GUVERNUL NATIONAL ROMÂN DE LA VIENA

de Horia Sima

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1993

Editia a II-a: Editura Gordian

 Timisoara 1998

INTRODUCERE

 

   Cu acest volum închei seria amintirilor mele din perioada colaborãrii Miscãrii Legionare cu Puterile Axei.
   Volumele anterioare de amintiri au fost urmãtoarele:

I. Sfârsitul unei domnii sângeroase
II. Era Libertãtii, vol.I
III. Era Libertãtii, vol.II
IV. Prizonieri ai Puterilor Axei

  Dupã finalul celui de-al doilea rãzboi mondial începe perioada europeanã a Miscãrii Legionare. Legionarii rãmasi în strãinãtate nu se puteau întoarce în tarã din cauza regimului comunist. Siliti de aceastã împrejurare, s'au risipit în lumea liberã, unii întemeindu-si rosturi statornice de viatã iar altii, cei mai multi, continuând, paralel, sã raspândeascã crezul legionar. Exilul legionar s'a manifestat cu o vigoare neobisnuitã în domeniul ziaristicii si al scrierilor. Activitatea legionarã, întreruptã în tarã din cauza persecutiilor, a iesit la luminã în tãrile occidentale, continuând opera marilor nostri înaintasi. Nimic nu s'a pierdut din scrierile antecesorilor nostri si au apãrut alte lucrãri de valoare cari au contribuit la cunoasterea si propagarea doctrinei legionare.
   Tin sã adaug cã problema guvernului de la Viena a mai fost tratatã cu multã competentã de d-l Faust Brãdescu într'o lucrare intitulatã cu acelasi nume si apãrutã la Editura Carpatii, în 1989. Faust Brãdescu s'a interesat precumpãnitor de aspectele politice, diplomatice si doctrinare ale aparitiei acestui guvern. Expunerea lui este fãrã egal. De o claritate desãvârsitã si de o argumentatie impecabilã.
   Eu m'am ocupat cu precãdere de frãmântarile prin care a trecut acest guvern pâna s'a închegat într'o formatie politicã si juridicã, de lupta în care s'a angajat cu inamicul si de toate acele eforturi zilnice, indispensabile pentru a-l mentine la un înalt nivel combativ. Cele douã lucrãri se completeazã formând un tot organic si oferind cititorului o vedere de ansamblu asupra originilor activitãtii acestui guvern.
   Fie ca lectura acestui volum sã serveascã la cunoasterea istoriei contemporane a poporului român în adevãrata ei înfãtisare, fãrã acele falsificãri si deformãri cu cari s'au îndeletnicit asupritorii nostri.

HORIA SIMA
Madrid, Bunavestire 1993

I. DE LA SÂRMELE GHIMPATE ÎN VÂRTEJUL RÃZBOIULUI

 

   Legionarii din lagãre, între cari mã numãram si eu, duceau o viatã pasnicã în cazematele pãzite de soldati si retele ghimpate. Zilele se scurgeau monoton, întrerupte doar de lectura cãrtilor. Si deodatã, ca un fulger, le ajunge la urechi stirea rãsturnãrii din România. Nu le venea sã creadã. A doua zi are loc bombardamentul lagãrului Buchenwald. Bombele cãzute i-au trezit la realitate. De acum viata lor nu se va scurge la adãpost de primejdii, ca mai înainte. Rãzboiul se apropie si de usa lor ferecatã.
Sederea lor în lagãr, dupã schimbarea din România, le-a schimbat si destinul. De acum Înainte viata le va fi solicitatã de necesitatile rãzboiului si vor trebui sa intre si ei în vârtejul ostilitatilor.
  O bruscã schimbare în existenta lor. Din internati într'un lagãr de concentrare au devenit un mãnunchi de luptãtori în rãzboiul contra Uniunii Sovietice.

 

1. ÎNTÂLNIREA CU CAMARAZII

Cartea mea anterioarã de amintiri, Prizonieri ai Puterilor Axei, se sfârseste cu întoarcerea mea la Viena, dupã scurtul popas de la Budapesta. Cu o masina condusã de un ofiter SS, pe nume Manteuffel, m'am întors la Viena, unde am descins la Hotel Imperial.
Directia Hotelului mi-a pus la dispozitie un mic apartament, format dintr'un dormitor, un antreu si o camerã de baie. Masa o luam la restaurantul hotelului, pe baza unor cartele pe cari le-am primit chiar din prima zi. Mi-am dat seama îndatã cã întoarcerea mea la Viena se datoreste faptului cã planul initial al guvernului german de a mã instala la Arad si a forma aici guvernul national cãzuse din cauza înaintãrii vertiginoase a diviziilor sovietice, sprijinite de armata românã. În fata lor, Germanii nu puteau opune nici o rezistentã pe linia Carpatilor, atât de propice pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice, din lipsa oricãrei rezerve în spatiul transilvan.
Cel dintâi act pe care l-am savârsit la Viena a fost sã convoc pe legionarii iesiti de câteva zile din lagãr, si care acum locuiau la hotelurile din Mariahilferstrasse si Palace, la o întrunire în sala cinematografului Porhaus, la 30 August 1944. Adunarea s'a tinut cu sprijinul si sub auspiciile Ministerului de Externe German, la orele douã dupã masa. Au asistat la sedintã Dr. Mathäa, din partea Externelor, si Lt. Goetz, din partea SS, însãrcinati si cu misiunea sã ia pulsul adunãrii la care participau legionari abia eliberati din lagãre.
Într'o cuvântare improvizatã, am expus camarazilor situatia în care se gãseste tara dupa 23 August si rãspunderile ce ne incumbã dupã schimbarea de front a României si ocuparea tarii de armatele sovietice. Referitor la internarea noastrã în lagãr, am rostit doar câteva cuvinte, aratând cã este o chestiune depãsitã de evenimente, acuma când tara noastrã suportã orori de nedescris din partea cotropitorilor din Rãsãrit. Datoria noastrã acum nu este de a comenta trecutul, ci sã cercetãm ce putem face, ce ajutor putem da armatei germane ca sã alunge hoardele bolsevice de pe teritoriul României.
Partea principalã a cuvântarii mele a fost închinata luptei în care trebuie sã ne angajãm acum, pentru a onora încrederea pe care si-a pus'o Führerul în noi si pentru a salva neamul din robia ce-l amenintã. Am înfierat actul de la 23 August, atât pentru trãdarea sãvârsitã contra aliatului german cât si pentru groaznicele urmari ce le va avea pentru soarta poporului nostru. N'am intrat în amãnuntele planului de actiune, deoarece nu le cunosteam nici eu în acel moment, totul depinzând de mijloacele ce ni le va pune la dispozitie Reichul german.
Am încheiat cuvântarea mea cu un vibrant apel la spiritul de eroism al legionarilor, amintindu-le de trecutul lor glorios si de îndatorirea noastrã ca, în acest ceas greu prin care trece natia, sã ne arãtãm vrednici de învãtãtura si jertfa Cãpitanului.
Dintre cele câteva sute de legionari cari au participat la aceastã manifestatie au lipsit cei din grupul dizident, cu exceptia câtorva, care au venit sã audã ce spun eu. N'am atins nici cu o vorba situatia lor si n'am fãcut nici o aluzie la ruptura din lagãr. Pentru mine, toti erau legionari si i-as fi tratat cu aceeasi dragoste si pe ei, în acel moment de destin pentru neamul nostru, când ne asteptau mari încercãri si primejdii.

 

2. CADRUL EXTERN

Din momentul stabilirii mele la Viena, relatiile cu guvernul german au intrat într'o nouã fazã. Cum era si firesc, legatura directã cu Cartierul General al Führerului din Prusia s'a întrerupt si am fost luati în primire de organele intermediare, de acele Stelle, cari corespondeau diverselor organe centrale, de cari depindeam pentru îndeplinirea activitãtii noastre.
Primele mele relatii la Viena, dupã revenirea de la Budapesta, apartineau corpului ofiteresc din SS. Am fãcut atunci cunostintã cu locotenentul Goetz, un tânãr extrem de binevoitor si dispus sã ne ajute cu tot ce putea prin interventiile lui pe la diferite autoritãti. Notez cã, din primul moment, ne-am manifestat ca guvern national, desi oficial acesta nu luase încã fiintã. Eu am cerut, de la primele convorbiri oficiale, sã se întârzie cu proclamarea lui efectivã, pânã ce voi strânge la Viena toate personalitãtile componente ale echipei de guvernare. Bulgarii au procedat altfel. Din primele zile ale aparitiei lor la Viena s'au constituit în guvern national, sub presedintia lui Tzankoff.
Mai târziu, echipa Goetz, care se îngrijea de noi si pãstra legãtura cu Statul Major al lui Himmler, s'a completat cu elemente de grad superior, cari si-au stabilit resedinta tot la Hotel Imperial. Conducerea supremã o luase acuma Tzeischka, ce detinea un rang înalt în ierarhia SS. Alãturi de el au aparut doi compatrioti de-ai nostri din Ardeal, cari apartineau sectiunii externe a lui SD. Erau camarazii Auner si Mathias Liebhart, cunoscuti de mine din tarã; ei au reusit sã scape prin fugã si, dupã nenumãrate peripetii, sã ajungã la Viena.
Cea dintâi aparitie oficialã a guvernului de la Viena, desi încã neconstituit, a fost la Radio Donau. Directorul acestui post, Schaub, era înalt functionar la Ministerul de Externe German. El ne-a primit la Viena, când am descins din avionul Führerului. Cum anuntarea existentei unui guvern national la Viena era de importantã capitalã pentru eficacitatea propagandei noastre în tarã, în câteva zile s'a rezolvat chestiunea emisiunii românesti de la Radio Donau. Schaub a trecut în sarcina noastrã rãspunderile acestei emisiuni si repede am constituit echipa care sã facã programele si sã le transmitã spre tarã. Trecerea emisiunii românesti de la Radio Donau sub controlul nostru a fost primul act prin care guvernul german ne-a recunoscut identitatea politicã.
Ajutorul principal al lui Schaub la Radio Donau si apoi în relatiile cu guvernul român si cu alte formatiuni de exilati a fost Dr. Mathiäa, tot compatriot din Transilvania, un om de o aleasã culturã si extrem de corect în relatiile cu noi. Dr. Mathiäa era aproape zilnic cu noi la Imperial, facând legatura permanentã cu superiorul lui, Schaub, si, prin acesta, cu Ribbentrop. El ne-a fãcut cunostintã cu celelalte personalitãti diplomatice de la Viena, cari îndeplineau diverse misiuni pe lângã organizatiile politice ale refugiatilor din tãrile cãzute sub robia comunistã. Tot Dr. Mathiäa ne-a procurat si sala unde am tinut întrunirea cu legionarii care s'a terminat cu intonarea vibranta a imnului Sfântã Tinerete Legionarã si a lui Horst Wessel Lied.
Cam la douã sãptãmâni de la instalarea noastrã la Hotel Imperial, am avut surpriza si bucuria sã revãd pe Profesorul Ernst Gamillscheg, Directorul Institutului German din Bucuresti, pe care-l cunoscusem în timpul guvernãrii noastre. Locuia în acelasi hotel si mi-a comunicat cã este însãrcinat de Ribbentrop sã ne asiste în relatiile noastre cu acest Minister. Gamillscheg era profesor de filologie romanicã, vorbea perfect româneste, încât orice dorintã a noastrã o putea traduce imediat si transmite fãrã întârziere forurilor competente. Profesorul n'a fost numai un functionar constiincios, ci si un om de suflet. Ca Director al Institutului German din Bucuresti, si-a dat seama de atmosfera tulbure ce domnea în jurul Maresalului Antonescu si a fãcut rapoartele cuvenite, prevãzând catastrofa din România. Dar avertismentele sale nu au fost luate în consideratie, ca atâtea altele, venite din alte pãrti. A avut norocul sã fie surprins de evenimente pe pamânt german, încât n'a împãrtãsit tragica soartã a celorlalti functionari ai Legatiei germane de la Bucuresti de a fi arestati de trupe românesti si predati apoi Rusilor.
Profesorul Ernst Gamillscheg a fost îngerul pãzitor al guvernului de la Viena. A sustinut întotdeauna demersurile noastre pe lângã instantele germane nu numai cu o corectitudine exemplarã, dar si cu o convingere nezdruncinatã. Traducerea în germanã a memoriilor destinate Ministerului de Externe nu numai ca era impecabilã, dar Profesorul mai adãuga si comentariile lui, facând anumite recomandatii favorabile nouã.
Relatiile noastre cu guvernul german n'au fost lipsite de dificultãti. Eu îmi imaginam cã dupã întrevederile avute la Cartierul General al Führerului, mã voi bucura de sprijinul Externelor fãrã nici o rezervã, în greaua sarcinã ce mi-am asumat-o ca, dupã dezastrul din tarã, sã creez un nou front de luptã. Dar n'a fost asa. Am trecut prin momente grele. Ernst Gamillscheg suferea cu noi când vedea cum suntem tratati de anumite autoritati germane si câtã nedreptate ni se fãcea, tocmai când era mai multã nevoie de întelegerea lor. Fãrã de el, fãrã de interventia lui permanentã, pentru a risipi nedumeriri si intrigi, nu stiu ce am fi fãcut. Îi port recunostinta nemarginitã acestui mare savant si patriot neprihãnit, care a iubit poporul român, iar pe noi, ultimii aliati ai Reichului, ne-a ocrotit si asistat pânã în zilele turburi ale capitulãrii Germaniei.
Pe la începutul lui Octombrie, îsi face aparitia la Imperial un nou personaj de la Ministerul de Externe German. Era Gesandte Dr. Günther Altenburg. Era un bãrbat impunãtor. Desi mai în vârstã decât noi, arãta totusi încã tânãr. Totdeauna surâzator si amabil. De o rarã inteligentã si extrem de atent în relatiile cu noi. Dupã ce l-am cunoscut mai bine, îmi ziceam cu amãrãciune: ce pãcat cã un diplomat de talia lui Altenburg, cu tactul si manierele lui, nu a fost trims la Bucuresti, în locul lui Killinger, care era în fond o minte marginitã, nepricepând nimic din situatia internã a României. Cine stie dacã nu ar fi schimbat destinul tãrii noastre.
Dr. Günther Altenburg a fost trimis de Ribbentrop la Viena ca sã reprezinte guvernul german pe lângã guvernul bulgar, constituit încã din primele zile ale lunii Septembrie de Profesorul Tzancoff. Sub presedintia acestuia, a intrat în guvernul bulgar si un bun prieten al Miscãrii Legionare, Colonelul Kantardjieff, seful unui partid national din Bulgaria. Altenburg a fost însãrcinat sã reprezinte guvernul german si pe lângã guvernul national român, a carui constituire fusese doar amânatã din propria mea dorintã. Guvernul bulgar nu avea nici el mai mult de patru personalitati componente. Chestiunea constituirii guvernului national român era pentru mine exclusiv o formalitate, care întârzia din motive tehnice: cei destinati sã facã parte din guvern erau împrãstiati si îi asteptam sã se întoarcã la Viena, pentru a proceda la întocmirea lui.
Dr. Günther Altenburg întelegea perfect situatia noastrã specialã. Am fost ridicati, sãltati peste noapte din lagãre, pentru a deveni aliati ai Reichului, într'un moment de restriste al existentei lui. Era înzestrat cu un simt politic remarcabil, cautând sa elimine orice frictiuni ce s'ar fi ivit între noi si diversele oficine de la Ministerul de Externe. În aceastã privintã se putea asemana cu Gamillscheg. Fara a iesi din cadrul consemnelor primite, cãuta sã le dea nuanta cuvenitã, pentru a nu rãni sensibilitatea noastrã. As putea spune cã am gãsit în Altenburg un al doilea protector al Legiunii.

 

3. ECHIPA DE LA RADIO DONAU

Dupã cum am scris mai înainte, emisiunea româneasca de la Radio Donau ni s'a pus la dispozitie din primele zile ale asezãrii noastre la Viena. Îndatã ce am ajuns eu aici si m'am întâlnit cu camarazii veniti de la Buchenwald, primul meu act administrativ a fost sã aleg dintre ei echipa care sã-si asume rãspunderea acestei emisiuni.
N'am avut nici o problemã, cãci aveam în mijlocul nostru un mãnunchi de strãluciti oameni de culturã, cunoscuti încã din tarã. ªeful emisiunii era Crisu Axente, Doctor în Drept de la Paris, ajutat de Paul Coston Deleanu, doctrinar si director de revistã, si de renumitul poet Horia Stamatu.
Am stabilit un program de lucru. Din când în când ma întâlneam cu ei pentru a le indica ce teme sã trateze cu precãdere. Dar nu era nevoie de interventia mea, cãci ei însisi, prin pregãtirea lor si prin simtul lor politic, se orientau fãrã gres în trierea informatiilor si alegerea subiectelor de tratat. Emisiunea româneasca de la Radio Donau era ascultatã cu mult interes în tarã, provocând puternice reactii contra nãvãlitorului din rãsãrit.
Germanii erau si ei extrem de multumiti de modul cum functiona emisiunea româneascã. N'am primit din partea responsabililor de la Radio Donau vreo reclamatie sau chiar o simplã observatie vreodatã. Colaborarea româno-germanã, cel putin în domeniul undelor, mergea impecabil. Echipa româneascã de la Radio Donau a întrecut toate asteptãrile, ramânând un model de colaborare lealã si rodnicã în slujba cauzei pe care o apãram în comun cu Germanii.
Radio Donau avea o sucursalã la Bratislava. În cadrul acestui post exista si o emisiune româneascã. Am fost invitati de Doctor Mathiäa ca sã luãm în primire si aceastã emisiune. L'am trimis la Bratislava pe Casapu-Coterlan, un legionar din Banat, licentiat în istorie, care s'a achitat în mod constiincios de aceastã misiune.
Înainte ca echipa Crisu Axente sã ia în primire emisiunea româneascã de la Radio Donau, am rugat pe doi legionari din grupa dizidentã sã se ocupe ei de difuzarea stirilor spre tarã. Erau camarazii Adrian Brãtianu si Nicolae Smãrãndescu, specialisti în materie, fiind angajati de multã vreme la Radio Berlin, emisiunea româneasca. Dar, dupa câteva zile, s'au retras, refuzând sa mai colaboreze, sub influenta lui Papanace, care începuse din primele zile actiunea de subminare a guvernului de la Viena, în curs de formare.

 

4. VÃD PE GENERALUL BERGER

Generalul Berger din SS era mâna dreaptã a lui Himmler. Avea sub comandã toate sectiunile din vastul angrenaj politienesc al Reichsführerului. Fata lui se cãsãtorise cu Andreas Schmidt si asa se explica înaintarea fulminantã a acestuia la rangul de sef al grupãrii Volksdeutsche din România.
L-am întâlnit pe Generalul Berger în cursul cãlãtoriei mele la Rastenburg. Ne-am salutat cordial, stiindu-l un prieten al Legiunii.
La 5 Septembrie 1944, primesc o invitatie de la Generalul Berger ca sã-i fac o vizitã la Bratislava, unde se gãsea pe atunci în interes de serviciu. Am plecat cu masina locotenentului Goetz de la Viena la Bratislava, care m'a condus pânã la biroul lui Berger. Am avut cu el o întrevedere afectuoasã, având ca temã principalã neîntelegerile dintre Reich si Miscare. ªi-a exprimat regretul cã nu a putut sã-si impunã punctul lui de vedere în politica externã a Germaniei. Mi-a explicat cu amãrãciune cã el a sustinut permanent teza ca Germania sã strângã relatiile cu toate miscãrile nationaliste din Europa si sã se sprijine precumpãnitor pe ele în apãrarea continentului nostru.
Si acuma rezultatele se vãd, a dat din cap cu tristete, cum s'a sfârsit si alianta germanã cu România.

 

5. HITLER IMI CERE UN LUCRU IMPOSIBIL

Abia instalat la Viena, si primesc o scrisoare de la Hitler, semnatã de el - singura legãturã ce-am avut-o cu Führerul -, prin care îmi cerea sã recrutez din Transilvania contingente de voluntari cu care sã astup pasurile Carpatilor contra iminentei invazii sovietice. Era la începutul lui Septembrie.
Am rãmas uluit de aceastã cerere. Bucuros l-as fi ajutat pe Führer, mai ales cü era în joc si soarta unei provincii românesti, dar nu vedeam nici o posibilitate de a împlini ceva eficace în directia indicatã de Hitler. Cum sã mobilizez fortele de luptã pe crestele Carpatilor? Pentru reusita planului ar fi trebuit sa fiu eu prezent pe teren, eu sau camarazii mei. Prin proclamatii nu se putea rezolva nimic. Ar fi trebuit ca eu sã mã pot deplasa în libertate din Banat si pâna la Brasov. Sã vorbesc cu oamenii, sã-i îndrum, sã-i înarmez si sã-i concentrez în punctele critice ale frontului. Dar pentru realizarea acestei operatii de anvergurã, aveam nevoie de un teritoriu de mobilizare, apãrat si pãzit de o altã fortã, pânã ce voi putea urni masele de oameni spre vârfurile Carpatilor. Ori, la data la care am fost solicitat de Hitler, diviziile sovietice se puseserã deja în mars pe vãile cari duceau spre trecãtorile Carpatilor. Ar fi fost necesar ca trupele germane sã astupe aceste trecãtori, pânã ce Miscarea ar putea mobiliza fortele suplimentare. Dar trupe germane de rezervã nu existau în Transilvania, afarã de mici contingente în retragere. Un vid militar imens se întindea dealungul Carpatilor Meridionali.
Cântãrind bine situatia, i-am rãspuns Führerului, pe acelasi canal pe care îmi venise scrisoarea, cã nu pot sã mã angajez în aceastã operatie, pentru motivul cã îmi lipseste un teritoriu de mobilizare. Dacã diviziile germane ar putea tine în loc inamicul, pânã când as putea sã concentrez rezervele din aceastã provincie, s'ar putea pãsi la aplicarea acestui plan.
Pentru a-mi arãta totusi lealitatea fatã de Reichul german, în acest ceas greu al istoriei lui, i-am propus lui Hitler o alternativa politicã. Sunt gata sã trimit în România pe cel mai bun om de care dispun, Constantin Stoicãnescu, cu o misiune fundamental diferitã. Nu sã mobilizeze oameni, nu sã întreprindã vreo actiune militarã, ci, dimpotrivã, sã încerce o rãsturnare din interior a actualului regim. I-am propus un 23 August invers, care sã se realizeze în favoarea Germaniei si a poporului român. Sunt convins cã acest plan ar reusi din cauza ororilor pe cari le savârsesc Rusii pe unde trec si care au îngrozit populatia. Aceastã stare de spirit, folositã cu tact si îndemânare, poate duce la o captare a fortelor militare românesti în favoarea vechiului aliat. Printr'o rãsturnare din interior, armatele rusesti ar fi prinse între frontul german si rebeliunea militarã din România si ar fi nimicite.
Alternativa politicã i-a surâs Führerului. Imediat a dat ordin ca Stoicãnescu sã fie expediat în zona frontului, de unde sã se strecoare în România. Decizia lui Hitler s'a executat cu o iutealã fulgerãtoare. Nici n'am avut timp sã schimb douã vorbe cu Stoicãnescu. A plecat fãrã sã ne mai vedem si fãrã sã am prilejul sã-i expun în amãnunt misiunea lui. ªi totusi Stoicãnescu, ajuns în tarã, a actionat exact în sensul vederilor mele si era pe punctul sã realizeze planul propus lui Hitler.
Îmbrãcat în uniformã germanã, Stoicãnescu a fost transportat în zona frontului pânã la Târgu-Mures, care se gasea încã sub ocupatia germanã. Când orasul a fost evacuat de Nemti, Stoicãnescu s'a ascuns pe la niste rude si apoi s'a strecurat la Bucuresti. Stoicãnescu a fost cel dintâi legionar din Germania care a cãlcat pe pãmântul tãrii.

 

6. O SCRISOARE DE LA RIBBENTROP

La 3 Septembrie 1944, asadar cam în acelasi timp cu primirea mesajului de la Hitler, Schaub, Directorul de la Radio Donau, mi-a înmânat o scrisoare din partea lui Ribbentrop, spunându-mi cu bucurie cã este o plenipotentã în alb, prin care Ministerul de Externe al Germaniei îmi acorda întreaga lui încredere si întregul lui sprijin pentru a proceda fãrã întârziere la constituirea guvernului national-român de la Viena. În scrisoare, Ribbentrop se afirma cã era de acord cu punctul meu de vedere pe care i l-am expus în întrevederea de la Rastenburg, ca din acest guvern sã facã parte precumpãnitor personalitãti legionare, ca un fel de nucleu central, care ar putea fi completat si cu alti români din diaspora, dispusi la o colaborare lealã cu Miscarea.
Aceastã scrisoare mi-a întãrit convingerea cã nu am nici un interes sã grãbesc formarea guvernului national de la Viena, când sunt atât de puternic sprijinit de la Cartierul General al Führerului. Fãrã îndoialã cã Ribbentrop nu mi-ar fi adresat acest mesaj de încurajare fãrã a se fi consultat cu Hitler.
Mai târziu mi-am dat seama cã am facut o gresealã sã nu procedez imediat la formarea guvernului de la Viena, asa cum au fãcut Bulgarii. Intrigi venite mai târziu de la nemultumitii din mijlocul nostru si din anumite cercuri germane ostile Miscãrii Legionare mi-au creat dificultãti atunci când am considerat momentul oportun ca sã constitui acest guvern. Aceastã scrisoare, mã gândeam pe atunci, mã punea la adãpost de orice surprize si îmi acorda rãgazul necesar ca sã mã ocup de treburile cele mai importante si anume acelea care priveau apãrarea comunã germano-românã contra invaziei sovietice. Formarea guvernului mai putea întârzia, considerându-l un act virtual achizitionat.

 

7. O EXPEDITIE ÎN ARDEALUL OCUPAT

Tot în primele zile ale lunii Septembrie, am pregãtit o echipã de legionari care sã treacã prin Ungaria în Ardealul ocupat si sã cerceteze stãrile existente acolo. Le-am fixat urmatoarele obiective:
1. Sã afle dacã s'au refugiat români din tara liberã si care ar trebui îndrumati spre Viena.
2. Sã stabileascã contacte cu Ardealul liber, pentru a descoperi dacã nu s'ar gãsi unitãti militare în acest spatiu dispuse sã treacã de partea guvernului national.
3. Sã încerce eliberarea legionarilor din închisoarea Aiud si alte închisori.
4. De a determina pe cât mai multi intelectuali români, în special oameni de culturã, sã nu ramânã sub Rusi, ci sã se retragã spre Apus.
Punctul extrem al înaintãrii lor în Ardealul ocupat era orasul Târgu Mures. În nici un caz sã nu pãtrundã în Ardealul liber. Dacã orasul Târgu Mures este amenintat de diviziile sovietice, ei sã se retragã spre Cluj si apoi sã se întoarcã la Viena.
Am ales ca sef al acestei echipe pe Vasile Iasinschi, pentru cã vorbea bine nemteste si se putea întelege cu însotitorii lor germani. Echipa a fost formatã din cele mai bune elemente ce le aveam la Viena. Li s'au procurat uniforme militare si documentatia corespunzãtoare cã apartin armatei germane. Ungurii nu se puteau lega de ei, având respect fatã de uniforma germanã. Au fost pilotati dintr'o localitate în alta de ofiteri germani. Când ajungeau într'o localitate, erau predati comenduirii locale a pietii, care se îngrijea de încartiruirea si hrana lor.
Echipa legionarã a ajuns pânã la Târgu Mures. Aici au avut bucuria sã se întâlneascã cu Constantin Stoicãnescu, plecat ceva mai înainte si care astepta momentul prielnic sã se strecoare în tarã. Tot acolo au dat de Nicu Iancu si de alti legionari care au trecut muntii si s'au concentrat aici, în vederea evacuãrii la Viena. Nicu Iancu se retrãsese de la Sibiu cu un detasament motorizat german, pentru a nu fi capturat de trupele sovietice, cari înaintau vertiginos spre crestele Carpatilor.
Echipa condusã de Vasile Iasinschi n'a zãbovit mai mult de 24 ore la Târgu Mures fãcând calea întoarsã spre nord, din cauza vestilor rele de pe front.
Târgu Mures a fost evacuat de germani si de ultimii refugiati la 11 Septembrie, cum relateazã Nicu Iancu. Pe la mijlocul lunii Septembrie, echipa legionarã, în frunte cu Iasinschi, a revenit la Viena. Cãzuse unul din echipã, Mihail Tase, fostul sef al organizatiei de Prahova. Mergând pe drum, undeva într'o localitate aproape de Tisa, a vãzut la marginea santului o grenadã. Aplecându-se sã o ridice, pentru a o azvârli mai departe, pentru a nu cãlca cineva pe ea, nu se stie cum a prins-o în mâini cã, în acel moment, grenada a fãcut explozie, omorîndu-l sub ploaia de schije.

 

8. REORGANIZAREA MISCÃRII

Cum era si firesc, una din primele mele griji, dupã stabilirea la Viena, a fost sã procedez la reorganizarea Miscãrii, dupã cum reclamau noile împrejurãri.
În locul Secretarului General al Miscãrii, Nicolae Petrascu, ce si-a pãstrat acest titlu în exil si a condus grupul de la Rostock, l-am Însãrcinat pe Comandantul Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, sã preia aceastã functiune. Alãturi de el, si în imediata subordine, am creat o nouã functiune, aceea de Vice-Secretar General al Miscãrii, pe care am încredintat-o Comandantului Legionar Iosif Dumitru, omul care a salvat, cu fermitatea si priceperea lui, unitatea grupului legionar de la Buchenwald. Dupã formarea guvernului national, Secretariatul General era condus de fapt de Dr. Iosif Dumitru, deoarece Corneliu Georgescu luase în primire postul de Ministru de Finante.
  Ca sef al cancelariei si ajutor al lui Iosif Dumitru, figura Doctor Ion Fleseru, fost prefect al judetului Sibiu. În modul acesta, Secretariatul General al Miscãrii era reprezentat de o echipã de personalitãti care impunea respect atât legionarilor cât si oficialitãtilor germane cu cari avea legaturã.
Am mai avut satisfactia sã primim din partea autoritãtilor germane vieneze, la indicatia Ministerului de Externe, un apartament pentru birourile Miscãrii în faimosul Palat Lobkowitz. Tot acolo ni s'a pus la dispozitie o salã mare pentru reuniuni si festivitãti.
Când am fãcut întâia vizitã la Secretariatul General al Miscãrii, am rãmas înmãrmurit de ce-am vãzut acolo. Camere cu ferestre înalte, împodobite în interior în stilul vechei Viene, cu o mobilã pretioasã din alte vremuri, fotolii, mese si birouri. În aceastã clãdire monumentalã în stil baroc si-a început activitatea Secretariatul General al Miscãrii.

 

9. APARITIA PREOTULUI PALAGHITÃ

Preotul Palaghitã se refugiase la Berlin în primul exil din Germania, în vara anului 1940. La început s'a atasat grupului Papanace, care ducea campanie pe atunci împotriva mea pe motivul cã as fi trãdat Miscarea, trecând de partea Regelui Carol. Mai târziu, începând din luna August, Preotul Palaghitã si-a revizuit pozitia, alipindu-se grupului de legionari ce mi-au rãmas credinciosi.
În cursul guvernãrii legionare, a fost numit Inspector General la Ministerul Cultelor de cãtre Profesorul Traian Braileanu, titularul acestui Minister. Mi-a creat în perioada aceasta oarecari dificultãti, punându-mã în conflict cu înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe.
Dupã lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 21-23 Ianuarie 1941, Preotul Palaghitã a ajuns în nu stiu ce împrejurãri în închisoarea Aiud. Presupuneam cã, fiind prins de actul de la 23 August la Aiud, a împãrtãsit soarta tuturor legionarilor din aceastã închisoare, fiind predat de noul regim justitiei comuniste, si deodatã Preotul Palaghitã apare teafãr si sãnãtos la Viena.
Dupã spusele lui, n'a stat pânã în momentul capitulãrii la Aiud. Din nu stiu ce motive, a fost transferat la închisoarea Suceava, care avea o faimã sinistrã, fiind socotitã una din cele mai grele închisori din tarã. Când s'a rupt frontul la 23 August, si trupele germane s'au retras peste munti în Transilvania, comandantul unei unitãti germane în retragere prin Suceava, a aflat cã în închisoarea de aici s'ar gãsi detinuti legionari. La ordinul lui, soldatii germani au pãtruns în închisoare si au eliberat pe toti detinutii. Preotul Palaghitã a fost luat chiar de trupele germane în retragere, trecut în Ardeal, si a fost îndrumat apoi la Târgu Mures, unde se formase un centru românesc pentru refugiati.
M'am bucurat nespus de mult de sosirea Preotului Palaghitã la Viena. Orice legionar salvat din tarã era pentru guvernul de la Viena de un ajutor nepretuit. L-am primit cu toata dragostea, nu numai pentru suferintele ce le-a îndurat în închisoare, dar si pentru serviciile ce le putea aduce în organizarea activitãtilor noastre guvernamentale. L-am numit seful comisiei de recrutare pentru armata nationalã a refugiatilor scãpati din tarã si cari izbutiserã sã ajungã la Viena. Misiunea lui era sã vorbeascã cu elementele tinere dintre refugiati, convingându-le sã se înroleze în armata nationalã. Trebuia sã fie zi de zi în contact cu noii refugiati si unde descoperea elemente apte pentru recrutare, sã le îndrume la unitatea noastrã în formatie la Kirschbaum.
Considerând apoi trecutul lui legionar si gradul de Comandant Legionar ce-l primise de la Cãpitan, l-am cooptat în Consiliul Comandantilor Legionari, un organ creat ad-hoc, al cãrui rost era sã dezbatã toate problemele privitoare la Miscare. Din sânul acestui Consiliu formau parte Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi, Dr. Iosif Dumitru, Dr. Ion Fleseru, Puiu Traian si altii. Preotul Palaghitã apartinea acestui grup de comandanti legionari care se întrunea sãptãmânal sub conducerea mea, ocupându-se de situatia internã a Miscãrii.

 

10. ODISEEA LUI EUGEN RATIU

Abia instalat la Hotel Imperial si unul dintre primii legionari cari mã cautã este fratele meu, Eugen Ratiu. Fusese si el internat în lagãrul Buchenwald si acum locuia, împreunã cu ceilalti camarazi, la Hotelul din Mariahilfstrasse. M'am bucurat vãzându-l vioi si sãnãtos si l-am întrebat de viata din lagãr. L-am omenit cu o mâncare mai bunã, cãci pe atunci, în primele sãptãmâni, primeam din partea serviciului de protocol trei cartele de alimente, în loc de una, cum avea dreptul fiecare cetãtean al Reichului. Câteva zile în sir, l-am avut mereu oaspete cu mine la masã.
La scurt timp dupã întâlnirea mea cu Eugen, am primit vizita unui tânãr ofiter de aviatie, care apartinea unui centru de parasutare din apropierea Vienei. Exista o scoalã unde se pregãteau elemente pentru a fi lansate dincolo de linia frontului, cu scopul de a culege si transmite informatii pentru aviatia germanã. Elevii acestei scoli erau recrutati nu numai dintre germani, dar si dintre tineri apartinând altor nationalitãti.
În cursul discutiei, ofiterul de aviatie mi-a explicat misiunea lui. Aviatia germanã avea nevoie de un punct de observatie în regiunea Arad - Timisoara, de unde sã se transmitã la Viena, prin TFF, ce avioane sovietice se gãsesc în acest spatiu si eventualele lor zboruri. Îmi cerea un om care, dupã o instructie sumarã, sã fie parasutat în aceastã regiune, cu aparatul de transmisie în spinare.
M'am gândit doar câteva minte asupra propunerii ofiterului german si i-am dat rãspunsul chiar în cursul acestei prime conversatii. Era o chestiune de urgentã, cum îmi declarase ofiterul. Vertiginoasa înaintare a diviziilor sovietice dezorganizase si serviciile informative germane de pe teritoriul României.
I-am rãspuns cã am un frate care cunostea regiunea, deoarece fãcuse scoala la Arad si, ca atare, îl cred apt sã îndeplineascã aceastã misiune. Voi vorbi cu el si îi voi da rãspunsul cât de curând.
La proxima întâlnire cu Eugen Ratiu, i-am explicat acestuia convorbirea avutã cu ofiterul de aviatie si de ce m'am gândit la el. Fãrã nici o sovãire, Eugen mi-a rãspuns cã el este gata sã facã saltul cu parasuta în tarã si sã facã acest serviciu aviatiei germane.
Când a revenit ofiterul german la Imperial, l-a gasit pe Eugen Ratiu la mine. I l-am prezentat si i-am explicat din nou cã este omul cel mai potrivit sã ducã la bun sfârsit aceastã operatie.
Din aceastã zi, pe la Începutul lunii Octombrie 1944, nu l-am mai vãzut pe Eugen Ratiu. Notez cã Eugen nu fãcuse scoala de TFF si, cum parasutarea nu putea întârzia prea mult, ofiterul german i-a pus la dispozitie un alt tânãr care terminase acest curs. Cu nume conspirativ, acest tânãr se chema Marinescu si doar atâta aflase Eugen cã era originar din Banatul sârbesc. Misiunea lui Eugen Ratiu era sã procure informatiile referitoare la aviatia sovieticã, iar misiunea lui Marinescu era sã le transmitã prin TFF la Viena.
Cum am aflat mai târziu, Ratiu si însotitorul sãu Marinescu au fost luati de ofiterul german si dusi la o casã conspirativã a serviciului aerian, aflata la Viena. Dupa câteva zile de asteptare, acelasi ofiter i-a dus cu masina la un depozit al lor de echipament pentru parasutare. Aici si-au ales echipamentul de care aveau nevoie si au învãtat în mod sumar utilizarea lui. N'au stat mult nici aici, cãci au fost transportati într'o comunã asezatã pe Valea Râului Mürz. Aici centrul aerian german avea o scoalã specialã, unde se fãcea instructia cu arme, se realizau exercitii de parasutare si se completau cunostintele de transmisiuni.
Cei doi români au locuit la Hotelul Zur Post. Au stat aproximativ o sãptãmânã si în acest rãstimp Eugen Ratiu a reusit sã-si însuseascã alfabetul Morse.
Dupã aceastã perioadã sumarã de pregãtire, cei doi tineri români au revenit la Viena, unde au locuit tot într'o casã specialã a Serviciului Aerian German. Asa a trecut luna Octombrie si au intrat în Noiembrie, asteptând de la o zi la alta ziua parasutãrii.
Într'o zi au fost dusi cu masina la aeroportul de la Wiener-Neustadt. Acolo au fost îmbarcati într'un avion Heinkel 111, cu tot echipajul pentru parasutare. Avionul a decolat noaptea. În drum spre România a început o ploaie torentialã. Cum parasutarea nu se putea face pe aceastã ploaie, avionul s'a îndreptat spre Budapesta, unde a aterizat. La Budapesta, au asteptat câteva zile, în speranta cã timpul se va îndrepta. Dar cum vremea rea continua, s'au reîntors la Wiener-Neustadt, asteptând ca vremea sã se schimbe.
În sfârsit, la începutul lui Decembrie, avionul a pornit din nou spre România. În afarã de cei doi români, în avion mai era un musafir, o fatã a cãrei destinatie era Iugoslavia. Dupã ce fata a fost parasutatã în Iugoslavia, avionul s'a îndreptat spre Ungaria, ca apoi sã ajungã deasupra Aradului. Parasutarea a avut loc în 4-5 Decembrie 1944, la orele unu noaptea.
Apropiindu-se de Arad, pilotii avionului au socotit cã apãrarea antiaerianã e prea puternicã deasupra orasului si au decis sã nu treacã în România, cum era planul initial, ci sã sãvârseascã operatia de parasutare tot pe teritoriul maghiar, la vreo 30 de km de granitã. Cei doi români au coborît fãrã incidente de la 1.000 de metri înãltime, dar, ajuns pe pamânt, Eugen Ratiu a constatat cã s'a rãsletit de camaradul lui de zbor. A strigat dupã el, a umblat împrejur câtva timp, dar n'a dat de urma lui. Atunci s'a hotarît sã plece singur spre Arad.
Ei aveau în grijã douã aparate, unul pentru pãdure, cu baterii, si altul pentru oras. Dupa ce a îngropat echipamentul, s'a uitat la busolã, care  indica rãsãritul, unde serpuia granita spre România.
Timpul era rece, fiind Început de Decembrie. Un usor strat de zãpadã acoperea pamântul. Fiind pe câmp si încã întuneric, Eugen s'a bãgat într'o claie de porumb, unde a asteptat sã se facã ziuã. În timp ce stãtea în ascunzis, a auzit pasi de oameni care se duceau la lucru si vorbeau între ei ungureste.
Când s'a luminat de ziuã, a pornit din nou spre rãsãrit. Foamea si-a astâmpãrat-o cu cafeaua neagrã, pe care o avea într'un termos, si cu niste biscuiti. Cam pe la orele 10 a dat de o casã tãrãneascã singuraticã. Intrând în casã, a cerut niste lapte. tãranii unguri i-au dat lapte si Eugen nu a ramas dator, plãtind cu pengö. La plecare li se dãduserã lei, pengö, ruble si niste monede englezesti de aur. A plecat de acolo mai departe. Spre searã a dat de un alt sãlas, tot asa o casã singuraticã si tot pe teritoriul maghiar. tãranul s'a nimerit sã fie român, i-a cerut acestuia sã-l lase sã doarmã peste noapte la el. L-a primit bucuros, dându-i si de mâncare. I-a plãtit si acestuia ce se cuvenea. A doua zi de dimineatã, la plecare, tãranul îi spune:
Domnisorule, mai stai la noi.
Dar Eugen Ratiu era grãbit sã ajungã în tarã, gândindu-se cã cel de la Viena asteapta vesti de la el. Era 7 Decembrie.
tãranul i-a arãtat lui Eugen drumul spre frontierã. Nu era mai mult de un kilometru. Când a ajuns la frontierã, a constatat cã nu era marcatã decât de un sant adânc de nãmol si se putea trece peste o punte de scânduri. Nu era nici o pazã. Trebuie adãugat cã Rusii erau deja în Ungaria, dar pe frontierã nu se vedeau soldati. Satul în care a intrat Ratiu pe teritoriul românesc se chema Tornea. Era pustiu. Nu se vedea tipenie de om. Case pãrãsite. Din sat mergea o sosea spre Arad, dar Eugen nu s'a avântat pe drumul acesta, ci a înaintat paralel cu soseaua, la vreo 20-30 metri distantã, deoarece observase miscari de trupe rusesti si românesti înaintând în directia Ungariei.
Asa mergând, povesteste Eugen Ratiu, spre searã, a ajuns la Arad. La bariera orasului era o mare multime de oameni care se înghesuia sã intre în oras. Care era cauza înghesuielii? Se fãcea control de cãtre politie. Ratiu nu putea sã treacã prin controlul politienesc si a reusit sã se strecoare dincolo de barierã si apoi sã o ia pe strada ce ducea în oras. El avea în spate aparatul de transmisie. Nu stie precis cum s'a întâmplat, dar n'a facut nici 20 de metri pe ulitã si un politist strigã la alti politisti, arãtându-l cu degetul:
Ãsta e legionar.
Dupã toate probabilitãtile, crede el, politistul ce l-a aratat cu degetul îl cunostea mai de mult, pentru cã fãcuse scoala la Arad si locuise în acest oras multã vreme. La strigãtele primului politist, a venit un altul si a pus mâna pe el. Atunci s'a smucit si a luat-o la fugã. Dar n'a putut face mai mult de o sutã de metri, cãci politistilor le-a venit în ajutor lumea de pe stradã. Oamenii, alarmati de strigãtele politistilor, i-au tãiat calea. Au venit politistii, l-au prins de mâini si l-au dus la comisariatul din cartier, cu aparatul în spate. Comisarul a telefonat la chesturã si de acolo a primit ordin ca spionul sã fie imediat dus în fata chestorului.
La chesturã, Eugen Ratiu a fost îndatã coborît în beci, într'o celulã, iar aparatul a fost dus pe biroul chestorului. Vãzând aparatul, chestorul, dându-si seama de importanta capturii, a telefonat imediat la Rusi. Dupã o primã confruntare, <<spionul>> a fost din nou coborît la beci, în asteptarea ordinelor de la comandamentul rusesc. De astã datã, i-au dat si un însotitor, un politist legat de bratul lui, care a stat tot timpul în celulã cu el.
A doua zi dimineata, Ratiu a fost scos din celulã si dus la biroul chestorului. Aici erau adunate multe notabilitãti din politie si administratie, vreo 15 persoane. Un colonel i-a spus:
De multa vreme te cãutam si acuma ne-ai cazut în mâini.
Deodatã apare un maior rus. Fãrã multã vorbã, ofiterul rus se uitã la ei si apoi i se adreseazã lui Eugen, facându-i semn:
Poidem (mergem).
A plecat cu el. Cu aceastã scenã la chesturã se terminã faza româneascã a arestãrii lui Ratiu si începe ancheta ruseascã.
A fost dus la Comandamentul rusesc al orasului, care se afla tot în Centru, nu departe de chesturã. Acolo a fost interogat chiar de Comandantul Militar al Aradului. De interpret servea un ofiter evreu, care vorbea bine româneste. Întrebarea principalã a fost dacã bombardamentul de cãtre avioane germane a gãrii Arad, care avusese loc cu o zi înainte, a fost comandat prin aparatul cu care a zburat el. I-a rãspuns cã nu crede, deoarece el n'a fãcut scoala TFF si cã trebuie sã astepte pe un alt român, care fãcuse cursurile, si cãruia trebuia sã-i procure o locuintã clandestinã în Arad.
L-a întrebat în continuare dacã vrea sa lucreze pentru ei. I-a rãspuns ca el n'a facut nici o scoalã specialã de spionaj si nici nu cunoaste TFF, si a venit doar cu misiunea unicã de a gãsi o locuintã în oras celuilalt însotitor, de care s'a pierdut. Comandantul n'a mai insistat. Audienta se terminase. A fost scos apoi afarã din birou. La poartã îl astepta un camion cu trei soldati rusi. Era si ofiterul evreu, interpretul, care s'a asezat lânga sofer. Ratiu, nelegat, a intrat în camion pãzit de cei trei soldati.
Camionul a pornit spre frontul din Ungaria si s'a oprit într'o micã localitate, unde functiona un Tribunal Militar rus de contraspionaj. A fost luat în primire de cãtre un maior rus, care i-a luat o declaratie, referitor mai ales la datele personale. Interogatoriul a avut loc într'o casã tãrãneascã maghiarã. A fost apoi invitat la masã, cu întreg personalul Tribunalului si cu interpretul evreu. Un tãran servea masa, bucate ce avea omul în casã. Au bãut si un pahar cu vin si au fumat si niste tigãri. Dupa masã, a fost încartiruit provizoriu într'o mansardã a casei si, dupã câteva zile, a fost dus la închisoarea localã, o închisoare maghiarã, plinã acuma numai cu prizonieri de-ai Rusilor.
Chiar în noaptea urmãtoare, Ratiu a fost scos din celulã si dus la anchetã. Ancheta a tinut noapte de noapte din 10 Decembrie 1944 pânã în 19 Ianuarie 1945.
La 19 Ianuarie, o nouã schimbare. Toti cei din închisoare, condamnati pentru diferite fapte, au fost încãrcati într'un tren cu directia România. Ratiu nu fusese condamnat în localitatea maghiarã, dar intrase în lotul lor. La Ploiesti, Eugen Ratiu, împreuna cu câtiva sasi, au fost dati jos din tren si, cu un alt tren personal, transportati la Bucuresti. De la garã, cu o masinã, Ratiu a fost dus singur la o casã conspirativã a Rusilor. N'a aflat în ce cartier era aceastã casã. Acolo a fost introdus într'o celulã si pãzit la fereastrã de un câine-lup.
În aceastã casã a continuat ancheta pe baza celor declarate în Ungaria. De interpret servea un alt ofiter. Vechiul interpret, ofiterul evreu, rãmãsese în Ungaria. Si acesta stia bine româneste. Dupã câtva timp, a fost scos din aceastã locuintã si mutat într'o altã casã, unde, spre surprinderea lui, a gãsit mai multi detinuti în aceeasi camerã.
În ziua de 18 Martie 1945, Eugen Ratiu, împreunã cu câtiva din detinutii aflati aici, au fost scosi de aici si, cu o masinã, transportati la un aeroport, care era în paza exclusivã a Rusilor. Acolo îi astepta un avion, în care au intrat 7-8 persoane. Destinatia Moscova.
Dupã câteva minute, spune Ratiu, am vãzut si o doamnã intrând în avion. Era Maria Antonescu, tristã si cu obrajii cãzuti. Ea a fost asezatã lângã cabina pilotului, cu spatele spre noi. Erau si douã fete germane, cari fuseserã probabil spioane si acuma îsi luau si ele zborul spre Moscova. În spatele celor adusi împreunã cu Ratiu se mai vedea un grup de ofiteri germani în uniforme. Paza era asiguratã de un ofiter si trei soldati. Ofiterul avea la el aparatul cu care venise Eugen Ratiu si într'un plic banii ce-i gãsise la el, corpuri delicte ce trebuiau prezentate Tribunalului de la Moscova, în fata cãruia trebuia sã se judece procesul sãu si sã se pronunte sentinta.

 

11. SOSIREA DOAMNEI IASINSCHI
SI A SOTIEI MELE LA VIENA

Dupã necazul ce l-a avut cu justitia antonescianã, sotia mea a locuit în apartamentul Doamnei Iasinschi din str. Olari. Ea s'ar fi mutat la Brad, la familia ei, dacã n'ar fi existat contra ei un ordin de domiciliu fortat, emanat de la Consiliul de Rãzboi, la indicatia lui Antonescu. Aceastã dispozitie era fãrã sens. Ce putea sã întreprindã ea contra securitãtii regimului? Ar fi fost bucuroasã sã-si vadã de necazul ei în singurãtatea de la Brad. Asa se face cã în tot cursul rãzboiului a fost obligatã sã rãmânã la Bucuresti, muncind pentru a-si câstiga existenta la un birou de import-export, condus de un camarad de-al nostru, Pruna.
Dar iatã cã vin marile bombardamente asupra Capitalei din 1943-1944. În primãvara acestui an, sotia mea s'a gândit sã încerce sã plece la Brad, unde era mai adãpostitã de teribilele bombardamente ce se dezlãntuiserã asupra Capitalei. Desi dispozitia de domiciliu fortat era încã în vigoare, se gândea cã Maresalul, coplesit de alte probleme, nu se va mai interesa de cazul ei, când frontul se apropia cu pasi gigantici de fruntariile tãrii.
Când se zbãtea coplesitã de aceste nelinisti, sotia mea si-a gãsit un ocrotitor nepretuit în Generalul Mitrea. Generalul s'a interesat pe la Justitia Militarã, explicându-le de ce Doamna Sima vrea sã pãrãseascã Bucurestii. Rãspunsul ce l-a primit a fost cã interdictia de a pãrãsi Capitala nu mai e o actualitate. Generalul Mitrea cu sotia lui au avut apoi bunãvointa sã o conducã cu masina lor pânã la Brad. La scurt interval a sosit la Brad si Doamna Iasinschi cu fiul ei, Dan. Astfel gospodaria lor comunã de la Bucuresti s'a refacut la Brad, în casa primitoare a Doamnei Florea, mama sotiei mele. Familia Iasinschi s'a bucurat la Brad de cele mai calde atentii, rãsplãtindu-le grija ce i-au purtat-o sotiei mele în timpul surghiunului antonescian.
  Dar iatã cã actul de la 23 August le-a rãsturnat toate prevederile. Puhoiul sovietic intrase în Capitalã si se îndrepta vertiginos cãtre pasurile Carpatilor. Dacã Doamna Iasinschi nu ar fi venit la Brad, ar fi cãzut victimã hoardelor bolsevice. Dar, mai departe, ce se putea întâmpla cu ele? Nu erau salvate. Doar câstigaserã ceva timp, în speranta unei alte iesiri. S'au iscat discutii între cele douã doamne. Sã rãmânã la Brad sau sã-si caute refugiu mai departe, spre Ungaria si apoi spre Viena? Doamnele auziserã chemarea mea de la Radio Donau si înclinau sã se îndrepte într'acolo.
Atunci a avut loc un fapt militar neasteptat. Trupele maghiare, aliate cu Reichul, au ocupat orasul Arad si se pregãteau sã înainteze în teritoriul României, pe Valea Muresului. Se deschisese o portitã de scãpare din nou. Din nou sovãieli, îndoieli, dacã este bine sã pãrãseascã Bradul, pentru a merge spre Vest, sau a astepta rezultatul operatiilor militare. În aceste momente, un rol decisiv l-a avut Dan Iasinschi, care a insistat pe lângã mama lui si pe lângã sotia mea sã plece din Brad, cu atât mai mult cu cât trupele maghiaro-germane fuseserã blocate la Arad si nu înaintau în teritoriul românesc. Poate cã ar mai fi întârziat si atunci dacã nu s'ar fi produs un semnal de alarmã. Autoritãtile locale primiserã dispozitii sã tinã sub supraveghere pe Doamna Sima. Aceastã stire, primitã de la prieteni apropiati, le-a determinat pe cele douã doamne sa nu mai întârzie. Cu un tren de noapte si cu multã grijã sã nu fie vazute la garã, au plecat de la Brad la Arad.
A doua zi dimineta au ajuns la Arad, oras care într'adevar era ocupat de trupe maghiare. Au fost rãu impresionate sã vadã cã una din primele preocupãri ale trupelor de ocupatie a fost sã schimbe firmele românesti ale prãvãliilor cu firme scrise în limba maghiarã. Odatã cu familiile noastre, a pãrãsit Bradul si un grup de legionari din aceastã localitate, în frunte cu profesorul Safta.
Întreg grupul si-a gãsit repede adãpost pe la diferite cunostinte si familii legionare. Sotia mea, împreuna cu Doamna Iasinschi, au fost gãzduite la Profesorul-preot Berghian. Aceastã stare de asteptare si neliniste a durat aproximativ o sãptãmânã. În cele din urmã stirile de pe front nu mai lãsau nici un dubiu asupra rezultatului final al acestei bãtãlii. Rusii, sprijiniti de români, vor ocupa întreg Ardealul. Autoritãtile germane primesc ordin sã pãrãseascã Aradul. Luând contact cu reprezentantii germani, cele douã doamne au declarat cine sunt si îndatã li s'a fãcut loc în ultimul tren ce pãrãsea orasul. Odatã cu ele a plecat atât Dan Iasinschi cât si întreg grupul legionar de la Brad, în numãr de 12, în frunte cu Profesorul Safta.
De la Budapesta, cu un alt tren, au pornit spre Viena. La frontiera austro-maghiarã toti cãlãtorii au fost supusi unui sever control medical, cu mãsuri de dezinfectare, pentru a nu introduce boli molipsitoare în Reich. La Viena, întreg grupul a fost condus de la garã într'un lagãr de refugiati, pentru a lua contact cu organele guvernului national. Cel ce mi-a adus stirea de sosire a sotiei mele si a Doamnei Iasinschi, împreunã cu Dan, a fost Corneliu Georgescu. M'am dus repede cu o masinã si i-am luat pe toti la Hotel Imperial. Pentru familia Iasinschi, nu am avut la îndemânã decât o camerã modestã alaturi de noi. Mai târziu, din partea serviciului de protocol, a primit si familia Iasinschi o locuintã mai spatioasã.
În acel moment, Vasile Iasinschi nu se afla la Viena. Încã nu se întorsese din misiunea lui din Ungaria. Doamna Iasinschi era îngrijoratã. Dar iatã cã, dupã douã zile, apare si Vasile Iasinschi. Bucuria a fost mare, cãci nu se vãzuserã de patru ani. Sã fi fost pe la jumãtatea lunii Septembrie.

 

12. ECHIPA ANDREAS SCHMIDT - NICOLAE PETRASCU

Fiind sef al minoritatii germane din România, Andreas Schmidt nu putea lãsa pe connationalii lui în voia soartei. Era o obligatie politicã si moralã s' se întoarcã în tarã. Frontul nu s'a putut stabiliza nici pe Carpati, cum voia Hitler, lipsind efectivele militare în aceastã zonã. Andreas Schmidt s'a gândit cã, cu ajutorul legionarilor, ar putea sã se producã o rãsturnare internã în România, readucând-o în tabãra Puterilor Axei si salvând în acelasi timp si Grupul Etnic German de la represaliile sovietice. El era de acord cu planul nostru, ca, în loc de o actiune militarã contra armatei sovietice, imposibil de realizat, sã încercãm un anti-23 August, o contra-loviturã, cu ajutorul fortelor politice si militare ale tãrii, constiente de nenorocirea ce se va abate asupra tãrii prin invazia bolsevicã. Cu acest gând plecase si Stoicãnescu si în acel moment se afla în tarã, lucrând la realizarea acestui plan.
Andreas Schmidt cunostea conceptia mea de luptã, din rãspunsul ce l-am dat Führerului. Fiind rãspunzãtor de soarta Grupului Etnic German, voia sã participe la aceasta încercare de a provoca o reactie din interior în România, care sã determine pe Rusi sã se retragã peste Carpati. Andreas Schmidt îmi ceruse ca sã fie însotit în tarã de un grup de fruntasi legionari, cu autoritate suficient de mare ca sã acopere toatã aria legionarã a tãrii, putând sã mobilizeze efectivele necesare unei actiuni interne. În acel moment gândul meu coincidea cu dorinta lui Andreas Schmidt, dându-mi seama cã Stoicãnescu, singur, oricât de strãlucit si-ar îndeplini misiunea lui, nu putea în paralel sã ia contactele necesare cu legionarii din tarã. Avea nevoie sã fie sprijinit de organizatia noastrã si pentru realizarea acestui scop, trebuie sã se întoarca în tarã alte cãpetenii, cu autoritate necontestatã, care sã-i asigure contactul cu legionarii liberi.
Asa se face cã m'am decis, profitând de zborul ce voia sã-l întreprindã Andreas Schmidt în tarã, sã-i ofer ca însotitori pe cele mai bune elemente de care dispuneam atunci la Viena. Seful acestui grup era Nicolae Petrascu, care si-a ales ca ajutor pe Nistor Chioreanu, fostul sef al Regiunei Ardealul de Sud. Tot din grupul acesta fãcea parte si Ilie Colhon, sef al judetului Alba, si alti fruntasi legionari, cari se bucurau de o faimã recunoscutã în întreaga tarã. În total, 8 legionari.
Plecarea acestui grup s'a fãcut repede, fãrã nici o instructiune specialã, doar cu cunostinte sumare de parasutare. Grupul si-a luat zborul la începutul lunii Octombrie spre România. Din cauza artileriei anti-aeriene rusesti, care i-a reperat, au fost siliti sã se îndrepte spre Iugoslavia si sã se coboare cu parasuta în Banatul sârbesc. de aici, cu mari greutati, au reusit sã treacã frontiera si sã pãtrundã în România, unde au început actiunea de organizare a Miscãrii.
Stoicãnescu dispunea acuma de un sprijin efectiv în masa poporului, prin camarazii veniti de la Viena. Acestia au luat contact imediat cu legionarii liberi si i-au îndrumat sã-si strângã rândurile si sã se pregãteascã de luptã contra cotropitorului.

13. VIGUROASA INTERVENTIE A ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC

Îndatã ce s'a auzit de capitularea României, în seara de 23 August 1944, Românii din Banatul sârbesc, care pâna atunci s'au îngrijit de primirea si gãzduirea legionarilor refugiati din România, alungati de teroarea antonescianã, s'au aflat în fata unei situatii cu totul neprevãzute si primejdioase. Pâna acum numai partizanii lui Tito, infiltrati si în Banat, redusi la numãr, le creau neliniste si teamã. Cu ruperea frontului din România si iminenta penetratie a diviziilor sovietice, o nouã amenintare, mult mai gravã, se cernea asupra lor. Dacã Timisoara va cãdea în mâna bolsevicilor si soarta lor va fi pecetluitã. Strânsi în chingi între partizanii lui Tito si trãdarea din România, nu mai exista pentru ei nici o scãpare. Aceasta era judecata fratilor Români din Banatul sârbesc.
Legionarii din aceastã provincie aveau o altã viziune a situatiei. Ei au reactionat pe linia guvernului de la Viena. Auzind apelul meu din 26 August, de la postul Radio Donau, Pavel Onciu, seful legionarilor din Banatul sârbesc, a intrat imediat în contact cu grupurile legionare din satele românesti, îndemnându-i sã-si mobilizeze efectivele pentru a participa la lupta contra invaziei comuniste. Centrul românesc cel mai important din regiune era Vârset si din aceastã localitate Onciu a trimis curieri în toate pãrtile. Odatã legãturile luate cu legionarii din Banatul sârbesc, Pavel Onciu s'a dus la Belgrad, pentru a stabili o coordonare eficace cu grupul german. În consfãtuirea avutã cu ofiterii germani din Comandamentul de la Belgrad, a constatat si la acestia aceeasi hotarîre de a continua lupta. Au stabilit împreunã cã ceea ce se poate salva în împrejurãrile existente, dupã ruperea frontului din România, era ca sã fie aparatã cel putin partea de Vest a tarii, cu capitala Timisoara si cu pasul Orsova. Dupã cum a aflat Pavel Onciu la Belgrad, toate unitãtile militare din aceastã regiune, fie ale armatei germane, fie organizatiile paralele grupului german din Banat, au fost puse sub comanda Generalului Phleps, care va conduce operatiile spre România. În Banatul sârbesc, Generalul Phleps si-a fixat ca punct de sprijin orãselul Becicherecul Mare. În aceastã localitate au început pregãtirile de concentrare si organizare a tuturor fortelor germane din regiune. Ofiterii de la Becicherec erau optimisti, sperând în sosirea mai multor divizii germane din sudul Balcanilor, care nu se mai puteau mentine, dupã prãbusirea frontului din România.
Pavel Onciu a stabilit cu Comandamentul German de la Belgrad bazele unei colaborari. Grupele românesti din Banatul sârbesc, împreunã cu cei ce se vor refugia din România, se vor atasa Comandamentului local al Generalului Phleps de la Becicherecul Mare.
Mergând la Becicherecul Mare, Pavel Onciu a luat contact cu ofiteri de sub comanda Generalului Phleps si au stabilit un plan comun de bãtãlie, pe baza urmãtoarelor puncte:
Formarea unui Centru de Instructie pentru voluntarii români la Chichinda Mare.
Stabilirea a trei centre ofensive spre România, Chichinda Mare, Vârset si Biserica Albã.
Fixarea ca obiectiv imediat: cucerirea orasului Timisoara si, în vederea acestei actiuni, trebuie trimisi într'acolo oameni pentru a pregãti ofensiva.
Planul de actiune era bine întocmit, dar succesul depindea de ajutorul ce-l va da armata germanã ce se retrãgea din Balcani. Centrul de instructie de la Chichinda Mare era format din soldati si ofiteri germani, în jurul cãrora s'au adãugat un numãr însemnat de voluntari români. S'au înrolat în aceastã unitate Locotenentul Vintan si Cãpitanul Dreve, refugiati din România. Tot acestui grup s'a încadrat un grup de legionari timisoreni, sub conducerea lui Icã Tãnase. De la Viena am trimis un alt grup de sustinere, format din Ilie Smultea, Alexandru Popovici, Iosif Gãvãginã si Ion Cerbu. Acestia au fost îndrumati de Pavel Onciu sã întãreascã Centrul de la Chichinda Mare.
De la Chichinda Mare, sub comanda lui Icã Tãnase, s'a organizat o serie de infiltratii în regiunea Timisoara, cu ea a avut loc incursiunea mult asteptatã. O trupã mixtã, formatã din soldati germani, voluntari germani din Banat si voluntari români, a trecut frontiera pe la Jimbolia, fãrã a întâmpina rezistentã. Au ajuns pânã la marginea Timisoarei, dar mai departe n'au putut înainta, deoarece diviziile sovietice intraserã deja în oras. În fata acestei situatii de fortã majorã, detasamentul mixt germano-român a fost silit sã se retragã. N'a suferit pierderi, cu toate cã Rusii i-au descoperit si au tras dupã ei cu tunuri si tancuri.
La Centrul Vârset, actiunea s'a desfãsurat în felul urmãtor. Acest centru era format din legionari localnici, sub comanda lui Traian Mucuceanu, Directorul Bãncii Luceafãrul, si din refugiati din România, sub conducerea lui Ilie Rotea. De la Viena am trimis pe Octavian Rosu, care a luat comanda grupului format la Vârset. Obiectivul acestui grup era sã ocupe Oravita si apoi pe Valea Râului Bozovici sã ajungã la Bãile Herculane. Octavian Rosu, luând contact cu autoritãtile germane, a stabilit un plan comun de bãtãlie. O unitate germanã de vânãtori de munte va ataca în directia Anina, iar voluntarii români, ocrotiti de aceastã acoperire, au pus stãpânire pe Oravita în numele guvernului national român si au început organizarea rezistentei în judetul Caras. Din nefericire, detasamentul german de vânatori era prea slab pentru a putea mentine pozitiile ocupate, iar ajutor de la alte trupe germane nu venea. Dupã câteva zile, grupul de actiune Rosu Octavian a fost si el silit sã batã în retragere, pãrãsind Oravita si îndreptându-se spre Vârset.
Mult asteptatul ajutor din Balcani nu mai venea. Comandamentul german din Belgrad si Becicherecul Mare începu pregãtirile de plecare din zonã. La sfârsitul lunii Septembrie, ultimele unitãti militare germane se retrag din regiune. Legionarii trebuie sã urmeze si ei aceeasi cale. Pavel Onciu a fãcut cele mai mari eforturi care sã convingã pe cât mai multi români din Banatul sârbesc cari participaserã la actiuni legionare, sã se retragã odatã cu el. Dar multi au refuzat, iubirea de glie si familie fiind mai puternice decât pericolul iminent. Acestia au avut o soartã amara, fiind ucisi pânã la unul de comunistii lui Tito. Grupurile legionare din Banat, de la Vârset si Chichinda Mare, s'au retras spre Novi Sad, important nod de cale feratã, de unde se trecea în directia Budapesta - Viena.
La Viena am salutat cu bucurie pe acesti frati din Banatul sârbesc, care au rezistat pânã ce a mai existat o umbrã de sperantã. La 3 Octombrie, Pavel Onciu, cu ultimii legionari, pãrãsea Becicherecul Mare, pentru a lua aceeasi rutã, Novi Sad, Budapesta, Viena.

 

14. O EXPEDITIE URGENTÃ SPRE TARÃ

La începutul lui Octombrie 1944, o nouã cerere urgentã de la Hitler, adresatã mie, prin organele SS de la Viena.
În ce consta dispozitia Führerului? Un pod în România, în nu stiu ce parte a tãrii, trebuia distrus cu orice pret si în cel mai scurt timp, având o valoare strategicã. Podul trebuia azvârlit în aer pentru a împiedica diviziile sovietice sã pãtrundã cu tancurile lor în Ardeal si cine ar fi trebuit sã ducã la bun sfârsit aceastã actiune erau numai legionarii. Dar de ce tocmai ei? Podul respectiv se gãsea în teritoriul ocupat de inamic si nu s'ar fi putut apropia de obiectiv decât combatanti care cunosteau limba românã. Pentru realizarea acestei operatii, era nevoie de un contingent important de elemente, circa 90 de legionari, care trebuia parasutat cu cea mai mare urgenta în România.
Cum mi s'a explicat cã distrugerea acestui pod era o chestiune de viatã si de moarte pentru trupele germane în retragere, n'am sovãit nici o clipã sã pun în aplicare acest plan. Am convocat pe legionarii ce-i credeam apti pentru aceastã expeditie si le-am explicat în mod sumar în ce constã misiunea lor (nici nu cunosteam în amãnunt planul intreprinderii). Apoi, am luat pe fiecare în parte, întrebându-i dacã sunt dispusi sã participe la aceastã actiune de mare risc. Dintre camarazii convocati numai doi mi-au rãspuns cã nu sunt pregãtiti sufleteste sã plece în tarã, în conditiile ce le-am expus, si m'au rugat sã le îngãdui sã îsi facã datoria de luptatori în armata nationalã.
Dar înainte de a fi parasutatã grupa destinatã sã plece în tarã, avea nevoie de un minimum de instructie. Asa se face cã legionarii din acest lot au fost transportati imediat de la Viena la Friedenthal-Sachsenhausen, unde erau încartiruite trupele speciale ale lui Skorzeny. E curios cã centrul Friedenthal era lipit de lagarul Sachsenhausen, unde îmi petrecusem eu prizonieratul din Germania. ªeful legionarilor trimisi la Friedenthal a fost Virgil Popa, având ca ajutor pe Ovidiu Gãinã.
ªederea legionarilor la Friedenthal s'a prelungit peste planul prevãzut, de numai câteva zile. Cum mi s'a comuncat la Viena, s'a renuntat la distrugerea acelui pod din cauza înaintarii vertiginoase a trupelor sovietice. Întreprinderea nu mai era rentabila din punct de vedere militar, fiind depasitã de evenimente. Totusi grupul legionar de la Friedenthal a rãmas mai departe aici, pentru a-si completa instructia si a fi apoi folosit în alte actiuni. Devenise o rezervã, destinatã sã intervinã când alte necesitati ale frontului ar fi impus interventia lor.
Legionarii din grupul de 90 au stat aici aproape douã luni, pânã la sfârsitul lui Noiembrie, pregãtindu-se temeinic. Au avut instructori foarte buni din faimoasa scoala a lui Skorzeny. Au fãcut trageri, au învãtat tehnica explozivilor si diverse exercitii de camuflaj si de apropiere de punctele sensibile ale frontului. Otto Skorzeny, seful centrului, s'a interesat în mod deosebit de pregãtirea lor si de conditiile de încartiruire si de hranã.
La începutul lui Noiembrie, grupul a fost transferat în localitatea Korneuburg, la 38 km de Viena, sub aceeasi conducere. Instructorii germani erau însã altii: Locotenentul Müller, seful grupului, si Sublocotenentul Wonner, ajutorul lui. Acesta se ocupa zi de zi de instructia unitãtii.

 

II.  OFENSIVA DIZIDENTILOR

 

În vreme ce eu eram prins într'o multime de treburi, care maidecare mai greu de rezolvat în împrejurãrile de atunci, când Puterile Axei se clãtinau sub atacurile concentrice ruso-aliate, fratii separati, mâhniti de înfrângerea ce-au suferit-o în lagãr, au pornit la o nouã ofensivã, ca sã-si justifice atitudinea lor de rezervã fatã de misiunea ce-o primisem eu de la Marele Cartier German. În al doilea rând, ca sã obtinã o altã solutie a regrupãrii fortelor nationale din exil, având ca obiectiv central eliminarea mea de la conducerea luptei de eliberare si substituirea mea cu un personaj agreat si de ei.
Trebuie sã recunosc cã dupã convorbirile avute la Rastenburg si scrisorile ce le-am primit de la Hitler si Ribbentrop îmi socoteam pozitia imposibil de zdruncinat. Ofensiva dizidentã si initialele ei succese m'au surprins si deceptionat. Cum e posibil ca Germanii, care au fãcut apel la mine, sã cadã victime acestor intrigi? Se petrecuse un caz asemãnãtor în Ianuarie 1941, când noi, victimele, am devenit rebeli, iar adevãratul rebel, Generalul Antonescu, a fost recunoscut ca <<mare bãrbat de Stat>>. În cazul de fatã, lucrurile n'au mers atât de departe. Dar intrigile si-au fãcut drum pânã sus. Ele au fost oprite la vreme si, în final, s'a putut constitui guvernul national român.
 

1. STRANIA ATITUDINE A DIZIDENTILOR

Grupul dizident, în numãr de aproximativ 35 fatã de cei peste 300 care mi-au rãmas leali, a adoptat o atitudine care n'avea nimic comun cu etica legionarã, la care ei se refereau fãrã încetare.
Ei au iesit din lagãr gratie actiunii mele la Marele Cartier German. Dupã ce am acceptat sã continui lupta alãturi de Germania, Himmler a dat dispozitiile necesare ca toti legionarii din lagãre sã fie pusi în libertate.
Ajungând la Viena, au fost tratati pe picior de egalitate cu toti ceilalti legionari. Au fost încartiruiti la Hotelul Mariahilfe, pe strada cu acelasi nume, au primi cartele de masã si un ajutor lunar de câteva sute de mãrci, în rând cu toatã lumea. Nici o discriminare.
Eram hotãrît sã-i tratez în aceleasi conditii de fraternitate si camaraderie ca la 6 Septembrie. Voiam sã cooptez pe unul din ei în guvern, mã gândeam la Ilie Gârneatã, si sã participe toti ceilalti la diversele activitãti guvernamentale. Încã din primul moment, fiind încã la Rastenburg, am folosit numele lui Viorel Trifa pe un manifest adresat studentimii. Era o chestiune urgentã. Mã gândeam cã nu va ridica nici o obiectiune, fiind în joc salvarea tãrii. Tot în primele zile, la Viena, am însãrcinat pe Nicolae Smãrãndescu si Adrian Brãtianu sã înceapã primele emisiuni la Radio Donau, fiind vechi functionari la Ministerul Propagandei, contractati pentru emisiunea spre România.
Una era atmosfera din lagãr, care, prin natura ei, provoacã dezbinãri, si cu totul altceva când oamenii sunt liberi si pot judeca situatia în functie de evenimentele tragice prin care trece natiunea. Cum eu am trãit singur si izolat, nu mi-am încãrcat sufletul de resentimente. Bucuros cã ne aflãm liberi, eram decis sã întind o mânã frãteascã tuturor.
Din punct de vedere politic, ei trebuiau sã se gândeascã în primul rând la tarã. Eu îmi asumasem greaua sarcinã sã organizez o linie de rezistentã în România, contra invaziei bolsevice. Am dat un manifest cãtre tarã si am trecut la actiune. Legionarii, abia iesiti din lagãr, începuserã sã se concentreze fie pe la scolile speciale fie în embrionul de armatã nationalã, iar unii îsi luaserã chiar zborul spre România.
Mai e o chestiune pe care vreau sã o precizez. Nimeni nu-i silea sã intre în armata nationalã sau sã meargã la scolile speciale. Toatã operatia de recrutare la aceste entitãti se baza pe voluntariat. Le stãteau deschise alte activitãti ale guvernului de la Viena.
Dar ce fãceau ei? Stãteau la Mariahilfe fãrã sã dea o mânã de ajutor în nici o parte. Erau asa zicând pensionarii guvernului de la Viena. Nici aceastã atitudine nu mã preocupa prea mult. Era principiul voluntariatului, de care fiecare putea sã facã uz cum crede de cuviintã. Nu era ca în tarã, unde, dacã nu mergeai la armatã, erai declarat dezertor si condamnat.
Dar dizidentii nostri nu s'au multumit cu aceastã atitudine pasivã. Au început o campanie de sabotare a activitãtilor guvernului de la Viena. Îndoctrinati de Papanace, toatã ziua bãteau strãzile Vienei sau vizitau lagãrele de refugiati si unde gãseau vreun român îl bãteau la cap cu argumentele lor sã nu adere la guvernul nostru si nici sã se înroleze în armata nationalã. Eu alcãtuisem o comisie care avea tocmai misiunea sã câstige pe noii refugiati pentru armata nationalã, destinatã sã stãvileascã invazia bolsevicã. Aderentii lui Papanace se adresau acelorasi refugiati, pledând pentru reversul medaliei: sã nu participe la actiunile intreprinse sub conducerea mea, cãci nu mã bucur nici de încrederea majoritãtii legionarilor si nici de a opiniei publice din tarã.
Pozitia lor era comodã. Se bucurau de avantagiile pe care guvernul de la Viena le acorda tuturor legionarilor, dar nu participau la strãduintele acestui guvern. Stãteau în linia a doua, la adãpost de orice riscuri, dar nu încetau nici o clipã cu criticile si defãimãrile. Noi cãutam prin propaganda noastrã sã înrolãm cât mai multã lume în armata nationalã, iar ei îndemnau pe aceiasi tineri sã stea deoparte, vãzându-si de treburile lor.
Era o problemã nouã, pe care nu o prevãzusem. Una e sã nu fii de acord cu conducerea si sã stai deoparte si cu totul altceva sã cauti sã dãrâmi o intreprindere destinatã sã salveze tara. Nu eu, dar oricine ar fi luat aceastã initiativã trebuia sprijinit. În timp ce Antonescu conducea ostirile pe front, noi legionarii, nici cei din tarã si nici cei din exil, nu am sãvârsit nici un act de ostilitate contra lui. El ne-a lovit, ne-a azvârlit în închisori, ne-a omorît, iar noi am suferit toate, gândindu-ne la tarã.
Acuma era aceeasi situatie. Erau intersele tãrii în joc si nu ale Legiunii si nici numele meu. Dar dizidentii nostri ne purtau atâta dusmãnie, încât, în orbirea lor, nu s'au gândit la rãul ce-l fac tãrii si chiar mult trâmbitatei lor prietenii pentru Germania.

 

2. DOUÃ ÎNTÂLNIRI CU CAPETENIILE DIZIDENTE

În lucrarea precedentã, Prizonieri ai Puterilor Axei, am arãtat cauzele rupturii din lagãr: campania lui Papanace împotriva mea, motivând cã eu as fi responsabil de internarea lor în lagãr, prin fuga mea în Italia. Ori, internarea noastrã în lagãr fusese de multã vreme hotãrîtã si eu aflasem cu douã sãptãmâni înainte de a pleca în Italia de iminenta noastrã arestare, a grupului Berkenbrück. Documente ulterioare, apãrute dupã rãzboi, dovedesc cã încã din Noiembrie 1942 se pregãtise transferul cãpeteniilor legionare de la Berkenbrück la Buchenwald. Mã întreb, ce ar spune acum Papanace, dacã ar trãi si ar citi corespondenta (ce s'a publicat în tarã) dintre Antonescu si Hitler, unde Generalul cerea încã de la sfârsitul lunii Ianuarie 1941 ca legionarii ce se vor refugia în Germania sã fie internati în lagãr, fixând si termenul de 5 ani. Hitler a fost de acord cu aceastã mãsurã, dar ne-a acodat un Galgenfrist, care se apropie de final tocmai în toamna anului 1942. Motivele acestei întârzieri erau clare: eu fusesem invitat ca oaspete al Reichului si nu puteau, cum am ajuns în Germania, sã fiu arestat si internat în lagãr. La fel cu ceilalti legionari. Domiciliul fortat de la Rostock era o etapã spre Buchenwald. Dupã citirea acestei corespondente, dizidentii nostri ar trebui sã-si recunoascã culpa, cãzând victimã campaniei demagogice a lui Papanace.
Ruperea frontului din România si chemarea mea la Cartierul General al lui Hitler a fost o amarã deceptie pentru Papanace. Planul lui de a mã elimina de la conducere, prin campania de dezbinare din lagãr, nu numai cã n'a reusit în interiorul grupului, prin dârza rezistentã a marii majoritãti a legionarilor, dar eu mã ridicasem sus de tot din celula de la Oranienburg, în timp ce el zãcea neputincios la pãmânt, sub povara propriilor lui defãimãri. Nu trãdasem pe Germani si nici testamentul Cãpitanului, cum sustinea el, de vreme ce eram chemat de înaltele cãpetenii hitleriste la Rastenburg, pentru a-mi încredinta misiunea sã organizez rezistenta din România. A fost teribil momentul pentru Papanace când a ascultat la Radio cuvântarea mea cãtre tarã, în timp ce el se afla încã închis la Dachau.
În timp ce eu eram prins între atâtea probleme pentru a organiza activitãtile guvernului de la Viena, pe la începutul lui Octombrie, vine la mine Profesorul Gamillscheg si îmi comunicã cã el a fost solicitat de cãpeteniile dizidente sã aibã o întrevedere cu mine în cabinetul sãu de la Hotel Imperial, în vederea unei eventuale împãcãri. Bineînteles cã am acceptat fãrã nici o sovãire presupunerea Profesorului, cãci dorinta mea cea mai sincerã era ca toate fortele de care dispune Miscarea sã se concentreze spre inamic. Din partea mea nu exista nici un fel de rezervã ca sã terminãm aceste certuri interne, provocate de psihoza lagãrului, si sã ne unim puterile pentru binele suprem al patriei.
Am avut douã întâlniri cu ei. Din partea grupei dizidente au participat Ilie Gârneatã, Papanace si Mile Lefter, iar din partea noastrã Corneliu Georgescu si Vasile Iasinschi. Reuniunile s'au tinut în cabinetul Profesorului Gamillscheg. El nu participa la discutii, ci îsi fãcea doar note pentru Ministerul de Externe. Cea dintâi întâlnire a decurs mai potolit. N'au lipsit acuzatiile din partea lui Papanace, având ca argument principal cele întâmplate în trecut, cu fuga mea în Italia. "Cu Horia Sima în frunte, a conchis Papanace, nu stim unde sã mergem". Eu eram pentru el un om al surprizelor, care creazã grave daune Miscãrii si care trebuie controlat. Nici Gârneatã si nici Mille Lefter n'au scos o vorbã, dar, din privirile lor, am înteles cã erau mai îngãduitori si mai dispusi la o împãcare. Le-a rãspuns Corneliu Georgescu, arãtând cã eu am salvat Miscarea într'un moment greu. "Steagul Legiunii zãcea la pãmânt în vara anului 1940 si Horia Sima l-a ridicat în strãlucirea soarelui, fâlfâind în istorie." Era un argument greu de tãgãduit. Atunci a intervenit Ilie Gârneatã, afirmând cã aceastã actiune ar fi putut-o intreprinde si unul dintre Comandantii Bunei Vestiri.
La o a doua întâlnire, cam la o sãptãmânã, discutia a durat putin. Eu mã asteptam la o întelegere, care sã se termine cu participarea lor la guvern si la toate activitãtile noastre, dar, în loc de a analiza împreunã situatia în care ne gãsim si ce este de fãcut pentru salvarea tãrii, îl vãd pe Papanace cã se ridicã, azvârlindu-mi o avalansã de acuzatii. Nici nu se refereau la cauzele reale ale dezbinãrii, azvârlirea noastrã în lagãr si presupusa mea vinovãtie. Strategia lui de pânã atunci, cu care torturase atâta lume, se fãcuse tãndãri. Era prea evidentã victoria punctului meu de vedere. Eram liberi si eram chemati sã participãm, sub forma unui guvern national, la lupta Germaniei. E adevãrat cã în împrejurãri cu totul nefericite, dar nu era mai putin adevãrat cã Miscarea se ridicase încã o datã de acolo de unde zãcea la pãmânt, înlãntuitã.
ªi atunci, pentru cã Papanace pierduse bãtãlia din lagãr, si-a fãurit ad-hoc o altã strategie. Nu mã mai acuza pentru anii de lagãr, pentru presupusele mele erori în relatiile cu Germania, ci s'a întors la anul 1938, fãcându-mã responsabil de actele ce s'au  sãvârsit atunci, si cari ar fi avut consecinte funeste. Am rãmas uluit de atâta inconstientã si miselie. Ca si cum eu as fi ordonat aceste acte si nu Comandamentul Legionar, din care fãcea si el parte. El cunostea perfect de bine ce s'a discutat în sânul acestui Comandament, care se întâlnea aproape zilnic la grãdina lui Mos Cristescu, din cartierul Obor. Acest Comandament era prezidat de proferosul Vasile Cristescu si hotãrîrile se luau de acest for, din care fãcea parte si Papanace. Toate mesagiile care veneau de la Cãpitan erau citite în fata tuturor. Mai mult decât atâta, Papanace însusi si-a luat angajamentul sã provoace tulburãri în Cadrilater, cu ajutorul elementelor macedonene, care tulburãri sã se încadreze în starea generalã de nemultumire a tãrii. Vasile Cristescu nu era de pãrere, dar totusi Papanace a stãruit si Vasile Cristescu i-a dat dezlegare. Peste o sãptãmânã ne-a comunicat cã a renuntat la acest plan, considerându-l prea primejdios pentru situatia din Cadrilater, unde operau comitagiii bulgari.
ªi acum vine el, membru plenar al acestui Comandament, din prigoanã, care cunostea perfect cum s'a ajuns la acest deznodãmânt, si mã acuzã pe mine de actiunile întâmplate în tarã, în aceastã perioadã când în realitate n'am transmis decât o decizie luatã în comun, de la care el nu lipsise. Atâta lipsã de caracter n'am vãzut în viata mea, necum de la un pretins fruntas al Legiunii.
În fata acestor acuzatii, care n'aveau nimic comun cu situatia noastrã din Germania si nici cu misiunea la care ne-am angajat fatã de Hitler, m'am sculat în picioare si i-am declarat profesorului Gamillscheg cã nu mai pot continua discutia, datã fiind atmosfera de rupturã creatã de Papanace. În ochii lui Gârneatã si Lefter, am citit o pãrere de rãu de cele întâmplate, dar n'au fãcut nici un gest sã-l determine pe Papanace sã revinã la subiectul discutiei. Am pãrãsit sala si, dupã mine, au plecat si Corneliu Georgescu si Vasile Iasinschi.
N'am sãvârsit atunci un gest precipitat, dar mi-am dat seama cã Papanace nu urmãreste sã se ajungã la o întelegere, ci, dimpotrivã, în mod intentionat a provocat aceastã rupturã. Altminteri n'ar fi rãscolit trecutul, pentru a mã acuza de niste acte de care el însusi nu era strãin. Nu aveam ce sã-i rãspund, cãci el însusi tot atât de bine ca si mine cunostea acest trecut, fiind pãrtas la actiunile intreprinse.
Vorbind mai târziu cu Profesorul Gamillscheg, martorul acestor întâlniri, mi-a declarat cã îi pare rãu de cele întâmplate, dar îsi dã seama cã eu am fost de bunã credintã, iar Papanace în mod intentionat a provocat ruperea negocierilor.

3. AXA PAPANACE - GENERAL GHEORGHE

Când m'am întâlnit ultima oarã cu Papanace si celelalte cãpetenii dizidente, nu mi-am dat seama de unde provine aceastã schimbare brusã în atitudinea lui, devenind de o rarã violentã si coplesindu-mã fãrã nici o introducere cu cele mai grave acuzatii. În precedenta întâlnire pãrea mai rezonabil, mai dispus la o întelegere. De astãdatã, parcã era cuprins de o furie elementarã. M'a pus într' situatie asa de penibilã, încât n'am mai avut încotro si am pãrãsit reuniunea.
Peste câtva timp misterul s'a dezlegat. Papanace luase contact cu Generalul Gheorghe, ambasadorul României la Berlin pânã la 23 August. Când a avut loc lovitura de Stat din România, Generalul Gheorghe era înclinat în primele zile sã rãmânã credincios Regelui Mihai si sã accepte chiar alternativa prizonieratului. Dar, dupã câteva zile, s'a rãzgândit, declarând cã el rãmâne credincios aliantei cu Germania. Consultat de forurile germane asupra utilitãtii politice a Generalului Gheorghe în noua conjuncturã, am refuzat categoric sã stau de vorbã cu el, gândindu-mã la victimele urii cu care ne-a urmãrit în Germania, din ordinul lui Antonescu. Întreaga activitate diplomaticã a Generalului Gheorghe la Berlin s'a rezumat în a descoperi pe teritoriul Reichului legionari ce se bucurau încã de libertate, pentru a denunta cazul lor Ministerului de Externe. Ca urmare, Gestapo intra imediat în actiune, arestându-i si internându-i în lagãr. Pentru energia ce-a arãtat-o în urmãrirea legionarilor, General Gheorghe era cunoscut în cercurile noastre sub porecla de "temnicerul din Germnia".
Papanace nu avea astfel de scrupule, desi suferise si grupa dizidentã represalii din partea acestuia. Pe primul plan stãruia în mintea lui ideea cum sã mã dizloce din pozitia ce-o câstigasem prin vizita mea în Prusia Orientalã. Mai precis, scopul intrigilor lui era cum sã împiedice formarea unui guvern national român sub conducerea mea. Luând contact cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit în el un aliat pretios. Din motive diferite nici unul si nici celãlalt nu mã voiau pe mine sef al guvernului român de la Viena.
Generalul Gheorghe avea bune relatii la Externe, din timpul activitãtii lui de ambasador. O prietenie strânsã îl lega cu Secretarul de Stat Hencke si prin acesta transmitea lui Von Ribbentrop toate doleantele sale si ale guvernului de la Bucuresti. Desi politica Ministerului de Externe German suferise o gravã înfrângere prin actul de la 23 August, totusi prietenia General Gheorghe - Hencke a continuat. Si unul si altul se simteau umiliti de întorsãtura ce-au luat-o evenimentele, contrarã asigurãrilor ce si unul si altul le oferiserã lui Ribbentrop. Fãrã îndoialã cã Generalul Gheorghe a fost consultat de Hencke asupra colaborãrii cu Miscarea Legionarã si a oportunitãtii formãrii unui guvern român sub conducerea mea. Rãspunsul ambasadorului român, e de presupus cã n'a putut fi decât evaziv si îndoielnic. Actul de la 23 August constituia si o înfrângere a întregii lui actiuni diplomatice între anii 1943-1944, bazatã pe prigonirea legionarilor refugiati în Germania.
În discutiile avute cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit filiera pe unde ar putea influenta Ministerul de Externe German sã-si modifice atitudinea binevoitoare fatã de mine în problema deschisã si încã nerezolvatã a unui guvern national român la Viena. Prin Generalul Gheorghe, Papanace a fãcut sã ajungã la Ministerul de Externe german un întreg arsenal de informatii, demonstrând cã eu nu dispun în tarã de suprafata politicã necesarã pentru a influenta cursul evenimentelor în favoarea Germaniei. El prezenta opozitia lui la numirea mea, ca un prieten leal al Germaniei, verificat si în lagãr, punct de vedere sustinut cu ardoare si de fostul ambasador, care cunostea situatia internã a României.
Generalul Gheorghe l-a asigurat pe Papanace cã, prin Hencke, va torpila formarea guvernului de la Viena sub presedintia mea si cã va sustine alte formule de guvernare care sã corespundã mai bine realitãtilor din România si intereselor germane. În acest sens, Papanace i-a sugerat o serie de nume, care ar putea elimina prezenta mea în fruntea guvernului.

 

4. FORMULELE LUI PAPANACE

Combãtând recunoasterea mea ca sef al guvernului national de la Viena de cãtre autoritãtile germane, Papanace era obligat sã sugereze functionarilor de la Wilhelmstrasse alte personalitãti care ar putea sã mã substituie cu mai mare folos pentru lupta comunã.
În primul rând Papanace a propus Externelor, pe filiera Generalului Gheorghe, pe Amiralul Zlatian, proaspãt descins la Viena si suprprins de evenimente aci. L-am cunoscut si eu pe Amiralul Zlatian si n'am descoperit la el veleitãti politice. Omul venise la Viena pentru o afacere matrimonialã si nu se mai gândea sã se întoarcã acasã, cãci viitoarea lui sotie era germanã.
Propunerea a cãzut pentru cã Amiralul Zlatian era strãin de operatiile de pe front si nu comandase în viata lui de militar decât flotile de pe Dunãre.
Atunci Papanace i-a oferit Generalului Gheorghe onoarea de a prezida noul guvern, în care era dispus sã intre si el cu fractiunea dizidentã. Generalului Gheorghe i-a surâs propunerea lui Papanace si s'a pus pe treabã cu mai mare zel pentru a convinge pe prietenii sãi de la Externe, cã solutia Horia Sima nu este cea mai potrivitã momentului, deoarece n'are suficientã influentã în tarã pentru a determina o schimbare în favoarea Germaniei. Generalul Gheorghe s'a oferit sã ia el comanda noului guvern, având în vedere relatiile lui în lumea militarã.
Solutia General Gheorghe a cãzut si ea, deoarece von Ribbentrop si-a dat seama cã cu alegerea Generalului Gheorghe s'ar fi pierdut sprijinul marei majoritãti a legionarilor. Nu poti sã conduci în bãtãlie cu entuziasmul necesar pe acei pe care pânã atunci i-ai prigonit.
Mintea iscoditoare a lui Papanace nu s'a lãsat înfrântã. Atunci si-a pus ochii pe Mitropolitul Visarion Puiu. Un ierarh al Bisericii Ortodoxe în fruntea guvernului de la Viena ar provoca în România o adeziune masivã atât a populatiei cât si a clerului ortodox la o miscare de rezistentã contra ocupatiei sovietice. Papanace l-a prezentat pe Mitropolitul Visarion ca fiind figura cea mai reprezentativã a poporului român peste hotare, care ar putea mobiliza atât pe Românii pribegi cât si pe cei din tarã.
Mitropolitul Visarion ajunsese la Viena tot întâmplãtor. Nu cu gândul sã joace un rol politic în exil. El fusese trimis de guvernul român la Zagreb printr'o misiune religioasã si a fost surprins de evenimentele de la 23 August în acest oras. Atunci s'a refugiat la Viena odatã cu trupele germane în retragere.
Formula Mitropolitul Visarion a fost analizatã de expertii de la Ministerul de Externe german cu mai mare atentie, pãrând mai apropiatã de interesele Germaniei. Dar pânã la urmã a fost abandonatã si ea. Forurile superioare si-au dat seama cã eu nu puteam fi înlocuit ca lider al rezistentei contra nãvãlitorilor comunisti. Nu se putea renunta la mine, fãrã a provoca grave tulburãri în întrg dispozitivul militar si politic, organizat în tarã, sub auspiciile Centrului de la Viena. Pânã la urmã, a fost eliminatã si solutia Mitropolitului Visarion, ca fiind contra-productivã în raport cu situatia din tarã si din exil.

 

5. ROLUL LUI VIOREL TRIFA

În Viorel Trifa, Papanace si-a gãsit un fervent adept al actiunii lui. N'am înteles niciodatã de ce la Viena s'a pus cu atâta pasiune în slujba lui Papanace. E adevãrat cã în lagãr a trecut de partea lui Papanace, însusindu-si teza acestuia cã eu sunt vinovat de internarea lor. Ceea ce era fals. Dar una e lagãrul si alta politica unor oameni liberi. În timpul guvernãrii legionare a avut o pozitie princeps, fiind numit Sef al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români. La Berkenbrück a fost un camarad leal si sãritor la nevoie. N'am avut cu el nici cea mai micã neîntelegere.
tinând seama de aceste antecedente, chiar înainte de a ajunge la Viena, am redactat un manifest cãtre studentimea românã, în numele sãu, îndemnând-o la luptã contra comunismului. Era, fãrã aprobarea lui Trifa, dar precipitarea evenimentelor nu îngãduia întârzieri. De la primele reuniuni la Viena, s'a fixat ferm pe pozitia lui Papanace. Era, probabil, influenta din lagãr. Nu m'a cãutat. L-am vãzut doar la întrunirea de la Porhaus, unde venise trimis de Papanace sã audã ce vorbesc.
Când a început Papanace campania de intrigi contra mea, pentru a mã înlãtura din pozitia de prezumtiv sef al guvernului de Viena, am fost surprins si îndurerat sã-l vãd printre cei mai zelosi partizani ai acestuia. Mai mult decât atâta. În actiunea organizatã contra mea, si-au împãrtit rolurile: Papanace si-a rezervat sectorul relatiilor externe, prin intermediul Generalului Gheorghe, iar pe Trifa l-a îndemnat sã se ocupe de sectorul intern. Si anume, sã ia contact cu personalitãtile nelegionare apãrute la Viena, care locuiau la Hotel Imperial si la Grand Hotel, pentru a le convinge cã formula Sima în fruntea guvernului este neviabilã. Nu aduc nici un folos tãrii si nici aliantei cu Germania. Este necesar sã se ajungã la un guvern de concentrare nationalã, cu participarea tuturor grupelor nationale din exil.
Viorel Trifa s'a pus pe treabã cu un zel demn de o cauzã mai bunã. Toatã ziua îl vedeam fie la Hotel Imperial fie la Grand Hotel, urcând si coborînd etajele, si vizitând pe una sau pe alta dintre personalitãtile nelegionare care locuiau în aceste hoteluri. Cei mai frecventati de Trifa au fost Generalul Chirnoagã, cu grupul lui de ofiteri, apoi fruntasul basarabean Vladimir Cristi si Mitropolitul Visarion. Nu stiu ce pledoarii a tinut, dar este cert cã a creat o atmosferã de neliniste printre ei. Succesul cel mai mare l-a înregistrat Trifa pe lângã Mitropolitul Visarion, mai ales dupã ce i-a comunicat acestuia pãrerea lui Papanace cã ar fi cel mai indicat sã ia conducerea guvernului si cã la Ministerul de Externe German se lucreazã pentru impunerea acestei formule. Cum se exprima Traian Borobaru pe vremea aceea, "Mitropolitului i-a surâs perspectiva coroanei de aur" a presedentiei unui guvern national, desi împrejurãrle erau extrem de precare.

 

6. CEVA A RÃMAS

Dacã formulele de substituire a mea în fruntea guvernului au cãzut una dupã alta, ca nefiind viabile, la Ministerul de Externe German a rãmas totusi ceva, o îndoialã si necesitatea unei reexaminãri a problemei Horia Sima, dupã pledoariile combinate ale dublurii Papanace-General Gheorghe. Si anume a început sã se formeze convingerea cã forurile superioare germane s'au grãbit, dupã 23 August, sub impresia evenimentelor din tarã, sã-mi acorde mie o încredere deplinã, fãrã sã examineze dacã eu puteam îndeplini mandatul încredintat la Rastenburg. Fãcusem ceva, dar nu se asteptau ei de la mine, crearea unei zone de rezistentã în România. Am realizat multe initiative, multe actiuni îndrãznete, dar acestea nu justificau, dupã pãrelea lor, formarea unui guvern sub conducerea mea. Trebuie amendatã hotãrîrea initialã, înlocuind ideea unui guvern national cu un Comitet National de Eliberare a României.
Teza aceasta a fost sustinutã de Secretarul de Stat Hencke, vechiul confident al Generalului Gheorghe, care se simtea si el incomodat de aparitia mea în fruntea unui guvern national. În modul acesta Axa Papanace-General Gheorghe s'a prelungit la Ministerul de Externe German cu încorporarea unui alt membru din incinta acestui Minister, si cel mai influent, Hencke.
Cuvântul lui Hencke a avut greutate. Argumentele lui l-au captat pe Ribbentrop si acesta s'a lãsat convins cã este necesarã o corectare a propriei lui decizii. În modul acesta, s'a ajuns la concluzia cã este preferabil sã se renunte la ideea unui guvern national român si în locul lui sã se dea aprobarea formãrii unui Comitet National de Eliberare a României.
În timp ce aceastã intrigã luase fiintã si se desfãsura în mod alarmant, eu eram complet strãin de existenta ei. Nimeni nu m'a avizat de noua orientare a Ministerului de Externe German. Eu îmi vedeam de drumul meu, convins cã, la Marele Cartier, nu se putea produce nici o schimbare dupã repetatele asigurãri ce le primisem. Pe aceastã certitudine, a încrederii depline de care mã bucuram din partea lui Hitler, a lui Himmler si a lui Ribbentrop, lucram la realizarea instrumentului de luptã contra comunismului, cu toate mijloacele ce-mi stãteau la dispozitie în acea perioadã.

 

7. O LOVITURÃ DIN SENIN

În timp ce eram solicitat din toate pãrtile, pentru a rezolva problemele ce se iveau zi de zi, sã fi fost pe la 10 Noiembrie, sunt convocat de biroul ambasadorului Altenburg pentru a-mi transmite o importantã comunicare primitã de la Ministerul de Externe German.
Era de fatã si Profesorul Gamillscheg, iar eu eram însotit numai de seful meu de cabinet, Traian Borobaru. Altenburg mi-a citit o notã, venitã direct de la von Ribbentrop, pentru a-mi aduce la cunostintã cã, dupã cursul ce l-au luat pânã acuma pregãtirile militare si de altã naturã ale Centrului Românesc de la Viena, acestea nu justificã formarea unui guvern national, asa cum se proiectase initial. Mã roagã sã accept noua situatie si în loc de un guvern, sã formez un Comitet de Liberare al României, care se va bucura de acelasi sprijin din punct de vedere material sau militar, ci doar mi se cere sã accept ca organul executiv al organizatiei de luptã al Românilor din Germania sã fie un Comitet National, în loc de un guvern, bineînteles prezidat tot de mine.
Când mi-au citit acest mesaj al lui Ribbentrop, atât Altenburg cât si Gamillscheg erau vizibil jenati. Ei îsi dãdeau seama de nedreptatea ce mi se fãcea.
Eu am rãspuns pe un ton diplomatic cã multumesc Excelentei Sale von Ribbentrop pentru noul semn de încredere ce mi-l acordã, dar nu sunt multumit de solitia datã si îmi rezerv dreptul sã trimit Excelentei Sale un memoriu, în care voi expune punctul meu de vedere si motivele nemultumirii mele. Ne-am ridicat si am plecat.
În apartamentul meu de la Hotel Imperial, m'am pus imediat la lucru ca sã redactez memoriul destinat lui von Ribbentrop. Argumente aveam din abundentã. Le repet aici, asa cum îmi aduc aminte de ele.
1. Am reamintit Excelentei Sale, Ministrul de Externe al Germaniei, cã chiar de la primele zile ale contactelor mele, reluând alianta cu Germania, mi s'au acordat puteri depline ca sã formez un guvern national. Între altele, scrisoarea din 3 Septembrie a Excelentei Sale era o plenipotentã în alb sã întreprind ce cred de cuviintã în acest sens. Eu am refuzat sã formez acest guvern, stante pede, înainte de a fi sãvârsit ceva în cadrul acordurilor comune si înainte de a-mi fi putut aduna la Viena personalitãtile destinate a intra în acest guvern.
2. Oamenii politici bulgari, care au rãmas credinciosi Axei, din primul moment si-au format un guvern propriu, cu câteva personalitãti, sub presedintia Profesorului Tzankoff, bucurându-se de recunoasterea guvernului german. ªi eu puteam sã procedez la fel, dar am preferat sã organizez mai întâi structurile exterioare ale acestui guvern si apoi sã-l constitui în mod formal.
3. În emisiunile noastre la Radio si în toate actiunile întreprinse de elementele noastre, în tarã, în Banat, în Ungaria, s'a accentuat permanent de camarazii nostri cã aceste actiuni se fac în numele guvernului national de la Viena. În numele acestui guvern, legionarii trimisi în tarã au luat contact cu lumea româneascã, convingând-o sã adere la lupta noastrã. Apoi toate recrutãrile de voluntari pentru armata nationalã s'au realizat tot sub autoritatea acestui guvern, fie dintre refugiati fie dintre fostii elevi, trimisi la scolile de ofiteri din Germania. În momentul în care nu se va mai vorbi de acest guvern, va scãdea si interesul pentru lupta noastrã. E o retrogradare, care va dãuna grav prestigiului de care ne bucuram pânã acum si luptei comune.
4. Cea mai grea loviturã va fi însã resimtitã de armata nationalã, în curs de formare. Cu atât mai mult cu cât acum dispune de un cadru ofiteresc de elitã, în frunte cu Generalul Chirnoagã. Acesti ofiteri s'au atasat nouã, stiind cã vor servi sub garantia politicã a unui guvern national. Ei stiau cã vor face parte dintr'o armatã nationalã si nu vor fi asimilati cu niste trupe recrutate din grupe etnice anonime.
5. În final, am relatat realizãrile de pânã acum ale Centrului nostru: emisiunea de radio, incursiunea noastrã în Banat, parasutarea a o serie de legionari de elitã, pentru a organiza miscarea de rezistentã, crearea scolilor speciale de pregãtire a elementelor destinate sã plece în tarã, începutul de formare al armatei nationale la Döllersheim. Toate aceste realizãri s'au sãvârsit în curs de douã luni si alte actiuni tot atât de importante sunt în pregãtire.
Acestea au fost argumentele principale pe care le-am expus în acest memoriu. M'am prezentat cu el la Gamillscheg si l-am rugat sã-l traducã în germanã si apoi sã-l înmâneze Ambasadorului Altenburg, pentru a-l transmite Excelentei Sale von Ribbentrop.
Am fãcut acest memoriu nu cu speranta sã obtin o reparatie stiind cât este de greoaie birocratia germanã. Odatã adoptat un punct de vedere, greu o mai urnesti de acolo. Mi-am fãcut o datorie de constiintã, pentru a apãra mai ales pe cei plecati în tarã, de unde cine stie câti se vor mai întoarce.

III. FORMAREA GUVERNULUI DE LA VIENA

 

Urzeala de intrigi a lui Papanace, pe frontul intern si extern, n'a putut împiedica formarea guvernului de la Viena, dar a întârziat cu o lunã de zile constituirea lui. Eu eram pregãtit ca, la începutul lunii Noiembrie, sã procedez la proclamarea lui oficialã. La Viena se concentraserã toate personalitãtile legionare destinate sã facã parte din acest guvern. Sosise Vasile Iasinschi din Ardeal, apãruse si d-nul Sturdza din Danemarca, unde si-a petrecut cei patru ani de rãzboi, îl descoperisem si pe Grigore Manoilescu, în vizita ce-am fãcut-o la Comandamentul suprem al armatei germane din Ungaria. Împreunã cu Corneliu Georgescu, echipa era completã. Eram în cãutarea unor personalitãti nelegionare. Luasem contact cu Generalul Chirnoagã si cu Vladimir Cristi. Eram asadar pe punctul sã întocmesc guvernul, când toatã operatia a fost blocatã de la Ministerul de Externe German, în urma interventiei General Gheorghe-Hencke.
Am pierdut o lunã de zile în niste frãmântãri sterile când acest timp pretios putea fi folosit în sectoarele vitale ale luptei.

1. LA MARELE CARTIER AL ARMATEI GERMANE DIN UNGARIA

Tot în cadrul pregãtirilor ce le fãceam în colaborare cu guvernul german de a stãvili invazia sovieticã, am fost invitat sã am convorbiri la Marele Cartier al Armatei Germane din Ungaria. La 3 Noiembrie 1944 mã aflam la Budapesta si de aici cu o masinã am pornit în nordul Ungariei în localitatea unde îsi avea resedinta Marele Comandament German.
Întâlnirea cu sefii supremi ai armatei germane din aceastã regiune a avut loc în ziua de 4 Noiembrie. Am vãzut mai întâi pe un tânãr general Woeler, care conducea efectiv operatiile de pe front. Dupã discutia cu el, am fost condus la Generalul Friessner, superiorul lui Woeler si comandantul suprem al fortelor militare germane din acest spatiu. Generalul Friessner a fost ultimul comandant militar german cu care a tratat Maresalul Antonescu situatia rãzboiului, dupã ruptura de la Iasi, din August 1944, înainte de a fi arestat la Palat.
Invitatia mea la Marele Cartier a fost provocatã de trecerea unui grup de legionari peste linia frontului românesc si predarea lor Germanilor. Grupul era format din Dr. Emil Bulbuc, Ilie Vlad Sturdza, Andrei Costin si Octavian Marcu. Trecerea lor s'a fãcut cu învoirea Generalului Avramescu, comandantul armatei române din Ungaria. Ei veniserã cu un mesaj, de la Avramescu care se adresa atât Germanilor cât si Guvernului de la Viena. Generalul Avramescu comunica prin acesti camarazi cã ar fi dispus sã treacã cu întreaga armatã ce o comanda de partea Germaniei, dacã ar avea certitudinea cã - concomitent - s'ar produce o ofensivã din partea armatei germane în sectorul comandat de el. Eu fusesem chemat la Marele Cartier ca sã iau act de mesajul Generalului Avramescu si sã-mi dau aprobarea. Bineînteles cã m'am bucurat de aceastã veste auzitã din gura camarazilor care au trecut linia frontului si i-am asigurat cã dacã Generalul Avramescu trece de partea Germaniei va deveni ministrul nostru de rãzboi în cabinetul care este pe cale sã se constituiascã.
Întorcându-mã la Budapesta, am fost invitat la Cãpitanul Reinhard, seful sectiei IC de la Budapesta, sã am o convorbire cu el asupra situatiei militare si politice din Ungaria si România. Invitatia mi s'a transmis prin Cãpitanul Beldie, care lucra sub comanda acestuia. Am fost condus la locuinta lui Reinhard din Budapesta, unde am gãsit o primire amicalã. Am stat pânã noaptea târziu, fiind invitat la masã si la un pahar cu vin. Cãpitanul Reinhard mi-a cerut punctul meu de vedere referitor la o rupturã cu ajutorul Românilor, în dispozitivul ruso-bolsevic. Ce posibilitãti ar avea guvernul de la Viena ca sã provoace trecerea unor unitãti militare românesti de partea Germaniei? Cãpitanul Reinhard nu pãrea a fi la curent cu cazul Generalului Avramescu si atunci si eu din motive de precautiune n'am abordat aceastã temã. L-am asigurat cã noi lucrãm în aceastã directie si cã la Marele Cartier German s'a luat act de contributia noastrã în vederea realizãrii acestui obiectiv comun.
Ne-am întors la Viena si odatã cu noi, sau la scurt interval, au apãrut si camarazii Bulbuc, Ilie Vlad Sturdza, Andrei Costin si Octavian Marcu.
Octavian Marcu s'a întors în România pe acelasi drum. A trecut linia frontului si apoi a dispãrut în interiorul tãrii, unde a luat contact cu organizatia noastrã si cu miscarea de rezistentã.

 

2. APARITIA PROVIDENTIALÃ A GENERALULUI CHIRNOAGÃ

În timp ce armata nationalã era încã în <<perioada facerii>>, descinde ca un meteor în lagãrul de prizonieri pentru ofiterii români din Germania, Generalul Platon Chirnoagã. Era un ofiter de Stat-Major care fãcuse toatã campania din Rusia. În toamna anului 1943 se afla la Tiraspol, ca Sub-sef de Stat-Major la Comandamentul Armatei III-a, condusã de Generalul Petre Dumitrescu. A fost apoi numit Comandant al Brigãzii 4 de Artilerie, din Diviziunea 4 de Infanterie, si, la scurt interval, primeste gradul de General.
Divizia 4 de Infanterie era concentratã la Zimnicea, în timpul schimbãrii de front, dupã actul de la 23 August. La 14 Septembrie, Divizia 4 Infanterie, primeste ordinul sã se punã în mars de la Zimnicea spre Ungaria. Pe drum însã, la Turnu-Severin, Generalul Petrescu, ce comanda divizia, se îmbolnãveste si se întoarce la Bucuresti, pentru a se trata. Generalul Petrescu predã comanda Generalului Chirnoagã si asa se face cã acest tânãr General ajunge Comandantul Diviziei 4-a.
Trecând pe la nord de Arad, în marsuri fortate, Divizia ia directia Szolnok. La sud de Szolnok, Divizia se desfãsoarã pe ambele maluri ale Tisei. Aceastã asezare i-a fost fatalã. În fata ei se aflau puternice forte blindate germane, iar, în apropierea ei, nu se gãseau alte trupe românesti sau sovietice. Divizia 4-a a fost încercuitã pe ambele laturi ale frontului, dincolo si dincoace de Tisa, si silitã sã se predea. Cea mai mare parte a efectivelor ei au fost fãcute prizoniere. La 20 Octombrie a fost fãcut prizonier pe malul Tisei si Generalul Chirnoagã.
Am fost condus mai întâi la Comandamentul diviziei blindate germane care-l fãcuse prizonier. De aici a fost transportat la Corpul de Armatã German si, în 23 Octombrie, cu trenul, la Grupul de armate. Împreunã cu Generalul Chirnoagã se aflau în acelasi tren, Lt. Col. Ciobanu, ªeful Statului Major al Diviziei, si colonelii Alexandrescu si Tretinescu, comandanti de regimente de infanterie în divizia a 4-a. În acelasi compartiment a apãrut si un ofiter român: Lt. Grigore Manoilescu, care îndeplinea functiunea de interpret pentru Români la grupul de Armate. Acesta primise sã-l însoteascã pe General pânã la Grupul de Armate.
La Grupul de Armate i s'a luat Generalului Chirnoagã un interogatoriu complet de cãtre Colonelul Bauer, seful sectiei de informatii al acestui grup.
Am luat aceste informatii din eseul sãu de amintiri, Întâlnirea mea cu Legiunea, publicat în monumentala lucrare Mãrturii despre Legiune, apãrutã la Rio, sub directia lui Faust Brãdescu, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la întemeierea Legiunii.
În drum spre prizonierat, trecând pe la diversele comandamente germane, Generalul Chirnoagã a fost frãmântat de problema datoriei sale de Român în noua situatie în care a ajuns. Încotro sã apuce acuma? Sã se resemneze la viata lui de prizonier, asteptând sfârsitul rãzboiului, sau sã caute o iesire din acest impas pentru a fi de folos neamului sãu, invadat de hoardele bolsevice? În acest memorial, Generalul Chirnoagã ne povesteste drama vietii lui, prins între datoria de ostas si îndatorirea fatã de neam. Reproducem câteva pasagii caracteristice care dau într'un mod zguduitor zbuciumul sãu sufletesc.
"Ceea ce m'a frãmântat din chiar primele cinci minute ale prizonieratului a fost sã mã fixez asupra datoriei mele de Român de aici înainte. Evident, regulamentele militare ale oricãrei armate din lume indicã reguli clare despre purtarea unui luptãtor cãzut prizonier, dar aceste reguli erau valabile pentru mine, cunoscând situatia tragicã din România? Când tara noastrã era invadatã de hoardele rusesti, când era condusã de un guvern obligat sã execute cererile si vointa invadatorului; când stiam cã de acest invadator nu vom scãpa decât numai dacã va fi învins, ce trebuia sã fac eu? Sã accept în pasivitate pozitia de prizonier pânã la sfârsitul rãzboiului sau sã gãsesc o formulã de a lupta mai departe contra Rusilor?
Desigur cã eram legat de un jurãmânt fatã de Rege si de tarã, dar la data aceea Regele nu mai avea nici un cuvânt de spus, iar tara era la dispozitia administratiei rusesti. Armata care lupta contra Germaniei mergea numai din spirit de disciplinã si nicidecum pentru cã era convinsã cã asa dictau interesele României. Dupã ce trei ani am luptat cot la cot cu trupele germane, ca sã apãrãm hotarele si independenta tãrii, contra Rusiei Sovietice, cum se putea schimba dintr'o datã, într'o singurã noapte, toatã aceastã conceptie de apãrare si sã constati cã inamicul de moarte ti-a devenit bun camarad, iar camaradul de pânã ieri, îti este dusman? Cum nimeni dintre noi nu stia ce se întâmplase exact la Bucuresti, când a fost arestat Maresalul Antonescu, si pentru a nu rupe armata în douã, toti luptãtorii care au avut norocul sã nu fie fãcuti prizonieri de noii nostri aliati si trimisi în Siberia, au executat ordinul regal de a întoarce armele contra Germaniei.
Dar odatã cãzut prizonier, deci pus în imposibilitate de a mai executa ordinul Regelui, am socotit cã datoria mea este sã caut o solutie, pentru ca sã continui lupta contra aceluia care de douã secole era inamicul independentei noastre si al hotarelor României." (pp. 51-52, din Mãrturii despre Legiune)
Frãmântat de astfel de gânduri ajunge Generalul Chirnoagã la Comandamentul Diviziei Germane, la Corpul de Armatã German si apoi la Grupul de Armate. Când a fost interogat de colonelul Bauer la Grupul de Armate, a rezultat clar din declaratiile Generalului cã el dorea sã gãseascã o formulã de colaborare cu Germania pentru a continua rãzboiul contra Rusiei. A doua zi, era 24 Octombrie, ziua de nastere a Generalului. Colonelul Bauer a venit cu o sticlã de sampanie la el pentru a bea împreunã o cupã în cinstea zilei lui de nastere, care-si uitase de însemnãtatea ei. Colonelul Bauer i-a urat sãnãtate si succes pentru a-si îndeplini dorinta de a continua lupta contra Rusiei.
De aici Generalul Chirnoagã a fost condus, împreunã cu ceilalti însotitori, în lagãrul de prizonieri Lückenwald, în apropiere de Berlin, rezervat ofiterilor români prizonieri. Trebuie precizat asadar cã Generalul Chirnoagã intrase în acest lagãr cu convingerea fermã, fãuritã în zilele anterioare, dupã ce cãzuse prizonier, cã locul lui este sã continue lupta alãturi de Germania. Mai mult decât atâta. S'a gândit cum ar putea sã ajungã sã ia contact cu guvernul german, pentru a obtine permisiunea sã organizeze o divizie româneascã, eventual chiar un corp de armatã, care sã continue lupta contra trupelor sovietice.
Nu cunostea pe nimeni în Germania. Nu auzise decât de Generalul Gheorghe, care, pânã la capitularea României, fusese Ministru al României la Berlin. Dupã aceea, a doua zi dupã sosirea lui la Luckenwald, a cerut, prin ofiterul german însotitor, sã fie pus în legãturã cu Generalul Gheorghe, fostul Ministru al României, pentru a discuta cu el planul unei continuãri a rãzboiului contra Rusiei.
Mare i-a fost surpriza Generalului când la 1 Noiembrie 1944, s'a anuntat vizita fostului Ministru, Vasile Iasinschi. Din aceastã vizitã s'a înteles cã forurile suoperioare germane nu erau de acord cu colaborarea cu Generalul Gheorghe si îi indica grupul legionar din Germania pentru o eventualã întelegere.
Discutia cu Vasile Iasinschi a fost cordialã si s'a ajuns la un prim acord. Generalul si-a exprimat încã odatã punctul lui de vedere cã  necesitatea nationalã impune sã se continue rãzboiul alãturi de Germanuia, dupã ce tara noastrã a fost invadatã de Rusia comunistã. Vasile Iasinschi i-a rãspuns cã existã deja un început de organizare militarã în apropiere de Viena si cã Miscarea Legionarã este total de acord cu punctul de vedere al Generalului. L-a rugat pe General ca, pentru a se lua hotãrâri, sã binevoiascã sã facã un drum la Viena, pentru a sta de vorbã cu Horia Sima. Generalul Chirnoagã a declarat cã acceptã invitatia si va pleca spre Viena, de îndatã ce se vor face demersurile necesare pentru a putea pãrãsi lagãrul.
Dupã plecarea lui Vasile Iasinschi, Generalul Chirnoagã a avut mai multe consfãtuiri cu ofiterii-prizonieri, cãrora le-a expus punctul lui de vedere si hotãrîrea lui de a se duce la Viena, pentru a clarifica situatia. Unii s'au înclinat spre aceastã solutie, în timp ce altii au fost reticenti.
În ziua de 6 Noiembrie a primit aprobarea de plecare la Viena, cu ofiterii ce erau dispusi sã participe la întrevederi. Însotit de ofiterul german, permanent atasat pe lângã General, de când a fost fãcut prizonier, au ajuns la Viena în ziua de 7 Noiembrie, dupã masã. Nu a luat cu sine decât pe Seful sãu de Stat-Major, Lt. Col. Ciobanu. Generalul Chirnoagã a fost gãzduit la Grand Hotel, fatã în fatã cu Hotel Imperial. Aici a fost imediat vizitat de Traian Borobaru, care l-a invitat sã vinã la Hotel Imperial, unde îl astepta Horia Sima.
Dupã prezentãrile de rigoare l-am întrebat pe Generalul dacã este rudã cu Profesorul Eugen Chirnoagã, fost Rector al Politehnicii din Bucuresti sub guvernarea noastrã. M'am bucurat nespus de mult aflând cã este frate cu Profesorul, socotind cã prin aceastã înrudire problemele pendinte vor fi mai usor abordate. Credeam cã Generalul Chirnoagã avea idei nationaliste ca si fratele sãu. Dar nu era asa. Generalul era în primul rând un ostas si n'a militat niciodatã în viata politicã.
Apoi Generalul mi-a pus câteva întrebãri în legãturã cu guvernarea legionarã, referindu-se la excesele si ilegalitãtile care s'ar fi sãvârsit.    I-am explicat aceste ilegalitãti, în mãsura în care au existat, si nu cele trâmbitate de propaganda oficialã. Ele se datoresc anilor de torturi si suferinte îndurate de legionari, cât si atmosferei revolutionare care domnea în tarã, dupã alungarea Regelui Carol II.
Discutia cu Generalul a durat toatã dupã masa si a continuat seara dupã luarea cinei. Generalul si-a exprimat dorinta sã organizeze o mare unitate militarã care sã lupte contra Rusilor. Voia el sã comande aceastã unitate. Functia de Ministru de Rãzboi într-un guvern nu-l atrãgea, el fiind prea tânãr general. Ar fi bine sã se gãseascã un alt general, mai vechi în grad.
Generalul Chirnoagã, în convorbirea cu mine, a fixat organizarea viitoarei divizii pe baza urmãtoarelor principii:
Comandant, un general român.
Trupa sã fie constituitã din prizonieri români, din legionari, din elevi ofiteri si subofiteri aflati la scolile din Germania, si din Sasi si ªvabi, aflãtori în armata germanã, ce ar dori sã se încadreze în armata românã.
Divizia sã fie consideratã armatã nationalã, în sensul cã legionarii sã execute ordinele superiorilor lor si sã renunte la salutul legionar.
Începerea oficialã a armatei nationale sã aibã loc odatã cu formarea guvernului român de la Viena.
În ce priveste întrebuintarea pe front, aceste trupe sã lupte numai contra Rusilor si sã nu fie trimise sã lupte contra Românilor.
Mi-am dat imediat consimtãmântul la expunerea Generalului, deoarece punctul lui de vedere coincidea perfect cu pãrerile mele. În ce priveste subordonarea legionarilor disciplinei militare, încã de la vizita mea la Grosskirschbaum, am atras atentia camarazilor mei de aici sã se comporte ca soldati, supusi ordinelor superiorilor lor.
Odatã problema constituirii acestei divizii lãmuritã, Generalul Chirnoagã s'a atasat cu trup si suflet guvernului de la Viena, iar unitatea noastrã de la Döllersheim a luat un avânt considerabil, atât ca numãr de oameni cât si din punct de vedere al cadrelor, comandanti de batalioane si companii.

 

3. DE PARTEA NOASTRÃ

De partea noastrã, a grupului mare de legionari, care constituiau baza guvernului de la Viena, s'au apropiat si ne-au sustinut din primul moment, în eforturile noastre de a constitui acest guvern, Generalul Chirnoagã si grupul de ofiteri de la Viena care au aderat la initiativa acestuia. Este o datorie de constiintã sã vorbesc în aceastã lucrare de ei, Maiorul Constantin Maftei si Comandorul Eugen Bailla.
Generalul Chirnoagã nu numai cã a dat un impuls decisiv la crearea armatei nationale, dar ne-a ajutat considerabil si la actiunea