Ed. MARINEASA, Timisoara  

 

Capitolul XXII

Marturiile lui Ioan Buta din Parau

 

 Motto: "Când un fir de durere se strecoara în mintea omului, atunci numai în lacrimi se poate gasi usurarea, pentru ca lacrimile sunt cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului." 

Exista oameni care pentru convingerile lor au îndurat suferinte greu de imaginat. Îndrazneala de a fi ei însisi prin crezul lor politic, stiintific, religios sau de alta natura, a dus la mari dureri si sacrificii. Toti cei care au suferit în timpul prigoanei comuniste pentru ca nu au acceptat compromisuri sunt martiri, eroi ai neamului. Unul dintre acesti martiri este Ioan Buta din Parau. El, la fel ca multi altii, a platit tribut greu opresiunii comuniste. A executat 13 ani de închisoare în cele mai temute temnite: Jilava, Aiud, Gherla. A trecut si prin experienta lagarelor cu regim de exterminare din Balta Brailei si Delta Dunarii. În prezent are 74 de ani si are doi copii. Este pensionar cu pensie sociala de vechime si pensie de fost detinut politic Si la aceasta vârsta are o memorie exceptionala, drept pentru care mi-a relatat cu lux de amanunte evenimentele traite în anii de prigoana comunista - nume, date si întâmplari . 

Vultanul - organizatie de rezistenta anticomunista,

"Aveam 23 de ani si abia terminasem armata. Era 1947. În Parau se înfiintase pe la începutul anului 1946 organizatia anticomunista 139 "Vultanul". Fiind membru al Tiner etului Taranist, am aderat fara sa stau prea mult pe gânduri la aceasta organizatie. Comunismul, si mai ales influenta ruseasca, stârneau o puternica opozitie în rândul multor români. Aveam un unchi, Serafim Buta, ofiter cu functie importanta în cadrul Misiunii Militare Americane în România. În acea perioada se astepta salvarea de la americani. Jocurile fusesera însa facute din umbra cu un an în urma la Yalta. Prin urmare, asteptarile erau zadarnice. Revenind la anul 1946, un moment crucial s-a consumat dupa alegerile trucate din 19 noiembrie, când organizatiile de rezistenta anticomunista au organizat revolte în mai multe localitati din tara. O astfel de revolta a fost organizata si la Venetia de Jos. Fara nici un rezultat, pentru ca toate aceste revolte n-au facut altceva decât sa evidentieze comunistilor cine le sunt dusmanii. Securitatea, înfiintata în 1948, a pornit metodic la actiune. N-a facut arestari masive, ci în valuri, de la vârf la baza. S-a sprijinit pe tradatorii din organizatiile anticomuniste, care au cedat usor amenintarilor sau care au fost încântati de ofertele comunistilor, dar si pe oamenii lor înfiltrati cu consecventa în aceste organizatii. Primul arestat în localitate a fost, cum era de asteptat, conducatorul organizatiei "Vultanul", învatatorul Ion Pridon, directorul Scolii Generale Parau. Era în noaptea dintre 10 si 11 noiembrie 1950. Urmarit de mai mult timp, a fost prins în momentul când la el au venit doi oameni care faceau legatura cu organizatiile similare din zona Fagarasului. Cei doi, Marcel Cornea si Virgil Rades s-au înfruntat direct cu securistii, când Cornea a fost împuscat. Ion Pridon a fost judecat în secret. Încarcerat la Jilava, a murit în 8 august 1952. Au urmat apoi alte arestari: Gheorghe Sasebes, Gheorghe Noara, Nicolae Noara, Andrei Cerbu, Ion Cerbu. Au mai ramas multi altii în libertate. Dintre acestia Tanase Cretu, Ion Oana si Ion Boanfa s-au ascuns vreme de câteva luni, dar s-au predat Securitatii vazând ca aceasta opereaza cu succes în continuare. Au fost judecati si condamnati la ani grei de închisoare, în functie de vina care li se aducea. 

Spre sfârsitul verii anului 1951, în Parau a venit lt.- major de securitate Vlad Andreescu, deghizat în cioban si cu un câine lup. Pretindea ca doreste teren pentru pasunat. În cârdasie cu cei din primarie a fost cazat la mine, care eram agent agricol. Totul era cusut cu ata alba, dar nu puteam face nimic. Ofiterul venise în recunoastere pentru ca peste putin timp era pusa la cale arestarea mea si a altor membrii ai organizatiei noastre. Dupa plecarea ofiterului, prin septembrie, a fost parasutat în apropierea muntilor, la Sarata, un grup înarmat care avea o misiune speciala. Acest grup format printre altii de Constantin Saplacan, Wilhelm Spiendler si Gheorghe Bârsan era sprijinit se pare de Misiunea Militara Americana în România. Eu am luat legatura cu ei. Securitatea era însa la curent cu aceasta actiune si i-a arestat. Seful grupului, C-tin Saplacan a fost interogat si supus unor anchete dure, dar nerezistând s-a sinucis. Ceilalti au fost judecati si încarcerati. Cu Wilhem Spiendler m-am întâlnit mai târziu la Securitate la Sibiu. Timpul se scurgea în favoarea comunistilor. Rândurile noastre se subtiau tot mai mult. Unchiul meu, Serafim Buta, m-a avertizat ca va fi si el arestat si mi-a propus sa ma duca de urgenta în SUA. Am refuzat sa parasesc tara, moment în care mi-am asumat riscurile care decurgeau de aici". Arestarea "La câteva zile dupa întâlnirea cu unchiul meu, în noaptea de 11 spre 12 octombrie (exista o predilectie pentru arestari în timpul noptii), am fost arestat de catre cel care venise deghizat în cioban, lt.-major Vlad Andreescu. Aveam un pistol mitraliera, pe care as fi putut sa-l folosesc, dar am renuntat la idee gândindu-ma ca as fi omorât niste oameni nevinovati, niste copii chemati sa-si satisfaca stagiul militar. Am luat arma si cartusele pe care le-am ascuns în carul care era nedescarcat în curte, sub coceni. Ofiterul împreuna cu soldatii au perchezitionat casa. Negasind ceea ce cautau, au scos cartile din biblioteca, printre care erau si exemplare valoroase, o poza mai mare a unchiului meu Serafim Buta si le-au dat foc în curte. M-au urcat într-o duba si m-au transportat la Sibiu. Mi-au ramas acasa sotia si un copilas de nici doua luni. Tot atunci au mai fost arestati: Serafim Pacurar, Iacob Buta si Ion Boanfa." Procesul "Ancheta facuta la securitatea din Sibiu si condusa de col. Craciun si lt. maj. Andreescu a durat mai bine de cinci luni. În zona înca mai erau persoane care mai mult sau mai putin activ facusera parte din organizatie si pe care securitatea dorea sa le desconspire. Cu toate presiunile facute, cel putin în Parau nu s-au mai facut arestari. La Securitate am trait la un moment dat o noapte crunta. Pentru ca am încercat sa intru în legatura cu câtiva camarazi care erau închisi în celulele vecine am fost bagat într-o celula cu gheata pe jos, îmbracat sumar. Alta data pe parcursul anchetei m-au confruntat cu Ion Pridon. Am stat spate în spate sa nu ne putem vedea unul pe celalalt. L-am simtit pe Pridon foarte bolnav si tusea extrem de tare. N-a recunoscut în fata securistilor legatura cu mine. Peste câteva luni a murit. Procesul s-a tinut pe 8 aprilie 1952, la Tribunalul Militar Sibiu. Eram acuzat de crima contra statului, legaturi cu anglo-americanii, cu împaratul Japoniei, Hirosito si cu luptatorii din munti. Avocata apararii, pusa din oficiu, sfidând deontologia profesionala, a cerut o pedeapsa exemplara. Verdictul însa fusese stabilit dinainte de Securitate, asa încât procesul fusese doar o simpla formalitate. Am fost condamnat la 13 ani de închisoare pe care trebuia sa-i execut în întregime." Jilava "La Jilava am stat trei luni. Eram tinuti în lanturi, într-un tunel neiluminat si în conditii foarte grele. În aceeasi perioada cu mine mai erau încarcerati la Jilava: Nuti Patrascanu (nepot al lui Lucretiu Patrascanu), Erwin Antonescu, profesor de drept international (varul maresalului Antonescu), generalii Marinescu, Bâldescu, Calotianu, condamnati ca au luptat contra rusilor." Gherla "Pe la sfârsitul lui august 1952 am fost transferat împreuna cu alti detinuti la Gherla. Singurele îmbunatatiri fata de Jilava erau lumina si faptul ca puteam munci. Se muncea din greu 12 ore pe zi, iar hrana era calculata la un consum de 2000 calorii. Pentru ca eram înfometati, unii dintre noi mâncau aracet pe mamaliga sau resturi prajite de copite, care se foloseau la fabricarea nasturilor. Cine putea prinde lingea butoaiele în care era adusa mâncarea. O data, ducând împreuna cu un alt detinut, doctorul Paunescu, niste resturi de oase, colegul meu de suferinta a dat peste un craniu de bovina pe care l-a spart si i-a supt apoi maduva ce ramasese prin oase. Foamea era principalul dusman, care, combinata cu bataia, faceau victime. Unii n-au rezistat acestui regim sever. Aici i-am cunoscut pe Corneliu Coposu, Titel Petrescu, Ion Flueras. În permanenta eram supravegheati, astfel ca nu puteam vorbi între noi. Am lucrat la Gherla în mai multe locuri. Existau 5 sectii, toate într-o cladire. La parter erau forja, tâmplaria si mecanica, iar la etaj tinichigeria si atelierul de nasturi. Confectionam tot felul de obiecte: ciocane, clesti, galeti, stropitori, butoaie, rastele pentru arme, lazi pentru proiectile, dulapuri, nasturi. Aveam norma pe zi. De exemplu la falci pentru clesti norma era de 100 de bucati si întotdeauna trebuia depasita. 

În 1956, în preajma Revoltei anticomuniste din Ungaria, în Gherla s-a organizat o razmerita. Detinutii au aruncat obloanele de la geamurile celulelor. Detinutii au fost aspru pedepsiti. Au fost scosi din celule în curtea închisorii, iar pe drum au fost batuti de gardieni. Eu am primit un pat de arma la radacina nasului si am lesinat. Auzeam rafale de mitraliera afara. Gardienii controlau care dintre detinuti erau morti. Pe mine m-au dus într-o încapere cu apa pe jos. Când m-am trezit, primul meu gând, în starea de disperare în care ma aflam, a fost sa ma sinucid. Cu sârma de la o matura m-am spânzurat de o conducta de la WC. M-a gasit Ion Cublesan un profesor detinut, dereglat psihic de atâta bataie. Acesta a urlat, iar gardienii m-au dus la infirmerie. M-a tratat doctorul Gheorghe Cornea din Venetia de Jos, un renumit chirurg. Astfel am scapat cu viata. Pe gât îmi ramasesera rani adânci de la sârmele cu care am vrut sa-mi pun capat zilelor. Cosmarul nu s-a oprit însa aici. Alexandru Draghici, ministrul de interne, a ordonat batai si tinerea sub un regim de teroare permanenta a tuturor detinutilor. Prin urmare am fost batut groaznic si spânzurat cu capul în jos pâna mi-am pierdut cunostinta. Am ajuns iarasi la infirmerie si îngrijit tot de doctorul Cornea." Aiud "Spre sfârsitul anului 1956 am fost transferat la Aiud, unde am stat doua luni. La Aiud regimul era mai sever poate si din cauza ca nu am mai fost separati de legionari. Profesorul Chirulescu, legionar, m-a avertizat sa fac tot posibilul sa fiu mutat de la aceasta închisoare pentru ca regimul practicat este unul de lichidare. Am facut cerere de transfer la alt penitenciar, motivând ca nu sunt legionar. Comandantul închisorii, Koler, a aprobat într-un târziu cererea mea, dupa mai multe cercetari. Am fost trimis la colonia penitenciara a MI din Balta Brailei." Balta Brailei "În acest lagar eram închisi câte 300-400 în fostele saivane de oi, fara încalzire. Îmi amintesc cum reuseam sa facem rost de lemne si în ce mod ingenios încercam sa le aprindem. Erau unii gardieni mai omenosi care ne lasau sa trecem cu un lemn doua. Frecam un nasture de o piatra. Scânteile care apareau destul de greu, reuseau sa aprinda bucatelele de bumbac uscate care formau un fel de sperla, care apoi aprindeau câteva aschii de lemn. Frigul nu era singurul adversar. Foamea si oboseala actionau la fel de obsedant. Unii mâncau varza înghetata sau cartofi cruzi pe care-i mai gaseau pe câmp atunci când erau dusi la munca pamântului. Se muncea timp de 12 ore la diverse activitati. Pe lânga câmp, mai lucram la îndiguiri, unde norma pe zi era de 4 m.c. de pamânt pusi pe dig. Ne mai foloseau si la constructii. Caram bolovani de 30-40 de kg cca 5 km, pe distanta Salcia- Frecatei. Eram constituiti în brigazi de câte 60 de oameni, conduse de câte un alt detinut, care avea în general mai multa pregatire. Brigada în care eram eu era condusa de consateanul meu, Petre Manciulea. Acolo i-am cunoscut pe Gheorghe Burderus din Crihalma, doctorul Idomir si inginerul Boeru, ambii din Ohaba. În toiul iernii am fost transferat din nou la Aiud." Din nou la Aiud "Dupa ce a fost înlocuit comandantul Koler cu Craciun, lucrurile s-au mai schimbat la Aiud. Mâncarea era mai buna si se servea în sala de mese. Aveam acces si la biblioteca. Lucram în doua schimburi dar tot 12 ore. Am lucrat la tinichigerie, tratamente termice si acoperiri metalice. Lucram în mediu toxic, mai ales în sectia de acoperiri metalice. Fata de perioadele precedente ma simteam oarecum mai liber. Totusi, unii n-au mai rezistat regimului de detentie. Printre cei care au cedat a fost si regizorul Marin Chiraleu. Eram în sala de mese, când, brusc, acesta s-a ridicat de la masa, s-a dus în sectia de turnatorie unde a fost gasit putin mai târziu spânzurat. Pentru a rezista trebuia sa fi rezistent, atât psihic, cât si fizic. Nimeni nu stie exact câti oameni au murit în toata aceasta perioada a terorii comuniste. Cei care au rezistat au ramas cu traume, multe traume, pentru tot restul vietii. Dupa 3 ani petrecuti la Aiud am fost din nou supus presiunilor securistilor. Doreau sa devin informator, sa-mi tradez colegii de suferinta. Am refuzat. A fost motivul pentru care m-au transferat la Periprava, în Delta Dunarii, în anul 1960." 

 

Periprava

 

"Cu lanturi la picioare am fost mutat în lagarul de la Periprava, o localitate aflata pe bratul Chilia al Deltei Dunarii, în apropierea granitei cu Uniunea Sovietica. Eram foarte multi. Dupa ce ne-au debarcat în lagar, ne-au desfacut lanturile de la picioare si ne-au repartizat la diferite munci: stuf, agricultura, tâmplarie sau constructii. Pe mine m-au trimis la constructii, unde ma si pricepeam. Am avut ca sef de santier pe un anume Tauneanu, inginer, civil. Pentru coordonarea activitatii de pe acel santier mai erau folositi si detinutii care erau ingineri constructori. Printre ei i-am cunoscut pe ing. Ion Fântânaru din Brasov si pe ing. Gainaru si Ianosi, ambi din Bucuresti. Îmi amintesc un eveniment amuzant petrecut cu cei doi ingineri din Bucuresti, spre sfârsitul detentiei. Am fost dusi sa zugravim un apartament al unui sef de paza. Pentru a proteja pardoseala sotia acestuia a pus peste podine niste ziare. Noi nu aveam acces la presa. Dându-si seama, ne-a întrebat daca stim carte. Toti am spus ca nu stim. Astfel am putut afla ceea ce se petrecea în tara. Eu am observat o caricatura a lui Tito lingând în patru labe picioarele americanilor. Am dedus ca demnitarul comunist intrase în dizgratiile rusilor. Când s-a întors seful, plutonierul, si a vazut ziarele pe jos s-a înfuriat foc pe nevasta lui zicându-i: "S-a dus naibi vigilenta noastra, Aneto!". Femeia i-a raspuns: "Taci mai ca astea nu stii sa citeasca!". Si mai furios plutonierul i-a zis: "Aoleu, astea stie mai multa carte decât tot neamul nostru la un loc". Stia plutonierul pe cine trimisese acasa. A încercat dupa aceea sa se asigure ca nu se va afla despre patania cu ziarele la sefii lui. La Periprava, comunistii încercasera sa îmbunatateasca viata detinutilor, poate si ca urmare a presiunilor externe. Astfel, au facut o biblioteca, din când în când vizionam filme, dar numai noaptea, pentru ca ziua eram la munca. Din cauza oboselii, multi dintre noi adormeam. Unii dintre detinutii, care faceau parte din anumite culte religioase, refuzau sa vizioneze filme. Pentru a se amuza pe seama lor, gardienii îi tineau cu forta în sala la film si chiar le puneau scobitori la ochi pentru a le tine pleoapele deschise. Cu toate acestea teroarea nu 146 disparuse. Noaptea ne dadeau alarme. O data am fost scosi în câmp, în plina noapte si ni s-a ordonat sa ne sapam fiecare câte o groapa de 2 metri lungime si 2 metri adâncime. Aluzia era clara. Totusi n-a fost decât un mijloc de intimidare, care avea ca scop controlul asupra noastra. Zilele au continuat sa fie un chin pentru noi detinutii." Eliberarea "În 21 iunie 1964 am fost eliberat împreuna cu alti vreo 6000 de detinuti. Un colonel a venit si ne-a spus ca nu mai prezentam un pericol pentru PCR si ca ne vor da drumul acasa. Unii dintre colegii mei de suferinta, precum consateanul meu Nicolae Noara, au fost dusi cu domiciliul fortat în judetul Ialomita. De asemenea, legionarii au mai fost retinuti în lagar dupa plecarea noastra. Împlineam 40 de ani atunci. Pierdusem 13 ani din viata prin temnitele si lagarele comuniste. Am reusit sa ma angajez în Bucuresti la Întreprinderea "Rasaritul", unde am lucrat la nichelaj. Pentru ca ma pricepeam, am fost pus sef de echipa. N-a durat prea mult aceasta stare de fapt, pentru ca, în curând am fost mutat la atelierul de slefuit. Fostul sef, întorcându-se, si-a reluat functia. La noua munca erau probleme privitoare la norma si la rebuturile pe care le faceau muncitorii. Eu fiind ultimul venit, toate rebuturile mi le atribuiau mie. Chiar daca am încercat sa explic situatia, ajungând pâna la sefa de cadre, tensiunile existente m-au determinat sa renunt definitiv si sa revin la Parau. Aici m-am angajat ca zidar la Cooperativa de Consum. Datorita directorului Romulus Galea, mi-am desfasurat activitatea linistit, reusind sa ma pensionez din aceasta munca. Necazurile au venit însa din alta parte. Am fost urmarit de seful de post care, sub ordinul Securitatii m-a terorizat, sustinând ca sunt instigator în sat. Am fost dus la sediul Securitatii în Brasov unde am fost batut. Au încercat sa ma determine sa devin informatorul lor, dar bineînteles ca am refuzat. Seful de post din sat a început sa ma foloseasca în scopuri personale, pentru a-i presta diferite lucrari acasa fara sa ma plateasca. Lucrurile au devenit la un moment dat foarte greu de suportat, astfel ca dupa circa 2 ani de sicanari am plecat iar la Bucuresti unde am cerut sprijinul fiului meu. Prin relatiile pe care le avea, baiatul meu a reusit sa bage teama în seful de post care nu numai ca mi-a dat pace, dar a si plecat din sat. De atunci totul a fost normal pentru mine. În 1990, dupa 26 de ani de munca m-am pensionat." 

Date culese de prof. Gabriel Stanciu 

 

Capitolul XXIII

Virgil Mateias, erou legionar 

 

Motto: Cititorule, sa nu fi surprins, nici îngrijorat ca un legionar, în loc sa te îndemne la rascoala, la razvratire împotriva unei orânduiri nedrepte, nelegitime, corupte si lacome de putere, îti vorbeste de un ideal superior îndepartat si ignora politicul... Virgil Mateias 

Idealurile dupa care au actionat legionarii au fost de schimbare a moralei neamului românesc, de înnobilare a sufletului prin iubire si daruire. Îndeplinirea acestui crez s-a putut realiza doar prin jertfe. A existat o lupta continua pentru adevar, bine, frumos si dreptate împotriva tuturor pacatelor care au macinat neamul românesc si nu numai. "Fara ura si partinire" a fost una din devizele luptatorilor. Un personaj remarcabil al Legiunii a fost Virgil Mateias. S-a nascut în 26 ianuarie 1909 în comuna Dridif. A urmat cursurile liceului Radu Negru din Fagaras, unde a fost coleg cu Horia Sima si cu Nicolae Petrascu. Începând din anul 1928 a urmat cursurile Facultatii de Drept din Bucuresti. În aceasta perioada a intrat în rândurile Miscarii Legionare. Dupa terminarea studiilor universitare profeseaza ca avocat la Brasov si Fagaras. Crezul legionar a constituit pentru Virgil Mateias esenta vietii sale. În 1937 a fost numit de Corneliu Codreanu comandant legionar. În 1940, în perioada Statului National Legionar, devine prefectul Fagarasului. A luptat ca ofiter în razboiul antisovietic ca mai apoi sa opuna rezistenta si împotriva comunistilor din tara. A fost casatorit cu Elisabeta (Buna), o admirabila partenera de viata si crez legionar, cu care a avut 2 copii: un fiu, Mihai si o fiica, Gabriela. Prigoana securitatii din acea perioada a oprit si lupta legionarilor. Virgil Mateias a fost condamnat la 20 de ani de închisoare fiind considerat ca unul dintre cei mai importanti capi legionari ramasi în tara. Din închisoarea de la Ocnele Mari îsi amintea: "S-au napustit salbaticii asupra mea, m-au dezbracat, mi-au legat gura cu un prosop, m-au trântit la pamânt, m-am batut cu bâte, cu bocancii peste tot de-a valma. Ostenind mi-au sucit mâinile sa vada daca mai sunt viu. M-au lasat jos scaldat în sânge". Si dupa punerea în libertate în 1964 a continuat sa fie hartuit de organele de securitate. Dupa decembrie 1989 a desfasurat o remarcabila activitate publicistica si organizatorica. A exercitat în cadrul Partidului Pentru Patrie functia de presedinte executiv. La sfârsitul anului 1994 este imobilizat la pat, bolnav fiind de cancer. Moare la 2 ianuarie 1995. La 11 zile este urmat de sotia sa. Înmormântarea a avut loc pe 6 ianuarie, slujba fiind oficiata de 9 preoti. Virgil Mateias spunea: "Cât am trudit, am ars si am plâns în taina Sa aduc acestei lumi un pumn de bine..." Tot eroul legionar a completat: "Noi nu am facut politica, nu pentru ca am dispretuit-o, ca inutila, am facut numai educatie spirituala a omului, pregatindu-l pentru viata publica. Prigoanele salbatice nu ne-au mai dat ragaz". 

Într-adevar, pentru legionari, anul 1938 a însemnat începutul prigoanei, al arestarilor si al provocarilor. Virgil Mateias a fost arestat pentru prima data de catre dictatura carlista când s-a înscris sa-l apere pe Corneliu Zelea Codreanu în procesul acestuia cu Nicolae Iorga. În anul 1938, Virgil Mateias a petrecut 4 luni în lagarul de la Miercurea Ciuc. Alaturi de el au fost închisi si alti conducatori legionari. Deoarece lagarul a ajuns neîncapator, legionarii au fost mutati la Vaslui, Râmnicu Sarat si Brasov. Cu toate acestea, cosmarul staruia pentru regele Carol al II lea si guvernul vremii. Asasinarile au continuat, excelând printr-un ordin care prevedea uciderea a trei legionari din fiecare judet si expunerea cadavrelor în vazul oamenilor pe strada. Acestei crunte hotarâri Virgil Mateias i-a supravietuit. În septembrie 1940 a fost numit prefect de Fagaras. Functia a fost însa de scurta durata, întrucât în 19 ianuarie 1941, Antonescu a înlocuit toti prefectii legionari din tara cu militari. Dupa numai 5 luni izbucnea razboiul contra Rusiei Sovietice. Începeau cu aceasta data munti de necazuri si suferinte pentru români. Virgil Mateias a fost trimis pe front în Crimeea si Caucaz la 21 iunie 1941. Aici s-a luptat sub deviza: "Toti legionarii care încalca ordinele dictaturii militare, vor fi împuscati". 

Supravietuind atât prigoanelor carliste si antonesciene, cât si razboiului din Rusia, ajunge haituit de noua putere comunista instaurata în România. Alaturi de partizanii si fugarii din munti a opus rezistenta regimului totalitar. În 1948 a fost prins, arestat la Fagaras si închis în beciurile Securitatii. Dupa putin timp a fost mutat la Ocnele Mari. În primavara lui 1951, aici începea reeducarea dupa modelul Pitesti. Timp de 6 luni, Virgil Mateias a refuzat demascarea camarazilor sai si reeducarea prin bataie, schingiuire si înfometare. Pozitia lui constanta privind practica de reeducare a dus la desfiintarea acestui mod de tortura. "În intervalul dintre batai eram pus sa stau în picioare cu fata la perete ceasuri întregi. Cadeam. Ma asezau pe prici cu fata la perete sezând cu picioarele întinse si mâinile pe genunchi fara a face vreo miscare într-o parte sau alta, cu privirea în perete. Nu mi se permitea sa ma scol, nici sa beau apa nici sa ma spal. Sângele curgea si hainele mi se lipeau de corp. În pozitia aceea trebuia sa stau de la 5 dimineata pâna la 10 seara, deci 17 ore, când mi se îngaduia sa dorm pe priciul acoperit de o patura roasa si murdara. Mi se dadea ciorba cu un polonic redus. Am numarat într-o apa tulbure 18 boabe de arpacas". 

La 31 august 1953, lagarul de la Ocnele Mari s-a desfiintat. Toti camarazii lui au fost mutati la Gherla. Directorul închisorii, locotenentul Alexandrescu, l-a retinut doar pe Mateias: "Sa vad cum îi sade unei trupe fara general si unui general fara trupa". Ramas singur în celulele de la Ocnele Mari, oaspeti îi erau doar sobolanii, soarecii si cucuvelele. Situatia a durat pâna la 23 octombrie 1953, când a fost mutat la Brasov. Dupa o scurta intervievare a fost dus la Securitatea Fagaras legat la ochi si sub paza dubla. În beciul Securitatii din Fagaras l-a întâmpinat securistul Braila, un monstru, care îl va chinui în chip barbar si la Bucuresti în 1958. Frigul, foamea, mizeria, paduchii si plosnitele le-a îndurat si la Fagaras, când i se cerea acelasi lucru "scrie tot". Locotenentul Marina si anchetatorul Zagare i-au refuzat toate cerintele de a-si revedea familia si chiar vizita unui medic. "În fiecare zi se duceau si veneau copiii de la scoala. Treceau pe lânga celula mea, îi auzeam strigându-se, dar niciodata nu am auzit pe Mihai sau pe Tita... Târziu, dupa ani de zile, am aflat ca nu se mai aflau în oras, ca fusesera izgoniti, ca se aflau în satul Dridif, saraci, desculti si flamânzi." Dupa doua luni a fost mutat la Brasov într-un beci. "Atmosfera era lugubra, umezeala si frig". Virgil Mateias a fost dus în închisoarea de la Codlea. Aici s-a întâlnit cu fagaraseni care erau condamnati pentru ajutorul dat partizanilor din munti, cu avocatul Matu, Valeriu Literat. 

În luna martie 1954 a fost mutat la Vacaresti. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Coposu. În luna mai-iunie, lagarul de aici s-a desfiintat si detinutii au fost pusi în libertate. Virgil Mateias nu a fost eliberat. A fost readus la Brasov pentru cercetari. Acestea au durat sase luni, dupa care a fost dus din nou la Codlea. "Plutonierul care m-a primit si înregistrat m-a întrebat ce functie am avut în Garda de Fier. Când i-am spus ca am fost prefect al judetului Fagaras, a replicat "vai de tine, aici îti ramân oasele". Virgil Mateias a fost dus la Tribunal împreuna cu Ioan Dare si Mitu Banea. Acestia au fost judecati si pusi în libertate "Eu am mai ramas". Dupa 8 ani de detentie, abia în 14 octombrie 1955, a fost pus în libertate prin clasarea dosarului, nefiind motive legale de trimitere în judecata. "La 11 noaptea am ajuns în Fagaras. M-am îndreptat spre casa parinteasca. Am batut la fereastra. A aparut mama. "Buna seara". Mi-a raspuns: "buna seara. Dar cine esti dumneata?", "Eu sunt mama, te rog deschide-mi". "Dar pe cine cauti?".. 

M-a cunoscut sora mea. Mi-au cazut amândoua pe umeri într-o dezlantuire amara de plâns". În 1956, la 1 ianuarie, i s-a permis sa lucreze, dar numai la munca de jos. În noaptea de 12 februarie 1958 a fost din nou arestat. Anchetele au reînceput. Abia în 9 aprilie 1959 a avut loc un proces. Procurorul a citit actul de acuzare în care cerea pedeapsa maxima. Virgil Mateias a fost prezentat ca cel mai mare si mai de temut bandit. Sentinta a fost 20 de ani de detentiune grea pentru crima si uneltire împotriva clasei muncitoare. A fost depus la Jilava. "sudalme, teroare, foame si asteptare la marginea patului. Eram atât de multi. Asfixierea era premeditata", spunea Virgil Mateias. În anul 1962 s-a facut un pas mai departe: trebuia omorât sufletul celor ramasi în viata si al miscarii legionare, deoarece moartea fizica nu mai era suficienta în conceptia comunistilor. Astfel a început reeducarea. Aiudul si 1962 însemnau începutul reeducarii oficiale. Toti legionarii erau obligati sa tina discursuri patetice în care sa-si prezinte greselile pe care le-au facut, sa însire o serie de atrocitati, exagerari si minciuni si sa-si blesteme conducatorii. Virgil Mateias nu s-a supus acestor metode. Teroarea, presiunea si constrângerea continuau sa macine rezistenta oamenilor. Adunarile detinutilor se încheiau întotdeauna prin sfâsieri sufletesti. La una din acele întâlniri politice fortate a vorbit si Mateias. Atunci a reusit sa spuna tot adevarul, acuzând pe cei vinovati si laudând pe cei drepti si fideli idealurilor de dreptate. Se astepta atunci sa fie pedepsit. Abia a doua zi a urmat ancheta. A fost dezbracat, perchezitionat si dus împreuna cu Stefan Dinescu, Toader Socaciu, Nicolae Biris, Nicolae Popa, învatatorul Ionica, la izolator unde au stat 20 de zile. 

"Celulele erau reci, fara pat, fara foc, cu tinete fara capac, cu haine de doc zdrentuite si mâncare numai a treia zi, un turtoi si un polonic de apa calda în care pluteau câteva boabe de arpacas. Se lasase un frig aspru. Picioarele goale în bocancii rupti. Fara somn, cu miscare prin celula mica si ursuza, vreme de 17 ore pe zi, cu repaus pe marginea tinetei înghetate". 

Din celula 108 de la Aiud, în 9 iulie 1962, Virgil Mateias scria: "Si va stârni parfum de rugaciune / Cadelnitând sub bolte de clestar / Sa cresti tot mai frumoasa Legiune / Din jertfa lor si-al vietii mele dar" 

În octombrie 1962 au fost mutati în Zarca. Dupa numai 3 zile, Virgil Mateias a fost adus din nou la izolare pe motiv ca se descaltase. În 4 zile si 4 nopti a îndurat conditiile inumane ale izolatorului. "Am facut din aceasta încercare un prilej de interiorizare, rugându-ma si cântând". Acest du-te-vino între Zarca si izolator a mai durat. Era decembrie, ger, fereastra era sparta si deschisa, aceleasi haine si bocanci rupti si acelasi gardian cu inima împietrita. "În acele conditii, la 6 decembrie, mi-a batut Mos Nicolae la usa si a ramas în chip nevazut cu mine". Aceasta nesfârsita si nedreapta izolare era una din marile atrocitati ale PCR pentru motivul ca Mateias ar fi boicotat reeducarea. "Pe mine, suferinta îndurata m-a întarit, m-a apropiat de Dumnezeu si de mine însumi". La 3 octombrie 1963 un prim lot de detinuti a fost eliberat. Au urmat apoi si altele. Virgil Mateias ramânea în continuare încarcerat. În primavara anului 1964 a fost scos la munca unde s-a calificat zidar. Reeducarea continua. Aproximativ 100 de legionari din Zarca au fost supusi unui regim de exterminare: izolati, hraniti cu gogonele murate sau numai cu ciorba. Erau aruncate caldari cu apa în hârdaiele care veneau de la bucatarie. În 16 aprilie 1964 se daduse decretul de eliberare. Abia în iulie 1964 colonelul Craciun, seful închisorii, i-a anuntat ca sunt oameni liberi. La plecarea din închisoare, Virgil Mateias a rabufnit într-un sir de cuvinte în fata tuturor legionarilor condamnati de comunisti: "... Cu aceste gânduri trec si eu azi pragul închisorii, care timp de 16 ani m-a ascuns cu puterea unei pasiuni ispititoare si amare". Colonelul Craciun i-a cerut lui Mateias atunci sa-i lase discursul scris pe peticul de sac. A plecat cu ultimul lot de la Aiud. "Ne-am despartit îmbratisându-ne si ne-am risipit pe tot cuprinsul tarii, sa înnodam firul rupt al unei vieti care ne-a întins fara mila cupa ei de matraguna". Era 31 iulie 1964. 

Pâna la revolutie, viata lui Virgil Mateias a fost un lant de dezamagiri si chinuri. Familia persecutata, copiii dati afara din scoli, sotia împinsa la divort, salariul de mizerie, supraveghere continua, chemari la Securitate, informatori, desfiintarea postului de juris-consult, exilul la Homorod si Rupea timp de 10 ani, apoi pensionarea, perchezitii, lipsa din cartea de munca a celor 16 ani de închisoare, etc. Cu teroare si multa incertitudine a ajuns în decembrie 1989, "care nu e ce ar fi putut sa fie", a declarat eroul legionar. "Voi, cei care ati mai ramas spuneti si scrieti despre tot uraganul de ura si minciuna care a desfigurat si otravit mintea si inima omului în acele vremi satanizate, spuneti si scrieti pentru însanatosirea si înnobilarea sufletului..." 

Virgil Mateias declara publicatiei Cuvântul Românesc din Canada în octombrie 1990, sub titlul "Destainuire" urmatoarele: "...Cele îndurate de noi în aceasta jumatate de veac sunt încarcate de prea multa povara, durere, suferinta si seriozitate ca sa merite a fi banalizate prin publicitate vulgara si o nedemna reclama, nu rareori cu podoabe pagubitoare. Atât de profunde si de agonice au fost suferintele, încât încerci un sentiment de vinovata vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual si, intrând neîngrijit în intimitatea lui, savârsesti o impietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevarul, fara adaugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a cladi. Rostul jertfei, deci, exclude zgomotul galagios si impune modestia, decenta, tacerea. Suntem datori a spune întreg adevarul, numai adevarul si a nu ascunde nimic din ceea ce stim, cu puterea unui juramânt. Aduceti-va aminte de tradarile care au bântuit istoria acestui neam în trecut si a celor ce ne pândesc si azi. Sa începem, asadar, cu sinceritatea si simplicitatea spovedaniei." Eroul legionar Virgil Mateias spunea în numele tuturor camarazilor lui: "Am vrut sa cream o generatie luptatoare, sa crestem omul de caracter, civilizat, capabil de iubire si daruire pentru neam, credinta, justitie, sa redam omului credinta de sine, sentimentul demnitatii si libertatii ca valori eterne, sa restauram virtutiile stramosesti, sa schimbam orânduirea politica, sa înlaturam nedreptatile, deosebirile dintre bogati si saraci sa înfaptuim o alta ordine juridica statala ..." 

 

Capitolul XXIV

Marturiile lui Ioan Petrisor din Recea

 

 Motto: Sa nu faci azi un lucru la care mâine, gândindu-te, sa rosesti. Nu pâine cu orice pret, ci demnitate, dreptate, libertate cu orice pret". Virgil Mateias 

Un punct în care luptatorii din Muntii Fagarasului cautau un sprijin a fost localitatea Recea. Casa lui Ion Petrisor (nr. 298) a fost locul în care partizanii primeau informatii despre miscarile securitatii, alimente, îmbracaminte, medicamente. Primul contact al lui Ioan Petrisor cu grupul din munti a fost în 1952. "Într-o noapte, Ion Novac din Berivoi, un cuscru al meu, a venit la mine împreuna cu câtiva tineri si m-a rugat sa-i ascund undeva si sa nu spun la nimeni. Din grup faceau parte Gheorghe Sovaiala, Ion Chiujdea, ambii din Berivoi, Remus Sofonea din Dragus, Ion Ilioiu din Sâmbata si Victor Metea din Ileni. I-am ascuns în sura. De la aceea întâlnire pâna în 1954 i-am gazduit pe acesti tineri fara ca familia mea sa stie de acest lucru. La un moment dat mi-au aratat un manifest pe care scria: Frati români nu va lasati, ca noi va ajutam pâna la ultima picatura. Am dedus ca acesti tineri erau foarte hotarâti si sperau ca aliatii americani sa faca ceva pentru a împiedica sovietizarea tarii noastre", povesteste Ioan Petrisor. Din toamna anului 1954, Petrisor nu a mai aflat nici o veste de la luptatorii din munti, stia doar ca Securitatea a început sa-i aresteze. "În 17 iunie 1957 am plecat la Brasov sa obtin o adeverinta de vechime pentru cartea de munca. 

Lucram în acea perioada la Combinatul Chimic Fagaras. Ajuns la Brasov, m-a abordat un anume Ghet, care mi-a cerut date despre partizani. Mi-am dat seama ca era securist. M-a luat în masina si m-a dus la Securitate. A urmat ancheta. Îmi spuneau: stim totul, ai avut legaturi cu partizanii. Înainte de a pleca la Brasov, i-am spus fratelui meu Eugen Petrisor, care nu stia de legaturile mele cu partizanii, ca daca nu vin acasa pâna miercuri seara (eu plecasem luni), sunt arestat. Timp de trei luni am stat la Securitate, fiind anchetat zi si noapte. Ma bateau cu pumnii si picioarele, îmi adresau cuvinte triviale si ma amenintau: 

- Spune banditule, spune cum ti-au promis partizanii ca te pun primar si prefect daca le faci jocul. Te omorâm aici, nu te mai duci acasa. 

M-au dus de la Brasov la Sibiu si în drum pentru a ma speria, m-au dus prin Cetatea Fagaras. La Sibiu a urmat procesul în care alaturi de mine au mai fost judecate înca 14 persoane. Tribunalul Regiunii III Cluj în deplasare la Sibiu ne-a condamnat pe toti pentru uneltire împotriva ordinii sociale, cu pedepse cuprinse între 5 si 15 ani. Gheorghe Nitu din Sâmbata a primit 5 ani, inginerul Ion Andrei 10 ani, iar toti cei care i-am sustinut pe luptatorii din munti câte 15 ani. Am ramas la Sibiu înca 7 luni dupa proces. M-au transferat apoi la Gherla unde am stat timp de 3 luni, izolat într-o camera cu ciment pe jos, care era udat în fiecare dimineata. Nu aveam voie sa ma întind pe pat. M-au mutat apoi într-o camera mare cu alti 90 de detinuti. Eram hraniti foarte prost, mâncarea constând din arpacas, ciorba de varza si turtoi. Cei care am avut legaturi cu legionarii am fost transferati la Aiud. Aici ne-au scos la munca în fabrica metalurgica. Eu am lucrat ca lacatus timp de 5 ani. Pentru a face fata normelor de munca impuse eram hraniti un pic mai bine si am beneficiat de conditii mai bune decât în alte penitenciare. În ultimul an de detentie am avut acces chiar si la biblioteca si la ziare. Pentru munca depusa trebuia sa fim platiti, dar ne puneau doar sa semnam statele de plata, fara sa primim nici un ban. În luna aprilie 1964, în baza unui decret de gratiere, am fost eliberat. La plecarea din închisoare, colonelul Craciun, care era comandant, ne-a tinut un discurs, asa cum obisnuiau comunistii. Am venit cu trenul din Aiud si am coborât la Beclean. De acolo, am mers pe jos pâna în Savastreni, la sora mea. De aici, fratele meu Eugen m-a dus cu motoreta pâna acasa, la familie. Întâlnirea cu cei dragi a fost foarte dureroasa, mai ales ca mama mea era grav bolnava", povesteste Petrisor. În 1960, sotia lui a fost obligata de parintii ei sa divorteze de Ioan Petrisor pentru a nu suferi din cauza securitatii. Familia Petrisor avea doi copii minori. La doi ani dupa eliberare, Ioan Petrisor s-a recasatorit cu Eugenia Gavrila, sora lui Ioan Gavrila. Cu aceasta a avut un baiat. Fosta sa sotie s-a recasatorit în Gura Vaii. "Am încercat sa-mi gasesc un loc de munca în Combinat, dar seful de cadre de atunci, Ioan Muntean a refuzat sa ma reangajeze. Cu greu, m-am încadrat la UPRUC, de unde m-am si pensionat în martie 1982. Parintii mei au decedat, mama în 1971, iar tata în 1981, din cauza necazurilor suferite", povesteste Petrisor.

I. G. Ogoranu, Lucia Baki