Ed. MARINEASA, Timisoara  

 

Capitolul XXV

Marturiile Anei, sotia lui Olimpiu Borzea  

 

Motto: A spune adevarul fara adaugiri e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a cladi. Virgil Mateias 

Gulagul comunist a declansat asupra tuturor celor care reprezentau o amenintare asupra instaurarii regimului totalitar actiuni de opresiune, compromitere si asasinat. S-a actionat dupa un plan bine stabilit, care era coordonat pas cu pas de la centru lor de putere, Moscova. Exercitiul teroarei era completat zi de zi cu noi metode, care raspândeau multa durere în rândul oamenilor. Pentru a-si atinge telul si a domina, comunistii au calcat în picioare totul, uzând de puterea tuturor aparatelor de stat. Celor asupriti nu le-a mai ramas decât durerea pe care au alinat-o în lacrimi de umilinta si neputinta. Masinaria comunista actiona zi si noapte fara încetare, amenintând, intimidând, lovind, schingiunind si ucigând. Familia lui Olimpiu Borzea din Vistea de Jos a fost ani în sir tinta razbunarii comunistilor. Pe lânga suferinta fizica, aceasta familie a fost adusa în pragul disperarii. În timp ce Olimpiu Borzea a fost încarcerat si condamnat la moarte într-un pseudoproces, cei dragi ai lui au fost la rândul lor anchetati, torturati si umiliti de comunisti. Ana, sotia lui Olimpiu Borzea, îsi aminteste cu durere de acei ani. "Eram în vizorul securitatii înca din 1948, dar nu aveau dovezi sa ne aresteze. Dar au actionat altfel. L-au mutat pe sotul meu de la scoala din Vistea de Jos la Vistea de Sus si apoi la Dragus. Chiar daca eram constienti ca suntem urmariti i-am ajutat pe luptatorii din munti cu tot ceea ce ne-a stat în putinta. Pe lânga relatia sotului meu cu grupul din munti si fratele meu, Ion Bucelea, parintii mei si întreaga familie ne-am implicat în Rezistenta. Prima arestare a sotului meu, din 10 martie 1955, nu ne-a îndepartat de luptatori. La putin timp, respectiv în 11 iunie 1955, i-am adus în casa noastra pe Remus Sofonea, ranit la picior si pe Laurean Hasu. În urma tragediei ce s-a petrecut cu cei doi, a urmat înmormântarea lui Remus Sofonea în spatele casei noastre si îngrijirea medicala, timp de o luna a lui Laurean Hasu. Atunci speranta luptatorilor era plecarea în Grecia. În iulie 1955, i-am îmbracat, le-am dat alimente si i-am condus pe Laurean Hasu si pe Nelu Novac la gara pentru a lua drumul strainatatii. Atunci l-am cunoscut pe Costica Nicolescu. În 14-15 august 1955 i-am condus pe Ioan Chiujdea, Gheorghe Hasu si Victor Metea pâna la gara Vistea, iar pe sotul meu pâna în Piatra Olt pentru a pleca prin filiera Nicolescu - Grovu în Grecia. Îmi amintesc de profesorul Ioan Grovu, care ne aducea scrisori de la cei plecati în Grecia. Târziu mi-am dat seama ca erau fictive. În plasa lor a cazut si sotul meu, care a plecat la Costica Nicolescu la Bucuresti în 8 octombrie 1955, pentru a ajunge în Grecia. S-a dus si fratele meu, Ioan Bucelea, care era profesor la Rupea, cu Olimpiu. De atunci nu l-am mai vazut. Începând cu acea perioada eu am fost mereu anchetata la postul de militie Vistea de securistii din Fagarasi de foarte multe ori dusa la anchete la sediul Securitatii din Fagaras. 

În 13 si 14 decembrie 1956, Securitatea din Brasov a venit la noi si a facut o perchezitie peste tot. Erau foarte multi soldati si securisti, au înconjurat curtea si gradina, iar în strada au adus multe masini militare. Procurorii care au venit de la Brasov au început ancheta cu parintii lui Olimpiu si au continuat apoi cu mine. L-au dezgropat pe Remus Sofonea din locul în care l-am înmormântat, au scos armele si munitia din locurile unde au fost ascunse. L-au folosit în acest scop pe fratele meu mai mic care stia unde erau îngropate armele. Oamenii din sat ocoleau în acele zile si strada unde locuiam noi. S-a dus vestea despre ceea ce au gasit la noi în toata zona. Tot în acele zile s-au facut arestari în Vistea de Sus, Rucar, Arpas, Cârta. În noiembrie 1956, mama mea a paralizat din cauza supararilor si terorii si nu dupa mult timp a murit. În aprilie 1957, Securitatea a venit la tatal meu. Negasindu-l acasa, i-au lasat vorba prin sotia fratelui meu Vasile sa scoata armele si arhiva luptatorilor pentru ca în caz contrar îl vor lua si pe el si nu va mai vedea lumina zilei. A doua zi au venit din nou la tatal meu. Înfricosat, în momentul în care a auzit masina securistilor la poarta s-a dus în sura si s-a spânzurat pentru a nu-si trada ginerele si copiii. Am ramas singura cu cei doi copii, fara servici, fara nici un sprijin si privita de vecini si cunoscuti ca sotia unui tradator de tara. Copiii mei au fost marginalizati si la scoala, ei nu mai erau acceptati la serbarile copiilor, nu primeau roluri, lucru ce i-a afectat foarte mult. În mai 1959 a murit si socrul meu, tatal lui Olimpiu. Soacra mea s-a mutat la Vistisoara, unde aveam o gradina si o gospodarie care ne aducea singurul venit. Securistii mergeau saptamânal acolo în control, întrebând de Ion Gavrila, conducatorul grupului din munti. Ei îmi spuneau ca daca vreau sa am servici, sa divortez de Olimpiu. În continuare copiii au fost respinsi de la liceu. Fetita a reusit cu greu la Scoala de Contabilitate din Sibiu si aveam nevoie de adeverinta de la CAP pentru a fi primita la cursuri. Conducerea din aceea vreme de la CAP Vistea a refuzat sa-mi elibereze acel act. Am apelat la CAP Oltet, iar presedintele de atunci Oprea Vasile, a fost îngaduitor si mi-a dat actul care-mi trebuia. Fetitei mele i se spunea la scoala: -Esti fiica unui tradator de tara si din mila noastra vei ajunge o biata socotitoare. Pentru a nu fi data afara din scoala, fetita a fost nevoita sa spuna ca tatal ei este mort. Baiatul a fost dus de un unchi la Scoala de Meserii Tractorul din Brasov", povesteste sotia lui Olimpiu Borzea. Chiar daca aveau venituri foarte mici si se descurcau foarte greu, conducerea CAP-ului din Vistea de Jos a încercat în multe rânduri sa le ia recolta de mere si fânul din gradina de la Vistisoara. Mama lui Olimpiu Borzea s-a dus pâna la Bucuresti la Petru Groza si la Gheorghe Gheorghiu Dej cu un memoriu privind situatia, atât a gradinii, care nu era colectivizata, cât si a familiei lor. Dupa putin timp oficialitatile din Vistea au primit ordin sa înceteze opresiunea asupra familiei Borzea. În 1962, Ana a fost obligata sa se înscrie în colectiv, dar ea a refuzat. Amenintata de catre peceristi ca refuzul ei va aduce suferinta lui Olimpiu Borzea, femeia a cedat. A lucrat în CAP din 1962 pâna în 1964, când a fost eliberat sotul ei. Anchetele si perchezitiile securitatii au continuat pâna în 1989. 

În prezent, familia Borzea traieste în Vistea de Jos. 

 

Capitolul XXVI

Marturiile lui Ioan Grecu din Soars

 

 Motto: Trecutul unui luptator nu-i da decât un singur drept acestuia: sa continue lupta. Horia Sima 

Marea prigoana comunista împotriva poporului român începea în 1948, când mii de oameni, bâtrâni, dar mai ales tineri au fost schingiuiti, arestati si aruncati în închisori si lagare. Începea marele calvar, care a cuprins cu repeziciune toata tara, durând mai bine de 50 de ani, pentru ca putem spune ca nici astazi nu poate fi vorba de normalitate în viata publica româneasca. În comunism, minciuna si reaua credinta se ridicau la rang de politica de partid si de stat. Toti cei care au servit regimului comunist au fost recompensati cu vârf si îndesat si, drept urmare, ei au aplicat cu mult zel odioasele metode bolsevice, asuprindu-si semenii pîna la înfaptuirea de crime sau chiar de genocid. Cei care s-au împotrivit dictaturii au fost în timp anihilati, lupta lor ramânând doar un ideal pe care l-au închis în carapacea sufletului lor curat de români adevarati. Unul din satele Tarii Fagarasului care s-a opus în majoritate instaurarii comunismului, considerându-l o amenintare la însasi puritatea neamului românesc, a fost Soars. Idealurile de dreptate, adevar si credinta pe care le respectau opunându-se comunismului, ar explica de ce sorsenii erau în 1940 în totalitate legionari. Pentru a se cunoaste adevarul despre actiunile locuitorilor din Soars în acea perioada stau marturiile fratiilor Ioan si Nicolae Grecu. " 

Începând cu 1948, satenii din Soars, de la tarani si pâna la cei care ocupau functii de conducere în localitate au respins ideile comu niste. Prin urmare, ei s-au raliat, fiecare aducându-si contributia la lupta împotriva noului regim si în sprijinul semenilor lor care luptau deja cu arma în mâna", spune Ioan Grecu. Luptatorii din munti aveau în Soars puncte de sprijin în care aveau încredere si la care puteau apela oricând cu succes. " Îl cunosteam pe Gavrila Ogoranu, seful luptatorilor din munti, de când eram copii. Tatal lui era coleg de munca la drumuri cu tatal meu. De atunci ne-am câstigat încrederea. Ulterior, când era în formare "Fratia de Cruce" Soars, organizatie care cuprindea tinerii din sat si pe care am condus-o, relatiile mele cu Ogoranu s-au intensificat, având în vedere si faptul ca el era seful Fratiei de la Liceul Radu Negru. Pe acelasi sistem colaboram cu Dumitru Comsa, seful Fratiei de Cruce din Cincu. Faceau parte din organizatia din Soars: Ioan Malene, Ioan Vâja, alt Ioan Malene, Dumitru Bârsan, Cornelia Oala, Emilia Bârsan, Gheorghe Puia si altii. Ne desfasuram activitatea dupa Legea Onoarei care ne-a fost descifrata (si în acelasi timp ne-au ajutat s-o întelegem) de învatatorul Danila Pop si de preotul doctorand Petru Bruda care a fost coleg la Cernauti cu parintele Galeriu. Eram instruiti în spiritul dreptatii si al credintei. Aveam întâlniri în care subiectele de discutie erau axate pe cele mai elementare reguli de buna credinta, pe adevar, corectitudine, dreptate, cultura generala, istorie si chiar idei politice. Realizam marsuri prin sat, când cântam cântece legionare si când ni se alaturau si vechii legionari, vechea garda din sat. Îmi amintesc cu placere de acele vremuri. Mergeam regulat la biserica, unde cântam în corul liturgic existent. Cum puteam sa acceptam ideile comuniste când noi eram crescuti si cultivati într-o alta lume de idei? Ceea ce a fost în tara si ceea ce urma reprezentau poli opusi", relateaza Ioan Grecu. Anul 1948 l-a gasit pe Ioan Grecu la conducerea cinematografului din Soars, iar pe fratele lui, Nicolae Grecu în CAP, unde a fost numit presedinte, acc eptând sfatul lui Gavrila, Hasu si Gelu Novac, care erau ascunsi la el acasa. Prin prisma posturilor pe care le ocupau si cu ajutorul si altor sateni care detineau functii în sat, precum brigadier, contabil, director de banca, secretar de partid au reusit sa sustina miscarea anticomunista. "Primul contact al meu cu grupul lui Gavrila Ogoranu a fost în toamna lui 1948, când luptatorii, mai precis Gavrila, Nelu Novac si Hasu erau în zona Rotbav, ascunsi la o femeie, ruda cu Gavrila. Initial au venit la Nicolae Puia (fiul lui era contabil la CAP), nasul meu de botez. Acesta a venit la mine sa-mi ceara sfatul în privinta sigurantei celor trei. Puia fusese închis în 1947 pentru un an la închisoarea Pitesti împreuna cu Coposu. I-am ascuns în sopron 1-2 zile. De atunci vizitele lor au devenit din ce în ce mai dese. În iarna aceluiasi an m-a vizitat notarul Câltea sa ma întrebe despre fiul sau, Cornel Câltea. Atunci, acesta nu era la mine. Timp de doua saptamâni i-am gazduit pe Cornel, fiul notarului si pe un coleg de al lui, Ilie, în grajd. Ulterior am aflat ca ei s-au predat sub îndrumarea notarului, care a fost apoi pedepsit cu trei ani de închisoare. Pentru grupul lui Gavrila am amenajat un buncar în fân deasupra grajdului, încapator pentru trei persoane, la casa fratelui meu, Nicolae, care se afla atunci la o scoala de presedinti de CAP în Alba. De acolo, fugarii puteau observa cu binoclu toata miscarea din strada. Îi alimentam eu si sotia lui Nicolae. Au ramas în buncar pâna primavara, când au plecat spre munte. Erau dotati cu arme si le-am procurat si eu un pistol. În acea perioada securitatea împânzise toata zona, dat fiind faptul ca în acea vara fugarii au actionat la Cincu. Acolo au blocat ferma de porci de la Piscu Morii, au facut taieri si carnea au depozitat-o la Toarcla. Securitatea a pus paza la toate fermele din zona pentru a preveni astfel de actiuni si totodata a marit numarul de gardieni de peste tot. La Soars erau atunci 60 de soldati care patrulau si supravegheau fiecare casa din sat. Eu eram singurul din Soars care aveam aparat de radio si veneau la mine inclusiv securistii sa asculte Vocea Americii. Era de fapt un pretext, pentru ca, în realitate, doreau sa afle informatii despre luptatori. De multe ori îmi spuneau sa devin "om nou" si sa fiu de partea lor. Nu puteam face asa ceva", marturiseste Ioan Grecu. Ioan Grecu avea posibilitatea sa contacteze oameni din toata Tara Fagarasului si sa vada pe viu ceea ce presupunea aderarea la comunism, El era mecanic la o batoza cu care treiera grâul în mai toate satele. Era omul care afla multe informatii absolut necesare pentru luptatori si un pion de baza al acestora. "Comunicam cu luptatorii codificat. Când erau în sat veneau la mine acasa, bateau la geamul unei camere aflate în spatele curtii si suierau, un zgomot ca de sarpe. Ne lasam bilete într-o sticla la o salcie si la un anume stejar, în câmp, unde scriam noutatile si eventual locul viitoarei întâlniri. M-au rugat o data sa le pregatesc carteruirea la Grânari. Am pregatit totul la un anume Renciu din Grânari, dar problema nu a mai ramas valabila atunci. Erau de partea noastra Ioan Roman, directorul bancii din sat, care a spus ca îi poate ajuta cu bani din banca pe care îi va acoperi înscenând un furt. Întorsatura pe care o luasera lucrurile a facut sa nu mai fie valabil acel "împrumut ". Mai aveau ajutorul sincer al conducerii CAP-ului, respectiv pe fratele meu, pe secretarul de partid, Ioan Puscasu. Au fost însa tradati de un brigadier de CAP, Gheorghe Kraus, dar din fericire nu au fost prinsi atunci, ci doar ne-au fost supravegheate actiunile si au fost descoperite legaturile lor în sat. Atunci oamenii nu erau fricosi, aveau curaj sa înfrunte situatiile dificile". Ioan Grecu a riscat foarte mult ajutându-i pe luptatori, mai ales ca avea familie si copii. Fugarii poposeau prin sate, în general în grupuri de câte trei sau doi. Perchezitiile securistilor s-au intensificat si mai mult dupa ce Ion Ilioiu a cazut în lupta directa cu armata. 

"În perioada 1948-1955, fugarii au tot venit la Soars. Le procuram alimente si piatra acra si îi gazduiam. O data erau în sop. Baiatul meu, care avea 4 anisori, s-a urcat la ei si le-a vazut armele. Îmi amintesc cum mi-a descris copilul intâlnirea lui cu baietii: "sunt trei oameni cu vorvecel". Era mic si nu vorbea destul de bine. Timp de o luna l-am supravegheat pe micut si nu l-am lasat pe strada pentru a nu povesti si altora întâmplarea lui. Dupa prinderea lui Ilioiu a venit într-o seara la una din întâlnirile programate un securist care s-a prezentat Victor Metea. Mi-am dat seama ca nu este Metea pentru ca nu a vrut sa vina în casa chiar daca am insistat si în al doilea rând m-a întrebat daca inginerul a mai venit, referindu-se la Gavrila. Noi toti îi spuneam lui Gavrila, Mosul, amanunt pe care securistii l-au scapat din vedere sau nu-l stiau atunci. Mi-am dat seama ca eram vizat si ca va urma arestarea mea. Mi-am pregatit o s uba cu care sa plec în munti cu prima ocazie când Gavrila va reveni la mine la Soars. Planul mi-a fost dat peste cap, pentru ca securistii m-au chemat la Brasov. Dupa doua saptamâni de la vizita acelui pretins Metea, seful meu de la Cinema Brasov m-a chemat sa-mi predea un film. M-am dus, cum era si firesc. La plecare m-a luat un ARO. Dupa ce am urcat în masina mi s-a spus ca sunt în masina Securitatii. M-au dus la sediul Securitatii din Brasov unde m-au tinut doua zile în anchete. Mi-au dat drumul acasa cu conditia sa-i anunt daca Gavrila sau alti fugari mai vin la mine. Printre altele mi-au sugerat sa le pun otrava în mâncare. Era în sat un inginer agricol care era securist si care ma supraveghea. Colonelul Craciun a încercat prin diverse metode sa ma determine sa fiu colaboratorul securitatii. "Îti dau 30.000 de lei daca îl denunti pe Ogoranu", îmi spunea Craciun. Ma gândeam ca atât a luat Iuda pentru vânzarea lui Iisus. Nici prin gând nu-mi trecea sa fac asa ceva. În acea perioada faceam drumuri la Bucuresti. Le-am spus securistilor, prin omul lor de legatura, Dascalul, ca l-am vazut pe Gavrila în Bucuresti, în tramvaiul nr. 17 pe strada Serban Voda. M-au trimis la Bucuresti sa aflu alte date despre Gavrila. Bineînteles ca nu aveam ce sa aflu, pentru ca era o minciuna. Am persistat în ideea mea timp de un an, când si-au dat seama cu adevarat ca i-am înselat. M-au dus la Securitate în Brasov unde era col. Craciun, Col. Mezei si un rus. Nu au avut ce sa-mi faca. Dupa un timp col. Alexandrescu mi-a zis: ne-ai trântit o minciuna dupa care am facut investigatii timp de un an. Am pierdut un an dupa vorba ta. A fost perioada când Gavrila plecase la Alba. Eu banuiam atunci ca el fugise din tara", îsi aminteste Ioan Grecu. Data fiind activitatea lui, nu dupa mult timp, Ioan Grecu a fost arestat. În 23 aprilie 1947, de Sfântul Gheorghe l-au ridicat de acasa de lânga familie. În luna august au fost arestati si Nicolae Grecu, fratele sau, Nicolae Puia si Ion Puscasu. Au fost depusi la Securitate în Brasov, când au început anchetele. "Locotenentul Popeia le spunea consatenilor mei ca daca eu eram baiat destept nu sufereau atîta. Voia sa-i determine sa ma urasca, ceea ce nu s-a întâmplat". 

În toamna lui 1958 a avut loc procesul la Brasov, unde ne-a judecat Tribunalul Militar Cluj. Pâna la proces cei patru sorseni au stat încarcerati la Codlea. Sentintele au fost dure. "Desi faptele se încadreaza la pedeapsa cu moartea, propunem munca silnica pe viata", asa suna pledoaria avocatului dat din oficiu, spune Grecu. Chiar daca exista sentinta, ei au fost tinuti la Codlea pâna dupa Boboteaza, ianuarie 1949. Au fost încarcati apoi în duba cu lanturi la mâini si la picioare si depusi la Aiud. "Lui Puia i s-au umflat picioarele foarte tare încât lanturile îl strângeau provocându-i dureri groaznice. A tras foarte mult, tipa de durere. La Aiud am ramas timp de o luna împreuna într-o celula. M-au mutat apoi într-o camera cu alte 42 de persoane. Printre noi erau si informatori. Ne-au tratat dur si ne-au aplicat metoda înfometarii. Timp de cinci ani m-au tinut în celula. Beneficiam doar de putin timp de plimbare prin curtea închisorii. Am fost obligat sa gasesc ceva care sa ma ajute sa-mi pastrez mintea întreaga. Nevoia, însa, te învata. Erau în penitenciar încarcerati si Radu Gyr, Nichifor Crainic si multi alti oameni de onoare ai vremii, legionari. Am învatat atunci sute de versuri. De folos mi-a fost alfabetul morse. Erau studenti care stiau morse. Din celula în celula ne transmiteam versurile marelui poet Radu Gyr, care compusese acolo, în gând, sute de versuri. Sa pot repeta versurile trimise prin morse mi le scriam pe talpa ghetelor cu o sârma. Rezistau înscrisurile pâna la prima plimbare în curtea închisorii. Asa am învatat cele 146 de strofe ale Baladei Codrului fara Haiduc si multe alte poezii pe care le pot reproduce integral si acum. Radu Gyr avea un regim special. Era scos la plimbare singur, foarte rar si doar câteva minute. I-am întâlnit acolo pe Virgil Mateias, pe Emil Tokaci (era sef de camera), pe Costica Cismasu din Porumbacul de Sus, pe Olimpiu Borzea, care era foarte bolnav si se chinuia mult. În ultimii doi ani am fost scos la munca. Faceam sobe, tuburi si tot felul de obiecte. Aveam în subordine o echipa de 12 preoti. M-au pus sef de echipa, pentru ca m-au vazut bun meserias. Am învatat multe în închisoare de la ingineri renumiti, precum Gavrilescu. Am facut multe inovatii, am copiat o masina de ouat a englezilor, acumulatoare care reduceau consumurile cu 300% etc. Degeaba ne straduiam, însa, ca tot banditi ne numeau", relateaza Ioan Grecu. Suferintele celor întemnitati la Aiud (si nu numai) nu pot fi descrise în cuvinte. Cred ca nici unii dintre cei care le auzim astazi nu putem întelege pe deplin ceea ce a fost cu adevarat în sufletul acelor oameni. Nu putem constientiza comportamentul malefic al slugailor comunisti si nici gândirea lor bolnava si satanica. Daca minutele de plimbare prin curtea unui penitenciar însemnau pentru detinutii politici o oaza de fericire, o lumina în viata lor zilnic întunecata ne poate pune doar pe gânduri, dar nu ne poate identifica cu trairile lor timp de ani. Ne putem oare imagina cum poate ferici pe cineva un dialog imaginar cu o creanga de bozie ce creste pe zidul unei închisori? Nu cred, dar a existat asa ceva. Fostii detinuti politici s-au încurajat si au gasit resursele fizice si psihice necesare sa faca fata cu fruntea sus la toate metodele inumane la care au fost supusi de catre reprezentantii ciumei rosii. Cum au reusit? Printr-o educatie de durata, în timpul Miscarii Legionare, pe care si-au însusit-o si care s-a dovedit a fi un succes. Ioan Grecu este o dovata a acestor afirmatii. Ca si Nea' Grecu mai sunt multi care ne pot convinge nu doar povestind si derulând firul istoriei acelei vremi, ci doar privindu-le fata, mâinile si ochii care exprima durere si dezamagire. În interiorul sufletului lor, acesti oameni care au trecut prin tavalugul comunist spun cu tarie si cu convingere ca oricând ar lua de la capat lupta împotriva a tot ceea ce nu este drept si cinstit pentru poporul român. Pentru Ioan Grecu si pentru toti detinutii politici, botezati de comunisti -banditi- decretul din 1964 a însemnat eliberarea din închisori. Ca o ultima umilinta în Aiud a fost "spovedania" în fata tuturor colegilor de suferinta si a conducerii penitenciarului. Trebuia sa spuna cu voce tare ca regreta ceea ce au facut, ca nu se vor mai împotrivi partidului si sa ponegresca Miscarea Legionara si pe conducatorul ei. Ioan Grecu a participat la acea analiza, dar spovedania lui a fost cu totul altfel decât s-au asteptat sefii închisorii. "Nu puteam sa urlu în gura mare în fata tuturor ceea ce-mi pretindeau ei. Am refuzat. Am spus în schimb ca as lupta împotriva comunistilor indiferent unde m-as afla, pentru ca stiam de ce sunt în stare. Am vazut cum toata munca omului de un an era luata de catre ei. Eram cu batoza la treierat în Ileni. Metea trebuia sa dea dare 100 de saci de grâu pentru ca era considerat chiabur. Nu ramasese cu nimic din recolta acelui an. Cum puteam sa-i laud pe nemernici dupa astfel de acte si sa defaimez Miscarea care lupta pentru binele nostru al tuturor. Reactia mea m-a costat înca 3 luni de închisoare dupa eliberarea tuturor detinutilor. M-am întors acasa abia în august 1964, dupa 7 ani de detentie", spune Ioan Grecu. Dupa arestarea lui Ioan Grecu, familia a ramas fara nici un sprijin. Eugenia, sotia lui, trebuia sa îngrijeasca cei 5 copii minori, cel mai mare având doar12 ani. I-a fost confiscata toata averea, toate bunurile si casa. Singura sursa de venit era munca în colectiv. Eugenia muncea zi lumina la câmp si abia reusea sa câstige mâncarea pentru pruncii ei. Copiii nu au fost primiti în scoala pentru ca erau fii de "bandit". Au fost acceptati la cursuri în Felmer si Calbor abia dupa ce Eugenia a divortat de sotul ei. Un alt divort fortat, de data aceasta pus la cale de un anume Filip, slugoi al securitatii. Dupa eliberarea din închisoare cei doi soti divortati s-au recasatorit si traiesc si astazi fericiti alaturi de copiii si nepotii lor. "M-am angajat la ferma din sat. Dupa putin timp a venit un ordin sa ma prezint la Centrul Cinematografic Brasov. Am semnat cu ei contractul de munca si mi-am reluat lucrul dar la Cinema Fagaras. Acolo m-au supravegheat tot timpul. Comandantul Bâlba al Securitatii m-a abordat deseori pentru a ma convinge sa devin informator. Nu renuntasera la practicile lor. I-am refuzat de fiecare data. Am lucrat 20 de ani acolo. În paralel am pus în practica ceea ce am învatat în timpul detentiei. Am confectionat aparate de sudura. M-am pensionat în 1982. Traiesc dintr-o pensie de vechime si cea de fost detinut politic si de veteran de razboi. Sotia mea, dupa zeci de ani de munca la CAP, are doar o pensie de 80.000 de lei pe luna. Noul regim instaurat dupa '89 mi-a dat sperate, dar acestea s-au spulberat. Nici acum dupa 10 ani de democratie nu pot sa-mi recapat casa confiscata în anii prigoanei comuniste. Daca ma gândesc si la haosul din tara pot spune ca nu s-a realizat nimic din ceea ce se astepta. Toti au fost si sunt o apa si un pamânt. Pacat de neam si tara. Cred ca românul din noi odata si odata se va trezi la realitate si va scoate la lumina adevaratele valori ale neamului nostru", a încheiat Ioan Grecu din Soars. 

 

 Marturiile profesorului Corneliu Mircea Ursu despre grupul de rezistenta condus de Raul Volcinschi, profesor universitar la Cluj

 Arestarile din anul 1956

 

 Motto: "Dumnezeul neamurilor Cînd va veni întru Slava Lui, Sa ne ierte si pe noi, Pe cei care am crezut fara limita, Ca neamul românesc Va fi lumina între neamuri." Dumitru Oniga - Epitaf 

Un pol de rezistenta împotriva regimului comunist care se instaura în România l-a constituit studentimea din toate centrele universitare. Studentii s-au organizat în grupuri anticomuniste care actionau sub idealul inoculat de "Garda de Fier", luptând în numele credintei, al iubirii de tara si al dreptatii. Bolsevizarea tarii reprezenta pentru ei cel mai mare pericol la care se expunea România din toate timpurile. Ripostele lor au atras arestarile în masa, ani grei de temnita, durere, lacrimi si umilinte. Unul dintre personajele care a dat de furca securistilor a fost profesorul universitar din centrul universitar Cluj, Raul Volcinshi, de origine bucovinean. Chiar daca specialitatea lui era economia politica el preda studentilor doar partea de economie capitalista, atragând prin stilul lui studenti si de la alte facultati decât cea de economie. Profesorul Volcinschi si-a dedicat mare parte a timpului sau luptei anticomuniste. Aflând de grupul de luptatori din Muntii Fagarasului a încercat prin diverse mijloace sa ia legatura cu ei, pentru a-i sprijini în actiunile lor. Asa s-a nascut relatia acestuia cu studentii fagaraseni de la Cluj, printre care Romulus Victor Ursu si mai apoi cu fratele acestuia Cornelius Mircea Ursu, interlocutorul care a avut amabilitatea sa-mi dezvaluie în detaliu istoria "grupului lui Volcinschi", cum l-a denumit securitatea. 

Profesorul Corneliu Mircea Ursu din Fagaras, cunoscut în zona ca Puiu Ursu, a acceptat cu retinere acest interviu, mentionând ca sunt prima persoana careia îi relateaza amanuntit suferintele pe care le-a îndurat în perioada de dupa 1952. M-am bucurat auzind aceste cuvinte, dar în acelasi timp îmi ascundeam cu multa greutate lacrimile pe parcursul interviului, asa cum cred ca si cititorul va fi încercat de aceleasi sentimente parcurgînd aceste rînduri. Ororile comunistilor organizati si instruiti prin firul rosu direct de la Moscova au distrus cu buna stiinta elanul si patriotismul românilor de toate vârstele si categoriile sociale. Familia fagarasana de intelectuali, Ursu, national- taranista din tata în fiu si de credinta greco-catolica a reusit sa-si pastreze principiile si în timpul gulagului comunist înfruntînd cu fruntea sus toate persecutiile si teroarea la care au fost supusi membrii familiei. Profesorul Ursu Romulus, tatal lui Corneliu, a fost arestat la 3 martie 1951, cînd avea 56 de ani. Preda istoria si geografia la Liceul Radu Negru si la Liceul de Fete din Fagaras. A fost arestat de securitate si depus la sediul acesteia din Sibiu într-o camera de la subsolul cladirii numita de detinuti, Talpa Iadului. Odata cu el a mai fost arestat si profesorul Valeriu Literat. Acolo a fost tinut 6 luni, dupa care a fost transferat la Canal, la Capul Midia. "Nu i-au gasit nici un cap de acuzare si prin urmare nici n-a fost judecat. Am aflat ulterior care au fost motivele pentru care tatal meu a devenit "suspect" pentru securisti. Credinta greco-catolica, faptul ca i-a fost profesor lui Horia Sima si ideile pe care le-a expus atât în fata elevilor, cât si a taranilor din zona, idei de altfel reale si obiective. Un anume Sighi Beiner, evreu la origine, a si spus în timpul anchetei - este neam de legionari - lucru neadevarat pentru ca eram nat ional-taranisti. Tata era suferind de stomac si ficat, diagnostic dat de renumitul medic Goia de la Cluj, originar din Noul Român, boala care s-a agravat pe timpul detentiei si care i-a cauzat moartea în scurt timp datorita regimului îndurat în lagare si închisori. De la arestare nu l-am mai vazut. Mama a avut, însa, posibilitatea de doua ori sa mearga la vorbitor, dar o singura data i s-a permis sa-l vada, în septembrie 1952. Era la Buftea Bucuresti, grav bolnav, umflat, tuns chel si epuizat din toate punctele de vedere. Au vorbit timp de 20 de minute. Lacrimi si durere. A fost ultima data cînd l-a mai vazut pe tatal meu. 

În 23 noiembrie 1952 a decedat, în închisoare fiind", povesteste cu tristete profesorul Ursu. O alta tragedie pe care a trait-o a fost cea care i-a adus sfîrsitul fratelui sau, Romulus Victor Ursu. "Fratele meu era student la Facultatea de Drept din Cluj si era studentul profesorului Volcinschi, care înca din anii 1949-1950 încerca sa ajute grupul din Muntii Fagarasului. În vacanta, studentii fagaraseni ai profesorului Volcinchi aveau misiunea sa-i gaseasca pe luptatorii din munti si sa-i ajute. Chiar daca au colindat toata zona nu au reusit sa dea de urma lor. În vacanta din mai din anul 1952 un grup de 4 studenti în care se afla si Romulus a plecat la Sâmbata. Un accident stupid de masina a dus la moartea studentului Mares si a lui Romulus. A fost o tragedie pentru familia mea al carui sprijin, tatal meu, se afla deja în ghearele securitatii". Dupa aceste evenimente Volcinschi, a venit la Fagaras cu scopul de a afla detalii despre misiunea tinerilor care au avut un astfel de sfârsit. L-a contactat pe Ion Ganea din Pojorta, student. Profesorul intentiona sa-l cunoasca pe fratele lui Romulus care ar fi putut sa continue misiunea mai departe. Corneliu prezenta siguranta prin însasi familia lui, intelectuali, cu idei si principii bine conturate. Prin intermediul lui Ganea, Volcinschi a ajuns la Corneliu. "A venit la mine acasa însotit de Ganea. Acesta era din Pojorta, cu parinti chiaburi care pentru a scapa de suspiciunile securistilor s-a înscris în UTM. Tatal lui era un sustinator al famililor care aveau domiciliul fortat în alte parti. El îi aproviziona cu bani si alimente. Volcinschi mi-a spus ca ar vrea sa vada mormântul fratelui meu. L-am însotit la cimitir. Atunci m-a întrebat daca fratele meu mi-a povestit ceva în legatura cu misiunea lui. I-am raspuns afirmativ, doar ca stiam foarte putin. Mi-a zis atunci: te simti în stare sa iei legatura cu cei din munti? Dar în ce scop, l-am întrebat eu. Pentru ajutor, a fost replica scurta a profeso rului. Am mai aflat ca el avea o cunostinta la Ambasada Iugoslaviei de unde putea obtine pasapoarte false pentru cei din munti pe care îi putea scoate astfel din tara. I-am acceptat oferta. De atunci au început pentru mine drumetiile pe munte în cautarea partizanilor. Pe jos am strabatut toti muntii nostri si foloseam de obicei traseele cele mai grele. Cunosteam fiecare poteca si poienita, dar nu m-am întîlnit niciodata cu vreun reprezentant al grupului lui Ogoranu. În drumetii plecam cu cel mult înca o persoana. Cel mai ades m-a însotit Matei Bucurenciu din Cârtisoara care locuia la mine acasa în chirie de 7 ani. Atunci aveam încredere în el, dar ulterior s-a dovedit a fi o javra, putin spus. Am intuit eu ca tatal lui era omul securitatii, numai prin hartile zonei pe care i le-am cerut, el dîndu-mi niste schite ale unor parcele de padure. M-am înselat amarnic atunci asupra acestei familii careia i-am acordat încredere, atât eu, cât si întreaga mea familie. M-a costat scump toata relatia avuta cu Bucurencii din Cârtisoara, dar voi mai reveni asupra acestui subiect. Pe Matei îl consideram ca pe un frate, dar s-a dovedit a fi un Iuda", povesteste profesorul Puiu Ursu. Dupa terminarea liceului, în 1954, când trebuia sa primeasca diploma de merit, dar niste situatii de moment l-au clasat doar pe primul loc în promotie, a ajuns student la medicina la Cluj. Acolo s-a împrietenit mai usor cu fii de chiaburi care suferisera si ei de pe urma regimului. Bineînteles a continuat legatura cu Volcinschi. Profesorul le spunea celor care îi erau fideli ideii lui ca trebuie sa fie pregatiti, sa poata lupta împotriva rusilor daca va fi vreo schimbare si pentru acest lucru au nevoie de îndrumarea si supravegherea unei persoane mature care iubeste dreptatea si libertatea românului. "Acum, dupa atîtia ani, impresia mea este ca Volcinschi a fost tot timpul urmarit de securitate care îi cunostea intentiile si actiunile. Noi, studentii, n-am fost decît o adunatura pentru care securitatea putea sa-l acuze mai grav. Poate, de aceea la proces am fost catalogati ca si o organizatie, dar în realitate nici nu se punea problema vreunei actiuni comune între mai multi membrii condusi de Volcinschi". Studentii care au cooperat cu profesorul Volcinschi au fost arestati în 1956 si întemnitati în diferi te închisori comuniste. Procesul în care au fost judecati s-a desfasurat la Cluj în perioada 15-18 mai 1957, completul de judecata fiind de la Tribunalul Militar Regiunea a III-a Cluj. Ion Iuga Ormendea, Muntii Apuseni, fiu de miner din Gura Barza. Absolvent al Facultatii de Drept. Profesorul Ursu îsi aminteste o întâmplare despre Ion Iuga: A fost trimis la Scoala de Studii Economice pentru lectori. Ideile expuse de Iuga în fata profesorilor au creat acestora unele situatii dificile încât nu dupa mult timp respectiva scoala s-a închis. A fost suferind de stomac, iar dupa 1990 a decedat în urma unei perforatii a stomacului. A fost condamnat la 16 ani de închisoare. Ovidiu Hogea Aiud. Fiu de farmacist, national-taranist. În perioada 1992-1996 a fost primar în Deva. A decedat bolnav fiind de arterita. Condamnat la 12 ani de temnita. Puiu Petrescu Bucuresti. A lucrat cu Volcinschi în Politie înainte de 1946. El sustinea ca este fiul unuia dintre proprietarii de la Gambrinus. A fost condamnat la 12 ani de închisoare. Ion Ganea Pojorta. Era fiul postasului. Si-a terminat ultimul an de facultate, medicina, dupa eliberarea din închisoare când s-a dat posibilitatea definitivarii studiilor (decret valabil pîna în 1971). A fost condamnat la 15 ani de închisoare. Cu toate ca a avut un avocat foarte bun, nu s-a reusit eliberarea lui. Ion Albu Voivodeni. Despre acest ins, profesorul Ursu are remarca - este o javra-. Tot dînsul zice ca nu-l învinovateste pentru ceea ce a facut pentru ca nu se putea trece prin Securitate fara sa se spuna ceva, cât de cât, securistilor. "Cei care refuzau categoric sau mureau sau înebuneau. A fost condamnat 8 ani, dar nu a executat nici un an. A ramas la dispozitia Securitatii si i-a convenit sa fie omul de baza al comunistilor. Era introdus de securisti în celulele detinutilor pentru a obtine informatii si folosea numele diferitilor detinuti. Traieste în Cluj si se pare ca a terminat totusi medicina." 

Matei Bucurenciu Cârtisoara-Streza. "A fost javra javrelor. A fost condamnat 7 ani, dar n-a executat nimic pentru ca a acceptat sa lucreze pentru securitate. S-a vându t Securitatii si stiu sigur ca a lucrat sub numele meu. Eram în Gherla cam de un an si ceva. Se faceau în acea perioada foarte des razii în celule. Într-o zi, au fost bagati în camera în care eram eu doi cetateni. S-au prezentat, au dat mîna cu fiecare din celula si au spus motivul pentru care au fost încarcerati. Când au ajuns la mine si mi-au auzit numele si-au retras mâna refuzând sa ma accepte. Atunci am insistat sa cunosc motivul pentru care sunt respins întrucât eu nu-i cunosteam, nu-i vazusem niciodata. Replica unuia a fost: dumneata ai fost cu colegul meu de lot în securitate când l-ai tras de limba si ai ciripit securistilor. L-am întrebat când s-a întîmplat ceea ce-mi spune. Înainte de proces, mi-a raspuns. Mi l-a descris pe cel care spunea ca se numeste Ursu, din ceea ce i-a povestit colegul lui de lot. Din descriere mi-am dat seama ca era vorba de Bucurenciu. Le-am povestit la toti din celula. Ei au confirmat ca nu am parasit deloc celula în acea perioada. Un anume Pop din Salaj a completat atunci: Daca pe asta il consideri turnator atunci ce mai spui de astea, si a însirat mai multe nume. Dupa aceea le-am povestit despre Bucurenciu, cum era si ce a ajuns. Noul venit si-a cerut iertare. 

O alta dovada ca Bucurenciu a fost turnator este: Ne-au dus pe noi studentii din Cluj, care eram la Gherla, la procesul lui Volcinschi, unde sa fim martorii acuzarii. Printre noi erau Bucurenciu si Albu. Toti eram în costume de detinuti numai cei doi în civil. La plecarea din Deva, unde a fost procesul, ne-au pus pe toti în duba pentru a ne reîntoarce la Gherla. La intrarea în arestul securitatii Cluj, cei doi au cerut sa mearga la WC. Duba a plecat si ei nu s-au mai întors ramânând la Securitate. La procesul lui Iulian Breazu din Teius ne-au dus martori pe Volcinschi, Puiu Balan, Hagea si pe mine. Ne-au tinut vreo 3-5 luni la Cluj. Atunci am vazut-o prima data pe mama de când m-au arestat, dupa 6 ani. Era foarte schimbata, era sa nu o cunosc, dupa zâmbet am realizat ca este mama. Au aparut în sala la proces Bucurenciu si Albu. Ambii grasi, aratau bine, fata de noi care eram piele si os. Bucurenciu a zis ca este merceolog la Uzina Ocna Mures, iar Albu felcer-asistent la o clinica în Cluj. Ambii au depus marturie împotriva lui Breazu", povesteste cu durere profesorul Ursu. Balan Stefan, zis Puiu. Teius. student la Facultatea de Geologie din Cluj. A fost condamnat la 12 ani de temnita. Ioan Lupi Cârta. Era de cetatenie italiana, coleg cu profesorul Ursu. A fost atasat grupului lui Volcinschi. "Lui i-a platit Securitatea o polita. Dupa arestarea mea a fost retinut 24 de ore si i-au dat drumul cu conditia sa le furnizeze informatii din Italia. Lupi era nepotul patronului firmei Pirelli din Italia. Nu stia ce sa faca, pentru ca visul lui era sa ajunga în Italia si ar fi avut sansa sa si-l îndeplineasca. A mers la Cârta la tatal lui caruia i-a povestit totul. Acesta i-a spus: Mai baiete, ai fost prieten cu Puiu Ursu? Crezi ca prietenia este numai la bine! Daca el este la puscarie, tu nu poti face niste ani de temnita? S-au dus la Legatia Italiana de la Bucuresti si i-au povestit consulului situatia. Acesta le-a zis ca daca se leaga Securitatea de Lupi pe parcursul facultatii sa fie anuntata ambasada care îi va garanta libertatea. A fost lasat liber pâna în 1958. Când a mers la Cluj la o restanta a fost arestat. La procesul care i-a fost intentat nu au gasit securistii martori si m-au dus pe mine. N-am vrut sa recunosc nimic. M-au întrebat daca Lupi l-a cunoscut pe Volcinschi. Am reusit sa schimbam câteva cuvinte când cei doi caralii au iesit din sala la o tigara. Atunci ne-am înteles ca nu vom spune nimic. Dupa câteva zile Lupi a fost adus la Gherla chiar în camera unde eram eu (29). Fusese condamnat 8 ani sub motivul ca l-a cunoscut pe Volcinschi. Total fals, pentru ca eu am fost singurul martor si nu am recunoscut. Pentru Securitate nu conta declaratia nimanui, procesele erau parodii. Lupi a facut recurs, când pedeapsa a fost de 15 ani de temnita. L-am întrebat cum se simte si mi-a spus: ca si cufarul în gara, astept sa ma ia sa ma duca. I-au dat drumul dupa 9 luni. Din câte stiu eu, unchiul sau l-a rascumparat din mâinile comunistilor cu 10.000 de dolari. A plecat din România si a terminat facultatea în Italia. A ajuns specialist oncolog la Milano. Acum participa numai la conferinte internationale unde este mereu invitat fiind recunoscut în lume. Acestui grup de studenti le-au fost atasati ca martori la procesul lui Volcinschi si urmatorii: Mircea Vasu din Arpas, avocat Mihai Bucur din Deva, avocat Nicolae Stefan, avocat din Petrosani Biscareanu, procuror sef adjunct, Deva. Arestarea lui Corneliu Mircea Ursu Corneliu Mircea Ursu era student la Cluj. A fost arestat în 23 noiembrie 1956. "Eram cu colegul meu, Ioan Lupi si urcam pe strada Victor Babes în Cluj. S-au prezentat doi insi care mi-au spus ca vor sa stam de vorba. I-am dat servieta lui Lupi si m-am dus cu ei. Aveau masina undeva prin centrul orasului. Mi-au zis: din acest moment nu mai cunosti pe nimeni si daca ai arma sa ne-o predai. Nu mi-au permis nici macar sa-mi cumpar tigari si mi-au dat ei. M-au dus la sediul Securitatii din Cluj care era pe strada Traian. De vineri si pîna luni nu m-au întrebat nimic. Socotesc ca în acest interval Bucurenciu, care si el a fost arestat, a spus totul. Motivez aceasta afirmatie prin declaratia profesorului Volcinschi, care l-a auzit pe Bucurenciu când a spus securistilor la arestarea lui ca el cunoaste motivul pentru care a fost arestat si a cerut o foaie pentru a scrie totul. Anchetele au început luni. Primul anchetator a fost lt. major Rîpeanu, care l-a început a fost mai blând dupa care a trecut la amenintari. Într-o zi a aparut Beiner Sighi, comandantul anchetelor pe Cluj. Au început înjuraturile si bataile. Focurile anchetelor dure au durat o luna si jumatate. Ma duceau în camera de bataie. Era o încapere cu un pat cu gratii. Ma culcau pe burta, îmi legau mîinile sub pat, ma legau de coate si de capetele patului. Pe sub genunchi ma legau de capatul celalalt al patului. Eram imobilizat. Foloseau funie si noduri bine realizate pentru a imobiliza orice persoana pe care o torturau. Urmau loviturile fara mila. Mi-au dat încaltari cu talpa de lemn în picioare în care loveau cu o ranga. Fiecare lovitura am simtit-o pâna în ultimul neuron. O ancheta dura de la 3 ore la toata noaptea sau toata ziua. La 2-3 zile înduram o astfel de bataie. Voiau marturisiri care sa-l compromita pe Volcinschi. Ne sugerau ca este homosexual si de aceea ar fi înconjurat de tineri. Nu puteam spune asa ceva pentru ca nu era real. Securistii voiau cu orice pret sa-l compromita din toate punctele de vedere. Ne bateau peste tot corpul. Primele 2-3 lovituri le simteam, dupa care amorteam. Bataile erau bine puse la punct si bine organizate. Ne duceau în camera de bataie cu ochelari la ochi si ne întorceam de acolo abia tinându-ne pe picioare. Securistii care ne anchetau erau niste bestii cu chip de om. Majoritatea erau evrei la origine care însa si-au împrumutat nume românesti: Gruia, un capitan de anchete pe regiunea Cluj se numea Grosman, Baranescu a fost Barany, Beiner Sighi comandantul anchetelor pe Cluj era tot evreu si exemplele pot continua", relateaza Corneliu Ursu. A ramas în arestul Securitatii Cluj timp de 6 luni. În perioada noiembrie 1956-ianuarie 1957 au fost arestati toti studentii care au avut legatura cu profesorul Volcinschi. Au fost retinuti la Securitatea din Cluj în anchete dure pâna în luna mai, dupa care a urmat procesul. 

În perioada 15-18 mai 1957 au fost judecati studentii de la Cluj care l-au cunoscut pe Volcinschi. Pedepsele date de Tribunalul Militar Regiunea III Cluj au fost de la 7 la 16 ani pentru studenti si 25 de ani închisoare pentru Volcinschi. Profesorul Ursu a fost condamnat la 10 ani de detentie pentru ca, au sustinut securistii, a facut parte dintr-o organizatie paramilitara de tip fascist. Avocatii de la Deva care au fost inclusi în grupul lui Volcinschi au fost judecati abia la sfârsitul anului 1957 si începutul lui 1958. În perioada procesului, studentimea din Cluj si Timisoara a organizat o ampla manifestatie, când au acuzat Securitatea de ilegalitati si opresiuni asupra tinerilor. Pentru a anihila revolta studentilor, comunistii au folosit armata. Atunci au fost arestati multi studenti. Dupa proces au fost încarcerati la Gherla, Volcinschi în Zarca, iar toti ceilalti studenti într-o celula deasupra acesteia. "Începând cu ianuarie 1958 ne-au scos din închisoare si ne-au dus la Securitatea din Cluj. Beiner Sighi ne-a anchetat timp de trei saptamîni. Ne-a promis libertatea daca devenim turnatori. Eu nu am acceptat spunîndu-i ca nu vreau sa ajung ca Bucurenciu si Albu. I-am zis ca între noi sta mormântul tatalui meu, care nici nu stiu unde este si îmi impune sa-l respect. Cum as putea face asa ceva pentru voi, a fost replica mea la solicitarea repetata a maiorului Beiner. La plecarea din Securitate eu si Petrescu am fost amenintati de Beiner: veti avea un regim în închisoare de ma veti tine minte. S-a tinut de cuvânt. M-au dus la Gherla într-o camera în care erau 15 persoane care mi s-au parut suspecte. Ceea ce s-a întâmplat în celula aceea îmi amintea de reeducarea de la Pitesti. Ca hrana primeam 100 de grame de pâine pe zi si o bucata de turtoi. Erau în celula persoane care aveau misiunea sa obtina de la noi informatii, dar au fost depistate si în cele din urma scoase de ofiterul politic, Vomir, din celula noastra. În acea perioada se dase ordin ca detinutii sa fie batuti. Veneau caralii furiosi si fara motiv luau cîte un detinut si-l duceau într-o camera unde îl bateau. Acesta se întorcea dupa 15 minute mai mult târâs, cu parul smuls, rosu de lovituri, încât nu-si revenea mult timp. A durat acest regim de bataie si în 1959. Eu am ramas în Gherla pâna în aprilie 1959. I-am cunoscut la Gherla pe Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Mihai Serdaru, Ion Varlaam, Dumitru Darau, ziarist la Munca, cu care viata de detentie parca a fost mai usoara", povesteste Corneliu Ursu. 

În aprilie 1959, Corneliu Ursu a fost mutat la Periprava, sectia Grindu. Acolo i-a întîlnit pe Teodor Stanca, Mihai Muntiu, Aurel Banghiu, toti din Timisoara, Polexe din Lisa si inginerul Liviu Nicoara din Rucar. La Grindu, detinutii au fost scosi la muncile agricole. Ei erau obligati sa sape stuful din lanurile de porumb, o munca ce presupunea mult efort fizic. Aceasta munca le ocupa timpul de primavara pâna în septebmrie, pentru ca buruiana crestea foarte repede. Puiu Ursu i-a cunoscut la Grindu pe Alexandru Paleologu si pe Ioan Dezideriu Sîrbu, care a fost pentru toti detinutii o adevarata hrana morala. Conditiile grele de la Periprava i-a determinat pe unii detinuti care nu mai suportau regimul dur sa încerce sa evadeze. Un anume Mihai Botez, împreuna cu un prieten de al lui, au fost primii care au avut o astfel de tentativa. Au sarit de pe bac cu intentia sa scape de comunisti. Au fost prinsi dupa trei zile cu ajutorul câinilor de catre soldati. Cei doi au fost adusi în lanturi si bagati la izolator. Dupa 6 luni au fost scosi din nou la muncile agricole. O evadare spectaculoasa, povesteste profesorul Ursu, a fost efectuata de Scurtu, un bun înotator care lucrase la Salvamar. Supraveghetorii, vazând ca un detinut lipseste din coloana, au început sa traga rafale de automat în apa. Scurtu, cunoscând tainele apei, s-a ascuns la cârma vasului, unde nici nu a fost cautat. El a trecut în Basarabia, dar a fost gasit de graniceri, care l-au dat înapoi. De atunci Scurtu nici nu a mai aparut între detinuti. 

O alta mare problema a detinutilor era asistenta medicala. În nici un penitenciar sau lagar nu se acorda atentia cuvenita asistentei medicale. Profesorul Ursu a insistat asupra acestui subiect furnizându-mi mai multe date care este bine sa fie stiute de cititori. "La Gherla era un medic cu grad de maior în securitate, Sin, un ticalos. Si-a facut un grup de medici dintre detinuti, printre care a fost si un fagarasean, nepot al doctorului Cornea. Ei aveau o camera separata de restul detinutilor. Acest medic, Cornea, ca de altfel toti ceilalti, au ajutat foarte mult detinuti. Pe mine m-a sfatuit în timp ce venea la asa-zisele consultatii sa plec la munci atunci când se va aplica ordinul de a fi scosi detinuti la lucru. Medicul Cornea a ajuns vestit în închisori. El si-a luat ca asistent un fost student de-al lui, Maier. În coloniile de munca din Balta situatia era si mai drastica. La Grindu era medicul Trifan, un fagarasean care locuia pe strada Titu Pertean nr. 7 (este plecat în SUA unde îsi practica meseria). Multi detinuti îi datoreaza viata acestui doctor. Într-una din zile a ajuns la cabinet un tînar de 28 de ani, grav bolnav, care acuza dureri de abdomen. Doctorul coloniei, un endocrinolog pe nume Orasanu, a spus ca nu-l poate salva decât prin operatie. La Grindu o interventie chirurgicala nu se putea face. Toti bolnavii erau, de obicei, transportati la spitalul din apropiere. Pentru acest tânar conta fiecare minut. A fost chemat doctorul Trifan care a avut curajul sa-l opereze pe baiat. A folosit un cutit de cismarie, sfoara din cânepa pe care le-a fiert foarte bine. A chemat doi detinuti mai solizi care sa-l imobilizeze pe pacient. În cabinetul improvizat a avut loc operatia, dupa care viata tânarului a fost salvata. La Salcia, un alt lagar de munca, erau doi doctori: Romiteanu din Timisoara si Ionescu din Bucuresti. Acolo, spitalul era un stat în stat, cu bucatarie separata si nu se puteau impune nici chiar securistii. Doctorii aveau o tactica. Trimiteau bucatarul printre detinuti sa-i observe pe cei care erau bolnavi sau sleiti de puteri. În urma spuselor bucatarului, medicii îi luau la cabinet unde le acordau îngrijirile medicale, în functie de dotarea existenta sau îi hraneau pentru a se întrema. Într-o astfel de situatie am fost si eu. Eram slabit, încât nu mai puteam ridica lopata de jos. Ma mai proteja brigadierul echipei din care faceam parte, Petru Manculea, învatator din Parau, un om cumsecade. El s-a dus la Trifan si i-a povestit despre mine. Aveam atunci doar 50 de kg. Doctorul Trifan m-a luat la cabinet si m-a tinut timp de o saptamâna când m-a hranit si m-a lasat sa dorm pentru a-mi reveni. 

La Salcia era ofiter politic un anume Iova cu un caracter mizerabil si în plus betivan. În functie de starea în care se afla teroriza detinuti. Medicul Orasanu, prin tactul lui, reusea sa-i refuze ordinele vis-a-vis de detinuti. În alte închisori nici nu existau medici, decât asistenti sau studenti la medicina", povesteste Corneliu Ursu. În timpul detentiei, condamnatii au organizat greve prin care îsi cereau drepturile. O greva generala a avut loc la mina Valea Nistrului din Maramures cînd detinutii nu au vrut sa mai intre în mina din cauza conditiilor extrem de periculoase si a regimului sever de detentie. Nu a lipsit greva foamei, prin care, în majoritatea închisorilor, oamenii mai curajosi au încercat sa înduplece reprezentantii regimului. "La Grindu, brigada de peste 1000 de detinuti din care faceam parte si eu a refuzat sa se mai supuna ordinelor comandantilor si a intrat în greva generala. Eram pusi în plina iarna sa aducem lemne pentru încalzitul dormitoarelor si pentru bucatarie de la peste 1 km distanta de lagar. Eram fortati sa caram cu spinarea copaci mari, chiar daca afara ploua, ningea sau era furtuna. Eram urmariti de caralii care ne loveau fara mila de fiecare data când încercam sa ne odihim sau sa ocolim baltile formate în drum. Ne întorceam seara la dormitoare cu pufoaicele ude, obositi si înghetati. Multi dintre noi nu aveau cizme si pentru a-i proteja îi caram noi atît pe ei, cât si lemnele lor. Aceasta situatie a durat peste doua saptamâni. Ajunsesem la capatul rabdarii. Era un sergent major, Grecu, din Tecuci, foarte dur, un maestru în lovituri. Hrana consta în 100 g pâine, o jumatate de mamaliga si o ciorba chioara pe zi. Brigada noastra, a treia, condusa de Petrica Trandafir, s-a hotarât sa protesteze. Dupa o zi în care a plouat încontinu si ne-a udat toate hainele, am refuzat sa mai plecam dupa lemne. A fost anuntat comandantul lagarului. Între timp, prin morse, am comunicat si celorlalte dormitoare hotarârea noastra. A doua zi de greva, toti detinuti au refuzat mâncarea si nu s-au conformat ordinelor lagarului. Am solicitat comandantului sa-l aduca pe procurorul sef cu care sa discutam conditiile în care eram obligati sa traim. A fost adus comandantul de la centru - Ioanitiu. Unii dintre detinuti au fost intimidati si au renuntat la greva. Am ramas doar doua brigazi sa continuam revolta. Era a treia zi de când beam numai apa. Comandantul coloniei ne-a adunat pe toti într-un dormitor în care a amenajat un fel de club pentru a ne asculta doleantele. În loc sa fie întelegator ne-a amenintat: Ce credeti ca ne intimideaza o greva? I-am raspuns: Da, va intimidam! Va fortam sa anuntati greva la superiori vostrii. Pentru a nu ajunge scandalul la centru ne-au îndeplinit conditiile. Atunci s-a aflat ca stocul de lemne necesar detinutilor peste iarna a fost furat de ofiterii supraveghetori care locuiau în zona", relateaza Puiu Ursu.

Dupa mai 1963, conditiile în lagare s-au mai îmunatatit. La Periprava a fost înfintat pentru detinuti teren de volei, sala de lectura, iar caraliii si ofiterii au devenit mai blînzi. În vara anului 1963, Corneliu Ursu a fost mutat la Cluj. Acolo a fost folosit si ca martor în procesul recurs facut de colegul lui Utu Breazu. Dupa aceea a fost transferat la Jilava. A stat într-o celula mica cu Puiu Balan si cu profesorul Volcinschi timp de trei zile si trei nopti. L-au mutat apoi într-o alta celula în care l-a întâlnit pe Alexandru Zub. La sfîrsitul anului 1963 detinutii au fost scosi la munca. Regimul de munca din închisori Întrucât profesorul Corneliu Ursu a fost întemnitat în multe închisori si lagare comuniste, am aflat cu destule amanunte regimul de munca pe care trebuia sa-l îndure un detinut. Periprava: "Se muncea de dimineata de la ora 7.00 pîna seara la ora 18.00. Aici nu aveam apa si ne aduceau apa din Dunare. La început regimul a fost destul de lejer. dar dupa oarece dispozitii caralii au devenit foarte atenti la comportamentul nostru si duri. Trebuia sa taiem fiecare firicel de stuf si era, slava Domnului, destul, pentru ca altfel caraliii ne întorceau de la capatul rândului, ne loveau cu centurile si ne puneau sa smulgem buruienile cu gura". Salcia: "Era comandant un capitan pe nume Malangeanu. Timp de o saptamîna de când am ajuns eu acolo era un regim lejer la fel cu al detinutilor de drept comun. Apoi au început insultele, loviturile, bataile pâna la sânge si munca la norma. Trebuia sa sapam si sa transportam cu roaba cam 3 mc de pamânt pe o distanta de circa 70 de metri. Asta presupunea 12 - 14 roabe pe zi de pamânt. Daca nu faceam aceasta norma seara primeam multe lovituri la spate. Am luat multa bataie pentru ca greu puteam face norma. Îmi punea un cearceaf ud pe fund si doi caralii ma loveau cu ciomagul. Supraveghetorii transpirau de efort, se dezbracau si continuau sa loveasca. Acesti oameni erau scursura societatii. Trebuia sa realizam un dig de 14 m înaltime. În aceea perioada am fost dus la spital din cauza batailor si a efortului fizic." Jilava: "Detinutii erau folositi la confectionat ladite. Era comandant maiorul Constantin, care repartiza detinutii, pe ateliere fara sa tina cont de priceperea acestora. Pe mine si pe un sas din Sibiu ne-au dat la un circular cu care se taia lemnul pentru ladite. Colegul meu si-a taiat degetul în circular din neatentie si nepricepere. A ajuns la spital la Vacaresti. Primul ajutor am fost nevoit sa i-l dau eu pentru ca nu exista asistenta medicala. De atunci, pe mine m-a repartizat la scos cuie din scânduri. În primavara anului 1964 a început si reeducarea de la Jilava, pentru ca în luna aprilie plecau deja primele loturi de detinuti acasa (Alexandru Zub a fost eliberat în aprilie 1964 cu primul lot). Se facusera doua cluburi lânga dormitoare în care eram obligati în fata tuturor detinutilor, pe rând, sa ne autodestainuim si sa ne pocaim în fata comunistilor: am gresit, cer iertare, îmi pare rau pentru ce-am facut.... Era, de fapt, o autobatjocura. Eram obligati sa citim ziare si romane despre colectivizare, ca, de pilda, Mitrea Cocor. Într-o zi, m-au bagat într-o camera unde erau 6 - 7 detinuti. Un anume Ionescu mi-a înmânat o lista cu carti si mi-a spus: Faci recenzia si faci autocritica. L-am întrebat: Câti ani de detentie aveti? 185 Mi-a raspuns: 1,5 ani. Replica mea a fost: Eu am 7,5 ani petrecuti în închisori si nu mai am nevoie de reeducare. Credeam ca esti medic, nu asa ceva. Acum distrugem omul din punct de vedere moral? si am parasit sala. Au mai refuzat si altii o astfel de invitatie, printre care Volcinschi si Silviu Dragomir din Baia Mare, fiu de preot. Pentru ca am refuzat, m-au scos de la munca si m-au bagat la o ciupercarie aflata în subteran. Acolo, nici o persoana nu rezista mai mult de 6 luni. Trebuia sa scoatem gunoiul de la ciuperci, pe care-l bagam în subsolurile Jilavei. Ni se umflau încheieturile mâinilor din cauza mediului existent. Jilava era un fort de aparare al Bucurestiului construit de Carol si avea la subsol catacombe la 2-3 metri adâncime, unde erau instalate si paturile de ciuperci. Ziua lucram în subteran, iar seara dormeam la suprafata. În acea perioada a început eliberarea detinutilor. Am lucrat în ciupercarie mai bine de o saptamîna. Zilnic venea un caraliu care citea numele detinutilor ce urmau sa plece acasa. Înainte de plecare eram pusi sa ne calcam tinuta, sa ne cremuim ghetele si ne obligau sa semnam o declaratie prin care ne angajam ca nu vom spune nimanui unde am fost, cu cine am stat, în ce conditii am trait si ca nu vom divulga nici un nume al supraveghetorilor, ofiterilor sau al comandantilor de închisori. Ne-au mai dat conserve pentru drum, foaie de drum. Eu aveam 50 de lei, bani cu care am fost arestat în 1956, plus alte zeci de lei primiti ca plata munci depuse pe timpul detentiei", marturiseste Corneliu Ursu. În 24 iunie 1964, dupa 7 ani 7 luni si o zi, Corneliu Mircea Ursu a fost eliberat din închisoare. Se întorcea acasa bolnav si sleit de puteri. Pentru el totul era nou, începea o viata noua, dar tragea dupa el un trecut plin de umilinte, durere si suferinta. De la Jilava a venit la Fagaras cu trenul. Tot drumul a fost urmarit de ideea ca lumea îl priveste ca pe un puscarias. Compania de pe tren a fost, însa, de partea lui, pentru ca si acele persoane care calatoreau împreuna cu el îsi aveau apropiatii persecutati de regim. Acasa o avea doar pe mama lui, care, pentru a supravietui, închiriase toata locuinta. A fost asteptat la fiecare tren dupa ce se aflase de decretul de eliberare a detinutilor politici. Lacrimi, îmbratisari, ore de discutii a fost ceea ce a urmat dupa revederea lui cu mama sa. "Casa noastra a devenit un loc de pelerinaj. Toti cunoscutii erau curiosi sa afle prin ceea ce am trecut în cei 7 ani si 7 luni de închisoare", spune Corneliu Ursu. A urmat o perioada de refacere de trei luni, dupa care a încercat sa-si gaseasca un loc de munca. A apelat la UPRUC, la serviciul transporturi. Aici l-a întîlnit pe colegul lui, Bucurenciu, care detinea functia de merceolog. Întâlnirea lor a fost de scurta durata, timp în care Corneliu Ursu, în câteva cuvinte, i-a spus totul acestuia: "Sa uiti ca m-ai cunoscut. Pentru mine nu mai existi. Sa nu ma mai cauti. Daca ma vezi undeva, ocoleste-ma". De fapt, profesorul Ursu i-a spus în fata lui Bucurenciu ca a fost un turnator. A încercat sa-si continue studiile pe care le-a întrerupt în urma arestarii din noiembrie 1956. A reusit sa se înscrie în 1966 la Filologie la Iasi, facultate pe care a absolvit-o în 1971. A primit repartitie la Liceul Industrial de Chimie Pitesti, unde a ramas pâna în 1976. S-a casatorit în 1965 si s-a stabilit în Fagaras, în 1976 luând catedra de limba germana la Liceul Agroindustrial si la Scoala Generala nr. 2 din oras. S-a pensionat în 1996.

I. G. Ogoranu, Lucia Baki