Suntem pe două baricade vrăjmașe. Deoparte, noi ăștia cari credem cu îndărătnicie încă în forțele creatoare ale neamului românesc, cari socotim un drept istoric și moral ca românul să-și cârmuiască brazda lui apărată cu sânge și muncită cu grea obidă, noi cari gândim că nu se cuvine ca două milioane de venetici, - ce n'au făcut nimic pentru țara aceasta decât s'o vândă în vremuri de restriște și s'o stoarcă de vlagă până la secătuire, - să pună picior de stăpânire pe toate bogățiile ei și să batjocorească comoara scumpelor noastre moșteniri.
Noi, nu ne știm târgui credințele și nici să ne închinăm conștiința.
Slugarnici, n'am bătut la ușile politicienilor pentru căpătuială, ci mai de grabă ne-am oțelit în suferință și lipsă, pregătind viața cea nouă ce se arată zămislită în durere și umilință.
Săraci și hotărîți, ne ridicăm din realitățile românești, din frământările vieții valahilor dela Dunăre, mărturisind pentru un neam și o credință.
Dincolo, în față ne stau străinii - dușmanii de totdeauna ai neamului românesc - cetățeni cu proaspete certificate și cu năravuri bătrâne, politicieni cu gurile însătoșate după țâța vistieriei statului prin care să sugă truda istovitoare a unui neam prea răbdător.
Oameni cu suflete de slugă și nervi de iască, plini de păcate cari n'au curajul acțiunii hotărîte.

-Miezul noptii... Doarme codrul îmbătat de lăcrămioare,
In cinălul căror bate luna plină, la izvoare...
Doarme cedrul... Subt adâncul înstelat și lanț deschis,
Nu se clatină o frunză... Somn adânc... tăcere... vis...
Și, cum nu e nici o umbră mișcătoare, nici poteci -
Codrul parcă, subt o vrajă, stă 'mpetrit așa, de veci...
Dar deodată, peste codrul de stejar și de arin, -
Ca venind din altă lume se aude-un cântec lin...
Cântecul plutește tainic... plin de vrajă, plin de har,
Parcă cine stă să'l cânte, a căzut lâng'un altar
Și, cerând cu ochii 'n lacrimi, îndurare dela sfinți,-
Ca un om rănit de moarte, ca un om eșit din minți: -
Când se roagă când suspină, când oftează lung și geme,
Când în hohot râde, plânge cu zăporuri de blesteme;
Jură cruntă răzbunare,... ceru'i prinde jurământul,
Urlă ca o vijălie ce-a cuprins întreg pământul, -
Și-astfel cântecul își sue vraja, plânsul și furtuna
Până 'n albele paragini unde stă să doarmă luna...

Hristos a Inviat! Ce vorbă Sfântă!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si'n suflet parca serafimii-ti cântă
De câte ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
In poienita'n care zburdă cerbii,
In florile de piersec si de măr.

In stupii de albină fără gres,
In vântul care suflă mângâios
In ramura'nflorită de cires
Dar vai, în suflet ti-a'nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta crestine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simti măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simti mai bun, mai blând?

Simti tu topită'n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ti gură?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

Dumnezeu din prisosul ființei lui a făcut lumea. Dumnezeu din prinosul inimii lui iubește creatura, dela firicelul de iarbă până la om.

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrănește totul. Nimic nu se poate face, nimic nu spo­rește, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dum­nezeu și de om, dragoste de tot ceeace ne străjue și ne întovărășește viața aceasta atât de plină și nesocotită.

Un val de aer ușor și cald acoperă sufletul, îl pu­rifică și îl înalță spiral în inima cerului. Prin dragoste, omul călătorește în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.

Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat iradiind numai pace și încântare. Sufletul lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminilor. Fața lui e albă străvezie, cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniștit și stăpân.

Iertati-mă c'a trebuit să plec
In altă lume, sub tărână grea;
Iertati-mă, Români, și voi, Românce,
Că nu mai am nimic din carnea mea.

Iertati-mă dac'am greșit, murind
Cu chipul tării rotunjit în gând,
Iertati-mă, noroade, că și azi
V'aud, de-aici, revolta fremătând.

Iertare cer și pentru mii și mii
De frati întru nădejde, rupti pe roti;
Rugămu-vă iertati de-am fost nebuni,
Că numai pentru voi murirăm toti.

Omul trăește uneori fără să-și dea seama. In lucrul acesta nu ar sta nimic rău, dacă viata lui s'ar desfășura în chip firesc nu­mai spre bine. Omul de azi este o fiintă potrivnică, întoarsă; în acest caz e rău că trăește fără să-și dea seama.

Viata e luptă și îndemn; ea poate fi povară sau bucurie, după cum e ură sau dragoste, moarte sau creatie. Din aceste virtuali­tăti, din libertate se desprinde sen­sul tragic al activitătii noastre. Omul este o fiintă tragică, inte­riorizată; el trebue să lupte, să-și facă datoria, să-și împlinească le­gea lui de om, să trăiască de­ plin, cu voluptate. Necunoscutele vietii sale nu trebue să-l degrade­ze ci dimpotrivă să-l înalte, nu trebue să-l deprime ci să-l întă­rească. Necunoscutele destinului său îl fac o făptură tragică. Tra­gedia, drama lăuntrică nu trebue să fie însă isvor de amărăciune și moarte ci isvor de bucurie și crea­tie. Viata este libertate, e joc ascuns de forme și întelesuri, este creatie. Viata e cursa în care cad cei în­tunecati. Viata este întrecere în joc și frumusete pentru cei buni. Omul trebue să-și filtreze zările. Omul, omul adevărat, trăește în duh luminat, adică în adâncime, în sâmbure viu, trăește intens în ritmul cosmic, în dragoste și în­demn.

Revenirea în viata publică românească a Partidului "Totul pentru Tară"a fost anuntată sâmbătă 25-o2-2o12, la Bucuresti, în cadrul unei conferinte de presă.

Conducerea Partidului "Pentru Patrie" prin presedintele Coriolan Baciu, presedintele executiv Florin Dobrescu si prof. univ. dr. Constantin Iulian, fost presedinte al partidului si unul din veteranii rezistentei anticomuniste, au anuntat cu acest prilej că, în baza hotărârii Congresului din 26.11.2o11, validată de Tribunalul Bucuresti, partidul a revenit la titulatura istorică "Totul pentru Tară", pe care autoritătile neocomuniste refuzaseră să o înregistreze oficial în 1993, la înfiintarea partidului.

Dl Coriolan Baciu, presedintele Partidului "Totul pentru Tară", a tinut să facă o scurtă retrospectivă istorică, arătînd că acest partid politic a functionat in perioada interbelica, fiind înfiintat în 1935, situîndu-se pe locul 3 în alegerile parlamentare din anul 1937 si fiind dizolvat în 1938, odată cu suprimarea regimului de democratie parlamentară în România si instaurarea dictaturii regelui Carol II.

România voia să fie România. Și cât pret a dat pentru aceasta! Tot ce-i era mai scump, a dat, si fiii ei: a ajuns de-a dat si trupul ei. Pentru că voia să fie. Le este multora greu să priceapă dorinta unui neam de a fi, nu numai de a se afla, geografic, undeva într'un colt de pământ. Mai cu seamă noi, aveam o istorie în spate, un drept de a ne impune si istoriei timpurilor noastre. Popoarele care nu tin seamă de însemnătatea prezenteiistorice, în zadar încearcă încercuirea în spatiul unor hotare pământesti. Fiindcă un popor nu este un număr de oameni, și o anumită organizatie, dar este un act creator, de răscolire, este o istorie a lui.
Fără dorinta violentă, și realizarea acesteia, de a rupe - să spunem - granitele unei "banalităti istorice", un popor nu are dreptul să trăiască. Ce îngrozitoare senzatie trebue să simtă cetăteanul unui stat care în fiece dimineată trezindu-se își poate spune: Fericita mea tară, mă pot culca pe partea cealaltă, fiindcă ai tot ce-ti trebue, și mai bine să nu schimb nimic.
Este întruparea banalitătii istorice, aceasta, dar ea ridică drep­tul la viată al popoarelor. Sunt însă unele natiuni cari obișnuesc să se îmbete în dulcile iluzii ale unor asemenea beatitudini. Li se pare mai greu și mai cu seamă periculos - în fond dacă popoarele nevolnice și-ar da seama că periculos este un termen fără sens înistoria creatoare, evolutia omenirii ar fi oprită -, li se pare periculos spuneam, să rupă firul atât de simplu al existentei lor. Tot ce-i înconjoară este bun. Toată lumea este multumită. Dece dorinta de a o face mai multumită? Superba mediocritas! Să nu uităm că Iisus Christos ne-a spus să ne ajutăm pe noi înșine, dacă voim să fim ajutati de el.
Dacă toată lumea-i multumită, ea nu va mai fi, dacă noi nu încercăm să o facem și mai multumită. Dacă toate-s bune ele se vor strica, de nu încercăm să le facem mai bune. Vai de neamurile cari nu pricep acestea. Cele ce-au fost, au căzut de mult, - ce tragic! - în uitare. Acolo, în cumplita uitare, vor rătăci în vecii vecilor, și nimeni nu se va gândi să le curme suferinta, fiindcă nimeni nu se poate gândi la ele: sunt uitate!

Noi nu suntem înfrânti. Chiar dacă soarta a voit neapărat să ne lovească, noi nu vom uita că nici-o logică nu poate întelege o cât de mică ruptură din Ardeal. Fiindcă pentru românism Ardealul nu este o provincie, dar este o spiritualitate. Ardealul nu este o bucată de pământ, ci este trup din trupul neamului nostru. Putem fi coplesiti, si capul să ni se plece cum de atâtea ori în decursul istoriei am fost nevoiti să o facem, apărând civilizatia si precum astăzi ni se cere acelas lucru, - de-ar pricepe lumea tragedia noastră! - dar noi nu uităm cine suntem. Si dacă în vremuri, desbinati, am privit neputinciosi cum Apusul ne-a lăsat singuri să-l apărăm de păgâni, cum un papă, din puterea și mărirea lui a trimis doar niște elogii mândrului Ștefan cel Mare, astăzi suntem cunoscători ai unirii și puterii noastre și vom ști să arătăm lumii nu numai dreptatea noastră, dar datoria dreptății ei, care nu este doar, și de astă dată, a ne trimite elogii. Va trebui să facem, oricum, să răzbată dreptul nostru, fiindcă alt scop nu ne mai poate călăuzi. Dacă ne-am jertfit încă odată pentru civilizație, noi nu mai voim să fim doar admirați, ci să se recunoască ce este al nostru.
Noi nu suntem înfrânți. Și va trebui să dovedim că nimic nu ne poate înfrânge. Nici îndelungata stăpânire străină din trecut nu ne-a îngenunchiat și orice încercare de a înfrânge idealurile noastre, de ori unde ar mai veni, nu va sfărâma în noi sentimentul și credința lor. Va trebui să arătam tuturor că poporul român se întinde și în Maramureș, și în Năsăud, și în Bihor, și în Someș, și peste tot unde unii au crezut că nu suntem. Și va trebui să ne dăm întreaga suflare pentru acest ideai. Iar dacă nici atunci nu ni se va recunoaște dreptul la viață, va trebui să reîncepem, și vom reîncepe lupta și va trebui să isbândim. Fiindcă noi, nu suntem înfrânți.

Victor POPESCU
"Universul Literar" Anul XLIX, Nr. 37, Sâmbătă 7 Septembrie 1940

In sălbatece zănoage
ape fierb adânci.
Jnepii sue, greu, pe brânci,
basmu'n văi se trage.

Peșteri ies, sub râpi, să prade.
Scapără ereti,
când se scaldă dimineti
goale, în cascade.

Urme de sălbăteciune
pe coștile zac.
Cetinele sună-a veac
și a rugăciune.