(fragment din volumul memorialistic "Moscova nu crede în lacrimi - Inchisoarea cea mare", Ierusalim, 1972)

     ...La 28 Iunie 1940, agentia sovieticã Tass publica urmãtorul comunicat: la 26 Iunie 1940, presedintele consiliului comisarilor poporului al Uniunii Sovietice, comunica in mod ultimativ ministrului Romîniei la Moscova, George Davidescu, urmãtoarele: Guvernul URSS propune Guvernului regal romîn: 1. cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord cãtre Uniunea Sovieticã. Guvernul URSS asteapta rãspunsul guvernului regal al Romîniei in cursul zilei de 27 Iunie 1940.
    Nimic din toate acestea nu transpira in presã; totul era secret diplomatic. In urma ultimatumului si a convocãrii Consiliului de coroanã de cãtre regele Carol al II-lea, Romînia stiind ca nu va putea rezista in fata acestui dusman care concentrase o armatã puternicã si numeroasã, a rãspuns, prin ministrul ei la Moscova, cã acceptã ultimatumul si cã era gata sã înceapã o discutie prieteneascã in sensul cel mai larg.
    Fãrã sã mai astepte aceste discutii, in seara zilei de 27 Iunie, trupele sovietice au început sã treacã Nistrul. Sute de avioane sburau peste teritoriul Basarabiei si aterizau pe malul Prutului, izolînd imediat Basarabia de Romînia.
    In statiune domnea veselia; era doar nunta lui Has cu Nakys si nu se stia nimic, cãci radioul nu functiona din lipsa curentului electric. Trupele de geniu sovietice tãiarã imediat firele telefonice si întrerupserã orice legãturã cu restul tãrii. Avînd si o puternica coloanã a cincia in Basarabia, ei cunosteau toate punctele importante. Pe la 12 noaptea, Rusii intrarã in statiune. Pichetele de grãniceri care asteptau schimbul s-au trezit deodatã înconjurate de trupele debarcate si dezarmate. O parte din trupele debarcate in statiune, spre a nu produce panicã, s-au ascuns in tufisurile si boschetele abundente din statiune.
    In dosul pãduricii de lîngã primãrie, unde petrecerea era in toi, toastîndu-se tot timpul pentru regele Carol al II-lea si sãnãtatea tinerilor cãsãtoriti, se ascunsese un pluton de grãniceri sovietici sub comanda unui tînãr ofiter. Ei privirã din dosul ascunzisului toatã petrecerea. Zãrind mesele pline cu sticle de bãuturi si mîncãruri, un caporal blond si cîrn, pierzîndu-si rãbdarea, voi sã apese pe trãgaci ca sã-i curete pe tinerii, in culmea fericirii lor. Era tocmai momentul cînd mirele ciocnea paharul cu viitoarea lui sotie. Ofiterul care comanda plutonul cu o miscare rapidã i-a întors teava pustii in aer, nepermitîndu-i sã tragã spre a nu se produce panicã.
    Planul comandantului plutonului era ca dupã chef, fiecare întorcîndu-se la casa lui, sã fie luat ca din oalã. Pe la douã noaptea la restaurant rãmãseserã chelnerii sã strîngã mesele si sã ducã bucatele si bãuturile rãmase in ghetãria primãriei. Dupã ce au dus lãzile cu bãuturi, usa ghetãriei a fost blocatã si sub amenintarea pustilor, chelnerii au fost legati bustean si transportati in subsolul primãriei si, imediat, interogati. Unul din ei care avea cheile de la beciul localului a fost condus spre restaurant unde saldatii sovietici au consumat bãuturile si bucatele rãmase de la nuntã.
    Cînd au plecat pe la 2 noaptea, odata cu restul lumii, la vila unde era instalatã farmacia, tinerii cãsãtoriti se retraserã in camera lor, iar eu care aveam o camerã mai micã alãturea eram curioasã sã stiu ce se petrece in noaptea nuntii. Eram foarte atentã la convorbirea lor, urechea fiindu-mi lipitã de zid. Aproape o orã am auzit declaratiile reciproce de dragoste. Fiind insã putin obositã si ametitã de bãuturã, cãci am ciocnit si eu cîteva pahare, am adormit cu urechea lipitã de zid nemaistiind nimic.
    Pe la orele 6 dimineata am auzit, din somn, cum sînt strigatã: "d-ra Clava, d-ra Clava!".
    Has bãtea incet in perete ca sã nu mã sperie. Eu m-am dat repede jos din pat în pijamaua primitã cadou dela Nakys, punîndu-mi capotul de casã, am intrat in camera lor. I-am vãzut cum isi frecau ochii somnorosi, învitindu-ma, sã mã uit pe geam afarã. Nici nu-mi venea a crede ce vedeam. Pe turnul primãriei in loc de steagul tricolor al tãrii flutura acuma un steag rosu avind pe el o secerã si un ciocan. Deschizînd usa farmaciei, am vãzut o santinelã care se adresa in limba rusã lui Has si Nakys. Ei neîntelegind ruseste, am tradus eu cuvînt cu cuvînt spusele santinelei. Ne-a întrebat dacã avem arme in casã. La rãspunsul meu negativ si la o suerãturã de-a lui au mai rãsãrit, nu stiu de unde, încã doi militari in cizme si uniforme simple, fãrã grade, si cu cite un revolver la brîu. Ne-au poftit sã intrãm in casã si apoi au rãvãsit toate geamantanele si pãturile, aruncind totul claie peste grãmadã. Seful echipei, vãzu pe noptiera lui Has douã fotografii decupate dintr-o revistã. Erau portretele lui Albert Einstein si a luf Henry Bergson, pentru care el avea un cult deosebit. Seful echipei se adresã furios lui Has întrebîndu-1 cine sint acesti doi reactionari? Has le explicã cã unul este pãrintele relativitãtii, de origine germanã, si celãlalt un mare filozof francez. Acest ofiter de securitate nu s-a lãsat convins si a confiscat portretele. Dupã aceea, cu mîinile la spate, ne-au invitat sã ne îndreptãm spre primãrie; ofiterul mergea inainte tinînd un revolver in mina, iar sentinelele la spate, cu arma in pozitie orizontalã.
    In localul primãriei se instalaserã deja oamenii securitãtii. Odatã, ajunsi in curtea primãriei am fost despãrtiti unul de altul. In camerele in care am fost repartizati se aflau deacum multi din locatarii si vizitatorii statiunii.
    Pe noi ne-au plasat in camerele de la subsol, întrucît celelalte camere erau arhipline. Nakys, de spaimã, n-a scos un cuvînt de parcã isi pierduse glasul. Ni se atrase atentia sã mergem cu capul in jos si sã nu-1 întoarcem nici la stînga, nici la dreapta. Eu, însã, trãgînd cu coada ochiului, am zãrit zeci de echipe ca ale noastre, îndreptîndu-se spre localul primãriei precum si spre celelalte institutii unde erau deja instalati oamenii securitãtii lor, denumiti N.K.V.D.^*)-isti. 

*) Prescurtarea de la Narodnãi - Komisariat - Vnutrennãh - Del - Ministrul afacerilor interne

Am stat nemiscati toatã ziua fãrã dreptul de a comunica intre noi si cu mîinile întoarse la spate. Spre searã a intrat un tînãr militian membru al securitãtii judecind dupã banderola rosie de la chipiu, însotit de un tînãr civil, traducãtorul, care in realitate fãcea parte din coloana a cincea din regiune, adicã din partidul comunist, care functiona in ilegalitate in Romînia. Eu l-am recunoscut, cãci activasem un timp scurt in aceastã organizatie din Cetatea Alba. Am fost chematã intr-o camerã unde nu eram decît noi trei, ofiterul, tãlmaciul si cu mine. Mi s-a cerut sã-mi fac autobiografia, insistînd asupra trecutului meu politic. Dupã referintele tãlmaciului, care era din localitate si care mã cunostea, cãci fusesem si anul trecut in statiune, am fost pusi toti trei in libertate. Odatã eliberati am mers toti trei -eu, Has si Nakys - cu pasi repezi spre localul farmaciei. Am intrat si încuiat usa. Fãrã a aprinde lampa, am tras perdelele sã nu fim vãzuti de afarã si ne uitam pe intuneric, unul la altul, fãrã sa scoatem o vorbã, de speriati ce eram. Has îsi freca mîinile si era tare agitat presimtind ceva rãu. Nu atît pentru el, cît pentru Nakys. Ea credea cã totul se va desfãsura normal zicînd, insã sa se tocmeascã pentru a ajunge cît mai repede la statia de cale feratã din Cetatea Alba si pentru a scãpa de bancnota pe care continua sã o considere corp delict.
    Eu mi-am lust rãmas bun de la tata si întreaga familie, spunindu-le cã-i conduc la garã iar dupa plecarea lor mã voi întoarce acasã. Tata a acceptat iar Has si Nakys, luarã loc pe o scîndurã improvizatã ca bancã, in spatele nostru. Nu discutam aproape de loc cãci ne era frica de cãrutas. Tot drumul am înaintat prin nori de praf ridicati de marele numãr de vehicole militare sovietice. Pentru a evita o intãlnire neplãcutã cu aceste coloane militare am cãlãtorit pe o cãrare paralelã cu drumul principal. Din cînd in cind pe cãrarea noastrã se zãrea cîte un vizitator din statiune cu valiza in spate, cãutind sã parcurgã pe jos cei 30 de kilometri, pînã la Cetatea Albã. Acuma ei nu aveau nici un mijloc de comunicatie, autobuzele fiind rechizitionate de rusi spre a împiedica executarea conventiei dintre URSS si Romînia. Pe drum, din cauza cãldurii si greutãtii, multi îsi aruncarã bagajul spre a le fi msi usor la mers. Cãruta noastrã cu cele douã mîrtoage a fost pentru noi o adevãratã salvare. Dupã vreo 4 ore de mers am ajuns la Cetatea Albã. L-am rugat pe cãrutas sã ne ducã pînã la garã. Trecînd cu cãruta prin fata limanului Nistrului, mare ne-a fost surpriza vãzînd mii de tanchete, pe jumãtate in apã, ca niste hipopotami. Apa Nistrului era plinã cu mii de tanchete amfibii pe care le priveam iesind din apã si însiruindu-se într-o coloanã interminabilã. Ajungind la garã, zeci de vagoane erau ocupate pînã la refuz, cu cei care doreau sã se înapoieze. Avioanele sovietice zburau neîncetat aruncînd zeci de mii de manifeste cu acelas continut ca si acelea lansate la Budsche Cordon.Cu greu ne-am îngrãmãdit cu valizele noastre într-unul din aceste vagoane, care erau imobilizate de douã zile, cãci lipseau locomotivele. Am organizat citeva delegatii pentru a cere sefului gãrii sã punã locomotive. I-am arãtat manifestele prin care ni se acorda doar 4 zile pentru repatriere. Noi am primit invariabil rãspunsul: "Skoro budet" adicã in curind vor fi.
    Dupã 4 zile si 4 nopti de inghesuialã si de promiscuitate cãci nu aveam cu ce ne spãla, a venit militia sovieticã sã ne evacueze din aceste vagoane.
    Ne-au bruscat, aruncindu-ne valizele in stings si in dreapta. Ne-au spus sã ne cãutãm alt adãpost, cãci trenurile nu vor mai pleca. Acest "skoro budet" al sefului de garã n-a fost decît o minciunã. Pentru prima oarã mi-am dat seama cîtã valoare are un manifest semnat de un prim ministru sovietic. De altfel aceeasi valoare au avut si tratatele semnate de ei.
    Dupã evacuarea noastrã, spaima începu sã ne cuprindã pe toti cãci nimenea nu-si putea prevedea soarta. Locuintã si mijloace de trai nu aveam. Incepuse din primele zile sã se audã zvonul de deportãri si arestãri. Vãzînd cã ziua trece si nu vom avea unde sã ne culcãm, Has ne-a rugat sã pãzim cele trei valize spunind cã el se va repezi pinã la proprietarul vilei unde era instalatã farmacia. Acesta pe numele sãu Iticovici, locuia in Cetatea Albã, fiind salariat la un magazin angros de coloniale. Intr-adevãr, dupã o orã, Has a revenit aducîndu-ne vestea cã proprietarul ne-a pus la dispozitie o camerã in locuinta lui. Has luind in mina stîngã valiza lui Nskys si in dreapta pe a lui, eu luind-o pe a mea si, pentru cã nu aveam nici un ban sovietic spre a putea plãti o trãsurã, ne-am îndreptat, sleiti si înfometati, spre casã. Proprietarul vãzîndu-ne in ce hal ajunsesem ne-a invitat sã intrãm mai întîi in baie. Ne-am spãlat, apoi ne-am aranjat lucrurile in sifonierul pus la dispozitie. Sotia lui ne-a pregãtit un dejun usor cãci eram nemîncati de douã zile. Ne pierise si pofta de mincare. Has, mai ales, era tare zbuciumat, dîndu-si seama de gravitatea situatiei. Nakys si cu mine nu întelegeam rimica. Noi executam automat ce hotãra Has. Proprietarul vilei din Budache, fiind un simplu salariat, nu fusese încã evacuat din casa lui. Poate si prezenta noastrã i-a salvat camera de rechizitionare cãci pentru o familie cu patru persoane cît erau ei, nu se permitea decît o singurã camerã. A doua era in mod automat rechizitionatã pentru plasarea de functionari sovietici care incepurã sã vinã in numar mare de dincolo de Nistru. Prezenta noastrã era mult mai comodã decît aceia a unui functionar sovietic, care i-ar fi suspectat la orice pas. Proprietarul, cunoscîndu-ne, a dorit sã ne facã sederea cît mai agreabilã pentru a nu pleca de la el fiindu-i frica sã nu vinã altcineva nedorit in locul nostru. Moneda sovieticã rubla, a fost revalorizatã artificial cu peste 40 de ori fatã de valoarea ei realã, ceeace dãdea sovieticilor posibilitatea sã achizitioneze toate bunurile mobile, alimentele, bunurile si delicatesele la un pret derizoriu cãci toti erau salariati si aveau bani, pe cînd localnicii nu aveau nici o letcaie. Mãrfurile cumpãrate de sovietici nu mai erau înlocuite. Vitrinele care înainte de invadarea rusilor gemeau de bunãtãti, erau acum pline cu cutii de chibrituri si sãpunuri de rufe rusesti de cea mai proastã calitate. Vecinul nostru din fata farmaciei, neamtul Rodiner, proprietarul bãilor de nãmol din Budache a putut sã-si lichideze averea in vederea repatrierei caci in Basarabia numai nemtii avuseserã acest drept, in urma acordului secret germano-sovietic prin care si-au împãrtit sferele de influentã in Europa. El mi-a arãtat douã bancnote a cite 50 de ruble pe care rusii le-au echivalat cu 4000 lei romînesti.. Acesti bani i-a obtinut din vînzarea unei pianine marca Blutner si a unei vaci de rasã olandezã. Ori, la o sãptãmînã dupã nationalizarea magazinelor din Cetatea Albã, Bucovina si restul Basarabiei, o pereche de ghete de calitate inferioarã, aduse din Rusia, costa 260 ruble; era un mijloc oficial de a jefui bunurile cetãtenilor.
    De altfel numai dupã cîteva zile toate magazinele, restaurantele, fabricile au fost peste noapte sigilate si nationalizate, totul trecînd in mâinile statului sovietic. Populatia a fost sãrãcitã. Pentru obtinerea unui aliment banal, trebuiai sã stai la coadã cel putin 2-3 ore. Lumea începu sã facã cozi interminabile la oficiile de plasare in muncã, cãci oamenii nu aveau din ce trãi. Iesise zvonul cã cine nu se va încadra in muncã va fi deportat la munci obligatorii, in tinuturi unde frigul si gerul este etern. Dacã nu aveai originã sãnãtoasã, adicã: dacã vreun membru al familiei a fost in armatã, dacã a avut o fabricã sau a fost negustor, dacã a fost arestat ca politician sau exploatator sau i s-a nationalizat averea, nu primeai serviciu si erai lãsat sã mori de foame. Trebuiai sã pãrãsesti orasul, refugiindu-te la tarã, fãcînd diferite munci grele, pentru a putea supravietui. In toate pãrtile unde doreai sã muncesti ti se cerea autobiografia cu referinte de la martori de originã proletarã, care sã te cunoascã, si informatii de la agentii sovietici care cunosteau pe fiecare in parte. In felal acesta niciodatã nu puteai induce in eroare autoritãtile rusesti.
    Has era precaut din cauza spaimei ce domnea in oras si, nedorind sã întîrziem, ne cerea sã venim devreme acasã. Dupã masa de searã, cu perdelele trase, ca sã nu fim vãzuti de afarã, stãteam de vorbã între noi, casicum am fi fost o singurã familie. Intr-o searã, usa din camera noastrã, care dãdea in camera proprietarului fiind deschisã, am vãzut cã-si face aparitia o bãtrînã de vreo 75 de ani, într-o cãmasã de noapte, cu pãrul alb vãlvoi, cu papuci de casã in picioare, cu lacrãmi in ochi, speriatã; avea înfãtisarea unei femei care a fugit dintr-un ospiciu de nebuni; se adresa cãtre gazda noastrã care era functionar la magazinul sotului ei, pe nume Barg, ce fusese arestat in acea noapte: "In halul acesta am fost datã afarã din casa mea. Nu mi s-a permis sã iau mãcar o rochie pe mine".
    Barg era un om cunoscut pentru actele sale filantropice. Era un om de inimã. Proprietarul nostru, aplecîndu-se sub patul unde dormea Has si Nakys a scos o casetã de metal, învelitã într-o cîrpã, si i-a dat-o bãtrînei. Era caseta cu bijateriile de familie pe care le ascunseserã acolo deoarece se asteptau la o perchezitie. Bãtrîna, deschizînd capacul casetei de fier si privind continutul ei, se repezi la fereastra noastrã, care dãdea in curte, si in starea ei disperatã deschise geamul si varsã continutul ei strigînd si hohotind in plîns: "la ce-mi folosesc bijuteriile, dacã sotul si cei doi feciori ai mei au fost arestati astã noapte". Bãtrîna avea presentimentul canu îi va mai vedea vreodatã.
    Vãzând aceasta, Has si Nakys s-au îngãlbenit dar s-au stãpînit spre a nu mã indispune si pe mine de care aveau atîta nevoie. La fiece pas trebuiai sã vorbesti numai limba rusã pe care ei nu o întelegeau de loc.
    Dupã vreo sãptãmînã de la intrarea sovieticilor furã lipite afise prin care toatã populatia orasului Cetatea Albã era invitatã - mai bine zis obligatã - prin responsabilii de strãzi, sã asiste la un miting in central orasului. Era anuntat cã va vorbi politrucul armatei din Cetatea Albã, colonelul Efimov. Has, Nakys si cu mine ne-am .îndreptat spre piata din centru, - ducindu-ne mai mult de fricã - unde toatã populatia orasului era adunatã, prezenta fiind obligatorie. Zeci de mii de oameni se îngrãmãdeau in fata zecilor de megafoane care difuzau discursul politrucului în limba rusã. La sfîrsitul discursului si la un semnal dat, toatã lumea a aplaudat frenetic, evident de fricã: Has si Nakys au aplaudat si ei desi nu întelegeau un cuvînt. La sfîrsit m-au întrebat despre ce a vorbit si de ce s-a aplaudat. Politrucul îsi terminase discursul prin care ameninta Turcia si afirma cã URSS se va îmbogãti in curînd cu o nouã republicã si anume cu cea otomanã. Plecînd spre casã, am întîlnit foarte multi refugiati care au fost cu noi in trenuri si care mia-au spus cã si-au gãsit adãposturi in diferite beciuri si magazii pãrãsite. De asemenea am întîlnit pe chelnerul nostru favorit care ne servea totdeauna la restaurantul Mussinoff si care mi-a povestit ce s-a întîmplat cu cei ce au rãmas dupã plecarea noastrã in noaptea nuntii. Astfel invadatorii au golit, in picioare, toate bãuturile rãmase de la nuntã precum si bãuturile de la restaurantul din statiune, golind fiecare cite o sticlã de rom sau de cognac fãrã a sufla mãcar.
    Terminîndu-se rezervele noastre si vãzînd cã nu ne putem reîntoarce acasã, Has se gîndi sã se repeadã in statiune poate o mai gãsi ceva din valizele lãsate in farmacie.
    In Cetatea Albã locuia al doilea proprietar al bãilor termale din statiune. El era un refugiat, fost ofiter de cavalerie din armata taristã. Toti trei am plecat dimineata cãutîndu-i adresa pe care dupã o orã am gãsit-o, deoarece era om cunoscut in oras. Deschizîndu- ne usa, mare i-a fost mirarea cînd ne-a zãrit si ne-a întrebat de ce nu am plecat in acele 4 zile date pentru repatriere. Has i-a explicat cum am stat in trenul fãrã locomotivã iar el zîmbind cu tristete ne spuse cã sîntem niste naivi cãci am crezut in cele manifeste semnate de primul ministru Molotov. In timpul revolutiei din 1917, sovieticii au întrebuintat aceleasi metode pentru inselarea oamenilor, arestîndu-i apoi pe capete. Acuma, dupã 23 de ani de la revolutie, ei nu s-au schimbat cu nimic.
    Chemîndu-l la o parte pe Has, ca sã nu audã Nakys si cu mine, i-a zis cã se asteaptã în fiecare maoment, sã fie arestat. El, Andrei Maximoff, dupã nume le lui, nu putea sã fugã, cãci Cetatea Albã era la marginea Basarabiei si nu avea nici o sansã sã ajungã la apa Prutului spre a se refugia.
    Intrebîndu-l pe Has despre motivul vizitei, acesta i-a rãspuns cã a venit sã-i cearã un sfat si anume cum ar putea sã ajungã in statiunea Budache spre a-si mai salva ceva din lucruri, cãci comunicatiile inter-urbane se întrerupserã si in afarã de aceasta nu aveau nici un ban. Andrei Maximoff era un om exceptional de delicat, o fire veselã, cu mult humor, aruncînd o glumã la fiecare cîteva cuvinte. El s-a oferit sã plece cu Has in statiune dorind si el sã afle ce a rãmas cu instalatia bãilor din regiune, unde era tovarãs cu Rodiner. El era multumit cã va avea un tovarãs de drum pe parcursul celor 30 de kilometri, cãci nimeni nu era sigur de persoana lui. Trupele sovietice continuau sã circule fãrã întrerupere pe acest traseu. Chemîndu-l pe Has la o parte îi comunica in mod confidential, ca sã nu audã sotia lui, cã dacã va fi arestat pe drum, sã fie mãcar cineva care sã se poatã întoarce in docarul lui spre a anunta pe sotia lui.
    El avea un docar cu doi cai si putea parcurge acest drum, dus si intors, in scurt timp. Maximoff i-a propus lui Has sã vie a doua zi pe la ora trei dimineata cînd începea sã se facã ziuã pentru a face drumul pe rãcoare cãci era la începutul lunii Iulie, cînd cãldura era in toi. L-a rugat pe Has sã batã in geam pe la ora trei noaptea, indicîndu-i un semnal conventional, ca sã nu dea de bãnuit sotiei sale care putea sã se sperie. Pînã ce se va scula, spãla, îmbrãca si înhãma caii se va face tocmai ora patru, o orã bunã pentru aceastã cãlãtorie. Has acceptã planul lui Maximoff.
    Has, ca sã nu ne deranjeze noaptea si ca nu cumva sã adoarmã si sã întirzie la plecare, si-a luat rãmas bun de la noi pe la 10 seara atrãgindu-ne atentia sã încuiãm usa pe dinãuntru. Ne-a spus cã se duce la restaurantul din centru unde va lua o sticlã de bere si va sta acolo pînã la ora închiderii adicã la unu noaptea.
    De la unu pînã la trei se va plimba in fata casei lui Maximoff. Has nu dorea sã piardã unica ocazie de a reveni in statiune, mai ales cã putea in aceias zi sã se întoarcã la Cetatea Albã.
    Intrînd in restaurant, care era ocupat pînã la refuz numai de militari si civili rusi, singurii care aveau acuma posibilitatea sã consume, s-a învîrtit printre mese si a gãsit cu greu un loc la o masã din fund. A comandat o sticlã cu bere si apoi a luat un ziar in limba moldoveneased fãcîndu-se cã citeste, cãci nu putea sã se întretinã cu vecinii lui de masã decarece nu cunostea limba rusã.
    Nakys si cu mine ne-am culcat, trezindu-ne la orele 7 dimineata. Ea repeta mereu: "sãracul Has, la ora asta cred cã a reusit sã ajungã cu bine in statiune. Acuma controleazã valizele si se cara cu ele ca sã le aducã in Cetatea Albã; poate vom avea norocul sã realizãm ceva din vînzarea lor cãci nu avem nici un ban in monedã ruseascã".
    In ceea ce priveste moneda romîneasca care avea un curs foarte slab, desi in timpuri normale ne-ar fi ajuns ca sã trãim 6 luni, am cheltuit-o, cu toatã economia noastrã, in 10 zile.
    M-am dus, mai tîrziu, cu Nakys in piatã ca sã cumpãrãm cartofi si legume. Din cauza devalorizãrii leului romînesc, preturile erau exorbitante. Nakys fãcuse planul ca sã pregãtim o masã vegetarianã in grabã, cãci Has se va întoarce obosit de drum. Din aceastã cauzã ea s-a grãbit pe drum crezînd cã poate s-a întors si ne asteaptã afarã. Ajungînd acasã si vãzînd cã Has nu sosise încã, am presupus cã întîrzie probabil din cauza aglomeratiei de pe sosea. Dar se fãcu ora prînzului. Nakys m-a sfãtuit sã iau masa, cã ea vrea sã-l astepte pe Has ca sã mãnînce împreunã. Se fãcu ora douã si Nakys începu sã dea semne de neliniste; eu am cãutat s-o calmez invocînd tot felul de pretexte: cã poate a avut clienti la farmacie care au vrut sã facã cumpãrãturi, cã probabil proprietarul bãilor nu îsi terminase încã numeroasele sale treburi in statiune etc. Ca s-o încurajez, i-am spus cã presimt cã din clipã in clipã Has va trebui sã soseascã cu valizele.
    Nakys si-a fixat ochii pe ceasornicul de pe bufet: urmãrea cu înfrigurare secundarul care se învârtea uniform in jurul cadranului, fiind absentã la vorbele mele.
    Mîncarea se rãcise complect. Pe mine mã tãia o foame cumplitã, cãci de dimineatã nu luasem nimic in gurã. Nakys mã îndemna sã mãnînc. Eu nu am mai putut rezista. Mi-am potolit pentru moment foamea, cãci prînzul nu era consistent. Nakys s-a întins pe pat cu ochii fixati pe cadranul ceasornicului de pe bufet. A adormit de supãrare si de tictacul uniform al ceasornicului desteptãtor. S-a trezit pe la ora sase seara speriatã in urma unui vis greu. S-a dat jos din pat si s-a frecat pe frunte.Mi-a spus cã are dureri de cap. I-am dat un antinevralgic din trusa de urgentã pe care o aveam cu noi. Ea se plimba agitatã prin casã si frecîndu-si palmele spunea: "am o presimtire cã i s-a întîmplat ceva rãu lui Has". Cu vocea tremurindã continua: "este o loviturã prea mare de a mã simti singurã pe lume fãrã Has cãci întotdeauna eram incadratã de cineva,fie de guvernantã, fie de pãrinti".
    M-a îmbrãtisat si si-a lãsat capul pe umerii mei. A început sã plîngã cu hohote. Am încercat s-o ajut, zicîndu-i cã este imposibil sã se fi întîmplat ceva rãu lui Has cãci el este din fire foarte ponderat si precaut. Se fãcu ora 9 seara. Nerevenirea lui a început sã mã nelinisteascã si pe mine. Am propus sã ne repezim la Maximoff, poate cã acolo vom afla ceva. Nakys a primit propunerea mea si fãrã sã ne aranjãrn tinuta am rugat si pe proprietarul apartamentului sã ne însoteascã pe drum. Ne-am repezit, mai mult alergînd, spre locuinta doamnei Maximoff. Spre marea noastrã surprizã am zãrit, prin geam, umbra domnului Maximoff. L-am recunoscut imediat cãci îl stiam din statiunea Budache unde locuia tot timpul sezonului si se împrietenise cu Has.
    Am sunat si, fãrã sã mai asteptãm invitatia, am deschis usa care întîmplãtor, nu era încuiatã. Intrînd in casã, fãrã a mai spune bunã seara, de emotionatã ce eram, l-am întrebat dacã Has a rãmas în statiune. Maximoff, pe un ton supãrat, a rãspuns: "Mi-a promis cã mã va trezi la ora trei pentru a pleca împreunã si din cauzã cã nu a venit la timp am renuntat sã mai plec".
    La auzul acestor cuvinte Nakys a izbucnit din nou in hohote de plîns si ridicînd capul a zis: "of doamne, i s-a întîmplat o nenorocire".
    D-na si d-nul Maximoff privindu-se in fatã, au cãutat sã ne linisteascã,însã stiau ce înseamnã o disparitie neasteptatã si fãrã motiv.
Intorcîndu-ne spre casã, Nakys nu a scos un cuvint. Se vede cã se gîndea la arestarea lui Has. Parea distrusã. Cuvintele de consolare nu ajutarã la nimic. Ajunsi acasã am multumit proprietarului ca ne-a însotit si am intrat in camera noastrã, încuind usa dupa noi.
    Nakys s-a trîntit pe pat, îmbrãcatã, cu fata in jos, plîngînd amarnic. Eu m-am întins pe patul meu, tot îmbrãcatã, neputînd sã-mi explic de ce Has nu a ajuns la ora trei noaptea la locuinta lui Maximoff. Roasã de tot felul de gînduri negre am adormit. La ora ssse am fost trezitã de bãtãi usoare in geam, care m-au speriat, crezînd cã sînt oamenii militiei sau ai securitãtii.
    Dînd tiptil perdeau la o parte, pentru a vedea cine bate, mare mi-a fost surpriza zãrind capul lui Has, aproape desfigurat, cu pãrul nepieptãnat. Am scos un tiptt. Nakys trezindu-se speriatã si zãrindu-i chipul, dãdu buzna, deschizîndu-i usa. Has intrã cu hainele murdare si fata prãfuitã si nebãrbieritã. Nakys s-a aruncat la gîtul lui începînd din nou sã plîngã. Cred cã nu a plîns in toatã vista ei cit a plîns in aceste ciceva zile. Has, desfãcîndu-i usor mîinile împreunate in jurul gîtului, a asezat-o pe pat sã se linisteasca; a sãrutat-o pe frunte apoi îndreptîndu-se spre baie, deschise usa si a intrat ca sa se spele si sã se bãrbiereascã. Dupã aceea s-a întins in pat lîngã Nakys îmbrãtisînd-o, sãrutînd-o si strîngînd-o puternic la pieptul lui. Eu am pregãtit ceaiul de dimineatã, cu sandviciuri cu brînzã, cãci untul dispãruse de pe piatã.
    Dupã ce au bãut ceaiul, s-au trîntit din nou pe pat. Ea, in lacrimi si plînsete, l-a rugat sa-i povesteascã unde a fost toatã ziua si toatã noaptea. El a rugat-o sã-l lase sã se odihneascã putin cãci nu a dormit toatã noaptea; ea a consimtit. S-a ridicat si i-a asezat bine perna sub cap, l-a acoperit cu o pãturã, apoi a venit sã se aseze lîngã mine. Incercînd sã ghicim ce i s-a întîmplat, fiecare dintre noi presupunea altceva.
    Dupã douã ore de somn adinc, el s-a trezit, uitîndu-se la noi cu o privire rãtãcitã. Ea s-a asezat din nou lîngã el in pat, apoi insistã sã-i povesteascã ce s-a întîmplat cu el. El s-a ridicat si s-a îndreptat spre usã, a deschis-o si, dupã ce a verificat cã nu este nimeni in jurul casei, a încuiat pe dinãuntru lãsînd cheia in usã, ca nu cumva cineva sã se uite prin broasca cheii. Asa devenise de fricos si de bãnuitor. Ne-a mai cerut sã verificãm dacã ferestrele sînt inchise si apoi sã tragem perdelele ca sã nu fim zãriti de afarã. Asezîndu-se pe marginea patului, mã invitã si pe mine sã stau pe patul lor cãci nu vroia sã vorbeascã cu glas tare ca sã nu fie auzit nici mãcar de proprietsrul casei.
    Has a început cu o voce scãzutã; abia îl auzeai: ,,Asearã, pe la zece, cînd m-am despãrtit de voi, m-am dus la restaurant. Restaurantul era plin de militari si civili sovietici care bãurã enorm. Multi vomitau de atîta bãuturã si mincare. Orchestra localului cînta numai cîntecele lor si rusii dansau mai mult sãltînd. Din cînd in cînd scoteau chiote sãlbatice. La unu noaptea am fost ultimul care s-a ridicat de pe scaun cãci stiam cã am 2 ore de asteptat.
    Locuinta lui Maximoff este la vreo 15 minute de restaurant. Am ajuns in fata casei lui Maximoff si am început sã mã plimb pe trotuarul de vis-a-vis, uitîndu-ma, mereu la ceas.
    In timp ce numãram minutele mi se pãrea cã arãtãtorul ceasului stã pe loc. Dupã o orã picioarele au început sã mi se îngreuneze, poate si din cauza sticlei de bere, eu nefiind obisnuit cu bãutura. Am zãrit, exact vis-a-vis de casa lui Maximoff, o locuintã care avea 4-5 trepte. Mi se pãru cã ar fi locul cel mai nimerit ca sã mã odihnesc pânã la ora trei. Mi-am asternut ziarul pe treapta a patra, m-am asezat pe ea si sprijinindu-mã cu coatele pe picioare mi-am pus capul între palmele mîinilor. In cîteva minute, ma furã somnul. Dupã putin timp am simtit douã puncte reci pe frunte si am auzit un strigãt care m-a desteptat.
    M-am trezit speriat si am vãzut si simtit douã tevi de pistol care îmi atingeau fruntea. M-am ridicat in picioare. In fata mea aveam doi militari in cizme cu pantaloni bufanti, cu diagonale, cu chipie, cu banderole de plus - rusii. Mi-am dat seama imediat cã sînt ofiteri de la NKV.D. Unul din ei mi-a pipãit buzunarele si mijlocul sã vadã dacã nu cumva port vreo armã asupra mea iar celãlalt îmi strigã "ruki verh" ceeace in ruseste inseamnã sus mîinile. Cum eu n-am înteles sensul acestor cuvinte am dat din umeri. Atunci mi-au apucat mîinile, întorcîndu-mi-le la spate, si, împingîndu-mã, am înteles cã trebuie sã-i urmez. Unul mergea înaintea mea cu revolverul întins iar celãlalt era in spatele meu cu tevile întoarse in jos. Urmîndu-i, m-au condus la o clãdire mare, din aceeasi stradã si pe acelasi trotuar unde se afla locuinta lui Maximoff. Era ora douã. Dupã ce am intrat, am fost condus pe niste trepte in interiorul unei sãli mari, care avea un balcon interior ce înconjura peretii sãlii. Acolo m-au buzunãrit luîndu-mi totul: acte, bani, buletinul de identitate romînesc, oglinda, cheile farmaciei, pieptenele etc. Au pus totul in batista mea, fãcind din ea o legãturã, apoi au coborît si m-au lãsat singur pe balcon, in picioare, in încãpere nefiind nici un scaun. Era exact ora douã si 20 minute dupã ceasul mare, rotund, ce era atîrnat pe peretele acestei spatiome clãdiri, care a fost pînã la intrarea armatei rosii Palatul de justitie din Cetatea Alba. Uitîndu-ma de pe balcon in jos mare mi-a fost surpriza vãzînd zeci de echipe de ofiteri ai NKVD-ului in uniforma lor specificã.
    Aceste echipe intrau fãrã întrerupere in sala mare a fostului tribunal, apoi dispãreau in una din multiplele camere ce se aflau la parter. Fiecare echipã era formatã din trei ofiteri plus cel arestat. Unul din ofiteri cu douã pãtrate la guler mergea înainte, cu mina dreaptã pe trãgaciul revolverului.  In spatele acestui ofiter, mergea arestatul cu mîinile legate la spate iar dupã el un alt ofiter in aceeasi uniformã si el cu mina pe trãgaciu. Lateral, mergea al treilea ofiter, avînd trei pãtrãtele pe guler, se vede seful echipei care ducea corpul delict. Corpul delict era fie o valizã mica, fie o pernã, fie o cagetã de fier sau o legãturã improvizatã. Toate acestea contineau bani gãsiti precum si bijuteriile sau briliantele de familie din casele arestatilor.
    Toata noaptea au defilat in fata ochilor mei arestati pe care îi cunosteam, cãci erau clientii farmaciei. Printre ei erau negustori si industriasi din Cetatea Alba, fosti demnitari ai orasului, fostii ofiteri si judecãtori de originã basarabeanã care nu s-au retras cu armata romînã, dorind sã rãmînã cu familiile lor. Aceastã arestare in masã s-a fãcut dupã un plan bine întocmit ca nu cumva sã afle cineva si sã se poatã sustrage. Ca sã reuseascã, operatia trebuia fãcutã intr-o singurã noapte si executatã dupã miezul noptii pentru ca cei cãutati sã fie acasã si lumea sã nu-si dea seama de ceea ce se petrece.
    Pentru aceasta, sute de echipe au pornit in acelas timp din clãdirea securitãtii, insotite de membri ai coloanei a cincia care au condus efectiv N.K.D.V.-ului la adresele respective. Zeci de dube de culoare neagrã au cules toatã noaptea pe cei arestati.
    Unii cetãteni erau îmbrãcati asa cum au fost surprinsi: in pijamale, in halate de casã si în papuci, pentru cã nu au avut dreptul sã ia ceva cu ei.
    Nesperînd sã scap de acolo, eram îngrijorat de situatia lui Nakys, care risca sã rãminã singurã pe drumuri. Simteam cum creerul mi se învârtea in teastã.
    Pe la orele 6 dimineata, dupã terminarea acestei defilãri lugubre, tocmai cînd credeam cã am fost uitat, am vãzut un ofiter însotit de o santinelã care au venit si m-au condus la subsol. La un semnal, santinela mi-a dat un brinci la spate si m-a împins intr-o camerã plinã, pînã la refuz, cu arestati. Era o încãpere de vreo 3-4 metri, unde erau îngrãmãditi ca sardelele vreo 70-80 de persoane, care fuserã arestate in urmã cu vreo douã sãptãmîni ca si in acea noapte. La prima vedere aveai impresia cã te afli in mijlocul unor capete suspendate, care stãteau nemiscate, cãci din cauza îngrãmãdirii corpurile nu se vedeau.
    Era o atmosferã sinistrã. In camerã era întuneric si duhnea un miros greu de sudoare si de gaze care te sufocau, cãci oamenii nu aveau cu ce sã se spele. De altfel nu li se dãdea nici apã de bãut.
    Pentru fiecare din noi, peretele camerei era o binefacere si fiecare se lupta sã poatã atinge cu corpul sãu obosit acest perete spre a evita presiunea celorlalte corpuri asupra toracelui .
    Din cele aproape 80 de capete, întepenite pe gîtul lor, numai vreo 5 se clãtinau; poate cã oamenii se rugau sau îsi iesiserã din minti.
Vecinul meu din dreapta, pe care l-am întrebat în soaptã care-i situatia, mi a rãspuns tot in soaptã cã el este de patru zile nebãut si nemîncat si cã n-a fost chemat mãcar o singurã datã la anchetã.
    La un moment dat, am simtit pe mine o umezea1ã. Era urina care trecea prin pantalonii arestatilor cãrora nu li se permitea sã iasã sã-si satisfacã necesitãtile.
    Lîngã usã, zãrii pe bãtrînul Barg. De spaimã, se vede, si-a pierdut mintile, cãci tot timpul misca din buze si se bãtea cu pumnul in piept. Fatã in fatã cu el era un negustor grec care-si fãcea pe jumãtate semnul crucii, din cauza mîinii blocate.
    Dorind sã schimb cîteva cuvinte cu ei, fiecare îsi ducea cu greu degetul la gurã, atrãgîndu-mi atentia sã tac cãci era primejdios de a vorbi. Era o lipsã de aer totalã care fãcea ca lumea sã tuseascã. O santinelã cu cap de mongol striga pe gaura usei: "prekratiti sum", adicã încetati cu gãlãgia.
    Gînduri negre m-au obsedat tot timpul, pînã ce am adormit in picioare, fiind sustinut de presiunea altora. Pe la douã noaptea am fost trezit. M-am auzit strgat: Has Blancovici, cãci ei te chemau dupã numele mic si cel al tatãlui. Am rãmas buimãcit la auzul acestor cuvinte. Cu greu am putut sã ma strecor prin multime, ca sã pot iesi.
    Am fost dus la etaj, într-o camerã, unde stãtea la o masã un tinerel de vreo 22 de ani, îmbrãcat in niste pantaloni largi si cu o cãmasã brodatã.
    In dreapta mesei, pe un scaun, stãtea un alt tînãr, într-un costum modest, care m-a întrebat in limba maternã dacã cunosc limba rusã. Am rãspuns negativ. Atunci rni-au cerut sã-mi fac autobiografia. Am vorbit in romîneste dupã care se fãcea traducerea in limba rusa.
    Intrebîndu-mã ce am cãutat pe scãri, i-am rãspuns cã asteptam ora trei pentru a-l trezi pe Maximoff cu care trebuia sã plec in statiune.  Translatorul a confirmat spusele mele si a dat referinte bune, deoarece era client al farmaciei. Anchetatorul, schimbînd tonul, m-a întrebat dacã stiam cã in localul unde mã aflu acuma s-a instalat securitatea. I-am rãspuns cã nu. Luînd ca bune explicatiile mele, tînãrul anchetator mi-a înapoiat legãtura in care erau obiectele mele si mi-a zis cã sînt liber. Aceasta s-a întîmplat putin înainte de era cinci dimineata. Nu-mi venea a crede, dupã cc consideram cã soarta mea era deja pecetluitã. Am fost condus pe o scarã dosnicã spre o iesire lateralã si, de frica sã nu se rãsgîndeascã, sãream cite trei trepte deodatã. Cînd am ajuns in stradã, am început sã fug, uitindu-mã înapoi, sã vãd de nu vin dupã mine. Am trecut prin fata pietei ca sã ajung mai repede acasã. Mi-am cumpãrat un kilogram de pere pe care le-am mîncat pînã sã ajung acasã, asa de înfometat eram. Ajuns acasã m-am asezat pe treapta de la intrare si am adormit de obosealã. Dupã vreo ora de somn si vis m-am trezit si, vãzînd cã usa este închisã, m-am îndreptat spre geam bãtînd usor.
    La auzul peripetiilor si a emotiilor trãite de Has, Nakys, mîngîindu-l, l-a rugat sã nu mai plece nicaeri singur ci sã meargã totdeauna împreunã si ce va fi cu unul va fi cu toti. Has a acceptat. De atunci ne deplasãm in grup chiar pentru micile cumpãrãturi din piatã care se afla aproape de locuinta noastrã.

    A doua zi, tot orasul aflase de arestãrile masive operate de organele N.K.V.D.-ului, cãci sotiile si copiii arestatilor fuseserã si ei evacuati.   Pretutindeni, femei si fete, altãdatã îmbrãcate dupã ultima modã, cãutau, desculte si desbrãcate, adãpost pe la diferiti cunoscuti, acceptand, pentru a se putea odihni, beciul, podul sau fostele magazii de lemne. Casele celor evacuati au fost sigilate si rezervate familiilor militarilor si functionarilor sovietici. Aveau totul de-a gata: mobilã, asternut, haine, alimente, lucruri pe care nici unul dintre ei nu le-au vãzut sau avut in casele lor. La acestea se mai adãugau si locuintele complect mobilate ale celor care, spre a-si salva viata, le-au pãrãsit, fãrã a mai avea timp sã ia ceva.
    Noii ocupanti nici nu stiau cum sã se comporte in aceste apartamente elegante. De foarte multe ori nu erau în stare sã întrebuinteze furculitele si cutitele la masã. Luau totul cu mîna. Cumpãrau orice vedeau, începînd cu ceasuri de mîna pînã la pendule de perete si hârtie igienica, care pentru ei era o noutate. Ii vedeai mergînd pe stradã încãrcati cu diferite articole de care nu aveau nevoie.
    Vedeai pîlcuri de functionari si functionare, veniti de peste Nistru, pentru a organiza Basarabia dupã sistemul lor. Toti erau extrem de sãrãcãciosi îmbrãcati.
    Fiecare dintre ei fusese instruit de serviciul securitãtii. Ei trebuiau sã fie foarte prudenti în discutiile cu localnicii; tot timpul trebuiau sã laude regimul lor...

 

Has. Z. LAVI 

(fragment din volumul memorialistic "Moscova nu crede în lacrimi - Inchisoarea cea mare", Ierusalim, 1972)