Ed. MARINEASA, Timisoara  

 

Capitolul XI

Ion Ilioiu - luptator în rezistenta anticomunista din Muntii Fagarasului

 

 Motto: Tara scumpa, te iubesc si acum ca si atunci, si cu oase frânte si cu amintiri împovarate de grozavii, facute de semeni de-ai nostri, sub presiunea si influenta celor mai crânceni dusmani ai tai si ai firii omenesti Dumitru Moldovan - luptator în rezistenta anticomunista 

Ion Ilioi, sâmbetean la origine, a intrat în rândurile grupului de luptatori anticomunisti, Vulturul Carpatilor, în ultima clasa de liceu, în 1948, când avea 18 ani. "Aveam colegi care s-au atasat fara sa cârteasca ideilor comunismului. Acestia erau elevii cei mai slabi din clasa si cu un comportament îndoielnic. Am refuzat sa intru în rândurile UAER -organizatia de tineret comunist. Acest lucru m-a facut sa fiu pus pe lista neagra a securitatii, pe care au completat-o toti colegii mei din organizatie. Noi am renuntat la familii, la viata linistita de acasa, la placerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mâna trupele armatei si ale securitatii care voiau sa impuna o dictatura comunista cu minciuna si asuprire. Situatia s-a înrautatit începând cu 1950, odata cu declansarea razboiului din Coreea. Comunismul si bolsevismul puneau tot mai mult stapânire pe întreaga lume. În mintea cruda a noastra, a luptatorilor, scaparea o vedeam doar de la americani. Realitatea s-a dovedit a fi însa alta. Lupta noastra n-a facut decât sa întârzie instaurarea comunismului, nicidecum sa-l opreasca. Grupul "Vulturul Carpatilor" s-a ascuns, data fiind situatia, haituind si înnebunind trupele securitatii. Eu am rezistat în munti pâna în august 1954, când într-o lupta deschisa pe Muntele Avrigului, securitat ea m-a ranit grav. Un glont mi-a perforat plamânul drept, ficatul si coloana vertebrala. De atunci soarta îmi era pecetluita. Am cazut ranit. Un ofiter, care m-a descoperit a început sa ma loveasca si sa ma târasca pe cararile muntilor prin bolovani, razbunându-se pentru ceea ce am facut eu intrând în grupul din munti. Nu am fost omorât pentru ca securistii sperau sa obtina de la mine informatii despre luptatori. Am fost dus la Spital în Sibiu unde am fost operat. La nici doua zile de la interventia chirurgicala au început anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obtine ceea ce doreau. Numai credinta în Dumnezeu si iubirea de tara m-au tinut în viata. Cruzimile lor inimaginabile au fost biruite de idealul profund pe care îl aveam eu. În starea de hipnoza mi se impuneau stari limita, ca de pilda: Esti la marginea unei prapastii adânci, nu este nici un fir de iarba de care sa te tii si mâinile îti sunt legate; Esti în vârful unui copac înalt si nu poti coborî; Te împiedici si îti rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simteam si traiam toate acele stari si dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au insuflat stari de iubire sau de ura profunda. M-au înebunit. Nu aveau ce scoate de la mine pentru ca ei stiau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au facut era din rautate. Ajunsesem sa ma urasc pentru ca traiam. Îi rugam sa ma omoare pentru a-mi opri chinurile", povesteste Ion Ilioi. 

Pentru Ion Ilioi chinul a durat patru ani. În 1958 a fost judecat si condamnat la munca silnica pe viata. Pedeapsa primita de Ion Ilioi a depins si de starea sanatatii lui. Dupa sentinta el a fost încarcerat la Aiud. Aici a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu a reusit sa comunice deloc cu familia. Între peretii închisorii si în timpul anchetelor si-a pierdut partial vederea. Decretul de amnistie din 1964 i-a redat si lui Ion Ilioi libertatea. Avea 34 de ani. Întors acasa si-a gasit parintii batrâni, bolnavi si fara ajutor. Pamântul le-a fost luat de CAP. "Nu mai aveam nici o speranta. Ma consideram un om fara viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare, dar nu m-a ajutat sa ma vindec. Urmarile vietii din închisoare le resimt si acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu. Cu toate acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am facut. Cred ca am facut ce trebuia. Chiar daca nu am biruit, sunt cu constiinta împacata si nu ma simt vinovat pentru deznodamântul luptei noastre. Daca ar trebui s-o luam de la capat as proceda la fel", mai spune Ion Ilioi.

 

Capitolul XII

Dezvaluirile lui Virgil Rades din Berivoii Mici, luptator în rezistenta anticomunista din Tara Fagarasului 

 

Motto: Veacul acesta sta sub semnul blestemului tagadei Tale, a trufiei luciferice care l-a facut pe om sa se creada stapân siesi si universului, dar neamul nostru si-a ispasit ratacirea în temnite si afara, cruta-i Doamne viata si lumineaza-l, ca Tu nu pui pe un ram un fruct mai greu decât stii ca-l poate purta. Pe crucea rastignirii strigam ca Fiul Tau: Dumnezeule, Dumnezeule pentru ce ne-ai parasit?! Dar daca, oameni fiind, nu ne vei mai gasi?! Virgil Mateias 

Miile de oameni care au suportat umilinta fizica au demonstrat ca suferinta nu este istovitoare. Prin urmare, în închisori si în afara lor au existat sfinti, dar si oameni ucigasi. Povara grea a fost dusa de unii sângerând, îngenunchind pâna la capat, unii cazând sub apasarea ei, altii s-au sinucis, iar altii au aruncat-o pe umerii altora. Un exemplu de suferinta este Virgil Rades din Berivoii Mici. În 1948 era student în anul II la Facultatea de Constructii din Timisoara. Era perioada cand comunistii arestau studentii care aderau la ideile legionare. Atunci, Virgil Rades a plecat din Timisoara si a revenit în satul lui natal. Prietenii si colegii lui din zona se aflau în aceeasi situatie. De teama securitatii toti evitau contactul direct cu reprezentantii secerii si ciocanului. Virgil Rades traia ascuns pe la vecini, cunostinte sau rude. Prigoan a l-a determinat sa se hotarasca sa fuga la grupul din munti, format din tineri pe care-i cunostea. 

Era în 1950. S-a întâlnit cu prietenul lui, Marcel Cornea din Sinca Veche, care era student în anul II la Facultatea de Farmacie din Cluj. Au stat ascunsi în Ohaba doua saptamâni, la Stefan Idomir, o ruda a lui Cornea. Urma ca în 15 noiembrie sa se întâlneasca în Parau cu prietenii lor din munti, Gavrila, Socol, Ilioiu, Sovaiala si altii. Întâlnirea trebuia sa aiba loc la casa directorului de scoala din Parau, învatatorul Pridon. Partizanii nu au sosit la întâlnire, probabil au simtit pericolul ce plana în întreaga zona. În schimb cei doi luptatori s-au întretinut cu grupul de sprijin din Parau, condus de învatatorul Pridon. Acest grup era format din oameni din sat care acordau sprijin luptatorilor din munti, iar la nevoie se puteau transforma într-o rezistenta activa. "Am discutat cu acest grup al învatatorului Pridon pâna în jurul orei doua din noapte. Împreuna cu Marcel Cornea am vrut sa dormim în sura. La insistentele lui Pridon am acceptat sa ne culcam în casa. Dupa vreo doua ore am fost treziti brusc. Militienii înarmati care au dat buzna în camera unde dormeam ne-au somat: Sus mâinile. Marcel a încercat sa-si ia mitraliera de la marginea patului. Gestul lui l-a surprins pe un militian care era din Venetia si care imediat a tras împuscându-l mortal pe Marcel. Pe mine m-au legat, iar pe Marcel l-au luat într-o patura si ne-au bagat pe amândoi într-o duba. Am fost dusi la dispensarul din Sercaia. Nu mai stiu ce s-a întâmplat cu Marcel Cornea. Abia la proces am aflat ca Marcel Cornea într-adevar murise atunci", povesteste Virgil Rades. Eroul a fost dus apoi la sediul Securitatii din Fagaras, la casa lui Giurca. Timp de câteva zile a fost anchetat în scopul obtinerii de informatii despre grupul din munti. A fost interogat de Vlad si de unul Sichea. "Pe Vlad l-am reîntâlnit dupa 1964, când lucram la Autobaza Fagaras. El era cel care facea controlul din partea forului judetean. Revazându-l mi-am derulat din nou filmul barbariilor securitatii în care Vlad era un pion principal. Si acum el era la fel de triumfator si de bestial", îsi aminteste Virgil Rades. A fost dus si la securitate în Brasov unde anchetele au fost însotite de tortura. "Magnetoul electric a fost cea mai groaznica suferinta. Ma tineau conectat la curent electric pâna cadeam jos. Simteam ca-mi iese creierul din cap. Era un chin extraordinar care nu poate fi descris în cuvinte. Am încercat cât am putut sa ocolesc unele dezvaluiri. Chinul a durat pâna în 1951 când a avut loc procesul. În 16 iulie 1951 am fost judecat de Tribunalul Militar Stalin alaturi de un lot format din mai multi luptatori: învatatorul Pridon, o parte din oamenii care au facut parte din grupul pasiv din Parau, Socol, Dumineca si Stanciu. Am fost condamnat la 15 ani munca silnica. Tot atunci Silviu Socol, Dumineca, Stanciu si Pridon au fost condamnati la moarte si executati la Jilava în 1955", spune Virgil Rades. Sentinta lui Rades avea stipulata acuzatia - uneltire contra ordinii sociale. El a fost întemnitat la închisorile din Pitesti, Gherla si Aiud. "La Pitesti am stat doar câteva luni. Era la sfârsitul procesului de reeducare ce s-a desfasurat în acel penitenciar. M-au bagat într-o camera mare împreuna cu alti 30-40 de detinuti. Au încercat sa ne convinga sa devenim turnatori. În perioada 1952-1956 am fost la Gherla, iar apoi la Aiud de unde m-am si eliberat. La închisoarea Aiud stam într-o celula de 4/2 metri alaturi de alti 12 detinuti politici. Dormeam în paturi fara saltele, fara paturi, fara aerisire si în semiîntuneric. Mâncarea pe care o primeam era foarte slaba: varza, gogonele care alternau cu fasole cu jumari foarte grase. Erau niste socuri alimentare care aveau scopul de a ne îmbolnavi" mai povesteste Rades. La intrarea în rezistenta Virgil Rades era un tânar solid, chipes, iar la iesirea din închisoare a ajuns la 53 de kg. Dupa decretul de gratiere din 1964, Virgil Rades s-a întors acasa. Familia i-a marturisit suferintele suportate în timpul prigoanei comuniste. Mama, tatal si fratele lui au fost si ei persecutati de securitate. Dupa 1964 a încercat sa-si continue studiile la Facultatea din Timisoara dar o conditie pentru a fi reprimit era prezentarea la securitate. Rades a facut si acest demers, dar securistii i-au impus sa fie colaborator al lor daca vrea sa-si completeze studiile. Rades a refuzat acest compromis si totodata a renuntat si la studiu. S-a angajat la Autobaza din Fagaras ca tehnician de unde, în 1986, s-a pens ionat, dupa 24 de ani de vechime. În prezent primeste o pensie sociala dupa munca depusa, o indemnizatie lunara pentru privare de libertate. La cei 75 de ani ai sai, Virgil Rades traieste singur într-o garsoniera din cartierul 13 Decembrie. Îsi petrece timpul în camera sa modesta alaturi de carti si reviste. Nu a fost niciodata casatorit. Virgil Rades vrea sa precizeze pentru generatiile viitoare ca în lupta cu militienii, Marcel Cornea a fost împuscat si nu s-a spânzurat asa cum sustin unele surse. "Mi-as dori sa vad dosarele securitatii. Mi-as cunoaste astfel prietenii, dar si modul în care acestia ne-au ajutat. Recunosc ca au fost turnatori în fiecare sat, care au fost recompensati cu functii si locuri de munca pentru ei si copiii lor", mai completeaza Virgil Rades. 

 

Capitolul XIII 

Marturiile lui Ioan Barcutean, luptator în rezistenta anticomunista din Muntii Fagarasului, fost coleg cu Remus Sofonea

 

 Motto: De poti sa nu-ti pierzi capul, când toti din jurul tau Si l-au pierdut pe-al lor, gasindu-ti tie vina De poti, atunci când toti te cred nedemn si rau Sa nu-ti pierzi nici o clipa încrederea în tine. Si daca poti sa umpli minunata trecatoare Sa nu pierzi nici o fila din al vietii tom Al tau va fi pamântul, cu bunurile-i toate Si, ceea ce-i mai mult chiar, sa stii, vei fi un Om. Rudyard Kippling 

Daca prigoana comunista sau holocaustul rosu s-a sfârsit ramâne sa decida generatia tânara de astaz i. Ea este singura în masura se delimiteze acum faptele si intentiile bune de cele ale asasinilor care nu se sfiesc nici acum sa arate cu degetul în chip acuzator. De ce ea? Pentru ca nu i-a fost îmbâcsita constiinta de microbul criminal, bolsevic, pentru ca n-a fost utecist si ateu militant care s-a închinat o viata întreaga la tabloul lui Marx. Doar ea poate sa acuze, sa spuna cine este vinovat sau nevinovat pentru suferinta poporului român, pentru tirania sângeroasa care l-a stapânit zeci de ani. Adevarul va fi adus în fata tuturor pentru ca muntii si cimitirele care acopera atâtea oseminte, au plâns si plâng pentru cei jertfiti pe altarul libertatii. Ioan Barcutean din Felmer a sustinut si activat în rezistenta anticomunista. El a fost coleg la Liceul Radu Negru cu Remus Sofonea. Liceul Radu Negru din Fagaras functiona în perioada 1942-1948 dupa un regulament sever care impunea o prestanta si un respect atât pentru elevi cât si pentru colectivul de cadre didactice. Acest aspect reiesea si din faptul ca la acest liceu începeau seriile de elevi cu clase a câte 35-40 de baieti fiecare si ramânea pe parcurs o singura clasa pentru ca multi elevi nu faceau fata cerintelor. Marturiile lui Ioan Barcutean întregesc imaginea eroului Remus Sofonea din Dragus. "Prima imagine a lui Remus Sofonea o am de la serbarea de sfârsit de an când era îmbracat în taran cu straie de sarbatoare: cioareci albi, camasa prinsa cu un brâu tricolor si o palarie din postav cu ciucuri. A luat atunci premiul I pe liceu. În 1944 am devenit colegi de clasa, eu reusind sa recuperez un an scolar. Îl admiram tot timpul, avea un fel de a fi blajin si pasnic. Nu se enerva niciodata, nu ridica tonul la nimeni, da explicatii oricui si în orice domeniu. Îsi petrecea tot timpul învatând, citind si studiind. Fata de toti colegii de clasa el avea ceva aparte, ceva de natura superioara, spun acest lucru fara sa exagerez. Felul lui de a se comporta impunea respect, avea un bun simt nativ, dar pe nimeni nu trata cu superioritate chiar daca uneori era cazul. Profesorii îl tratau diferit comparativ cu colegii lui", povesteste Ioan Barcutean. La Liceul Radu Negru functiona un grup de rezistenta anticomunista format din elevi care se asociase la "Fratiile de Cruce" din tara. Organizatia din liceu era coordonata de Victor Rosca din Râusor, elev si el, si a atras initial cca.20 de tineri. În anii 1942-1948 "Fratia de Cruce" de la Liceul Radu Negru functiona ilegal. Prin activitatea desfasurata aceasta pregatea pepiniera organizatiilor nationaliste din tara. Elevii cuprinsi în Fratie aveau sarcina sa recruteze noi membrii prin relatii de prietenie. Ei nu faceau altceva decât sa propage ideile morale crestine, sa discute despre scoala, învatatura, corectitudine si educatie. Ei se controlau reciproc si zilnic printr-un lucru minor care le trezea sentimentul de punctualitate, adevar si echilibru. Fiecare trebuia sa completeze "caseta" cu bani care constituiau cotizatia lunara. Zilnic ei aveau obligatia sa puna în buzunarul camasii de la uniforma o moneda, suma care crestea la sfârsitul lunii, dar care nu trebuia cheltuita sub nici o forma. Aceasti bani se predau apoi casierului organizatiei. Fratiile din tara întretineau legaturi între ele prin liderii lor. La Fagaras, mentinea aceasta legatura cu celelalte Fratii din tara un student, Mircea Dop. În perioada examenului de bacalaureat, în 27-28 iunie 1948, securitatea a început sa aresteze elevii care activau în Fratia de Cruce de la Radu Negru. Se pare ca tinerii revolutionari au fost divulgati de undeva de sus de la organizatiile superioare. Prin urmare, ei au fost cautati acasa si arestati în masa. 

"Era în 29 iunie pe la ora 4 dimineata. A venit o masina a securitatii si în Felmer. M-a înstiintat mama ca niste colegi ai mei au fost arestati si ca o masina este la noi la poarta. I-am zis sa spuna securistilor ca sunt la Fagaras sa vad rezultatele colegilor mei mai mari dupa care am fugit de acasa. M-am ascuns la un vecin. Securistii au venit în mai multe rânduri sa ma aresteze. Am stat la acest vecin o luna dupa care m-am ascuns pe la rude prin sat si în padure. Acolo mi-am construit un bordei sub pamânt care îmi da siguranta fata de securisti. Aici am stat împreuna cu Cornel Câltea student la medicina veterinara care era urmarit si el. Acest refugiu a rezistat pâna în 4 ianuarie 1951", povesteste Ioan Barcutean. În acelasi timp si ceilalti colegi ai lui, membrii în Fratia de Cruce, au stat ascunsi în satele lor natale. "Colegii mei au venit la mine, pe Ardeal, de 3-4 ori. O data a venit Ion Ilioiu, Silviu Socol, Ion Gavrila si Marcel Cornea si au ramas cu noi în bordei câtva timp. Alta data, mai bine zis în 26 octombrie 1950, a fost la noi la bordeiul construit Gelu Novac, Marcel Cornea, Socol si Gavrila. Marcel Cornea purta ghete cu talpa groasa. I-am zis sa dea Dumnezeu sa nu umblam asa pâna rupe el acea talpa. Dar, asa a fost. În 15 noiembrie 1950, în timpul unei ambuscade cu securitatea la Parau, în casa învatatorului Pridon, el a fost omorât, iar Virgil Rades care era cu el, arestat. În aceeasi noapte, în Râusor, la casa lui Valer Pica a fost o actiune a securitatii. Au fost atacati Silviu Socol, Gheorghe Arsu, Gelu Novac si altii, dar toti au scapat cu viata. Spre dimineata, însa, Silviu Socol a fost prins ranit în Toderita. Silviu Socol a fost supus anchetelor si torturii. Comunistii cereau detalii despre ascunzatoarea din Felmer. Sub presiunea securistilor, colegul meu Socol, probabil, a cedat spunând numele de Vasile care locuia pe ulita mea. Securitatea a venit la vecinii mei Vasile Câltea si Vasile Calin pentru a afla despre mine si despre Cornel Câltea. Notarul Câltea a fost dus la securitate si lamurit de catre comunisti sa ne convinga pe mine si pe fiul sau sa ne predam. Notarul Moise Câltea a ajutat grupul de luptatori din munti transmitând un mesaj al tinerilor catre Consiliul National al Românilor din Franta. Luptatorii cereau prietenilor lor din Franta ajutoare materiale, arme si medicamente. Acestea urmau sa fie aduse si parasutate din avion într-o zona stabilita de luptatori. Dar acest mesaj a fost adus la cunostinta securistilor de catre spionii rusi, astfel ca, la data stabilita pentru parasutare, muntii erau împânziti de securisti si armata. Prin urmare actiunea nu a mai avut loc. Mesajul grupului a ajuns în Franta printr-un nepot al notarului Câltea din Sona care avea cetatenie americana si care urma sa plece în SUA. Notarul a fost descoperit de securisti si a fost condamnat la munca silnica pe viata pentru ajutorul pe care l-a dat luptatorilor. Cornel Câltea s-a predat înaintea mea cu câteva zile dupa care l-au eliberat în scopul de a ma determina si pe mine sa ma predau. Securistii ne amenintau ca daca nu ne predam vor fi arestate si torturate familiile si rudele noastre. Pentru a evita acest deznodamânt, în 4 ianuarie 1951 m-am predat", relateaza Ioan Barcutean. 

Dupa predarea lui Ioan Barcutean, Vasile Câltea a fost arestat abia în 1958 si condamnat la munca silnica pe viata. Ioan Barcutean a primit o pedeapsa de 4 ani de închisoare. Predarea lui Ioan Barcutean s-a facut prin intermediul fratilor Rila din Soars, tigani, slujitori ai securitatii. Cei sapte frati Rila au ocupat functii înalte în judet datorita serviciilor aduse securitatii. Unul din ei a fost director la Combinatul din Victoria, apoi promovat în Minister. Notarul Câltea din sat a stabilit legatura privind predarea lui Barcutean cu Rila si securitatea. "M-am dus cu tatal meu în Soars la tiganii Rila unde m-am predat. Securistii au zis: Ba, bine ai facut ca te-ai predat. Americanii sa stiti voi ca nu vin. Colegii tai o s-o pateasca rau. Am fost dus la casa lui Giurca în Fagaras unde am stat doua saptamâni. M-a interogat un locotenent Serban. Ei stiau foarte multe despre noi. Am fost mutat apoi la Securitatea din Brasov, la vila lui Popovici, unde am stat trei saptamâni în celula neagra cu numarul 7. Tot acel Serban m-a anchetat si batut. Îmi cerea sa le arat zona noastra de actiune, pe o harta si sa le spun despre colegii mei. Am fost transferat la Cetatuia în camera 18. Era 5 martie 1951. Aici am dat peste lotul de fagaraseni: Pridon, Rades, Moraru, Sin, un anume cioban Gheorghe din Muscel. Mai erau Vlad, Dusa din Toderita, Corbu si ai lui Noara din Parau, Valer Pica, Matei Rosca din Râusor, Dumitru Cornea din Ileni. În total erau 20-30 de persoane arestate. Pâna în iulie 1951 a durat procesul nostru. Remus Sofonea, Ion Ilioi, Ioan Chiujdea, Ion Gavrila, Andrei si Gheorghe Hasu, Gelu Novac si Nelu Novac au fost condamnati. Din cei prezenti au fost condamnati la moarte si executati ulterior Silviu Socol, Dumineca si Stanciu. Virgil Rades a primit 15 ani închisoare, iar eu 4 ani pentru delict de uneltire contra orânduirii sociale. La citirea sentintei mele m-am simtit jignit pentru pedeapsa primita comparativ cu cea a colegilor mei, dar condamnarile facute de comunisti erau date la întâmplare si nu tineau cont de gravitatea faptelor sau de implicarea persoanelor. Ei condamnau cu usurinta atât la patru ani de temnita, cât si la moarte. Îmi amintesc pledoaria avocatului meu, un ins cu trup firav cu un gât subtire si un cap imens: "Onorat tribunal, acesti tineri care au devenit cozi de topor ale imperialistilor a nglo-americani, merita sa fie pedepsiti cu pedepse dure si exemplare". Cei condamnati la moarte au fost legati cu lanturi si întemnitati câte unul în celula. Pe ceilalti ne-au amplasat câte trei în celula. Socol era într-o încapere lânga cea în care ma aflam eu. Îl auzeam cum se ruga încontinuu", spune Ioan Barcutean. A stat la Brasov 10 zile dupa care au urmat ani de Canal, Poarta Alba, Valea Neagra, în colonia Peninsula lânga Ovidiu, Onesti si Aiud. La 2 ianuarie 1955 a fost eliberat. Si dupa eliberare a fost urmarit în permanenta de securitate. 

"Era un capitan Zilcea care îmi purta sâmbetele. Mi s-a sugerat în repetate rânduri sa devin informatorul securitatii. Deoarece am refuzat am fost încadrat foarte greu în câmpul muncii. Când se afla ca am fost închis ca luptator împotriva comunismului eram dat afara din serviciu. Pâna în 1964 am avut cel putin 5 locuri de munca la diverse întreprinderi din Fagaras, dupa care am reusit sa ma pensionez de la un santier de constructii industriale, fostul 504", mai povesteste Ioan Barcutean. Acesta spune ca a simtit ticalosiile regimului comunist si pe alte directii. El s-a casatorit în 1960. Timp de doi ani nu a primit locuinta, iar cu greu a reusit sa-si cumpere o casa în strada Nicolae Balcescu nr.1 din Fagaras. Dupa ce a amenajat-o, în 1988, comunistii au demolat-o. A primit în schimbul acelei case un apartament în cartierul 13 Decembrie blocul 13. Sotia lui nu a suportat psihic socul demolarii si s-a îmbolnavit. Timp de 5 ani a stat la pat necesitând o supraveghere permanenta, dupa care a decedat. Pentru apartamentul primit Ioan Barcutean este în litigiu cu RASC Fagaras. "Consider ca este înca o ticalosie comunista pentru ca regia, aplicând legi fara noima, vrea sa-mi anuleze contractul de vânzare-cumparare al apartamentului pe care de altfel l-am si achitat. Aceasta actiune reprezinta o continuare a vechilor persecutii comuniste care persista si acum în democratie. 

 

Capitolul XIV 

Marturiile lui Victor Geaman din Rucar

 

 Motto: Si peste câteva zeci de ani / Ori poate peste sute, / Se vor opri doi ochi frumosi / Pe rani sa ma sarute. / Le-am strâns în cartea mea frânturi / Din care sa-nteleaga, / Ca pentru cerul lor ne-am dat / Viata noastra întreaga. / Si nimeni nu se va gasi / Sa vi le poata spune, / Doar sa le cânte Dumnezeu / Undeva pe strune. Virgil Mateias 

Fiecare din componentii rezistentei active, precum si ai rezistentei pasive din Tara Fagarasului împotriva comunismului doreste restabilirea adevarului si înlaturarea minciunii. La acea vreme, ei n-au fost decât niste copii care au ascultat vorbele parintilor si glasul stramosilor, convinsi fiind ca în neamul nostru, nascut crestin, nu încape faradelegea, coruptia si abuzul. Ei au vrut sa creeze o generatie luptatoare, sa creasca omul de caracter, capabil de daruire si iubire. Nu au fost nici misei, nici ucigasi, ei si-au înfruntat doar destinul cu bratele deschise. Suferintele cele mai mari le-au fost provocate de semenii lor, cei care s-au vândut raului pentru av eri si functii, tavalindu-si astfel în noroi farâmele de caracter pe care si le-au însusit. Un rol important în lupta anticomunista l-a avut Reteaua de Sprijin Vistea condusa de Olimpiu Borzea. În aceasta organizatie a fost atras de catre Olimpiu Borzea, învatatorul din satul Rucar, Victor Geaman. "Mi-aduc aminte, era prin anul 1950. Olimpiu Borzea mai obisnuia sa aduca salariile cadrelor didactice din comuna Vistea, care se plateau de la Fagaras. Când am luat banii, Olimpiu mi-a zis: Ai putea sa faci ceva pentru baietii acestia? I-am raspuns: Ce sa fac? Sa dai ceva. Am întrerupt dialogul cu el pentru a intra în farmacie sa cumpar niste polivitamine sotiei mele. La întoarcere, Olimpiu care ma astepta mi-a zis: Stii ca si ei au nevoie de asa ceva. I-am dat o parte din medicamente. De atunci am continuat colaborarea cu Borzea si implicit cu fugarii din munti. Era în seara de Sfânta Paraschiva, 14 octombrie 1952. Am fost anuntat ca vor veni la Rucar. M-am dus la gradina lui Gheorghe Nicoara, la marginea satului, unde m-am întâlnit cu Remus Sofonea. A fost primul contact cu fugarii. Am vorbit cu Remus care mi-a cerut informatii despre securitate. Am toata încrederea ca ne ajuti pentru ca ne-ai fost recomandat de Olimpiu Borzea, mi-a spus Remus Sofonea. Am furnizat periodic informatii pentru luptatorii din munti, întrucât Rucarul a fost unul din satele cele mai supravegheate de securitate si de informatori. Alaturi de mine fugarii si-au gasit sprijinul necesar si la Gheorghe Logrea (a lui Marcuana), Livia Enache, Liviu Fogoros si Eufrosina Neagos. A doua întâlnire s-a petrecut într-o alta gradina (a Burii). Atunci i-am dat mâncare si informatii despre posturile de control ale securitatii. Remus mi-a spus ca n-a venit singur la Rucar, dar n-a precizat cine l-a însotit. Se pare ca au mai venit o data în zona noastra, dar nu m-am întâlnit cu ei. A continuat aceasta stare pâna în decembrie 1955. De la un timp am observat ca sunt urmarit de securitate. Era un anume Curca, un activist, care ma întreba de câte ori ma întâlnea: Dumneata trebuie sa sti ceva despre acesti fugari, spune-mi ceea ce sti. La sfârsitul verii, în 1956, am fost anuntat sa ma prezint în dealul Oltetului "la Ierariu". Ma astepta comandantul Securitatii Brasov, Craciun. Mi-a cerut sa spun tot ceea ce stiu. Îti iei angajamentul sa ne spui si sa lucre zi pentru noi? Neaparat trebuie sa lucrezi cu noi. Lovindu-se de refuzul meu s-a enervat si mi-a zis doar: Poti pleca. De la acea întâlnire ma asteptam oricând sa fiu arestat. 

În dimineata de 10 decembrie 1956 au venit la mine acasa, mi-au spus: În numele legii esti arestat. Te îmbraci, îti iei hainele si vii cu noi. Sotia si cei doi copii ai nostrii, Mircea de 7 ani si Rodica de 4 ani, au plâns, au strigat, dar în zadar. Mi-am luat în graba o camasa, niste cizme si o scurta îmblanita si dus am fost. La Primaria din Rucar au fost adusi si Gheorghe Logrea si Liviu Fogoros. În momentul în care m-au ridicat de acasa, curtea si casa erau înconjurate de securisti. Ne-au dus la Securitatea din Fagaras. Aici l-am întâlnit si pe învatatorul Octavian Papaiov din Sâmbata de Sus. De aici am fost dusi la Securitatea din Brasov, unde am fost închis în celula cu Gheorghe Logrea si Gheorghe Borzea din Vistea de Jos (a lui Irimie). Ne-au tinut 6 luni. În privinta lui Borzea, securistii au comis o greseala, întrucât ei voiau sa-l aresteze pe Gheorghe Borzea a lui Avel, dar si-au reparat greseala în câteva zile. În celula în care am fost aruncat mai erau Ion Boian si Luca Calvarasanu, ambii din Brasov. Aici am fost supus anchetelor care aveau scopul bine stabilit de a obtine informatii despre "banda lui Gavrila". La una din anchete, când raspunsurile mele au fost "nu, nu stiu", s-a deschis usa si a intrat un barbat cu ochelari. Era Olimpiu Borzea. L-au scos imediat din camera de ancheta, iar maiorul mi-a zis: Ma, tu esti a zecea spita de la roata. De ce nu recunosti ca ai discutat cu el? Am recunoscut pâna la urma ca am dat acele polivitamine. Prin aceasta s-a încheiat ancheta", povesteste Victor Geaman. A urmat procesul în august la Sibiu, unde lotul din care a facut parte Victor Geaman a fost judecat de Tribunalul Militar al regiunii III Cluj în deplasare la Sibiu. "Am fost transportati cu masina cu ochelari la ochi pâna la Sibiu. Eram 8-10 persoane, printre care doctorul Stanciu din Vistea si unul Cioloboc din Reghin. Judecator a fost colonelul Dragos. Avocatul repartizat pentru mine a fost Bica din Porumbacu". În privinta avocatului Bica, sotia lui Victor Geaman, învatatoarea Lavinia Geaman a afirmat ca scopul acestuia nu era sa-i apere sotul si ca toate insistentele ei s-au dovedit a fi pierdere de vreme întrucât condamnarea era stabilita înaintea procesului. Din lotul judecat atunci a mai facut parte doctorul Munteanu din Lisa si fratele acestuia Octavian Munteanu, parintele Cornel Dascal din Arpas, Popaiov din Sâmbata si comandor Ironim Albu din Crihalma. Pedepsele date au fost cuprinse între 10 si 20 de ani temnita grea. Fratii Munteanu au primit câte 20 de ani munca silnica, iar ceilalti câte 10 ani. Învatatorul Geaman a fost încadrat la omisiune de denunt, pentru care trebuia sa execute 10 ani de închisoare, fara drept de pachet, vizite sau scrisori si confiscarea averii. 

"Am ramas la Sibiu pâna dupa Craciun. Înainte de Boboteaza am facut din pâine niste piese de sah cu care ne mai omoram timpul. La perchezitie mi-au fost descoperite piesele sub perna. Am fost pedepsit cu 7 zile de izolare, unde primeam mâncare din 3 în 3 zile si dormeam pe un gratar pus jos pe ciment. Am îndurat mult frig si foame. Mi-au fost de folos cizmele lui Gheorghe Ramba din Voivodeni care mi le-a dat când am fost trimis la izolator. Între noi detinutii era un spirit de solidaritate în suferinta. Mi s-a întâmplat atunci un eveniment deosebit. Un gradinar mi-a dat o farfurie plina de arpacas sa manânc într-o zi în care nu era prevazuta portie de hrana", marturiseste Victor Geaman. A urmat Gherla, cu regimul ei aspru si dur. 

"Comandantul penitenciarului, Goiciu, batea rau de tot. Într-o camera unde erau 30 de persoane, nu aveam voie sa stam pe pat sau sa vorbim între noi. În preajma sarbatorilor, detinutii cântau si colindau. Pentru a evita astfel de situatii, autoritatile îsi luau toate masurile pentru a ne intimida. De exemplu: intra un gardian si anunta pe unul dintre noi ca este chemat la parter, noi fiind la etajul III. La fiecare nivel acesta era asteptat de catre un gardian, care îl batea cu bâta. Detinutul se întorcea în camera istovit si bolnav de durere. A fost cazul unuia Dudur din Bucuresti. În aceiasi perioada frontieristii, întemnitati la acelasi etaj cu noi, s-au revoltat aruncând obloanele de stejar de la geamuri. Conducerea închisorii a aplicat masuri aspre pentru toti detinutii din închisoare din cauza acelei rebeliuni. L-am întâlnit aici pe inginerul Nicoara din Rucar, condamnat la 6 ani de temnita. Dupa 1960 am fost scos la lucru în Balta Brailei. Ne-au transpo rtat acolo cu trenul. Eram foarte multi si supravegheati de armata. am lucrat la constructii de diguri. Împreuna cu mine erau doctorul Mihai din Fagaras, parintele Dascal si procurorul Tincu din Sibiu. Am stat la Stoenesti pâna în 1961, dupa care ne-au dus la Periprava, la recoltat de stuf. Atunci m-am despartit de Liviu Fogoros. Ne-au transportat cu bacurile. Acolo l-am întâlnit si pe Ion Monea din Oltet. Am recoltat stuf pâna în primavara lui 1962. Era în plina iarna, ger, vânt si eram obligati sa ne facem norma de maldar de stuf. Eram batuti, flamânzi dar nimeni nu ne lua în seama. Majoritatea ne-am îmbolnavit. Intram în apa pâna în ghenunchi, protejati fiind de ciulci, niste sosete cauciucate, si caram maldarii câte 2-3 km. Eram supravegheati de un locotenent foarte rau. Aici, Popaiov din Sâmbata de Sus s-a îmbolnavit, iar Tincu n-a rezistat si a decedat. A urmat apoi închisoarea de la Aiud. Aici am fost repartizat cu notarul Todea din Cluj si cu trei macedoneni la sectorul zootehnic al penitenciarului unde am îngrijit peste 250 de porci. Din 1963 m-au mutat la fabrica în Aiud unde am lucrat la strung si la o presa pâna în 1964 când am fost gratiat", marturiseste Victor Geaman. În 26 iunie 1964 învatatorul Victor Geaman se întorcea acasa la familie istovit de chinurile la care a fost supus pe perioada detentiei. În cei opt ani, sotia si cei doi copii au suportat perchezitiile securitatii si confiscarea averii. Dupa revenirea din închisorile comuniste, Victor Geaman n-a mai profesat în învatamânt, toate cererile depuse la inspectorat fiindu-i respinse. A reusit sa se încadreze contabil la Uniunea Fagaras, la TRCL si apoi în Combinatul Chimic. Din 1981 s-a pensionat si s-a ocupat cu munca în gospodarie si cu activitatile culturale din satul Rucar.

I. G. Ogoranu, Lucia Baki