Motto:
Suntem copii, indiferent de varsta
biologica,
suntem copilarie, indiferent de varsta spirituala, suntem vantul, suntem
ploaia, suntem soarele si iarba ce ne-au mangaiat odinioara fruntile, cand
inca nu cunosteam schimonosirea vremurilor hade; suntem noi, numai daca in noi
insine traieste Copilul!
Pr.
Iulian GAVRILUTĂ
Cand
suntem batuti de valurile vietii, asemenea unei barci in furtuna (Sf. Ioan
Hrisostomul), ne regasim, in amintirile din copilarie. Atunci
nu mai suntem intr-o sclifosire de titrati ci suntem noi, goi de cunostintele
paradigmatice ale citadinului. Numai acolo suntem autentici, aici, in dincolo
suntem produsul educatiei, al scolilor, al prietenilor, al anturajelor, avem
cate putin din toti, numai din noi nu avem! Inchipuiti-va ca nu ati fi cunoscut
pe nimeni, ca ati fi fost pe o insula pustie (ce este mai pustiu decat un
oras in mersul lui spre tranzitia insingurarii?), unde nu era nimeni, acolo,
si numai acolo ati fi fost si ati fi ramas voi insiva. Asa, aici, avem in
mintile si sufletele noastre cate putin din toti cei pe care i-am lasat, voit
sau nu sa ne instruiasca, sa ne influenteze. Unde se termina ei, si unde incepem
cu adevarat noi? Nimeni nu stie. Asadar sa acceptam: Nu mai suntem noi!
Asa am inceput si eu...
pe strada mea cu nume mare: Anton Pann,
cel mai frumos nume de strada si calare pe acest nume de destin am crescut, la
umbra Povestii lui Pann si a Vorbii lui Anton: Nu sa poate omul sa fie cu
doua, si tanar si cuminte...(Despre Timp si varsta, Povestea Vorbei,
Anton Pann). Si ce minunat am crescut... la umbra castanilor falosi ce
impodobeau ca pe o mireasa pretentioasa strada mea. Erau asa de falnici, incat
isi dadeau mainile peste pietrele caldaramului, metamorfozat mai apoi cu alai
in asfaltul infierbantat de joaca. Cand privesc pe starda despuiata de
castanii ei, a cum imi vine sa plang de ciuda vremurilor trecute. Ce, parca
stiam noi cine este la conducerea tarii, copii sunt prea seriosi, pentru
astfel de lucruri de nimica, noi aveam probleme capitale: ce joc sa mai
inventam azi, pe cine sa mai ne varsam naduful varstei, ce baba sa mai zapacim,
ce pom cu stapani zgarciti sa mai dezbracam... nu ne preocupam de metafizica,
nici nu ne interesa de vreun Counter Strike sau Half Life, acestea erau in
neguri de vremi... din viitor. Strada mea, ca ulitele lui Creanga, nu adasa mai
putin a mireasmă de copilarie, era plina de zumzetul musculitelor, al
pasarilor, avea din acea pace a Marilor Lavre din Meteora copilariei. Cum
paseai pe strada, intrai in lumea noastra, si daca nu te impiedicai de vreo
ata pusa dinadins intre garduri si copaci, atunci singur rasuflai usurat de
caldura si adapostul ei. Aveam de toate acolo, nimic nu ne lipsea, cand
parintii nostrii erau plecati pe la serviciu, prea-zilnicei paini, Ea, strada
ne era tovaras dar si parinte. Imi aduc aminte de un protest inedit, impotriva
cozilor la lapte si paine din vremea de trista amintire... exasperati ca trebuia
sa stam la coada inca de cand soarele se spala in rasarit, intr-o buna zi am
pus pe placa de deasupra magazinului de Paine, din coltul strazii, mai multe
foi albe pe care scria: Snake Bar (asa vazusem noi ca sta scris pe unul din
cele 2 baruri din orasul nostru!). Ce ne-am mai amuzat atunci cand pensionarii
vechiului regim au sosit dis-de-dimineata la magazin...! A meritat sa ne trezim
de dimineata pentru a savura isprava noastra. Stateau cu gurile cascate si
descifrau pe litere ce scrie pe locul unde era magazinul de Paine. S-au dus la
Gostatul de dupa colt, dar aici alta surpriza... cocotat pe reclama de carton
presat era scris: Agro-Shop, in cel mai americaneste spirit. Ce s-au mai
ofticat vechile cadre ceausiste. Asa protestam noi, inca de pe atunci, cu
umorul unic al acestui neam si cu inima usoara a copilariei, toate,
bineinteles sub ochiul parintesc al strazii noastre. Eram si nebuni si frumosi
la suflet... nu stiam de La Familia, sau de Parazitii, nu cantam Dupa blocuri,
pentru ca noi am crescut in umbra mamei Strazi. Ne simtem superiori cand
raspundeam: locuim pe Anton Pann, cu doi de n! 
In fata
strazii, mai
era o minune: Castelul Marghiloman si Parcul cu acelasi nume.
Aceste doua axe mundane ne-au crescut sufletele si ni le-au ghidat. Din
vremuri mai vechi, cartierului nostru marginas (nu mahalagiu) ii se spunea
rusinos: Trei paduchi, deoarece erau trei amarasteni care mereu luau
bautura pe datorie, acum cu mandrie I se spune: Trei teologi, deoarece
strada mea, coloana vertebrala a cartierului a zamislit din pantecele ei, trei
teologi, trei preoti. Vedeti, de aceasta am spus ca strada mea era mama…pentru
ca a nascut!(veritabil aspect mariologic!) Castelul Marghiloman, asa cum il
tinem minte, era sediul , cartierul nostru general, de unde plecau toate
tacticile de asalt, ale copilariei. Ii stiam toate cotloanele tainice, toate
strafundurile si secretele lui ni se dezvaluiau. Cand eram alergati de vreun
paznic ingrat, recurgeam la intrarile secrete ale castelului si ne faceam
nevazuti. Eram printii si cavalerii castelului. Intr-adevar, zicala: se
cauta un Marghiloman, zicala cu implicatii politice si acum
de dezbatut (vezi Pacea de la Bucurestisi implicatiile lui Alexandru
Marghiloman), noi am transfigurat-o in: se cauta in Marghiloman copii Anton
Pann-ului! De jur imprejur erau putine alei, dar multa verdeata buna de
ascuns sau de joaca. Aveam acest plaman marghiloman aproape de noi, si asta a
contribuit la desavarsirea luptei de gherila a copilariei noastre.
Alta data, exasperati de unii vecini care ne turnau parintii la
securitate, am hotarat, in comandamentul nostru din Castel, sa pedepsim aceste
fapte cu masura cea mai aspra: sa le schimbam portile! Zis si facut! Cu o
ranga serioasa am saltat din balamale portile celor vizati si le-am schimbat
intre ele... si ca tactica sa fie cu acoperire deplina, la unii dintre noi,
partizanii copilariei, am adoptata aceiasi tactica, de mutarea din tatani si a
propiilor porti. Acoperirea a fost perfecta... la fel si rasul nostru!
Dimineata, cei cu structura modificata, au constatat uimiti ca portile lor
sunt in mod miraculos schimbate ca intr-un veritabil serial din Dosarele X.
Numai ca noi eram si UFO-logi si autori, Mulder si Scully, eram tot noi. Ce
mai ras a fost! Iata ca nu numai lupta anticomunista era prezenta ci si
dezmistificarea unor doamne intepate, adica ce vreau sa spun? Erau unele fete
de militian, care nu credeau nici in diavol, nici in Dumnezeu, deoarece, nu-i
asa?... nu li se dadea voie de taticul (sau Tatucul)... ateu! Le-am dat o lectie de
o tin si acum minte si o povestesc in cetele-bisericute de credincioase, dupa
slujba de duminica. (pai cum sa nu? Ele, deunazi, atee pana in strafundurile
lor ontologice, acum pozeaza in maestru de ceremonii... ortodocse, dand
indicatii tinerilor ce se incumeta sa vina in blugi pe la bisericile noastre
de cartier!). Cand se intorceau de la serviciul lor aranjat de taticul de la
partid, gratie si lui - Impuscatul de cizmar, care nu prea lumina strazile,
decat din 5 in 5 stalpi, am gasit o biata mata (pisica) calcata de o dacie (cu
numar par si doar din trei cifre!), pe care am legato, asa cu lava rosie ce
iesea din ea, de un fir de ata mai lung si am puso in calea celor ce veneau de
la schimbul 2. Deci mata adormita la un capat, noi la celalalt, in umbra
batranilor castani, ce ne faceau complice cu ochii lor intunecati si ne
primeau cu intelegerea luptei noastre mistice. Cand duduia cu pricina, care nu
credea in prostiile religiei-opiu, se apropia, am tras usor pisica de ata si
aceasta a inceput sa se preumble cu o dara din cele mai rosii in urma... ateea
noastra vecina, cu parintii plini de epoleti albastrii, s-a apropiat si cand a
vazut o astfel de grozavie... a scuipat, pomenindu-L totusi pe Dumnezeu, ca sa o
scape de astfel de vedenie diavoleasca, dar a fugit cu tot cu tocurile sale
luate de la Shop. Dar pisica noastra martira tot venea dupa ea in aceiasi
viteza, trasa de noi. Atunci, cu toata siguranta sa materialist-dialectica a
fugit de mama focului, zbierand si trezind un cartier intreg. Asa i-am platit
noi aceasta polita militianului care ne turna tatii si fetei lui sclifosite,
care posta in invatatoare atee. Sunt mai prejos acestea de cat povestirile
humulestene? Sunt mai prejos aceste lupte decat a acelor din munti, care se
opuneau regimului ateu? Nu cred, deoarece ele erau nascatoare de strategii
viitoare, ele nu puteau trece neobservate sau fara urmarile de mai tarziu, in
constiintele noastre si ale universului intreg. Si ca sa dovedesc, mai spun
inca una: stiam perfect cum se construieste o petarda, cum sa ia foc, cum
trebuiesc combinate: minim de plumb cu bronz aluminiu, si cum si unde se
gasesc acele pietricele albe de rau, care dau scantei si aprind petarda. Era o
adevarata traditie, pastrata cu sfintenia copilariei, aceste mosteniri sacre,
de lupta, nu erau invatate de prin manuale de terorism-al-quaida-n, ci erau
nascociri de ale noastre, ca si pistoalele cu doza de tractor, care pocneau cu
catran de chibrit, mult mai interesante ca petardele si artificiile
nepersonalizate de azi. Mai aveam un arsenal din tuburi mari cu spary-uri
taiate, care bubuiau cu carbid, sau fluturasi cu surub si piulita, care
sfredeleau cerul... sau, nu-i asa?... de caruciorul de lemn cu rulmenti,
care ne purta pe strazi si inlocuiau masinile cu baterii de azi, prea din
plasticul nefiintial, stampilat: Made in UE!... ce mai de inventii ne luminau
copilaria si cu care pedepseam regimul si oamenii morocanosi de atunci!
Aceste
inovatii erau arvuna inventiilor de mai tarziu, erau sclipirile romanilor,
pai ce Apusul putea el sa inventeze asa ceva? 
El
se lafaia in fast-food-uri canceroase si belicoase.
Pe atunci
razbunarea noastra pe batranii prea pisalogi, era : lipirea de afise pe casele
lor, in care dadeau anunt de vand casa, pret convenabil, si agasarea lor de
diferiti oameni care tot intrebau de pretul si actele caselor care sunt de
vanzare. Ce mai prapad era cand acestia gaseau afisele
buclucase! Dar cea mai mare dovada de lupta, la propriu, a fost cand, manati
de visul Revolutiei si trecand ca prin minune de gloantele ucigase, am vrut sa
ne impunem vointa noastra, de bun simt, de altfel, la liceul ce ne impusese,
cu batai de palme peste obrazul nostru nevinovat, sa ascultam elucubratiile
anagramate ale Tovarasului Cizmar. Enervati de obligativitatea de a asculta
Congresele P.C.R., in clasa, supravegheati de activistul de partid, care mai
tarziu a fost si prefect si Inspector General, am impus tovarasilor profesori,
deveniti domni peste noapte, sa ne difuzeze in pauze muzica, pentru a exorciza
difuzoarele de tembelitatea de partid. Bineinteles ca asa s-a si facut, dar nu
fara urmari, noi cei din comitetele elevilor, care revendicam schimbarile de
bun simt, am fost avertizati de aceiasi nomenclaturisti ca vom fi lasati
repetenti, daca mai continuam cu povestea Revolutiei. Nimic mai
enervant! (zic Sf. Parinti ca dracul este si prost si fudul!) Vazand
ca stradania noastra de a termina liceul este zadarnicita, si nu pentru ca nu
am fi invatat, ci pentru tupeul, de a ne impotrivi sistemului, am hotarat, tot
in Cartierul general de la Castel, sa rapim Cataloagele cu note si sa le
purificam prin foc. Zis si facut! Astfel am scapat de o repetentie nemiloasa
si de razbunarea tovarasilor lupi, care si-au schimbat parul in vreo 4 partide
de atunci. Mai amuzant este ca, dupa ani si ani, cand strategiile copilariei
de pe strada mea a dat roade, si am fost blagoslovit cu harul preotiei,
invitat la masa hramului, dintr-un satuc de munte a fost acelasi... lup rosu
fost directoras de liceu industrial, acum uns cu păr de prefect... iar dupa ce
l-am ospatat la masa agapei, i-am pus dop, cu aceasta istorioara a razbunarii
pe cataloagele arse si ingropate! A fost uimit, in mod neplacut, facand sa se
ridice in graba, ceea ce mi-a dovedit ca prin părul lupului au mai ramas multe
fire vechi si chiar matreata lor este în continuare evidenta.
Fiecare
copilarie, are invatamintele si minunile ei, fara indoiala, dar
cum sa nu vorbesc despre strada mea, despre copilaria mea, cand acolo sunt
autentic si acolo ma regasesc, eu si numai eu? Si daca este sa judecam strada
copilariei mele, este mai bine sa vedem, produsurile, rezultatele ei, si va
marturisesc ca ma simt onorat sa fiu numarat printre copii ei, alaturi de
altii si de parintii mei cei sfinti. Strada mea este ca o mare aorta, prin
care pulseaza amintiri si vieti. Fiecare dintre noi are o strada a lui, pe
care trebuie sa o redea lumii, destainuindu-i frumusetile, numai asa vom face
lumea mai stravezie si mai luminoasa. Iti multumesc Doamne că m-ai zamislit pe
strada mea iubita, plina de pace si lumina!
Oricine pentru
altii,
Acelasi pentru cei
care mă stiu,
Parintele
IULIAN GAVRILUTĂ
VECHI
IMAGINI ROMÂNESTI