasare a interesului de la interior spre exterior, de la lumea launtrica a unui popor spre frenezia creatiunilor materiale, il saraceste de elementele originale ale culturii sale. Toate minunile ce le-ar realiza in domeniul tehnic nu pot compensa vidul provocat in domeniul spiritual.

4. Experienta constructiva a nationalismului

Dupa ce am trecut in revista deviatiile nationalismului, suntem datori sa lamurim si ce a ramas bun de pe urma lui. I s-ar face o mare nedreptate nationalismului, daca nu s-ar face nici o discriminare intre actiunile lui si nu i s-ar recunoaste valorile reale pe care le-a creat si care de-acum inainte apartin omenirii.

Nationalismul opune tuturor tendintelor de dezagregare ale societatii moderne forta imanenta a natiunii. Aceasta prezentare spirituala a unui popor in istorie constituie un remediu de eficacitate universala, o formula care raspunde celor mai felurite nevoi. De indata ce "nationalul" incepe sa se preschimbe in "nationalism", procesul descompunerii sociale se opreste si istoria unui popor da semne de inviorare. Esential este de a nu se pierde din vedere linia intrinseca de dezvoltare a unui popor, de a nu divaga de la indicatoarele ei principale. Ori de cate ori miscarile nationaliste au ramas credincioase structurii lor intime, au rezolvat problemele cu eficacitate si eleganta si s-au ratacit, dand solutii anapoda si suferind esecuri, ori de cate ori au facut apel la surse straine de inspiratie.

Cine poate sa nu recunoasca, de pilda, contributia decisiva a nationalismului la rezolvarea problemei sociale? In acest domeniu, sufocat de contradictii, unde burghezia se impotmolea din ce in ce mai rau, nationalismul a gasit un luminis, o formula de impacare a claselor sociale, stavilind drumul agitatiilor comuniste.

Marele merit al nationalismului este de a fi descoperit modalitatea de convietuire a doi termeni care, dupa dialectica marxista, ar fi ireconciliabili: patria si socialismul. Muncitorii n-au nevoie sa atenteze la integritatea natiunilor pentru a-si imbunatati mijloacele de trai. Drumul revendicarilor muncitoresti nu trece in mod obligatoriu peste ruinele patriei.

Socialismul este o problema care nu apartine decat neamului sa o rezolve si nu reclama o solutie pe scara internationala sau constituirea unui stat mondial al proletariatului. Ura de clasa se topeste intr-un popor inundat de revelatiile constiintei nationale. La ce resorturi de nemultumire ar mai putea face apel comunistii ca sa ridice pe muncitor impotriva conationalilor lui, cand insusi obiectul agitatiei lor dispare, cand toate clasele sociale se declara solidare cu destinul neamului, cand burghezia a evoluat atat de departe incat isi da seama de sacrilegiul si dezonoarea exploatarii omului de catre om?

* * *

O alta mare victorie a nationalismului este de a fi stiut sa realizeze reformele sociale cele mai indraznete, fara sa fi renuntat la avantajele initiativei private. Nationalismul a intervenit numai cu o corectare a liberalismului economic, cand a introdus principiul economiei dirijate. Acest sistem nu suprima initiativa privata, ci ii largeste numai vederea spre realitatile sociale, legandu-l mai strans de destinul unei natiuni.

Economia dirijata armonizeaza pulsatiile economiei liberale cu circuitul productiv al intregii natiuni. Ea nu respinge initiativa privata, dar nu poate desconsidera nici alte realitati economice, egal indreptatite la viata, revendicarile muncitoresti si totalitatea resurselor materiale ale natiunii. Acestea din urma nu apartin unei singure generatii, ci trebuie sa serveasca drept baza de existenta unui lung sir de generatii. Un proces economic sanatos nu se poate dezvolta decat din cooperarea permanenta a celor trei factori. Dificultatile ce se nasc in economia unei tari rezulta din accentuarea unui factor al ei in detrimentul celorlalti. Ei alcatuiesc o treime inseparabila si numai in aceasta perfecta armonie pot sa asigure prosperitatea materiala a unei natiuni.

* * *

Aceste conceptii economice si sociale - de care, pe buna dreptate se mandresc miscarile nationaliste . sunt apreciate astazi de toate popoarele libere ale lumii. De mai mare importanta insa decat realizarile lor pe plan economic sau social este lupta ce au purtat-o contra infiltratiilor comuniste in Europa. Campania antibolsevica a miscarilor nationaliste va supravietui tuturor tendintelor de defaimare si diminuare a rolului lor istoric. Intr-o buna zi, posteritatea va revizui judecata rostita de contemporani la adresa lumii nationaliste si atunci marturia care va avea mai mare greutate va fi sangele varsat pentru apararea civilizatiei europene.

Frontul pe care l-au injghebat nationalistii contra bolsevismului nu are asemanare cu nici una din rivalitatile obisnuite ale istoriei. Pentru ca nu se mai infrunta doua popoare, doua tendinte sau chiar doua sensuri de existenta, si oricare din ele ar birui, puterile binelui nu vor fi impiedicate sa-si afirme prezenta in lume, ci, in aceasta lupta neantul spiritual incearca sa obtina o victoire definitiva impotriva esentelor creatoare din om. De aceea, orice luptator anticomunist, in sens activ si jertfelnic, devine paladinul intregii umanitati si, atata timp cat serveste sub aceasta flamura, se bucura de sprijinul si ocrotirea Prea Inalta. Rolul de avangarda pe care l-au avut nationalistii in lupta contra bolsevismului le da dreptul sa spere ca altfel vor fi priviti maine, cand tot pamantul va lua armele ca sa apere pe Christos de furia hoardelor din rasarit.

Miscarile nationaliste au intarziat cel putin cu un sfert de veac patrunderea bolsevismului in Europa. Sa ne reamintim tabloul haotic al continentului nostru dupa primul razboi mondial: o invalmaseala cumplita a tuturor notiunilor, a tot ceea ce reprezenta stabilitate si luase un caracter consacrat in mintea inaintasilor nostri, o lume devastata de mizerie cauta cu infrigurare o iesire din atmosfera sufocanta ce exala din ruinele razboiului.

E sigur ca fara Mussolini, fara Hitler si fara intreaga cohorta a nationalismelor europene, bolsevicii s-ar fi instalat pe continentul nostru inca din 1930. Cucerirea Europei s-ar fi efectuat tara dupa tara, fara riscurile unui razboi general, prin simpla progresie a enclavelor comuniste din mijlocul popoarelor.

Un singur moment de ratacire in aceasta politica transanta a miscarilor nationaliste, ori de cate ori inamicul din rasarit a incercat sa patrunda in Europa: Pactul de neagresiune cu Sovietele. Actul care a fost coplesit de laude la vremea lui de catre propaganda germana, fiind pus alaturi de ingenioasele combinatii diplomatice ale lui Bismarck, a provocat debandada constiintei europene, semanand numai dezordine si neincredere intre popoare. Foloasele ce le-a cules Germania de pe urma lui au fost neinsemnate, in raport cu pierderea ce a suferit-o. Incheierea lui trada o criza de structura a lumii nationaliste, caci numai un front interior minat de incertitudini poate sa-si imagineze posibilitatea unei asemenea tovarasii.

Din punct de vedere german, pactul de neagresiune cu Sovietele este mai mult decat o eroare de strategie politica: ratarea unei misiuni istorice. Chiar daca acest drum eroic s-ar fi sfarsit intr-o catastrofa analoaga celei din 1945, ar fi ramas o infrangere binecuvantata de intreaga omenire.

22 Iunie 1941 a reabilitat istoria germana. Dar meritul nu mai apartine cercurilor conducatoare national-socialiste, care si-au dat seama, in sfarsit, ca avantajele pactului trec toate de partea Moscovei, ci avantului formidabil al milioanelor de soldati germani, al maselor national-socialiste adunate sub arme, care, prin arsita si furtuni, prin viscole si inghet, inainteaza in nesfarsitele stepe ale Rusiei, ca sa readuca aceasta tara in comunitatea popoarelor europene, de care s-a despartit in 1917, pentru a-i deveni cel mai aprig dusman.

Hitler insusi parea mai purificat in sinea lui, cand a intors masina de razboi spre turlele Kremlinului, mai detasat de acea pasiune bolnavicioasa pentru poporul sau. Atacand Rusia Sovietica, el iesise din traiectoria nationala si avea sentimentul ca imbraca zalele unui Siegfried al umanitatii. El considera acest gest destul de elocvent ca sa domoleasca dusmaniile cu anglo-saxonii si sa modifice climatul international in favoarea sa. El spera sa provoace o destindere pe frontul occidental, lasand armatelor sale ragazul sa sfarseasca marele duel din rasarit.

Numai cand a vazut ca lupta din rasarit nu trezeste alt ecou in sufletul adversarilor sai decat bucuria infrangerii sale sigure, ca dincolo de Atlantic nu se urmareste altceva decat vanarea capului sau, a inceput sa se apere cu inversunarea unui om care stie ca numai disperarea il mai poate salva. De atunci a inceput sa se legitimeze orgia distrugerilor in constiinta beligerantilor. Crematoriile fumega, orasele ard. Cele doua parti se iau la intrecere in savarsirea cruzimilor. Faptul acesta nu scuza nici pe Hitler nici pe cei care l-au imitat, dar explica faza "mijloacelor totale" in care a intrat razboiul. Certitudinea ca el nu poate avea o alta iesire decat o infrangere sau o victorie totala i-a generalizat ororile. Cei ce au refuzat Germaniei posibilitati onorabile de retragere din impasul in care s-a angajat, au contribuit in egala masura la pregatirea orei tragice a Europei. In aceasta privinta, cererea de capitulare neconditionata, formulata de aliati la Casablanca, in ianuarie 1943, a avut aceleasi consecinte nefaste pentru viitorul Europei, ca si cele mai rele actiuni ale lui Hitler. Aceasta declaratie a costat milioane de vieti omenesti, a prelungit fara nici o necesitate razboiul si a dat drumul invaziei sovietice in Europa. A fost un act dictat de razbunare, si nu de ratiune politica, si cu atat mai putin de consideratii umane.

Naufragiul lumii civilizate de astazi este rezultatul unui conflict de conceptie intre doua grupuri inrudite de popoare. Catastrofa celui de-al doilea razboi mondial n-a fost nici inevitabila si nici cauzata de un destin dusmanos. Ea s-a produs pentru ca au lipsit de o parte si de alta barbati de stat clarvazatori si inimosi, care sa indrume energiile europene spre o colaborare folositoare tuturor popoarelor.

5. Tragedii nationaliste

Miscarile nationaliste, in afara de fascism si national-socialism, se caracterizeaza printr-o aparitie fragmentara si imprecisa, lasand in urma lor impresia unei actiuni prematur incheiate. Dar aceasta insuficienta de expresie, in care se estompeaza trecutul lor, e compensata de avantajul valentelor libere de care mai dispun. Un fenomen social neimplinit nu poate fi exclus din istorie cu forta. El ramane in constiinta popoarelor, pana ce isi gaseste noi posibilitati de exprimare. Prin asta nu vrem sa spunem ca fascismul si national-socialismul si-ar fi epuizat insasi mijloacele de regenerare, ci doar atat ca celelalte miscari sunt mai putin angajate prin trecutul lor si, in consecinta, mai libere pe orientarea lor viitoare si mai accesibile unei lumi noi.

Obstacolele si dusmaniile de tot felul, care au intretaiat drumul miscarilor nationaliste, se insiruie intr-un crescendo halucinant, ca si cum forte misterioase s-ar fi coalizat in intreaga omenire, cu scopul sa le stavileasca avantul, oriunde ar fi indrazni sa apara. Tabloul adversitatilor nu se rezuma la acele dusmanii obisnuite, provocate de insasi directia de manifestare a miscarilor nationaliste, ci, in cuprinsul lui, grupeaza inimicitiile cele mai variate si mai greu de conceput laolalta. De la comunisti, trecand prin sectorul democratiilor si pana la principalele forte nationaliste, toate puterile epocii noastre au aratat aceeasi ostilitate eforturilor de renastere ale popoarelor europene.

Cum era si firesc, cele mai mari dusmanii le-au starnit nationalistii in lagarul comunistilor. Intre cele doua forte, antagonismul era ireductibil, pentru ca emana din esentele lor doctrinare.

Nu atat de clare si precise erau raporturile dintre miscarile nationaliste si partidele guvernamentale din aceste tari. Despre comunism si nationalism stim ca ostilitatea era neta si categorica de ambele parti, dar e exagerat sa vorbim de o declaratie de razboi a nationalistilor contra lumii vechi. Obiectivul lor principal era sa se substituie carentei democratice in lupta contra bolsevismului, sa intervina intr-un conflict pe care vechile partide nu erau pregatite sa-l intampine cu sorti reali de izbanda. Nationalistii nu se asteptau la un ajutor efectiv din partea burgheziei, dar nadajduiau cel putin sa castige neutralitatea ei binevoitoare, presupunand, cum era si firesc, ca nici ei nu-i era indiferent cum avea sa se sfarseasca batalia angajata cu comunistii.

Partidele burghezo-democratice n-au impartasit aceeasi judecata supla si clarvazatoare. Prin prisma lor de gandire, lucrurile se infatisau sub alte aspecte. Obisnuite de decenii sa se perinde la conducerea statelor in cerc inchis, sa-si treaca puterea unul altuia, cu titlul unui schimb de servicii, fiind sigure ca, cedand-o, nu se vor desparti multa vreme de beneficiile ei, aceste partide au evoluat spre o mentalitate de clasa privilegiata, si-au adjudecat, pentru a zice astfel, domeniul afacerilor publice, refuzand macar sa conceapa ca ar putea ajunge cineva in fruntea statului fara sa le ceara lor asentimentul. Cand si-au facut aparitia gruparile nationaliste, ele n-au vazut altceva in noile formatiuni politice decat un adversar cu coloana vertebrala prea tare, fara sa discearna elementele obiective care le-au plamadit existenta. Primejdia, dupa parerea democratilor, era egal de acuta la dreapta ca si la stanga, lar lupta trebuia dusa cu egala inversunare atat contra comunistilor cat si contra nationalistilor. Deosebirea de principii intre cele doua forte, faptul ca pentru una neamul era o profesiune de credinta, in vreme ce pentru cealalta nu reprezenta decat o prejudecata de clasa, menita sa dispara din constiinta indivizilor, nu emotionau pe conducatorii partidelor burghezo-democratice. Ei n-au mai stat sa se incredinteze care din cei doi rivali si inamici ai lor ameninta cu adevarat bazele societatii si care raspundea numai noilor stari sociale, ci au azvarlit anatema asupra tuturor gruparilor politice care intrasera indeajuns in constiinta poporului ca sa se teama de concurenta lor. A fost destul sa se constate o scadere a lor in masa alegatorilor, pentru ca sa amalgameze in aceeasi ura pe nationalisti si pe comunisti, socotindu-i deopotriva indezirabili in incinta statului. Satisfactia lor era imensa cand li se oferea prilejul sa-si verifice teoriile, sa scoata in evidenta similitudinea dintre cele doua "extreme", insistand cu predilectie asupra laturii mai putin semnificative, a tehnicii politice, si uitand, cu buna stiinta, ca oricate probe de identitate ar ingramadi, aecstea nu pot anula divergentele profunde care separa nationalismul de comunism.

Acesta conceptie a impins pe conducatorii patidelor la un joc si mai primejdios. De vreme ce nu intereseaza cine coboara in arena politica, ci oricine ar intra, nerespectand tutela lor, trebuie doborat, si, cum nationalistii inainteaza cu mai mare repeziciune inseamna ca ei, si nu comunistii sunt primejdia numarul 1 a Europei. Comunistii, fara indoiala, raman o problema deschisa, un element de ingrijorare, dar activitatea lor nu-i incomoda peste masura, stiindu-i undeva blocati pe la periferia societatii, prin insasi doctrina lor hibrida, incapabili sa stranga sufragiile majoritatii. Nationalistii insa au alt rasunet in sufletul multimilor. Ei vin invesmantati in prestigiul natiunii si fac apel la imponderabilele ei, la acel substrat de energie primara al unei colectivitati, care odata dezlantuit, se revarsa pana la marginile organismului national.

Pentru a respinge asaltul partidelor nationaliste, democratiile liberale au abandonat sistemul lor clasic de lupta. Ele si-au dat seama ca, ramanand pe terenul lor de joc, sunt in primejdie sa fie biruite de nationalisti. Partidele burgheze au ridicat osanale guvernamantului democratic numai atat vreme cat curentul maselor populare le era prielnic si le-au mentinut in mod constant la putere. Pana cand nici un concurent serios nu se ivise si demnitatile parlamentare le erau asigurate, vocea poporului, bineinteles, nu se deosebea de vocea lui Dumnezeu. Dar de indata ce au observat ca anonimatul urnelor poate ascunde si surprize, ca poporul e pe cale sa-si schimbe preferintele de partid, fiind in cautarea altor formule si altor oameni care sa-i exprime nevoile, sefii lor s-au aratat mai putin entuziasmati de rezultatele aritmeticii electorale. Ea nu avea nici un cusur atata vreme cat le confirma prevederile, dar daca obscure forte sociale profita de libertatile democratice pentru a indeparta poporul de la cumintenia lui traditionala - exclamau ingrijorati aceiasi oameni - nu sunt amenintate insasi fundamentele statului, nu sunt expuse disparitiei insasi principiile care au creat faima veacului nostru si n-a sosit momentul sa punem capat acestei agitatii demagogice?

Partidele burghezo-democratice, ca sa-si justifice proiectele razboinice, au recurs la un fals doctrinar si constitutional. Ele au decretat "democratia suntem noi" si, cu aceasta substituire inadmisibila de termeni (principiul permanent al democratiei si existenta efemera a partidelor), s-au considerat absolvite de orice scrupul ideologic. In modul acesta, pledoaria de ocazie a unor partide aflate in plina deruta pe frontul electoral a devenit, cu timul, manualul de politica interna a tuturor statelor europene. Concluzia la care ajungea "noul spirit" era ca democratiile sunt indreptatite sa recurga la toate armele ca sa se apere, chiar si la acelea care repugna structurii lor interne si le descalifica. Democratiile nici nu aveau nevoie sa nascoceasca aceste arme, caci le aveau la indemana in arsenalul dictaturilor moderne si al regimurilor totalitare. Conducatorii democrati au incercat, rand pe rand, intreaga colectie, la inceput cu oarecare sfiala, dar mai pe urma cu indrazneala si chiar cu convingerea ca n-au nimic sa-si impute, pana ce au ajuns la acelea care raspundeau cu mai mare precizie dorintelor lor. Ei au descoperit, si nu fara interes, ca dictatura nu este chiar atat de odioasa, cand se exercita in favoarea lor. De unde, inainte vreme, partidele totdeauna ridicau tonul cand li se parea drepturile individului sunt amenintate de stat, acum aceleasi partide foloseau un limbaj autoritar, indemnand guvernele sa reprime cu energie curentele "subversive" si "anarhice". Parandu-li-se ca garantiile constitutionale nu sunt suficiente pentru protectia regimului democratic, leaderii partidelor le-au amplificat cu o intreaga retea de legi speciale, iar cand au constatat ca valul nationalismului trece si peste aceste ingradiri subrede, au fortat si mai mult nota. Au suprimat opozitia, au dizolvat gruparile politice care nu le erau pe plac, arestand, schingiuind si terorizand populatia ce refuza sa se acomodeze ingerintelor lor. Lucrurile s-au petrecut exact asa ca si cum, in cursul unui duel cu sabia, unel dintre adversari, vazand ca celalalt e mai indemanatic in manuirea acestei arme, azvarle sabia si pune mana pe pistol.

E necesar sa adaugam ca observatiile acestea se adreseaza mai ales democratiilor din rasaritul Europei. In tarile din apus, miscarile nationaliste au avut de suferit multe neajunsuri, dar niciodata prigoana impotriva lor nu s-a intetit in asa masura ca sa ajunga la atrocitati. In aceste tari, regimul democratic a biruit dupa lungi dezbateri sociale, dupa un intens proces de clarificare a constiintelor. Respectul libertatilor cetatenesti nu era o formula desarta, ci un concept asimilat de populatie. Nici cadrul politic din aceste state, oricata ura ar fi nutrit impotriva miscarilor nationaliste, nu putea ignora cu totul spiritul de legalitate care predomina in viata publica. De aceea si masurile lor represive trebuiau sa respecte, cel putin aparent, ordinea legala si sa nu vina in conflict deschis cu legea.

Tabloul are alta infatisare daca ne intoarcem privirile spre tarile din rasaritul Europei. La aceste popoare, democratia nu s-a dezvoltat organic, n-a izvorat din necesitati adanci si durabile, ci s-a suprapus peste stari si moravuri cu totul deosebite de acelea care i-au dat nastere in apus. Democratia s-a impus la aceste popoare cu efectul si iuteala unei mode, fortandu-le sa faca un salt, din asezarile trecutului intr-un ritm de viata necunoscut lor pana acum. Din aceasta nepotrivire dintre forma si fond, a iesit democratia desfigurata, care nu consona cu aceea pe care o recunoastem in apus decat in identitatea numelui. Exterior, nimic nu le distingea. Termenii sunt impecabil imitati: aceasi constituire a statului de jos in sus, acelasi sistem clasic de separatie a puterilor. Contactul cu viata politica reala dovedea insa repede ca ea se desfasura in afara de prescriptiile prevazute de legea fundamentala a tarii.

La popoarele din rasaritul Europei, piesele constitutive ale unui regim democrat - votul universal, libertatea alegerilor, fizionomia parlamentara a guvernului - au servit numai ca elemente de camuflaj ale unei dictaturi oligarhice. Ele reprezentau concesiile formale pe care le facea clasa conducatoare din aceste tari spiritului biruitor al vremii, fara a se supune disciplinei lor intrinseci. In asemenea conditii, sa nu ne miram ca, in Europa rasariteana, prigoana contra nationalistilor a atins gradul ultim de violenta.

Aceleasi pseudo-democratii, vazand ca mijloacele de represiune, combinate la adapostul constitutiei in vigoare, nu sunt destul de eficace, n-au pregetat sa renunte si la aceasta aparenta de legalitate si sa se impodobeasca ele insele cu armura si insemnele dictaturii. Cand clasa oligarhica din tarile rasaritene a pasit la instaurarea unui regim autoritar, ea nu intra in lupta cu propriile sale convingeri, ci s-a regasit si reconstituit in mediul ei natural de existenta. Ea numea cu numele ei adevarat o dictatura pe care o exercitase pana atunci sub acoperamantul democratiei.

* * *

Izbucnirea razboiului a creat miscarilor nationaliste o situatie si mai ingrata. Pe de-o parte, aceste miscarinu detineau posturi de raspundere in stat si nu decideau destinul tarii lor, pe de alta parte, evenimentele internationale le solicitau sa-si declare apartenenta externa, sa se alature uneia sau alteia dintre taberele aflate in conflict. Miscarile nationaliste au indurat consecintele grele ale razboiului, fara sa fi avut vreun amestec in dezlantuirea lui si in determinarea fizionomiei sale particulare.

Dupa sfarsitul razboiului, guvernele aliate, calauzite mai mult de spiritul de vendeta decat de dorinta de a deslusi clar ceea ce s-a petrecut in Europa, au gasit foarte natural sa califice drept "colaborationiste" toate miscarile nationaliste care se atasasera de puterile Axei. Formula aceasta era menita, in gandul lor, sa capete amploarea unei sentinte inapelabile a istoriei, sa devina un fel de memento care sa descalifice pentru totdeauna miscarile nationaliste. Oricine a fost alaturi de Germania devenea in ochii aliatilor, fara nici o alta mentiune, "colaborationist", ceea ce, dupa noul sens al cuvantului, insemna un individ care renuntase la demnitatea umana si la legaturile sacre ale patriei, in schimbul unor beneficii personale.

Presupunand ca ar fi existat unii partizani ai acestor miscari care, prin atitudinea lor din timpul razboiului, sa fi dezonorat fiinta nationalismului, aceste cazuri izolate nu se pot generaliza, socotind toate miscarile nationaliste simple anexe ale imperialismului german. Fiecare miscare nationalista a avut drama ei interioara si colaborarea cu puterile Axei s-a izbit de dificultati imense. Tocmai faptul ca aceste miscari - ceea ce ar parea mai degraba un paradox - au mers pana la capatul infrangerii alaturi de Germania, ilustreaza intr-o forma peremptorie distinctia si nobletea idealurilor ce le-au insufletit si constituie cel mai bun raspuns insultelor grele ce li se aduc.

* * *

Cu aceste suferinte nu s-a incheiat calvarul miscarilor nationaliste. dupa ce au suportat atacurile neintrerupte ale democratiilor si au ratacit "pe culmile disperarii", la izbucnirea razboiului, n-au fost crutate de lovituri nici din partea propriilor lor tovarasi de drum. Cand s-au infatisat inaintea principalelor puteri nationaliste cu trecutul lor, cu luptele lor, cu ranile lor si cu raspunderile de viitor, au fost tratate mai mult ca niste rude sarace la poarta palatelor somptuoase. Lumea din care s-au desprins miscarile nationaliste era cunoscuta prin moravurile ei sterpe, dar lumea care inainta cu pasi falnici in istorie era asteptata sa-i intampine cu inima plina de sperante, inchipuindu-si-o mai buna, mai dreapta, mai larg deschisa frumusetilor spirituale. In locul unei omeniri senine si primitoare, miscarile nationaliste au intalnit aceeasi imagine mohorata, aceeasi atmosfera viciata de egoismele nationale.

Italia fascista, in ultimul deceniu al existentei sale, n-a aratat un interes deosebit miscarilor nationaliste. Germania national-socialista, dimpotriva, s-a afirmat printr-o prezenta totala in spatiul lor de actiune. Ea falsificase sensul de realizare a Europei noi, dandu-i un continut pangermanic, cautand sa exploateze puterea de sacrificiu a lumii nationaliste, pentru scopurile ei imperialiste. Miscarilor nationaliste li s-au impus norme, servituti, atitudini care nu conveneau armoniilor lor launtrice si nu aduceau nici un folos cauzei comune. Toata aceasta SS-izare a unor intregi grupuri nationaliste din Franta, Olanda, Belgia, Danemarca, Ucraina a fost o initiativa de nefericita inspiratie, o retroversiune a unor elanuri naturale, care le-a diminuat forta combativa si le-a instrainat de popor. Frumusetea si vigoarea miscarilor nationaliste constau tocmai in specificul tendintelor lor, in forma lor aparte de manifestare, in care se refelecta talentele si vrednicia fiecarui neam. Un univers alcatuit dintr-o masa omogena de indivizi, chiar daca insusirile lor, luati unul cate unul, ar depasi media umana, nu mai prezinta nici un interes creator. Un astfel de univers se conuma din propria lui platitudine, din epuizarea motivelor de neliniste, din sterilizarea extrema a resurselor lui.

In acest triptic al suferintelor nationaliste, noi vedem trei incercari, trei acte purificatoare. Daca miscarile nationaliste ar fi avut parte de o existenta usoara, probabil ca, in valtoarea succeselor, s-ar fi risipit repede si comoara lor launtrica. Dar asa, izbite din toate partile si de nenumarate ori, au fost mereu constranse la revizuiri, la confruntari, la examinarea indoielilor si trierea experientelor. Ceea ce ele n-aui putut sa exprime in afara s-a repercutat in interior, rotunjindu-le conceptia de viata a primelor inceputuri. Iata de ce credem ca aceste miscari nu si-au spus ultimul cuvant in istorie. Va veni o vreme cand intreaga omenire isi va aminti de experienta lor tragica.

6. Premisele unei istorii valabile

Ce perspective le raman deschise, de acum inainte, miscarilor nationaliste? Cititorii si prietenii, mai ales, se vor grabi sa spuna: intoarcerea la trecut, la forma nealterata a fenomenului nationalist, pentru a relua din prima lui faza un proces istoric gresit indrumat. Aceasta solutie vine intr-un anumit fel de la sine - ca o rezultanta a dezbaterilor anterioare - si totusi nu trebuie sa ne incredintam ei fara rezerve. Istoria are un curs ireversibil. O proiectie gresita pe ecranul ei nu se poate repeta, asa cum ne sta in putinta sa reproducem, ori de cate ori voim, o experienta de laborator; si noi facem aceeasi recomandare, adica, sa se reia firul pierdut in valmasagul framantarilor contemporane, dar in cu totul alt scop: pentru a controla gravitatea deviatiilor suferite de nationalism, pentru a prinde din nou pe retina linia lui dreapta de manifestare.

Dar, odata ce ne-am improspatat imaginea credincioasa a nationalismului, urcandu-ne catre izvoare, ar fi daunator si fara rost sa staruim in trecut, incercand sa-i refacem etapele, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat intre timp. Fenomenul nationalist a dat nastere unei mentalitati, a modelat gandirea catorva generatii si, ca atare, e iluzie speranta acelora care ar vrea sa-l stie inmormantat. Dar e tot atat de falsa si pozitia acelora care ar refuza sa ia act de experienta lui esuata si ar voi sa vada nationalismul realizand singur o lume noua. Increderea in nationalism a fost grav zdruncinata in doua decenii de falsa prezentare istorica si ea nu mai poate fi recastigata decat pe baza de acorduri cu alte forte politice, cu alte curente de idei.

Acest punct de vedere ar putea sa nu gaseasca primirea cea mai buna in randurile nationalistilor. Ce am castiga, ni se va spune, dintr-o solutie de compromis? Oare nu se altereaza caracterul fenomenului? Ingrijorarile, trebuie sa recunoastem, sunt legitime, dar ele se vor risipi de indata ce vom preciza cadrul si conditiile acestei tovarasii de viitor.

Coalitia la care ne gandim nu e alcatuita din figurantii de moment ai istoriei, nu intelegem sa "salvam" nationalismul, alipindu-l de un complex fugitiv al ei, care sa dauneze apoi structurii sale de baza. Formula la care ne gandim reprezinta o sinteza a spiritului european, o selectie a experientelor de viata prin care au trecut toate popoarele continentului nostru. 2000 de ani de istorie europeana ne ingaduie sa privim in urma noastra si sa descoperim care sunt suporturile ei principale, care sunt coloanele ei de sustinere, care sunt premisele ei valabile. Procedand la aceasta larga defalcare a spiritului european, din panorama trecutului se desprind trei factori de importanta vitala pentru destinul civilizatiei noastre: crestinismul, democratia si nationalismul.

Crestinismul, nationalismul si democratia epuizeaza toata gama libertatilor umane si elibereaza pe individ de toate sclaviile posibile si imaginabile. Numai convergenta lor, numai actiunea lor simultana ridica pe om la rangul de persoana umana. Fiecare din acesti factori reprezinta o revolutie spirituala, un act de eliberare a individului de sub jugul unor randuieli tranzitorii, care ii impiedica dezvoltarea nestanjenita a facultatilor sale creatoare: prin crestinism, s-a emancipat interior de sub stapanirea pacatului, prin democratie, exterior, de sub dominanta claselor sociale, iar misiunea nationalismului este sa-l elibereze de sub tirania orgoliului national.

Daca ne referim la raporturile logice dintre cele trei notiuni, constatam o perfecta imbinare intre ele. Incercarea de a gandi laolalta aceste notiuni nu numai ca nu constituie o extravaganta, dar este singurul mod de a le intelege cu claritate. Luate in acceptuinile lor nefalsificate, crestinismul, nationalismul si democratia se cheama una pe alta si se sprijina reciproc. Esential in aceasta confruntare este sa nu le consideram prin prisma unor definitii superficiale, sa nu tragem concluzii asupra lor dintr-un material insuficient studiat.

Sistemul de guvernamant democratic este o inventie care se adreseaza socialului, un produs al geniului omenesc, aplicat domeniului de organizare al colectivitatilor. Nationalismul nu este o tehnica, nu este o creatie a intelectului nostru, ci o realitate data, o stare de spirit a unui popor care se reveleaza treptat constiintei sale. Democratia serveste ca mijloc de expresie a acestei realitati nevazute. Ceea ce se petrece in adancurile sufletesti ale unui popor, variatiile constiintei sale, amplitudinea si tonalitatile ei diverse, democratia inregistreaza si valorifica. Sufragiul universal, parlamentul, legea sunt instrumente se expresie ale constiintei nationale, evident, cand nimic nu se opune functionarii lor normale. Daca n-am presupune acest suport nationalist democratiei, ce rost am atribui buletinului de vot? La ce ar servi operatiunile electorale? La exprimarea unor vagi si nedefinite vointe cetatenesti? Aceasta vointa nu devine inteligibila decat raportata la o anumita tara si la un anumit popor. Exista o opinie publica franceza, o opinie publica engleza, o opinie publica italiana, ceea ce corespunde la tot atatea atitudini fata de eveniment, la tot atatea modalitati de a rezolva problemele momentului, cate popoare sunt. Opinie publica insemana nationalismul proiectat asupra unui fapt oarecare, asupra unui interes imediat al colectivitatii nationale. Ea se afla intr-o perpetua agitatie si chestiunile pe care le abordeaza sunt mereu altele. Dar observatorul atent va descoperi ca reactiile opiniei publice nu sunt intamplatoare, ca ele urmeaza o curba proprie, care exprima tocmai permanentele unui neam.

In loc de a asculta bataile de inima ale natiunii si a merge in cadenta lor, partidele au tendinta sa se substituie ei ca realitati de sine statatoare. Din organe intermediare, al caror rol este sa colecteze multitudinea parerilor individuale, reducandu-le la anumite tipuri de baza, ele tind spre o existenta proprie, diluand reflexele constiintei nationale si falsificandu-i sensul istoric se manifestare.

Cel de-al treilea element al sintezei politico-istorice de maine transfigureaza aceste valori, prelungindu-le in lumea adevarurilor eterne. Cum am aratat si in capitolul inchinat fenomenului nationalist, popoarele, ca sa depaseasca "nationalul", perioada agitatiilor externe, si sa intre in "nationalism", faza cunoasterii de sine, trebuie sa se dezbare de orgoliu, acceptand invatatura lui Christos. Ca sa-si intoarca privirile de la actiuni pradalnice spre interiorul lor, spre bogatia nepieritoare a investitiilor divine, trebuie sa recunoasca mai intai suveranitatea lui Dumnezeu.

Nu poate exista nationalism fara crestinism si nu poate exista democratie animata de virtute, asa cum o dorea Montesquieu, fara nationalism.

Enuntand aceste teze, noi nu afirmam nicidecum ca ele se vor realiza de la sine. Noi spunem doar atat: necesitatile generale ale popoarelor imping cursul istoriei in aceasta directie. Nu ca o miscare ineluctabila, ca un mars irezistibil al evenimentelor, in care noi nu credem, ci ca un dispozitiv creator al civilizatiei europene, lamurit in framantarea a doua milenii de istorie. Sub ocrotirea acestor trei factori, se poate pasi cu incredere inainte, batalia e angajata pe drumul cel bun, toate elementele strategice fiind intrunite ca rezultatele sa nu deceptioneze. Nationalismul, democratia si crestinismul reprezinta premisele unei istorii valabile. Dar forta care sa le actualizeze si sa le faca sa razbeasca in lume se degajeaza din interiorul omului, din trairile lui sufletesti. Procesul colectiv e rezultanta a milioane de procese individuale. Istoria popoarelor poate fi brazdata la un moment dat de anumite tendinte, dar ele nu vor birui de la sine, ci numai promovate de elanul indivizilor. Nu e de ajuns sa constati ca fenomenul a luat nastere, ca evolutia lui este in curs, pentru ca si succesul lui sa fie asigurat. Ci trebuie sa-l servesti clipa de clipa. Tendintele unei epoci reprezinta numai un punct material difuz, care poate sa capete o forma istorica adecvata, dar poate tot asa de bine sa fie instrainat si intrebuintat in alta parte, pentru scopuri mai putin legitime. Aspiratiile de emancipare ale maselor muncitoresti, de pilda, sunt o manifestare caracteristica veacului nostru. Dar cu aceeasi materie prima se cladeste socialismul, se cladeste comunismul, nationalismul, sindicalismul, democratia crestina, ceea ce inseamna ca rezultatele variaza dupa cuantumul energetic care se cheltuieste pentru fiecare ideal politic.

A sosit momentul ca istoria sa fie scoasa din stadiul tatonarilor si al incoerentelor si sa fie orientata spre teluri prospective. Istoria nu este numai ceea ce a fost, ci si ceea ce va fi. Ea inregistreaza ispravile popoarelor, dar le si anticipeaza, in sens de creatie continua, de lupta zilnica pentru a-i imprima directive valabile.

7. Natiuni sau mase sociale?

Nu exista o masa omogena de oameni pe suprafata pamantului, o masa care sa prezinte aceleasi proprietati, de oriunde am lua materialul de proba, din China sau din America, din Africa sau din Europa. Notiunea de masa trebuie amendata, asadar, reconsiderata, specificandu-se ca este vorba de mase "nationale", de masele unui popor oarecare. Aceasta nu ne impiedica sa concepem masa si in afara de particularitatile nationale, ca un concept aparte, dar nici nu trebuie sa impingem abstractiile atat de departe incat sa anuleze realitatile.

Multitudinea nationala a maselor se explica prin originea lor. Masele, inainte de a fi devenit mase, au zacut in spatiul biologic si istoric al unei natiuni. Ele se desprind din sfera interioara a unui popor si vin pe lume insemnate cu sigiliul sau etnic. Ele nu sunt entitati autonome, ci reprezinta un stadiu in dezvoltarea popoarelor, o modificare a substantei nationale. Masele nu pot fi rupte de natiune, caci ele nu sunt altceva decat natiunea intr-o desfasurare mai larga de forte. Masele continua sa ramana si sa actioneze in istorie ca mase "nationale".

Masele ne conduc spre natiuni. Mase monolitice, fara nici o specificatie nationala, nu exista nicaieri pe lume. N-a aparut inca specia umana "anationala", un individ care sa nu fie nici roman si nici grec, nici francez si nici englez, iar, daca totusi intalnim pe undeva un astfel de specimen, trebuie sa-l catalogam printre curiozitati.

Aparitia maselor indica doar atat: ca popoarele au intrat intr-o noua faza de realizare, ca serii considerabile de indivizi ies din inertia lor milenara, favorizate de tehnica si industrie. Dar intotdeauna e vorba de o revolutie care se petrece pe platforma natiunilor.

De vreme ce natiunile creeaza istoria, inseamna ca toate problemele contemporane, stat, cultura, tehnica, uniuni continentale, planuri economice, trebuie sa fie readuse in cadrul natiunii si solutiile lor privite ca o prelungire a perspectivei nationale. Problema masei nu poate fi nici ea dezlegata, ignorand existenta si necesitatile natiunii.

Masele reprezinta o primejdie numai in masura in care lipseste o elita. Indivizii care alcatuiesc aceste mase dezradacinate se gasesc intr-un moment critic al existentei lor, intr-o faza de tranzitie, si, pentru a trece acest examen, au nevoie de un sprijin. Sarcina elitei este sa imbratiseze cauza maselor si, prin intelepciune si rabdare, sa le faca iarasi folositoare natiunilor. Masele s-au rupt din ordinea straveche care a domnit pana atunci in societate, dar nu s-au rupt de spiritul natiunilor, pe care continua sa-l serveasca si in noile conditii de viata. Impulsul lor natural le impinge sa se reconstiutie in cadrul natiunii. Elitele care isi insusesc acest program nu forteaza realitatile si nu pretind lucruri opuse tendintelor generale ale maselor, sunt inainte mergatoarele unei actiuni, care, neprecizate in obiective, preexista in sufletul lor.

O singura doctrina poate sa rezolve problema maselor intr-o forma durabila si profitabila tuturor: nationalismul. El reprezinta forta imanenta a unei natiuni si aceasta forta se distribuie la toti indivizii care o compun.

Nationalismul, ca factor determinant al istoriei, abia in epoca noastra a putut sa apara, pentru ca numai acum s-au declansat energiile etnice. Vechile privilegii de clasa nu reprezentau numai un mijloc de opresiune a maselor populare, ci si forta ostila dezvoltarii unei natiuni. Istoria veridica a unui popor nu poate incepe decat odata cu actualizarea tuturor disponibilitatilor lui creatoare.

Nationalismul preintampina primejdiile nivelarii totale, provocand o miscare inversa in sanul maselor, de natura antiegalitara. Blocul inform al masei se descompune, sub actiunea doctrinei nationaliste, in indivizi inzestrati cu o conceptie de viata si cu o problematica proprie, iar acestia, pe masura ce se inmultesc, ii schimba caracteristicile. Nationalismul divide masa in individualitati si personalitati. Omul mijlociu, caracteristic masei, nu poate deveni nationalist decat cu pretul unei mari incordari sufletesti. Pentru a descoperi in sine insusi si in mediul inconjurator fiinta natiunii, trebuie sa faca apel la fortele intuitiei si ale contemplatiei. Aceasta concentrare spirituala, aceasta convertire a vietii de la exterior la interior, infrange egalitarismul. Individul intens preocupat de soarta natiunii sale se emancipeaza de formulele stereotipe de gandire si judecata lui capata un pronuntat accent personal. O noua aristocratie se va naste, bazata exclusiv pe puterile sufletului. Bineinteles ca aceste prefaceri, aceste distantari de la om la om, se petrec numai pe plan spiritual; pe plan politic, principiile democratice vor continua sa reglementeze raporturile dintre indivizi.

* * *

Solutiile care cauta sa rezolve problema maselor, fara participarea natiunii, sunt cele mai frecvente si mai aplaudate astazi. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, nationalismul n-a iesit numai infrant pe plan politic. A fost surghiunuit si pe planul gandirii teoretice. S-a creat prejudecata ca aceasta conceptie e definitiv scoasa din circulatie. A evita nationalismul inseamna a evita natiunea, a nu lua act de realitatea primara a istoriei, de substratul care sustine intregul proces al creatiei umane.

Socialismul si statul european supranational - doua mari conceptii care isi disputa astazi favoarea opiniei publice - sunt proiecte de planificare umana. Ele tind sa stearga si diversitatea etnica a maselor, care e sursa insasi a posibilitatilor lor de reinnoire. Nu intelegem ce ridicare a nivelului lor spiritual poate sa urmeze cand masele nationale vor fi devorate de un bloc inform de 400-500 milioane de suflete? Nu vedem cum omul mijlociu, caracteristic masei, isi va reface fiinta interioara cand va fi smuls din cadrul natiunii lui si varsat intr-o gloata fara nume. Dimpotriva, azvarlirea lui intr-un spatiu social nedefinit il va deposeda de toate punctele de sprijin ale constiintei sale.

Chiar si ideea libertatii personale, considerata si de Tocqueville ca singura garantie contra nivelarii totale a societatii, nu poate schimba sensibil infatisarea brutala a maselor, daca nu se asociaza cu nationalismul. Suportul libertatii este creatia. Daca omul n-ar fi inzestrat cu impuls creator, sau daca acest impuls se atrofiaza prin teroare, atunci nici nu s-ar zbate sa-si castige libertatea exterioara. Aceasta inseamna ca nu-i destul sa cream si sa mentinem climatul libertatii politice, daca nu cream concomitent siun climat al creatiei. Libertatea exterioara, in sine, ramane un mare semn de intrebare, cel mult o conditie favorabila, daca nu e intovarasita de libertatea interioara, daca individul nu e indrumat sa umple cadrul social al libertatii cu rodnicia persoanei sale.

Din discutiile acestea s-ar putea trage concluzia ca noi am vedea in miscarile de federalizare ale Europei o primejdie. Noi nu combatem ideea unei atari Uniuni. Omenirea va face un pas hotarator inainte, in ziua in care natiunile vor inceta sa se sfasie intre ele si isi vor cheltui toate energiile lor in sens constructiv.

Criteriul fundamental care trebuie sa indrume miscarile federaliste, dupa propria lor marturisire, este respectul integritatii si trebuintelor specifice fiecarei natiuni. O federatie de state europene nu se poate face cu scopul de a zdruncina temeliile de viata ale natiunilor, ci pentru a le feri de primejdiile mortale care le ameninta din cauza mijloacelor ultra-destructive cu care se poarta razboaiele astazi.

Daca miscarea federalista urmareste constituirea de jos in sus a Europei viitoare, pe baza adeziunii libere a fiecarei natiuni, atunci e de neinteles cum de s-au putut naste in sanul ei directii care sa tagaduiasca acest principiu, care tind sa sacrifice realitatea nationala, ingloband-o unor scheme fara viata. Una din aceste idei, lipsita de continut real, este ca Europa de maine ar putea fi cladita dupa modelul Statelor Unite. (?) In Europa trebuie sa se procedeze mai degraba empiric, de la caz la caz, evitandu-se formulele de imprumut sau prea generale.

O Europa care s-ar federaliza in graba unui entuziasm de moment, fara a tine seama de efervescenta continua a spiritului national, s-ar dezmembra tot atat de repede.

Nationalismul restabileste si in domeniul federalismului intelegerea clara a lucrurilor. El dispune de doua mari posibilitati de actiune: pe de-o parte, conserva si intareste caracterul national, fiinta intima a popoarelor, pe de alta parte, creaza un climat de comuniune intre natiuni. Acest spirit de fraternizare face posibila uniunea statelor nationale si garanteaza viabilitatea noii asezari. Nationalismul pregateste, in mentalitatea popoarelor, ceea ce federalismul isi propune sa infaptuiasca. De pe plan national, pe planul international, tranzitia se face fara dificultati, caci proiectia spirituala a natiunilor clarifica si raporturile lor reciproce. O natiune, care a ajuns intr-o faza iluminata a istoriei sale, vede in existenta fiecarui popor un miracol si considera creatiile popoarelor un dar divin, de care trebuie sa se bucure intreaga omenire.

Nota: Fragmentele prezentate aici reprezinta extrase din capitolele respective, pasajele din fiecare fragment nefiind neaparat conexe in textul initial. Pentru simplitate insa, am renuntat la punctele de suspensie.