Ed. MARINEASA, Timisoara  

 

Capitolul XIX

Lenuta Faina "craiasa muntilor" - o figura dârza în lupta de rezistenta armata anticomunista

 

 Motto: Comoara sufletului si a mintii E sa iubesti pentru a putea ierta Mihail Codreanu 

Luptatorii din rezistenta anticomunista, acum batrâni, cer celor tineri sa detroneze pentru totdeauna minciuna, sa studieze istoria si s-o refaca. "Sa realizati asanarea morala a acestui neam. Fara ca sufletul sa fie vindecat de frica si sa-l preamareasca pe Dumnezeu nu puteti face nimic. Trebuie sa stie copiii vostri despre viata si faptele înaintasilor si sa le urmeze pilda", spun vocile eroilor care au strigat în Pitesti, Gherla, Jilava sau în alte închisori si lagare comuniste. "O, Doamne, unde esti? De ce n-aprinzi minuni, minuni ceresti?!" Rugile pâna la lacrimi ale celor anchetati, torturati, umiliti si dispretuiti de pleava neamului românesc au fost întotdeauna auzite si împlinite, pentru ca în adâncul sufletului lor ei puteau ierta, iubind. 

Un personaj aparte si unic din rezistenta anticomunista româneasca a fost Lenuta Faina. În anul de prigoana, Lenuta si-a luat numele de Ana Din Alunis, facând asfel fata timp de 4 ani furiei Securitatii. Curajul cu care Lenuta Faina a înfruntat tavalugul i-a atras porecla de "craiasa muntilor". Lenuta privea aceste lucruri cu detasare si uneori comenta: "Toate legendele au un sâmbure de adevar... Ca aveam un par bogat, ce îmi ajungea pâna la brâu. Si o "craiasa" cum putea sa fie, decât frumoasa...." 

Date despre acest personaj mi-au fost puse la dispozitie de catre Ionita Greavu din Noul Român, luptator în rezistenta anticomunista din Tara Fagarasului. 

Lenuta Faina s-a nascut la 12 mai 1927 într-o familie din satul Margineni, judetul Fagaras, Victor si Carolina Faina. Termina studiile liceale comerciale la Blaj si Brasov. Ultimul ei domiciliu a fost Brasov, strada Transilvania nr. 5. Nu era casatorita si nu avea serviciu. Luna octombrie a fost hotarâtoare pentru Lenuta Faina. Într-una din serile acelei toamne a vizitat-o la Margineni, la casa parinteasca, Ioan Dumitriu, un adept al Miscarii Legionare care evadase din închisoarea Arad. Acesta o anunta ca Victoria Fulicea, sora ei, împreuna cu sotul ei, Alexandru, au fost arestati de colonelul de securitate Teodosiu de la Brasov. Casa Fulicea de la Brasov era cunoscuta ca punct conspirativ unde se ascundeau legionarii. Lenuta Faina a plecat împreuna cu Dumitriu la Brasov. S-au oprit la Terezia Fulicea, pentru a se informa în legatura cu cele întâmplate. Securitatea era peste tot. Ajunsi la casa Tereziei, au gasit usa încuiata. Din interior, au deschis doua persoane îmbracate în pijama. Pe cei doi i-a întâmpinat o imagine surprinzatoare: doua uniforme de securitate asezate pe un scaun, iar pe masa chipiurile si armele celor doi securisti. Erau doi ofiteri de securitate cu grad de locotenent. La început securistii s-au intimidat vazând doua persoane straine, dar si-au revenit destul de repede. Unul a luat pistolul de pe masa, apoi plapuma cu intentia de a le arunca pe cei doi. A urmat un schimb de focuri din care cei doi securisti au murit. Lenuta si Dumitriu au fugit spre Tâmpa, dar în graba lor, fata si-a uitat sacosa în care se aflau actele ei, alimente si haine. Datorita acestui fapt Securitatea a aflat cu usurinta cine sunt autorii. Au început cautarile si arestarile. Primii arestati de securisti au fost parintii Lenutei de la Margineni, apoi rudele lor apropiate. Lenuta si Dumitriu au luat trenul spre Fagaras, au coborât în gara Persani, au trecut peste deal la Sinca Veche si au mers pe jos spre Margineni. În sat erau multe masini ale securitatii, iar ofiterii îi cautau prin tot satul. "Pentru ca Dumitriu era strain de aceste locuri, totul a ramas pe umerii mei. Am mers la o matusa a mea, Lina Urs, care avea casa la marginea satului. Ea ne-a spus ca parintii mei au fost dusi cu o masina undeva iar copiii au fost lasati singuri în casa si încuiati. Ne-a sfatuit sa plecam unde vom vedea cu ochii pentru ca securistii sunt foarte furiosi si trag cu armele dupa omenii din sat. N-am avut de ales. Am plecat spre munte cu scopul sa ajungem la Manastirea Brâncoveanul de la Sâmbata de Sus, la parintele Arsenie Boca în care aveam încredere si care ne putea adaposti. Din pacate am aflat ca parintele a fost arestat de Securitate. Ne aflam în mare încurcatura. Mi-a venit în minte ca la Cârtisoara, cumnatul meu, Alexandru Fulicea, avea o familie prietena, Orlanda Ioan. Am plecat peste câmp si pâraie, noapte fiind, am ajuns într-un târziu la Cârtisoara la familia Orlanda. La intrarea în curte ne-a vazut o vecina a acestuia. Prima întrebare a prietenilor cumantului meu a fost daca ne-a vazut vecina lor, lelea Mili, care era informatoarea Securitatii. Pentru ca raspunsul meu a fost afirmativ, Orlanda a hotarât sa ne adaposteasca în alta parte, pentru ca la ei era periculos. Tinta era Alexandru Bratu din Noul Român. Am plecat însotiti de Orlanda pe lânga Olt pâna în acel sat. Am aflat ulterior ca doi jandarmi au sosit la casa Orlanda imediat dupa ce am plecat noi si l-au arestat pe tata lui Sandu, pe care l-au batut pentru a spune despre noi. La podul de peste Valea Noului trecea un om înalt pe care l-a abordat Orlanda. Era Ionita Greavu. Acesta ne-a preluat, ne-a dus la el acasa, ne-a hranit, ne-a schimbat hainele si dupa doua zile ne-a adapostit în casa profesorului dr. Ioan Goia situata la marginea satului, un loc linistit si nu prea circulat. Aici am fost aprovizionati cu alimente si de Petru Apost, iar cu lemne de Aurel Filip, amândoi din Noul Român. Ionita Greavu dirija totul. Usa o deschideam la un consemn si stam în casa tot timpul. Ionita ne-a aprovizionat cu arme si munitie, ne-a facut buletine de identitate noi la Primaria din Noul Român unde notar era Gheorghe Freciu, vecin cu Ionita. Aceasta situatie de acalmie si de refacere a fortelor a durat pâna în decembrie când a cazut prima ninsoare", se arata în scrisoarea Lenutei Faina pe care mi-a pus-o la dispozitie Ionita Greavu. Pentru faptul ca Lenuta Faina si Ioan Dumitriu au fost ascunsi în casa Goia, profesorul a fost chemat în fata Tribunalului Militar Brasov ca inculpat. Avocatul Ionascu, aparatorul familiei Goia, l-a scos pe profesor din cauza pentru ca acesta nu cunostea situatia. De fapt Ionita Greavu i-a folosit casa fara acordul lui, profesorul locuind la Cluj. La respectivul proces a fost doar avocatul si fiul profesorului Goia, inginerul Florin Goia. Lenuta si Dumitriu erau obligati sa ia din nou drumul pribegiei. S-au hotarât sa apeleze la un prieten din Arpasul de Jos, doctorul veterinar Gheorghe Petrascu. Plecarea din casa Goia a avut loc seara pe la orele 21. Lenuta Faina, Dumitriu, Petru Apost si Ionita Greavu plecau în noapte pe drumul spre Arpas. La nici 2 km parcursi au fost somati sa se opreasca de catre doi paznici Aurel Negru si Nicolae Dindeal. Au scapat cu greu de ei pentru ca aveau ordin sa duca la postul de jandarmi pe toate persoanele întâlnite noaptea în câmp. "Am plecat cu trenul de noaptea spre Sibiu. Ne-am oprit în Avrig la familia Oancea. Aici am poposit trei saptamâni dupa care am fost nevoiti sa plecam mai departe. Singurul loc unde ne puteam adaposti era la familia Dumitriu în Muntii Apuseni. Aici am stat doar câteva zile, pentru ca familia lui Dumitriu avea o casa mica si neîncapatoare. Am hotarât amândoi sa urcam în munti, unde erau casele provizorii ale oamenilor ce vara faceau fân. Ne-am strâns alimente si îmbracaminte si am urcat pe munte. A fost o iarna grea si foarte geroasa pe care am trait-o departe de sat si de oameni. Vântul a troienit zapada, a fost un ger naprasnic, cea mai grea iarna din viata mea. Traian, fratele lui Dumitriu, ne aducea din când în când cartofi si apa", se mai arata în scrisoare. Spre primavara cei doi fugari au fost nevoiti sa paraseasca muntele si pustietatea lui. Zapada nu era înca topita. au gasit într-un colt al colibei o troaca pe care au folosit-o la coborâre. Seara erau deja în sat la familia camaradului ei de suferinta Dumitriu. Dupa ce au mâncat si s-au odihnit, o sora a lui Dumitriu i-a anuntat ca sunt cautati de securitate prin sat. Au parasit satul la miezul noptii îndreptându-se spre Sibiu si Fagaras. "Se formase prin satele judetelor Sibiu si Fagaras un sir de oameni ce ne primeau cu drag si cu multa caldura". În vara anului 1951, cei doi au fost gazduiti de Ioan Rodeanu din Poiana Sibiului. Ei si-au facut un bordei chiar lânga stâna lui Rodeanu, unde se simteau în siguranta. Aceasta stare n-a durat însa prea mult, pentru ca Securitatea a aflat de ei de la informatori. Au plecat spre Sebes unde au fost primiti de oameni sufletisti care le-au oferit cazare în case, sopuri si fânare. Astfel, i-au cunoscut pe Vasile Savu, pe croitorul Stanila Gheorghe, pe învatatorul Vasile Lupu si pe Urzica. "Era un om foarte simpatic. La o ancheta la Securitate Urzica a declarat ca noi aveam o pusculita cu teava strâmba cu care puteam pusca dupa zid. Mult au mai cotrobait securistii sa gaseasca acea pusca. Dar nu a fost gasita pentru ca nu exista", i-a povestit Lenuta Faina lui Ionita Greavu. De la Sebes au plecat la David Ratiu la Racovita, dar si aici Securitatea i-a depistat. Didu, cum îl numeau pe prietenul lor, Ratiu, i-a scos din sat într-o caruta, acoperiti cu tulei de porumb. Au plecat spre munte, dar într-una din zile s-au confruntat cu securistii în lupta directa. "Pe o carare de munte am întâlnit patru padurari în uniforma. Unul pe nume Bobanga s-a aruncat ca o fiara la picioarele lui Dumitriu pentru a-l imobiliza. A urmat o lupta din care Bobanga a fost grav ranit, decedând în drum spre spital. În fata acestei situatii eu am strigat: Toti armele jos si patru pasi înapoi. Am reusit sa scapam în adâncul padurii", se mai arata în scisoarea Lenutei Faina. Acest incident a fost foarte dureros, pentru ca acel Bobanga era fratele lui Ioan Bobanga, cel care i-a gazduit pe fugari cu multa bunavointa. Lenuta si Dumitriu si-au continuat drumul. Au ajuns la Avrig, la Oancea, care i-a gazduit un timp. De aici au plecat spre Sacadate. În drum spre gara Avrig au fost opriti de doi jandarmi, care i-au legitimat si le-a luat actele la postul de militie, retinându-le pâna a doua zi. Ei nu s-au mai dus sa-si ridice actele. La trei saptamâni dupa acest incident, la primaria din Noul Român au venit doi securisti cu buletinele confiscate. A fost interogat notarul Freciu în privinta acelor acte. Notarul n-a recunoscut ca le-a eliberat el chiar daca au fost luate amprente si probe de scris. Ancheta a durat doua saptamâni dupa care cazul a fost abandonat. De la Sacadate a urmat Glâmboaca, unde Aurel Moisin si un anume mos Tavala i-a gazduit parinteste timp de doua saptamâni. Pentru ca era tot mai greu sa se ascunda de securisti ei s-au hotarât sa se alature grupului din munti condus de Ogoranu. Pentru aceasta aveau nevoie de ajutorul lui Ionita Greavu din Noul Român. Facând slalom printre privirile vecinilor lui Ionita care erau informatori au ajuns în sopronul prietenului lor. Erau obositi, aveau încaltamintea distrusa si munitiile pe terminate. Ionita Greavu le-a completat toate cele necesare: binoclu, harti, 150 de cartuse si bocanci. Au stat doar câteva zile pentru a se odihni si apoi au plecat. În acea perioada podurile de trecere peste Olt aveau paza militara din comanda securitatii si care aveau ordin sa legitimeze orice trecator. Cu ajutorul lui Gheorghe Bucureasa, seful gradinii de zarzavat de lânga Olt, prieten cu Ionita Greavu ei au trecut Oltul cu barca. Operatiunea le-a reusit, dar Bucureasa a fost anchetat de Securitate fiind pârât de Aurel Negrut, paznicul de noapte. Dupa acea actiune, securistii au confiscat toate barcile de pe Olt. Lenuta si Dumitriu au ajuns din nou la Ioan Rodeanu la Poiana. De aici au plecat pe la multi alti prieteni si cunoscuti. Lenuta a ajuns la un cojocar unde a învatat meserie si sa brodeze. Acolo oamenii au cunoscut-o sub numele de Ana de la Alunis. Ea ajuta în acel sat la secerat. De multe ori securistii care erau prezenti printre taranii care secerau îi laudau harnicia nestiind însa cine este acea tânara priceputa si harnica. Într-o zi, Lenuta s-a hotarât sa mearga din nou la David Ratiu la Racovita. Era prima data când cei doi fugari se desparteau. Dumitriu, pe numele adevarat de Ionele Gheorghe, originar din Arieseni-Scarisoara a ramas la Poiana. Acolo el s-a înfruntat cu securitatea. În lupta deschisa cu securistii a fost tradat si omorât. Eroul Ioan Dumitriu zace într-un mormânt necunoscut, fara cruce, familia lui nestiind nimic despre modul în care a trecut în nefiinta fiul lor. Lenuta spunea tuturor: "Niciodata n-am stiu ce-i frica, am avut un curaj nemaipomenit. Adevarul e ca am simtit aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu în momentele grele ale vietii mele". Prin închisori, detinutii politici vorbeau foarte des de Elena Faina, zicându-i "craiasa muntilor si zâna padurilor (femeie vrajita), pentru ca nimeni nu se putea apropia de ea, nici securitatea. Erau de fapt basme cu care oamenii înfometati si chinuiti îsi faceau inima buna". Ramasa singura, Lenuta Faina a continuat pribegia prin tara. "Simteam ca o chemare arzatoare de a mai vedea o data familia lui Ionita Greavu, care în momentul cel mai greu si de rascruce al vietii mele m-a primit cu drag si cu caldura riscând foarte mult. Aveau trei copii mici si doi batrâni de peste 80 de ani. Cu toate acestea, Ionita si Victoria Greavu au riscat foarte mult, fiindu-mi prieteni si sfatuitori. A fost ultimul meu drum la Noul Român. Am venit pe podul de peste Olt de la Arpas. M-a oprit santinela si m-a întrebat cine sunt. I-am raspuns ca sunt din Scorei si am mama grav bolnava si mi-a cerut sa o anunt pe sora mea din Noul Român sa vina acasa. Soldatul m-a crezut si mi-a spus sa ma duc. La Noul Român am stat o noapte si o zi. În a doua noapte, prietenul si camaradul lui Ionita, Aurel Filip, a venit cu un car cu boi sa ma scoata din sat. M-au acoperit cu otava si am plecat spre Arpas. Am mers cu carul pâna aproape de Scorei unde ne-am despartit. Prietenii mei s-au întors acasa pe alt drum pe la Cârta scapând usor de somatia santinelei. Eu am ramas la familia Oancea. În ajunul Craciunului în 1952 pe la miezul noptii, a venit securitatea sa ma aresteze. Am fost din nou tradata. În fata securistilor era Dordea din Sibiu. Era un om slabut si mic de statura, care stia pe unde ma ascundeam. M-au luat din pat unde dormeam cu fata lui Oancea si m-au scos în curte temându-se sa nu trag în ei cu arma automata. În strada ma astepta un camion militar plin cu soldati si alte trei masini mici. Toti erau într-o tensiune si o nervozitate nemaiîntâlnita. Un capitan mi-a luat poseta. L-am întrebat zâmbind de ce era nevoie de o armata pentru a aresta o singura femeie. Daca nu eram arestata intentionam ca în dimineata aceea de Craciun sa urc la Suru. Nenorocul meu, ghinion. Se încheiau patru ani de pribegie prin tara. M-au dus la Sibiu la securitate. Din celula care mi-a fost repartizata, cu ochelari de tabla, m-au dus în fata colonelului Craciun. Acesta m-a întrebat pentru început de ce nu m-am predat pâna atunci. 120 I-am raspuns: Pentru ca în anul 1948, pâna sa-ti dovedesti nevinovatia erai omorât în bataie. Dupa aceasta prima întâlnire cu cel mai odios securist a urmat drumul lung si greu al anchetelor de zi si noapte. Au fost atât de grele, dar le-am suportat cu cinste si demnitate. În tot timpul cât eram în celula ma rugam la Dumnezeu. Am fost condamnata la 25 de ani munca silnica", se arata în scrisoarea Lenutei Faina. Nu am gasit date despre perioada de detentie a Lenutei Faina. 

Dupa executarea a 14 ani de munca silnica a fost eliberata. S-a casatorit cu Aurel Popa, legionar, din Decea-Alba. Se uneau astfel doua vieti marcate de lagarele si temnitele comuniste. În aceeasi scrisoare, ca de altfel si în volumul "Lacrima Prigoanei", ambele semnate de luptatoare, apar urmatoarele: l. Ionica Fulicea a murit în închisoarea Gherla chinuit si torturat în actiunea demascarii duse de Popa Tanu. 2. Sandu Fulicea a ajuns acasa la Margineni dupa sapte ani de detentie împreuna cu sotia lui, Victorita. Sandu s-a stins din viata fara a i se putea stabili un diagnostic. 3. Dumitriu (Ionele Gheorghe) a murit împuscat în lupta cu securitatea în Poiana Sibiului, doarme undeva fara cruce, fara sa stie cineva. Elena Faina Popa a murit la 21 februarie 1996 si este înmormântata în cimitirul din Decea. 

 

Capitolul XX

Marturiile Mariei Cornea din Ileni 

 

Motto: Rugati-va, iertati-va, iubiti-va, principiul dupa care m-am ghidat în toata viata mea Maria Cornea

Localitatea Ileni a fost unul din punctele în care luptatorii din rezistenta anticomunista au gasit sprijin si încredere. Foarte multe familii de aici au suferit pentru activitatea pe care au desfasurat-o împotriva comunistilor si a securitatii, fiind nu de putine ori tinta agresiunilor acestora. Un ajutor semnificativ pentru grupul din munte condus de Ogoranu a fost familia Cornea din Ileni numarul 22. Credinta si patriotismul care au caracterizat întotdeauna familia Cornea a atras în mijlocul ei multi nevoiasi sau persoane aflate în primejdie, pe care i-a ajutat material sau spiritual. Generatie de generatie, acesti corneni din Ileni au dat totul ajutându-si semenii, iar ca rasplata au primit doar suferinta. "În viata, partea fizica reprezinta prea putin comparativ cu partea spirituala, sufleteasca. În acest sens, pot spune ca am o multumire fara margini pentru ca am reusit întotdeauna sa fac bine. Am reusit rugându-ma, iertând si iubind" afirma Maria Cornea la cei 85 de ani ai sai. Acest capitol l-am rezervat domnisoarei Maria Cornea si familiei ei, drept recunostinta la tot ceea ce a reprezentat pentru rezistenta anticomunista. Este un dar simbolic pentru atitudinea, verticalitatea si dârzenia de care a dat dovada înfruntând gulagul comunist. S-a nascut la sfârsit de ciresar în 1914, în plin razboi. Aceasta familie de plugari, David si Paraschiva Cornea, a avut trei copii, din care doar ultima fetita, Maria, a supravietuit devenind sprijinul si totodata unicul mesager al idealurilor familiei. Maria si-a cunoscut 122 tatal abia la vârsta de 5 ani când acesta s-a întors din prizonieratul din Italia. "Mi-aduc aminte când mama ma ruga sa-i spun tatalui meu la întoarcerea de pe front: Bine ai venit taicutule, sanatos. Nu puteam sa spun asa cuvinte pentru ca nu eram obisnuita cu un tata", povesteste Maria Cornea. Era o fetita cuminte, ascultatoare si harnica. De mica era mâna dreapta a mamei si sfatuitorul acesteia, lucru ce s-a dovedit si peste ani dupa moartea tatalui ei. A facut scoala primara în Ileni si a continuat studiile la Fagaras, la Gimnaziu de Fete pe care l-a absolvit în 1930. Nu a putut sa-si continue studiile din cauza pamântului, cu toate ca a mai facut un an la Scoala de Baieti din Fagaras. Din 1941 când tatal ei a decedat a ramas doar cu mama cu tot greul gospodariei, al celor 7 ha de pamânt si al cotelor care trebuiau date la stat. "Munca multa, truda si sudoare a însemnat toata viata mea. Am demonstrat tuturor ca se poate chiar daca eram doar doua femei. Pentru a face fata am luat sezonieri la munca. Asa am cunoscut luptatorii din rezistenta anticomunista din munti. Vecina cu noi era familia Pirau. Unul din baietii lor, Toma ne ajuta în treburile gospodariei si ale câmpului. Era un baiat frumusel, istet si cu o voce foarte frumoasa. Obisnuia sa cânte la biserica si la sezatori. Când s-a instituit aria, în 1949 si eram obligati sa treieram toti satenii într-un singur loc, Toma a fost solidar cu oamenii. Într-o adunare convocata la caminul satului, Toma a fost cel care s-a ridicat si a vorbit comunistilor cu o înversunare de necrezut. Mi-amintesc perfect cum acuza si lua apararea oamenilor în fata securistilor. Era foarte curajos. De atunci a fost luat în vizor de catre securitate si urmarit. Pentru a evita consecintele acelei revolte a fugit în munti, raliindu-se grupului format deja. Dar, nici acolo nu a scapat de securisti. Toma îsi ajuta parintii la aprovizionarea cu lemne pe care o faceau de pe valea Sebesului, dar niciodata nu a mai venit pâna în sat. Într-una din zile, militianul din Ileni a plecat sa-l întâlneasca pentru a-l determina sa se predea securitatii. Toma i-a spus acestuia care era înarmat: Ori tragi, ori dau eu cu toporul. A fost lasat însa de acel militian sa plece. Dupa ce lucrurile s-au mai linistit, Toma a fost luat în armata si repartizat undeva în Moldova. Si acolo s-a dovedit a fi refractar la ideile comuniste. Pentru ca a cântat Hristos a Înviat de Pasti a fost pedepsit cu arest si cu un program dur de instructie. În urma acestuia Toma s-a îmbolnavit grav si a fost trimis acasa. M-am trezit într-o zi cu Toma care ma anunta ca trebuie sa plece înapoi în Moldova la unitate. Dupa circa trei saptamâni, într-o dimineata, am gasit poarta de la sura deschisa. Era un semn neobisnuit la noi în gospodarie. Nu mare mi-a fost mirarea când i-am gasit acolo pe Toma Pirau si pe Silviu Socol, baiatul preotului Ghedeon din Berivoii Mari. Ei erau înarmati. I-am spus atunci lui Toma sa nu cumva sa te omori. Hristos n-a umblat cu revolverul, tu de ce porti arma? Au stat pâna dimineata urmatoare, rastimp în care le-am dat mâncare. De atunci nu l-am mai vazut pe Toma. În schimb Socol si-a mai gasit refugiul în sura noastra de doua ori, o data cu Mogos si alta data cu Mazilu. Chiar daca n-am facut niciodata politica, i-am alimentat pentru ca eram sigura ca ei nu vor decât binele tarii. Prin Socol am trimis hrana grupului din munti de cinci ori. O data faceam mâncare în bucatarie. Au venit patru baieti voinici printre care era unul Hasu. I-am adus în bucatarie si le-am dat si lor mâncare. Alta data au venit murdari si flamânzi. Atunci le-am dat apa sa se spele, hrana si carti de rugaciuni. N-am spus la nimeni ca-i ajutam pe acei tineri, dar s-a aflat. Îmi amintesc, de asemenea, ziua de 23 august 1950, când satul Ileni a fost propus pentru colectivizare. Ca peste tot convingerea se facea cu arma. Atunci Mogos si Mazilu s-au hotarât sa-l dezarmeze pe seful de post. Cei doi tineri au fugit, scapând pentru moment de comunisti. A vuit atunci întreg satul. Nu dupa mult timp, când m-am întors seara acasa de la câmp era în sop Mazilu si purta ochelari. Era urmarit si s-a refugiat la noi pentru ca întotdeauna m-am purtat frumos cu toti din grupul lor si avea încredere ca nu-l voi trada. Mi-am spus: nu-mi convine sa dau mâncare unui criminal, dar mi-a fost mila de el si l-am ajutat. Seara însa l-am condus sa plece din sat. Asa eram noi plugarii legati de tarina si de sufletul omului aflat în primejdie. Am aflat apoi ca Mogos si Mazilu s-au ascuns la Toderita de unde au plecat în Banat si unde au fost împuscati nu dupa mult timp. Pe Mazilu îl retin mai mult pentru ca avea un talent poetic iesit din comun. Am aflat apoi si de sfârsitul tragic a lui Toma Pi rau. În decembrie 1950 s-a împuscat în sura unchiului sau, Dumitru Cornea din Ileni când l-au descoperit securistii. Ramân la parerea mea ca s-au dat mari viteji, exagerând uneori si riscându-si viata. Sunt de laudat faptele lor, dar au fost situatii în care au facut pasi riscanti", a marturisit Maria Cornea. Datorita informatorilor si tradatorilor, care au existat si în satul Ileni, Maria Cornea, ca de altfel multi altii, au fost arestati. "Era 14 noiembrie, ziua de lasat de post. Au venit securistii în zori. Eu si mama mea eram trezite si dereticam prin casa. Eu lucram la o vesta a mamei. Securistii mi s-au adresat cu Lenuta, confundându-ma cu verisoara lui Marcel Cornea. Chiar daca au aflat ca este o confuzie nu au renuntat la actiunea lor. Au luat-o pe mama sub forta armei, au perchezitionat sura, apoi ne-au dus pe amândoua pe holul bisericii. Acolo, când am vazut crucea rastignirii lui Iisus, am simtit tainic si o voce parca îmi spunea: Veniti la mine si va voi ocroti. M-am rugat mult atunci. Ne-au dus la Fagaras la Securitate în casa lui Giurca. Acolo i-am recunoscut printre oamenii adusi pe învatatorul Pridon si pe sotia lui. Au început anchetele si bataile. Era un securist ciung foarte dur, Stoica, ce îmi cerea sa spun despre varul meu. Raspunzând ca nu am nici un var si era adevarat mi-a tras o palma cât a putut de tare. Atunci am strâns pumnii cât am putut concentrându-mi toata forta în ei si mi-am fixat privirea într-un colt al camerei si mi-am zis cu convingere si credinta: Iisuse, ajuta-ma. Mi-a mai dat o palma pentru reactia mea înversunata dupa care eu i-am replicat dur: Pacat de tineretea mea daca am ajuns sa ma bateti asa fara motiv. Ulterior am aflat de la o nepoata a lui Cornea ca acel ciung ar fi afirmat ca de atunci n-a mai avut liniste. Dupa patru zile m-au transferat la Brasov. Mamei i-au dat drumul acasa a doua zi, dar au continuat sa o ameninte. În grupul care a fost transferat cu duba la Securitatea din Brasov eram eu si 18 barbati. Eram singura fara catuse din duba. Ma rugam coninuu sa-mi lumineze Dumnezeu mintea sa nu fac nimanui rau prin ceea ce declar la anchete. Am hotarât sa spun adevarul. La Brasov au durat anchetele sapte saptamâni din care trei au fost foarte dure. Anchetatorii m-au catalogat ca reactionara si s-au comportat cu mine ca atare. Am plâns de cred ca si peretii s-ar fi înduiosat de mine, dar securistii aveau sufletul de piatra. Cred ca lacrimile, multele lacrimi varsate în celulele comuniste mi-au usurat situatia. La Brasov m-au dus la Cetatuie. Era decembrie si frig. Acolo erau închise doar unguroaice. Îmi era dor sa aud pe cineva vorbind cu mine româneste. A urmat procesul. Tribunalul Militar al orasului Stalin ne-a judecat în grup. Eram eu si cei 18 barbati si n-am avut aparator. A fost alaturi de mine mama mea. Îmi amintesc vorbele ei pe care mi le-a spus la proces: Draguta mamei cum era sa spunem noi când n-au spus cei ai partidului. Cu emotie si durere îmi ascultam sentinta prin care am fost condamnata patru ani la închisoare pentru favorizare de infractori. Am facut recurs, dupa care pedeapsa a scazut cu un an. A urmat închisoarea de la poalele Tâmpei al carui prag l-am trecut în martie 1951. Am aflat aici cât de batuti erau baietii prinsi din grupul din munti. Am reusit la anchete sa nu-l tradez pe Mogos. O data le-am zis securistilor sa-mi aduca în fata pe unul dintre cei pe care i-am ajutat, ascuns sau hranit. M-au pus în fata unui baiat pe care au zis ca îl cheama Hasu. Securitatea confectionase un Hasu pentru a ma determina sa recunosc ceea ce vroia. A urmat un dialog în trei: Îl cunosti? Eu am spus nu. O cunosti? Acel Hasu a spus da. Atunci l-am întrebat pe acel baiat: Dumneata ai fost la noi, în care sura? (aveam doua si îi gazduiam în ambele). Atunci securistii s-au repezit la mine cu pumnii. Le-am replicat: Daca ei v-au spus, atunci va spun si eu. Si am vorbit... 

M-au azvârlit în închisoarea de la Mislea. Aici eram peste 500 de femei. Am îmbracat zeghea închisorii de sarbatoarea Sfântului Ilie în 1952. Acolo mi s-a impus un program de munca cu desteptarea la ora 6, primeam un terci dupa care teseam si coseam încontinuu. Prânzul consta în cartofi, fasole sau varza cu uger de vaca si 150 gr pâine. Timp de un an si sapte luni am tesut la razboi sau am cusut la masina de cusut. Era în mijlocul închisorii o biserica transformata în magazie, acolo ne gaseam linistea rugându-ne si privind picturile peretilor. Tot acolo am întâlnit femeile legionare pe care le-am admirat. Îmi face placere sa vorbesc despre învatatoarea Bordeianu o adevarata doamna. Avea doua fete si sotul ei era preot. Am urmarit-o îndeaproape. A suferit foarte mult, era foarte bolnava si paralizase. Deseori au bagat-o la izolator de unde o scoteam patru fete pe umeri. Aceleasi cuvinte de lauda le am pentru doamna Mihalache, pentru mama lui Gavrila Ogoranu, pentru Lenuta Faina. Toate au suferit enorm în închisoare, dar s-au dovedit a fi adevarate românce. Doamna Mihalache îmi spunea: Felicitari mamei tale ca a stiut sa educe un copil bun ca tine. Cumparam pâine si bomboane si le duceam pe furis acestor femei deosebite. Era cea mai mare bucurie a lor, iar a noastra pentru ca ne binecuvântau. Lenuta Faina din Margineni mi-a povestit tot chinul ei. Plângea foarte mult. M-a rugat când m-am eliberat sa-i duc mamei ei o poezie care suna cam asa: Mamica mea iubita / Taticul meu dorit ... 

Dupa ce s-a eliberat nu m-a vizitat niciodata si nu-mi explic de ce. Am mai întâlnit-o la Mislea pe sotia maresalului Antonescu. Era înalta si îmbracata în negru. Era scoasa din celula doar noaptea. Când se ducea hârdaul îi trimiteam mâncare. M-a rugat sa transmit ceva unei persoane din Fagaras când m-am eliberat. Cu 30 de zile peste termenul de pedeapsa m-am eliberat în 18 decembrie 1953. La ora 23 am ajuns în gara Fagaras. Era o noapte cu luna. Am plecat pe jos spre sat. Ma chinuiau tot felul de gânduri si întrebari. Nu-mi doream sa întâlnesc pe nimeni pâna acasa. Am intrat prin gradina, dar apropiindu-ma de casa inima îmi batea foarte tare. Gradina îmi parea parasita, dar în grajd erau aceleasi vite care rumegau. Mi-am dat seama ca mama traieste, dar îmi faceam griji pentru ea la revederea noastra. Mama fusese de doua ori în pragul pierderii mintii. Am intrat în tinda, lampa era data la minim. Ea sta cu coatele pe soba, parca în asteptare. Am batut usor la usa si am intrat. Emotii, lacrimi si iubire. Am ramas la discutii toata noaptea. Am stat trei zile în casa sa-mi revin, dupa care am reluat lucrul alaturi de mama. În 1961 am ramas singura pentru ca mama s-a îmbolnavit de cancer si a decedat. Mama îsi dorea sa construiasca în curtea noastra un sanatoriu pentru toata lumea. Nu dupa mult timp vechea mea problema, boala de picioare, s-a agravat si am ramas în cârje. Nu m-am casatorit. A fost poate si un nenoroc. Dar aveam pretentia sa fiu eu pretuita, eram o idealista. Ajunsesem la concluzia ca cel mai mare bine din lume este sa salvezi suflete. Asa ca am luat decizia sa donez casa bisericii greco-catolice, pe care o iubeam. Astfel, toti preotii satului au locuit în casa Cornea de la numarul 22 din Ileni. Pamântul pastrat de familie, necolectivizat, l-am împartit rudelor. Odata cu aceste decizii mi-am asumat riscurile si problemele care au decurs de aici. Acum locuiesc în doua camere ale casei mele, restul fiind ocupata de preotul ortodox. Îmi duc singura batrânetile si fara ajutor. Maria Cornea a încercat sa ma convinga ca atât activitatea pe care a desfasurat-o împotriva comunistilor, cât si întreaga ei viata au reprezentat doar crucea pe care trebuia sa o poarte si pe care i-a dat-o Dumnezeu. În timp ce Maria Cornea îmi povestea despre viata dura si neiertatoare a s-a mi s-a înfiripat în minte ideea ca în cruce sta totul si în rastignire se afla totul si nu este alt drum spre viata si spre adevarata pace launtrica decât drumul sfintei cruci si al rastignirii zilnice. Tot Maria Cornea spunea sa lasam mângaierile în seama lui Dumnezeu, El sa le orânduiasca dupa cum îi place Lui mai mult. 

 

Capitolul XXI

Marturiile parintelui Ioan Glajar din Ucea de Jos 

 

Motto: "Spuneti-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngradira / Cu averea si marirea în cercul lor de legi; / Prin bunuri ce furara, în veci vezi cum conspira / Contra celor ce dânsii la lucru-i osândira / Si le subjuga munca vietii lor întregi" M. Eminescu - Împarat si proletar 

Prigoana comunista a însemnat pentru românii adevarati lagare, tortura, înfometare, presiuni, sicane, capcane, obstructii si minimalizari. Sute si mii de oameni au trecut cu fata nepatata acest iad pentru ca au stiut sa astepte cu rabdare momentul favorabil destainuirii de la suflet la suflet. Cei care au murit împotriva ideilor si puterii Kremlinului si a aservitilor lui, memoria si idealul sub pavaza caruia si-au daruit ce aveau mai de pret, vor dainui peste veacuri. Trecutul, oricât de dureros a fost pentru prezent, pentru generatia momentului este o poveste adevarata. Nu se mai poate face nimic decât doar sa fie redat corect sau sa-l falsifici; poti sa spui adevarul sau poti sa minti despre trecut povestindu-l sau falsificând adevarul. Chiar daca exista divergente de opinii în privinta trecutului, în timp va triumfa doar adevarul. Marturiile parintelui Ioan Glajar vor completa relatarea vietii lui Remus Sofonea, luptator în rezistenta anticomunista din munti. Ioan Glajar s-a nascut în 24 martie 1929 în Ucea de Jos. Aici a învatat primele patru clase, urmând apoi sapte clase secundare la Liceul Radu Negru Fagaras în perioada 1941-1948, iar a opta dupa un an de întrerupere. Parintele Ioan Glajar îsi aminteste despre regulamentul si calitatea activitatii scolare de la liceele din Fagaras din acea perioada. În duminici si sarbatori elevii de la Radu Negru si elevele de la Liceul de Fete Doamna Stanca mergeau la biserica incorpore, cei ortodocsi la capela din cetate, iar cei greco-catolici la biserica Brâncoveanu. Profesorii lor de religie slujeau la altar si predicau, iar elevii cântau în strana. Toate acestea au durat pâna în 1945, când influentele comuniste si-au pus amprenta în toate domeniile. În scoli era obligatorie o gazeta de perete care trebuia pavoazata cu articole progresiste. Clasa în care era elev Ioan Glajar a sustinut ca la acea gazeta de perete sa apara materiale cu titlul "Regele si patria". Încercarea elevilor a fost respinsa însa. În acea perioada, respectiv pâna în 1947, elevii erau educati de profesorii lor într-o atmosfera nationala, patriotica, religioasa si anticomunista, lucru ce a deranjat noul regim. Nu a fost de mirare când, începând cu 1948, unii profesori de la Radu Negru au fost arestati. Ca o concretizare politica a educatiei scolare si cetatenesti facuta elevilor de cadrele didactice a fost organizatia secreta anticomunista "Fratia de Cruce". "Elevii care faceau parte din Fratia de Cruce erau buni la carte, seriosi si cu sufletul curat, idealist si altruist. Elevii din clasele superioare membrii în fratie recrutau si îi instruiau pe cei mai mici. Se stabiliea între ei o relatie de prietenie în care, atunci când era consolidata, se putea discuta despre problemele tarii si ale neamului din trecut si prezent. Daca noul tânar era sensibilizat, acestuia i se largea orizontul educativ prin primatul valorilor spirituale fata de cele materiale, despre patrimoniul spiritual al neamului, rolul religiei, despre personalitatile nationalismului-crestin, despre necesitatea formarii omului moral care sa-si asume misiunea istorica de salvare a neamului românesc si capabil de spirit de sacrificiu. Astfel, caracterul noului membru era modelat urmând apoi sa se obtina consimtamântul acestuia. Dupa aceasta pregatire i se dezvaluia existenta organizatiei si i se permitea participarea la întrunirile ei. El devenea treptat un militant de factura national-crestina si anticomunista. Ca elev, el trebuia sa fie harnic la învatatura, onest, stapân de sine, ordonat, disciplinat, prietenos si devotat adevarului si binelul neamului si tarii pâna la jertfa suprema. Fratia de Cruce de la Radu Negru se întâlnea întotdeauna seara pe întuneric si în afara orasului, de obicei în padurile de pe dealul Galatului si în tufisurile de la marginea Oltului. Sedintele constau dintr-o comunicare pe tema morala, religioasa, istorica sau patriotica pregatita dinainte de catre unul dintre noi, urmata de analiza vreunei situatii deosebite. Începea întrunirea cu o rugaciune si se încheia cu un cântec religios. Fratia era în legatura si primea îndrumari de la organizatia similara a studentilor de la Academia Comerciala din Brasov. În anii 1947-1948 studentul de legatura era Arapu, care în 1948 a fost arestat si ucis. Cred ca Securitatea a aflat despre organizatia noastra de la Fagaras din declaratiile unor studenti brasoveni. 

Eu am fost pregatit pentru Fratie în 1945 când aveam 16 ani de catre Traian Corsatea, originar din Ileni, ce era student la facultatea de Drept din Cluj. În acea perioada faceau parte din Fratia de la Radu Negru: Victor Rosca (seful organizatiei), Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei, Silviu Socol si Nicolae Lungoci toti din clasa a opta (actual clasa a 12 de liceu) iar din clasa a saptea (respectiv clasa 11 de liceu): Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Ilioiu, Ioan Barcutean, Ioan Novac si eu, ce eram casierul organizatiei. Din clasa a sasea erau Gheorghe Motoc, Gheorghe Sergiu Bârsan, iar în curs de pregatire mai erau înca patru elevi. La încheierea anului scolar 1947-1948, conducerea organizatiei mi-a fost încredintata mie, pentru ca Victor Rosca absolvea liceul. Despre elevul Nicolae Lungoci nu s-a scris în nici o carte si în nici un articol. El era din Dridif si fusese nascut în America. Dupa eliberarea din închisoare el a plecat la scurt timp în SUA unde a studiat medicina si a ajuns medic. Victor Rosca, Ioan Mogos, Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Barcutean si cu mine aveam vocatie pentru matematica iar Nicolae Mazilu pentru literatura si poezie. El initiase cenacluri literare care se tineau în casa colegului sau Stroia, fiul medicului Stroia. Gelu Novac visa sa ajunga aviator, iar eu profesor de matematica. Remus Sofonea venise la liceu îmbracat taraneste cu cioareci, camasa cu strafuri, pieptar înflorat, brâu tricotat în loc de serpar si palarie cu ciucure ca la Dragus. În clasele I si a II-a a obtinut premiul I pe liceu. Mogos si Mazilu erau prieteni buni. Aveau o fire de oameni voluntari, dârzi, neînduplecati, aprigi chiar. În luna iunie 1948, Securitatea a început arestarile în rândul membrilor Fratiei de Cruce. Victor Rosca, Ioan Mogos, Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei, Nicolae Lungoci, Gheroghe Motoc, Gheorghe Sergiu Bârsan si eu am fost arestati în ultimele zile ale lunii iunie, iar ceilalti s-au ascuns si cu timpul au devenit partizani în Muntii Fagarasului. Ceia care erau absolventi ai clasei a VIII-a intrasera în exemenul de bacalaureat, proba scrisa, trei dintre ei fiind arestati în timpul examenului, iar ceilalti doi de acasa în timpul noptii. Se obisnuia ca elevii clasei a saptea de liceu sa asiste la examenul de bacalaureat, partea orala, sustinut de colegii lor mai mari. În 28 iunie, o mare parte din acesti elevi s-au prezentat sa asiste la examen. Atunci am aflat ca au fost arestari. Am intrat în panica, am iesit din sala toti si ne-am oprit în piata orasului. Eram Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Ilioiu, Ioan Novac si eu. Lipsea doar Ioan Barcutean. Am discutat vreo doua ore si n-am gasit o solutie. Erau doar alternativele: disparitia, ascunderea sau asteptarea acasa a ceea ce se putea întâmpla. Eu am hotarât sa plec acasa cu consateanul meu Aurel Greavu, un invalid de razboi care îsi aproviziona bufetul sau din sat cu bere de la Fagaras. 

Clipa în care m-am hotarât sa plec acasa a fost hotarâtoare pentru soarta mea si cred ca atunci Dumnezeu m-a condus spre preotie. Am ajuns acasa dupa masa si eram foarte tulburat, pentru ca am lasat lucrurile sa se desfasoare în voia sortii. Ma gândeam ca în fiecare ora ar putea veni securistii sa ma aresteze. N-am spus nimic parintilor mei. M-am hotarât sa ramân acasa si sa ma ascund. A doua zi dimineata m-am sculat ceva mai târziu caci era sarbatoarea Sf. Petru si Pavel (29 iunie 1948). Doi securisti din Fagaras au venit la si noi mi-au zis: Trebuie sa mergi cu noi pâna la Fagaras sa dai o declaratie. Dupa aceea te aducem noi cu masina acasa. Nu credeam într-o asemenea întoarcere. Am intrat în casa sa ma îmbrac pentru plecare. Au intrat dupa mine si au început sa caute printre cartile mele. În momentul acela a venit în casa bunica mea. Am reusit sa-i soptesc doar ca sunt securisti si ca ma aresteaza. I-am înmânat bunicii o hârtie cu evidenta cotizatiilor noastre fara sa ma vada securistii. Bunica a luat-o si imediat a bagat-o în gura si a înghitit-o. Intuitia si gestul bunicii m-au uimit si în acelasi timp mi-au adus multa usurare. Eram bucuros ca securistii n-au apucat  sa descopere la mine lista cu numele membrilor organizatiei noastre. 

M-au dus la Fagaras prin Dragus pentru ca drumul prin Sâmbata de Jos era afectat de inundatii si ploi. La Sâmbata de Sus m-au întrebat de Ioan Ilioiu. Mi-au cerut sa li-l arat pe Ilioiu pe strada unde erau erau grupuri de fete si baieti îmbracati de sarbatoare. Au oprit în dreptul casei lui Ilioiu dar nu l-au gasit acasa. În Dragus nu m-au întrebat de Remus Sofonea. M-au dus la sediul securitatii din strada Inului în casa fostului avocat Cosgarea. M-au bagat într-o celula neagra, umeda si cu apa pe jos. Mi-au confiscat cureaua de la pantaloni, sireturile de la pantofi si tot ce aveam în buzunare. M-au tinut pâna seara în acea încapere. În fata celulei negre era o încapere mai mare cu priciuri unde se aflau elevii de clasa a VIII a care au fost deja anchetati. Erau acolo Ioan Mogos care într-un moment de neatentie al paznicului mi-a spus pe cine au declarat ei ca facând parte din organizatie. M-am înteles cu el sa recunoasca securistilor ca el m-a introdus în organizatie pentru a-l putea scapa pe studentul Traian Corsatea. Mi-a fost de mare ajutor discutia cu Mogos. În acea seara ancheta a fost însotita de bataie pentru ca nu am recunoscut ca faceam parte din organizatia ilegala a elevilor de la Radu Negru. Nu atât bataia si suferinta cât teama ca as putea ramâne infirm pentru toata viata în urma loviturilor m-a facut sa recunosc ca sunt membru al Fratiei împreuna cu colegii pe care securistii îi stiau deja. Dupa încheierea anchetelor am fost introdus în încaperea cu priciuri unde se aflau ceilalti colegi. Acolo l-am întâlnit pe profesorul de matematica Mihail Novac, tatal colegului meu Gelu Novac. Acesta era pentru mine un profesor model, un om de caracter, aproape un zeu. Lui îi datorez în buna parte dragostea pentru matematica si vointa morala. El avea curajul sa ne vorbeasca împotriva comunismului, anticipând de atunci soarta românilor în privinta colectivizarii, nationalizarii bunurilor si bolsevizarii asa cum se întâmpla în Rusia. Profesorul a fost arestat în locul fiului lui care se ascunsese. Toti am fost transferati la Securitatea din Brasov si întemnitati în aceeasi celula cu avocatul Virgil Mateias, comandant legionar si cu parintele Arsenie Boca de la manastirea Brâncoveanu. Si aici ne-au fost luate sireturile si curelele. Avocatul Matei as le-a spus securistilor: legionarul nu se sinucide. Parintele Arsenie Boca privindu-l pe Mogos i-a zis: Tu de ce esti îmbracat în negru? Timp îndelungat dupa aceea Mogos se gândea ce a voit sa spuna parintele Arsenie prin acele cuvinte, caci el nu era îmbracat în negru. La poarta Securitatii din Brasov lumea astepta sa predea mâncare gatita pentru parintele Arsenie, aflând ca este arestat. Parintele împartea mâncarea tuturor celor din arest. Se spune ca atunci când parintele Arsenie Boca a fost urcat în masina Securitatii pentru a fi adus în arest, spre surprinderea comunistilor, respectiva masina nu a mai pornit cu toate ca era în stare buna de functionare. Abia când parintele a spus securistilor: Acum putem pleca, masina s-a urnit din loc. Si la Brasov am fost batuti. Era un securist fara o mâna si unul Braila fostul sef al Securitatii din Arpasul de Sus. Ne-au transferat apoi la penitenciarul din Brasov, într-o camera la parter. Eram 44 de elevi, studenti, profesori universitari si de liceu, medici, muncitori, ingineri, avocati si artisti în acea încapere. 

Suferintele noastre erau în primul rând de ordin sufletesc. Ma gândeam ca mi-am ratat viitorul si ca am provocat parintilor mei o durere prea mare. Eram unica lor speranta si unicul lor copil. Pe la vârsta de 11 ani am fost grav bolnav, vreme de 6 luni, în pericol de a mi se taia un picior. Îmi aminteam cum parintii ma purtau în brate de la un medic la altul si de la un spital la altul. Datorita presiunilor psihologice din partea securistilor si administratiei penitenciarului, toti cei 44 care eram arestati ne-am hotarât sa ripostam refuzând mâncarea. Eram slabi de puteai atârna traista de soldurile noastre. Riposta noastra l-a determinat pe seful închisorii sa ne pedepseasca mai grav si ne-a închis pe toti în celula neagra. Când pericolul de moarte prin asfixiere a devenit evident, mai ales ca unii dintre noi au lesinat, am început sa batem în usa si sa strigam ca ne sufocam. Roman, primul gardian, ne-a lasat sa revenim în camera noastra chiar daca seful închisorii nu a permis acel lucru. Dupa sapte luni si jumatate de detentie, în 17 februarie 1949, a început procesul care s-a desfasurat la Tribunalul Militar din Brasov. Ca la toate procesele detinutilor, avocatul si-a început pledoaria sub forma: Asa cum medicul este chemat la patul unui muribund, fara nici o sansa de salvare, tot asa si eu am fost chemat sa apar pe acesti tineri vinovati. Sentintele stipulau: delict de uneltire împotriva ordinii în stat, iar pedepsele difereau de la caz la caz fara o motivatie reala. Victor Rosca 2 ani de închisoare, eu 1 an, Ioan Mogos si Nicolae Mazilu câte 2, iar Gheorghe Motoc si Gheorghe Sergiu Bârsan au fost achitati pentru ca erau minori. Cei achitati si cei condamnati cu suspendarea pedepsei au fost eliberati dupa 2-3 luni, iar cei care am primit un an cu executie am fost eliberati dupa un an si trei luni, adica la 1 octombrie 1949", povesteste parintele Ioan Glajar. 

Dupa eliberare, pentru tânarul Ioan Glajar au continuat opresiunile comuniste. N-a reusit sa-si continuie ultima clasa de liceu nici la Radu Negru si nici la liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, unde a încercat sa se înscrie. Cu greu a fost acceptat ca elev particular când trebuia sa fie încadrat în câmpul muncii. A lucrat ca pontator si referent tehnic pe unul din santierele care edificau Combinatul Chimic si colonia Ucea, munca foarte grea care nu-i lasa prea mult timp pentru pregatirea examenelor. Totusi, în vara anului 1950, Ioan Glajar si-a luat bacalaureatul la Radu Negru. În acest rastimp s-a mai întâlnit cu Gelu Novac, Remus Sofonea si Ioan Ilioiu care stateau ascunsi de mai bine de un an si trei luni. "M-am dus la profesorul Mihail Novac acasa, unde l-am întâlnit pe Gelu. Profesorul a tras un dulap pe coltul unei camere si acolo ascunsi am stat de vorba cu Gelu ore în sir. I-am relatat totul - arestarea, anchetele, procesul, viata din închisoare si mai ales continutul declaratilor noastre. De atunci nu l-am mai vazut pe Gelu. N-a mai trecut mult timp si am fost solicitat sa ma întâlnesc cu colegii mei de clasa - Remus Sofonea si Ion Ilioiu. Ne-a mijlocit întâlnirea sotul sorei lui Remus. Ne-am urcat calare pe cai si am plecat la locul fixat de ei. Ne-am întâlnit cu Remus si cu Ilioiu seara pe câmp, spre munte la marginea unui hotar cu porumb. Am stat de vorba câteva ore, timp în care cumnatul lui Remus era atent la orice s-ar putea ivi ca pericol pentru întâlnirea lor. Obiectul discutiilor a fost acelasi ca si la întâlnirea cu Gelu Novac. Atunci Remus si Ilioiu ne-au marturisit intentia lor de a forma un grup manifest de rezistenta antico munista si de mobilizare a cunostintelor împotriva dictaturii si a urgiei comuniste. 

Securitatea n-a aflat niciodata despre întâlnirile noastre de taina. Un telefon primit la Sfatul Popular Ucea în seara de 31 decembrie 1949 care era pentru un var secund care avea acelasi nume ca mine m-a determinat sa stau ascuns 7 zile si 7 nopti în sop în fân pâna când s-a dovedit a fi o alarma falsa. M-am înscris apoi la Facultatea de Constructii din Iasi, cu gândul ca voi putea deveni profesor de matematica. Verificarea politica a dosarelor a facut sa nu fiu printre cei admisi. M-am înscris apoi la Facultatea de Matematica si Fizica din Iasi, dar rezultatul a fost acelasi. Am vrut sa dau examen la Institutul Pedagogic din Iasi de 3 ani dar secretarul institutiei care, era din Porumbacu, mi-a spus sa nu mai pierd vremea si sa cheltui banii parintilor ca oricum nu voi fi admis pentru ca am dosar la securitate. În aceeasi toamna m-am înscris la Institutul Teologic Universitar din Sibiu pentru ca acolo nu se cereau acte de stare materiala, sociala si politica. Am reusit. Dupa un an de teologie am încercat din nou la Facultatea de Matematica si Fizica din Cluj pentru ca doream sa devin profesor de matematica. Am fost respins din cauza cazierului politic", povesteste parintele Ioan Glajar. În 1954, Ioan Glajar si-a luat licenta în teologie, a renuntat definitiv la facultatea de matematica si s-a casatorit. A solicitat postul de bibliotecar la Institutul Teologic din Sibiu care era vacant. Întrucât nu prezenta încrederea necesara pentru regimul politic comunist, acel post i-a fost refuzat. S-a pregatit apoi un an de zile pentru examenul de doctorat în teologie, cursuri care durau trei ani. În 1958, dupa încheierea cursurilor de 3 ani, a solicitat din nou un post în administratia bisericeasca a Centrului Eparhiahal din Sibiu. Desi erau 13 posturi libere, lui Ioan Glajar nu i-a fost oferit nici unul. Securitatea da tonul în toate domeniile de activitate, inclusiv la mitropolie. "Timp de un an de zile am batut la poarta mitropoliei pentru a primi un serviciu administrativ. Mitropolitul Nicolae Colan mi-a transmis prin profesorul universitar Spiridon Cândea, director de studii la Institutul Teologic Sibiu, ca Departamentul Cultelor refuza sa-mi dea recunoasterea pentru un post în Sibiu si m-a îndrumat sa cer o parohie. Mitropolitul Ardealului Nicolae Colan avea referinte bune despre mine de la profesorii din Sibiu si Bucuresti si ar fi dorit sa ma primeasca la Sibiu, dar n-a avut curajul sa-mi spuna adevarul în fata direct si de la început. Aratându-ma dispus sa primesc un post de preot paroh, mitropolitul a încercat posibilitatea de a ma numi diacon si secretar la Protopopiatul din Târgu Mures, apoi diacon la o biserica din Sibiu, dar n-a obtinut din partea organelor de stat un aviz prealabil numirii. În cele din urma am concurat pentru ocuparea postului de paroh la Axente Sever, lânga Copsa Mica. Dupa numire, inspectorul de culte al raionului Sibiu, un anume Moldovan, s-a dus în biroul consilierului bisericesc si a batut cu pumnul în masa furios: De ce l-ati numit pe reactionarul Glajar? Dupa trei luni numirea mea a fost respinsa de departamentul cultelor de la Bucuresti în baza referatului negativ facut de Moldovan la dispunerea Securitatii. Între timp, a ramas liber postul de paroh la Ucea de Jos, pentru ca preotul Marcu Budac ajunsese în conflict cu autoritatile de stat de la Fagaras. S-au înscris la concurs sase candidati, dar am fost numit eu de catre Arhiepiscopia Sibiu în 9 decembrie 1959. Ajuns preot, am continuat sa-mi ajut camarazii din rezistenta anticomunista rugându-ma pentru ei la fiecare liturghie. Am urmarit în slujbe imunizarea enoriasilor mei fata de ideologia ateista prin îndoctrinarea lor cu învatatura crestina. Dupa sase luni de activitate am fost chemat de securitate si anchetat o zi întreaga. Ancheta s-a repetat dupa înca o luna, când securistii au încercat sa ma convinga sa devin informator. I-am refuzat categoric spunându-le: Constiinta mea morala si religioasa nu ma lasa sa fiu fals în relatiile cu oamenii si sa le fac rau. Am fost lasat în pace pâna în ianuarie 1972, timp în care am fost supravegheat. La solicitarea rectorului Institutului Teologic Sibiu am fost transferat în postul de lector, unde am predat vreme de 14 ani. Recunoasterea numirii mele în posturile din Sibiu s-a datorat conducatorului Departamentului Cultelor din Bucuresti, Gheorghe Nenciu. Am ramas la Sibiu pâna la revolutie. Pentru ca am refuzat sa fiu informator pentru Securitate am atras unele deservicii: propuneri de burse la Oxford în 1968, Viena 1969, Paris 1972. Pentru ca ei n-au renuntat la conditii, eu am renuntat la burse. 

Daca cea mai mare multumire a vietii mele a fost aceea de a activa asa cum am aratat mai înainte, împotriva ateismului comunist, a doua mare multumire a fost aceea de a respinge categoric toate încercarile si presiunile Securitatii si argatilor ei care urmareau sa faca din mine un colaborator al lor, un informator, o unealta fara suflet. Consider aceasta victorie a mea o revansa fata de umilirile suportate în 1948. Pâna la urma, dupa unele indicii, cred ca am ajuns sa fiu stimat de ei ca om serios. Dar aceasta nu i-a facut sa-mi dea o viza de iesire din tara spre a-mi petrece un concediu de o luna de zile în Elvetia unde am fost invitat de catre Consiliul Mondial al Bisericilor. O a treia multumire în viata a fost revenirea în tara a regelui Mihai si a reginei Ana si vizita lor în Tara Fagarasului..

I. G. Ogoranu, Lucia Baki