Ed. MARINEASA, Timisoara  

 

Capitolul VIII

Marturiile sotiei lui Jan Pop luptator în Rezistenta Anticomunista din Muntii Fagarasului

 

 Motto: Mândria unui neam se apara cu arma în mâna. Celor ce s-au înfratit cu stâncile muntilor si cu fiarele padurilor, celor ce si-au dat sângele sau au murit în torturile securitatii, celor ce au riscat totul ajutându-i, un pios gând de recunostiinta Ion Gavrila - Ogoranu 

Rezistenta armata din muntii României, de dupa razboi, n-a fost o lupta a partizanilor, nu a avut un caracter partinic sau etnic, ci a pornit din disperarea unui popor a carui demnitate era în pericol, nemaiexistând solutia salvarii. La începutul anilor 1948, în Tara Fagarasului au existat mai multe formatiuni care opuneau rezistenta regimului comunist: organizatia politico-militara condusa de inginerul Gheorghe Toader, organizatia ofiterilor activi si deblocati din Fagaras condusa de Sabin Mare, organizatia de educatie si lupta Fratia a elevilor de la Liceul Radu Negru, condusa de Victor Rosca, organizatia de lupta a fostilor voluntari din primul razboi mondial, organizatia de intelectuali si tarani numita Reteaua de Sprijin Vistea, condusa de Olimpiu Borzea. Toate aceste organizatii aveau legaturi între ele, dar si cu alte formatiuni de rezistenta din alte parti ale tarii. Prin represiune, comunistii si Securitatea au reusit sa aresteze foarte multi luptatori din aceste organizatii. Pe masura ce unii eroi erau ucisi sau arestati, altii le luau locul.  

Jean Pop, nascut în India Harbor, SUA, în 1908, si-a însusit misiunea de salvare a natiunii române de la dezastrul care o ameninta prin instaurarea regimului bolsevic, totalitar. Avea 43 de ani. Era casatorit cu Maria Serban din Lisa cu care avea trei copii: Doina Maria nascuta în 1940, Ion nascut în 1946 si decedat la numai trei luni si Cornelia Petronela nascuta în 1952. Ioan Pop (Jean fiind numele folosit în SUA) era absolvent al Liceului de Horticultura. A lucrat patru ani la Bucuresti ca litograf în cadrul Ministerului Economiei, dupa care a revenit cu familia în Lisa unde a lucrat ca padurar. Prin natura serviciului Ioan Pop a avut legaturi cu organizatiile anticomuniste din munti înainte de 1951. In toamna acelui an, Jean Pop si-a parasit familia alaturându-se luptatorilor din munti. De atunci el nu a mai revenit la sotie si copii. Satele din Tara Fagarasului erau supravegheate si controlate în permanenta de securitate. Erau trimise companii, apoi regimente pentru anihilarea rezistentei. Neputând captura luptatorii, fortele securitatii se razbunau pe familiile acestora ucigând, schingiuind si terorizând. Pentru Maria Pop si copiii ei calvarul a început într-o noapte de septembrie a anului 1951 

"În acea noapte a venit foarte multa armata si politie. Au cautat peste tot, în casa, în grajd, prin curte, sa-l gaseasca pe sotul meu. Furiosi ca nu au gasit ceea ce cautau am devenit eu tinta lor. Ma duceau de 3-4 ori pe saptamâna la Militie sa le furnizez informatii: Unde e, catea? Eram lovita cu brutalitate fara sa se tina cont ca eram gravida", a declarat sotia. 

Anchetele si teroarea au continuat pentru Maria Pop, sotia lui Jean, multi ani de atunci înainte. 

"Pentru ca nu aveam ce sa le spun despre sotul meu ma ridicau de acasa mai rar dar tot de doua ori pe saptamâna ajungeam la Securitate. Ma ancheta capitanul Cârnul, un om voinic si negricios. Când îl vedeam ma treceau fiorii. Era foarte dur si ma batea fara mila. A venit odata acasa la mine, foarte furios, a controlat si ravasit totul si mi-a cerut pozele de familie pe care le aveam. Fotografiile în care era si sotul meu le-a taiat. In primavara anului 1952 am fost obligata sa divortez. Securistii îmi spuneau: sa divortezi, ca altfel nu scapi. El n-o sa mai revina la tine. Procesul de divort s-a încheiat la 31 martie 1952 fara participarea lui Jean. Mi-a fost eliberat certificatul de despartenie care avea numarul de înregistrare 008162. Sub presiune si bataie mi-am reluat numele de fata, Serban. Ultimul nostru copil, fetita Cornelia Petronela care s-a nascut dupa plecarea lui Jean, a fost înregistrata Serban si cu scopul de a fi scutita de ororile comunistilor. Dupa divort, de frica, m-am mutat la casa parintilor mei. Dar teroarea a continuat si acolo", spune Maria Serban. În 1953, Maria era deseori luata de duba neagra care supraveghea în permanenta satul si dusa la Milita din Fagaras. Era tinuta câte o zi întreaga, batuta, cerându-i-se informatii despre sotul ei. Împreuna cu ea erau dusi fratele, tatal si mama ei. Copii femeii chiar daca erau mici ramâneau în grija vecinilor si a unui baiat sarman pe care Maria l-a luat pentru ajutor în gospodarie. 

"Într-o noapte în 1954 au venit din nou securistii, dar foarte furiosi. Au cautat peste tot, au demontat podelele si au scormonit curtea. Probabil, nu au gasit ceea ce cautau pentru ca au început sa ne ameninte cu armele sa spunem unde este Jean. Atunci timp de doua saptamîni am tinut geamurile înfundate si am fost lasati sa facem foc în casa doar seara. Fetita cea mica, dupa plecarea lor, vorbea numai în soapta. Fata cea mare am gasit-o când m-am întors odata de la anchete, ascunsa în grajd pe un scaun cu sora ei în brate cu ochii umflati de plâns si disperata. Nu aveau inima, ne torturau pe toti, copii, femei si barbati", a afirmat Maria Serban. Femeia si-a întâlnit sotul o singura data în acea perioada "Era lînga pârâu în apropierea satului.Era slab, schimbat si îmbatrânit. Mi-a spus ca daca nu reuseste sa plece în Grecia se va împusca. Nu mi-a ascultat rugile în aceasta privinta. A fost ultima data când l-am vazut". Au urmat pentru Maria Serban sase luni de închisoare la Codlea fara sa existe o condamnare sau vreun proces. Odata cu ea au mai fost arestati si întemnitati: tatal ei,Cornel Serban - timp de 1,5 ani si fratele ei Gheorghe Serban - 4 ani. Dupa eliberarea ei securitatea a continuat sa vina pâna în 1957 când a fost judecat Jean Pop. 

In iarna anului 1955, Jean Pop a fost ranit la picior, în lupta directa cu securitatea. El urma sa ierneze, ranit fiind, întru-un bordei la marginea satului Colun. În primavara anului 1956, Matei Cristea din Pojorta l-a pus în legatura cu Costica Nicolescu pentru ai facilita plecarea în strainatate. S-a întâlnit cu acesta într-o gara lânga Fagaras de unde au plecat împreuna la Brasov. În tren Securitatea i-a pus catusele la mâini si l-a arestat. Anchetele si chinurile îngrozitoare au început pentru Jean Pop. El a fost judecat în iulie 1957 în baza decretului 199 din 1950 de catre Tribunalul Militar Cluj. Sentinta cu numarul 1369 din 12 iulie 1957 cuprindea: "Învinuit pentru crima de uneltire împotriva securitatii interne si externe a RPR si crima de acte de teroare si constituirea în banda în scop terorist". A fost condamnat la moarte prin împuscare. Si dupa sentinta si executarea lui Jean Pop, sotia si copii au fost frustrati de drepturi. Fiica cea mare Maria a fost data afara din serviciu (avea liceul terminat) în favoarea fetei sefului de post care nu avea decât patru clase primare. Ea a fost controlata de securitate si la noul ei loc de munca din Sibiu. Drepturile Mariei Serban nu au fost recunoscute niciodata de regimul comunist. Decesul lui Jean Pop a fost înregistrat în Registrul Starii Civile abia în 23 decembrie 1964 la Jilava, iar documentul a fost eliberat abia în 10 mai 1972 de catre Consiliul Popular Jilava. În perioada 1941-1944, Jean Pop a fost concentrat în Batalionul Vânatori de Munte si a participat la razboi. Maria Serban este îndreptatita sa primeasca pensie de privare de libertate, pensie de vaduva de veteran de razboi si ca sotie supravietuitoare a fostului detinut politic, Jean Pop. Ea nu s-a mai recasatorit niciodata. In prezent veniturile ei constau din indemnizatie de DL nr. 118 din 1990 obtinuta în mai 1995 si o pensie foarte mica pentru privare de libertate. Dosarul Mariei Serban privind acordarea pensiei de vaduva de veteran de razboi a fost respins de comisia specifica pe motive netemeinice. "Nu vreau razbunare ci doar cei vinovati sa recunoasca ceea ce au facut. Multi dintre cei rau voitori sunt morti. Dumnezeu are grija de toti si le da tuturor dupa fapte", spune Maria Serban.  

 

Capitolul IX

Marturiile familiilor luptatorilor Nelu Novac si Nica Chiujdea din Berivoi

 

Motto: Rezistenta din munti nu a fost problema unei organizatii politice anume. Era a suflarii românesti care se împotrivea comunismului si pentru acest lucru au fost oameni care au pus mâna pe arma. Oameni care au murit... Ion Gavrila Ogoranu 

În rezistenta anticomunista din Tara Fagarasului au fost implicati mii de oameni care au sustinut luptatorii retrasi în munti si care au rezistat eroic atacurilor securitatii si armatei, terorii si metodelor practicate de regimul totalitar. În aceasta lupta s-au unit tarani, intelectuali, copii, tineri si batrâni care nu sperau decât într-o viata demna si cinstita si care urau minciuna si faradelegea. Prin cei 10 ani de suferinta, natiunea noastra si-a demonstrat înca o data curajul, credinta si mândria. Atât grupul de partizani refugiat în munti, cât si familiile acestora au înfruntat si suportat masina de razboi a securitatii cu toate capcanele si hartuielile ei. S-au pierdut vieti si vise. Nimic nu i-a putut convinge pe acesti oameni de toate vârstele si categoriile sociale sa renunte. Durerea fizica si frica erau controlate si modelate de ei, devenind deseori o arma împotriva comunistilor. Obstacolul care i-a aruncat în închisori, celule si în lagarele de exterminare a fost tradarea. 64 de sate din Tara Fagarasului au fost martore la actiunea securitatii. Familiile chinuite si hartuite recunosc ca au existat tradatori, iar lasitatea si dorinta acestora de a se capatui au dus la deznodamântul luptei din perioada 1948-1959 si la sute de victime. Si satul Berivoi a fost supravegheat c ontinu de securitate. Aici elevi si studenti merituosi au refuzat sa accepte ideile noului regim, sfidându-le printr-un simplu cântec: "Traiasca Regele". Acest gest curajos i-a costat pe berivoieni 10 ani de prigoana care s-au încheiat cu detentie, procese nedrepte si executii. Este cazul tânarului Nelu Novac. Era elev în ultima clasa la Liceul Radu Negru din Fagaras. Împreuna cu colegii sai, la încheierea anului scolar, s-au adunat pe dealul Galatului si, în momentul lor de fericire, ca absolventi, au cântat acel cântec. Ghinionul lor a fost ca prietenul unei colege a lor era securist. Aflându-se despre adunarea tinerilor absolventi, Securitatea a început sa-i caute cu scopul de a-i aresta. Pe Nelu Novac, Securitatea l-a cautat acasa imediat a doua zi. Era primul contact al familiei Novac cu regimul. De atunci s-a aflat ca si alti colegi ai lui Nelu au fost arestati. De frica, Nelu Novac a fugit de acasa. A ratacit o perioada prin sat, s-a ascuns, dupa care s-a alipit grupului din munti. Avea doar 18 ani. Minodora, sora lui, spune ca de atunci el nu s-a mai întors acasa. A început teroarea pentru familia Novac. Bunicii, parintii si sora lui Nelu au fost persecutati si supusi la cele mai crunte metode de tortura. La interogatorii, securistii cereau detalii despre Nelu Novac si despre grupul din munti. Chiar daca au suportat multa bataie, familia Novac nu si-a divulgat copilul. "Aveam 12 ani. Ma înfiora numai zgomotul masinii care aparea la poarta. Când soseau securistii ma strecuram si fugeam, încât n-au reusit sa ma prinda niciodata. Un an întreg n-am dormit acasa. Mergeam prin sat si unde ma primeau dormeam. La un vecin mult timp am dormit într-o lada si în fân. Satenilor le era frica sa ma mai primeasca", povesteste Minodora, sora cea mica a lui Nelu Novac. Tatal lui Nelu Novac, Petru Novac, a suferit foarte mult. Nemaisuporând anchetele, în 1951 a fugit în munti la fiul sau. Familia lui stia ca este arestat. Timp de un an a însoti grupul de tineri luptatori. În 1952 se afla la un anume Baciu, un cioban din Savastreni. Nora acestuia era membra de partid. Pentru a fi credincioasa partidului ea l-a denuntat pe Petru Novac. Într-o perioada foarte scurta acesta a fost prins si arestat. A urmat un proces, o parodie de proces cum numai comunistii puteau organiza, în urma caruia a fost condamnat la 25 de ani munca silnica. Familia lui spune ca a fost mutat pâna la decretul de gratiere din 1964 la închisorile din Aiud, Gherla, Baia Sprie si Codlea. Conditiile inumane din celulele temnitelor l-au îmbolnavit pe Petru Novac. Efectele acelor ani le-a simtit pâna la sfârsitul vietii. Eugenia Novac, mama luptatorului, a fost batuta si torturata cu magnetoul electric în timpul anchetelor. Metodele care provocau dureri fizice foarte mari au adus-o pe Eugenia Novac la numai 41 de ani la infirmitate. Aceasta nu se mai putea deplasa decât în cârje. Mai mult, sub ochii ei îi erau torturati copiii si parintii. Bunicii lui Nelu Novac au fost anchetati la domiciliul lor, batuti cu patul pustii, cu bâte si cu orice obiect pe care îl aveau la îndemâna. "Catea batrâna", "Banditilor" erau expresiile cu care li se adresau securistii. Fratele lui Nelu Novac,Aurel a fost schingiuit peste masura. Din doua în doua saptamâni era dus cu duba neagra la Securitate în Fagaras, iar în restul timpului era anchetat acasa sau la Militia din sat. De frica securistilor Aurel Novac ce avea atunci doar 15 ani, nu mai dormea acasa. El îsi gasea culcusul pe la prietenii din sat. "Unde ma prindeau ma bateau. Îmi cereau sa le spun despre fratele meu. Chiar daca uneori stiam despre soarta lui nu le-am spus nimic", a spus Aurel Novac. Acesta ne povesteste ca cele mai crunte metode de tortura pe care securistii le-au folosit în cazul lui au fost bataia la talpi si magnetoul electric. "Ma legau cu mâinile la firele electrice ale unui aparat. Si acum am un semn la unul dintre degete. Altadata mi-au legat mâinile de picioare sub care au trecut un bat si m-au atârnat de grinda. Cu mestecatorul de lemn m-au batut la talpi din 10 în 10 minute, dupa care, daca lesinam, aruncau apa rece pe mine ca sa-mi revin. Dupa aceste bestialitati nu am putut merge si sedea. Aveam rani pâna la sânge", îsi aminteste cu amaraciune Aurel Novac. Printre anchetatori au fost: Cârnu, comandantul securitatii, Zagan, Vlad, Stoica - ciungul, Silaghi, Voinea, Gherghel, Alexandrescu, Luca si Aldea, militianul din sat. Aurel Novac îsi mai aduce aminte de o isprava a militianului lor din sat, Aldea caruia îi era frica de tot ceea ce misca. "La intrarea în sat era o cruce cu Isus rastignit. Noapte fiind, militianul Aldea a crezut ca este un partizan si a tras cu arma". În 15 martie 1952, casa si curtea familiei Novac au fost înconjurate de un batalion de soldati înarmati. Securitatea avea informatia ca Nelu Novac a venit acasa. Noaptea pe la 4 a fost trezit si dus afara Aurel Novac pe care l-au pus sa cerceteze sura, sopronul si cotetul pentru a-l gasi pe fugar. Acesta a fost scos afara în pijama, nepermitându-i-se sa se îmbrace."Eu mergeam în fata si securistii cu doi câini mari dupa mine. Trebuia sa întep tot fânul cu furca pentru ca ei ma urmareau. Nu au gasit ceea ce voiau. M-au tinut dupa aceea cel putin doua ore asa subtire îmbracat, la ciresul din fundul curtii.Simteam ca nu mai suport si nu îmi puteam stapâni tremuratul. "Nu te împuscam ca un cartus costa 9 lei si tu nu meriti, banditule". Atunci, Alexandrescu a fost trântit de scroafa noastra care era prin curte. Din rautate a vrut sa împuste animalul dar si pe mine", povesteste Aurel Novac. Legatura cu Nelu Novac o tineau tatal si mama lui. "Când l-am vazut odata pe Nelu era chel. Mi-a spus ca securistii au boala sa le smulga parul, asa ca s-a tuns" afirma Aurel. Familia Novac îsi menaja pe cât putea copii fata de securitate cu speranta ca la anchete sa nu fie chinuiti atât de mult. 

"Am fost la un târg în Hurez sa vând o mânza. M-am întors noaptea pe la 11. Mi-era teama. Tatal meu m-a însotit pâna în Sasciori fara ca eu sa stiu. Am aflat ulterior", marturiseste Aurel. Din cauza terorii, acesta a cerut comandamentului armatei sa fie încorporat. În 20 august 1952, Aurel era deja militar. A fost repartizat la Sibiu cu indicatia sa lucreze la ocnele de sare. Soarta i-a zâmbit însa de data aceasta scutindu-l de aceasta munca. Trei luni a ramas pe un santier dupa care alte trei luni a fost mutat în Victoria. A ajuns din nou la Fagaras unde teroarea a reînceput. Comandantul securitatii, Cârnu l-a luat si de data aceasta în "grija". Zece zile a fost purtat pe cararile muntilor sa-l prinda pe Nelu Novac. Nu s-a reusit. Partizanii din munti observau fiecare miscare a securitatii si a armatei. Ei se foloseau de binocluri, dar si de intuitie. "Ma tineau si câte 10 zile în celula, unde mâncarea era un terci si linte, iar bataia de trei ori pe zi. Pentru a obtine informatii îmi bagau în celula securisti sub pretextul ca sunt detinuti.Unul, Comanici din Ludisor, a îndeplinit aceasta misiune" a adaugat Aurel Novac. Minodora Novac, în prezent Beleaua, mai relateaza: 

"În 1952 eram doar cu bunicii acasa. Mama, tata si fratele meu erau arestati. Au venit securistii foarte nervosi. Pentru ca m-am speriat am început sa tip pâna când acestia au plecat. În acea noapte n-am stat acasa. Plângeam si alergam pe strada, batând din poarta în poarta sa ma primeasca cineva sa dorm. Nu ma primea nimeni de frica securistilor. Nu as vrea sa mai ajunga nimeni sa treaca prin ce am trecut noi. Si în sezatoare militianul Aldea ma urmarea". Mama lor a fost arestata si câte cinci saptamâni. La anchete în celula ea le-a întâlnit pe Tori Hasu si pe Dora din Pojorta. "În noiembrie 1954, pe la 2 noaptea, m-au dus împreuna cu mama la Securitate în Fagaras. De aici ne-au mutat la Brasov, unde l-au adus si pe tata care era deja închis. Când l-am vazut în ce hal ajunsese nu mi-am putut stapâni emotiile si am fugit la el. Era ca un copil, slabit, fara vlaga, mâinile parca erau ale unui nou-nascut. I-am luat mâinile, parca acum s-ar întâmpla, le-am mângâiat si mi-as fi dorit sa fim toti acasa linistiti. Visul mi-a fost întrerupt de vocea securistului care spunea: Vedeti în ce hal se afla, sa-i spuneti lui Nelu sa se predea ca sa scapati toti. Ne-au tinut 3 zile la Brasov în anchete" marturiseste Minodora. Aceasta si-a vazut fratele doar de doua ori. "O data tot grupul a venit la noi în sura unde mama le-a dat de mâncare. Erau toti tineri si frumosi. Ma duceam cu farfurii si mâncare numai sa-i pot vedea. Au stat putin. Mâncau cu rândul pe la familia fiecaruia. Atunci a fost ultima data când mi-am vazut fratele" mai spune Minodora. Fratii Aurel si Minodora Novac s-au casatorit în acelasi an, în 1955. "Nuntile noastre parca ar fi fost parastasuri. Totul era trist. Eram toti cu gândul la Nelu. Eu m-am mutat la sotul meu, Andrei Beleaua, la casa familiei Chiujdea, iar Aurel a ra mas pe curte", spune Minodora. Fiecare din cei doi frati are câte doi copii. Suferintele, persecutia si privarea lor de libertate nu au fost recunoscute si rasplatite nici în ziua de astazi. "Am vrea sa stim cum a murit Nelu, unde este înmormântat si sa cunoastem dosarul lui. De la el nu mai avem nimic, nici macar pozele pentru ca ne-au fost luate de securitate", mai spun cei doi frati. Nelu Novac a fost arestat în 31 iulie 1955 împreuna cu Laurian Hasu. Le-a fost înscenata plecarea în Grecia prin intermediul lui Costica Nicolescu. Ei au plecat din gara Vistea de Jos de unde Olimpiu Borzea i-a însotit pâna la Podul Olt. Pâna la procesul de la sibiu din 15 iulie 1957 Nelu Novac a suportat tortura comunistilor. El a fost condamnat si executat prin împuscare. Nica Chiujdea, zis "Profesorul", executat prin împuscare Ioan Chiujdea era student în ultimul an la Facultatea de Stiinte Naturale din Cluj. I se spunea Nica, iar grupul din munti l-au poreclit Profesorul. În anul 1947 a venit definitiv acasa de la Cluj, probabil datorita persecutilor. a stat asuns pâna în 1949 când s-a alaturat grupului din munti condus de Gavrila Ogoranu. Decizia lui Nica de a pleca în munti a adus însa necazuri familiei Chiujdea. Parintii si fratii lui au fost anchetati si torturati de securitate. Nepotul luptatorului, Andrei Beleaua povesteste: "Tata si mama tineau legatura cu el. De mine se fereau pentru ca eram doar un copil. Într-o noapte a venit Cârnul la noi acasa. M-au scos pe mine si pe tata la poarta si ne-au dus apoi la cineva în sat unde se presupunea ca ar fi fost ascuns Nica. Tot atunci le-au scos pe mama si pe bunica din casa. Între timp doi securisti s-au ascuns sub pat cu scopul sa afle din discutia celor doua care reveneau în casa, despre Nica. Într-un târziu ne-am întors si noi acasa când le-am gasit foarte speriate si obosite. Cred ca le-au batut. Alta data ne-au amenintat cu deportarea. Eram pregatiti în orice clipa sa fim dusi din sat. Dumnezeu ne-a ajutat. De atunci sunt bolnav de inima si foarte speriat". În momentul în care Andrei Beleaua îsi amintea prin ceea ce a trecut era foarte emotionat si tremura. În perchezitiile continue la casa lui Nica, securistii i-au scos toate cartile în curte si le-au dat foc. Nepotul lui, Andrei, s-a împotrivit dar acestia l-au anihilat cu o lovitura de pat de pusca în cap."Veneam de la padure cu tata. Am gasit-o pe bunica în curte cu securistii. O bateau cu o bucata de fier. Era tot corpul brazdat de vânatai si de urmele fierului", relateaza Andrei Beleaua. Alaturi de bunici, mama lui Nica, Maria Beleaua, s-a îmbolnavit de inima. Persecutiile nu s-au oprit aici. Andrei si-a gasit cu greu un loc de munca pe motiv ca provenea din familia "banditului". A lucrat la Nitramonia de unde în 1990 s-a pensionat. Tatal lui Andrei si fratele lui Nica s-au îmolnavit tot de inima decedând înainte de evenimentele din decembrie 89. Sora luptatorului, Elena Beleaua si sotul ei, Aurel, au fost condamnati la câte 8 ani închisoare. Eugenia Comanici, o alta sora a Profesorului a fost închisa 2 ani alaturi de Gema Novac. Minodora Novac s-a casatorit cu Andrei, nepotul lui Nica Chiujdea. "Era Ajunul Craciunului. Cârnu ne-a anuntat ca ne deporteaza. Ne-am pregatit bagajele. Nu si-a dus la îndeplinire dorinta pentru ca a avut un accident de masina la Ileni. Dumnezeu nu i-a ajutat, ca de altfel pe toti turnatorii", a adaugat Minodora. În vara anului 1957 au primit de la Penitenciarul Jilava o înstiintare prin care li se cerea sa ridice efectele defunctului Nelu Novac. Au mers Andrei Beleaua si Aurel Novac. Li s-a înmânat un pantalon fara un crac si o geaca rupta. Au fost obligati sa plateasca si cheltuielile de judecata ale procesului. "Ce vreti banditilor, astea sunt hainele lui", a raspuns seful închisorii la întrebarile celor doi. Minodora a tinut sa mai adauge: "Toti cei care au scris despre rezistenta nu l-au amintit pe tatal meu, Petru Novac, care a stat un an cu ei în munti. Nu-mi explic de ce. Iar pe noi ne-au marginalizat chiar si în filmul Luciei Hossu Longin. Au fost suferinte care au trecut, dar care au lasat urme. Dumnezeu ne vede pe fiecare". Familiile lui Nelu Novac si Nica Chiujdea le-au ridicat câte o cruce în cimitirul din satul Berivoi. 

" Prin anii 1980 mai multe surse ne-au informat ca ei traiesc. I-am asteptat si îi mai asteptam si astazi", au încheiat cei ramasi în viata din cele doua familii Novac si Chiujdea. 

 

Capitolul X

Marturii despre dr. Nicolae Burlacu, luptator în rezistenta anticomunista din Muntii Fagarasului

 

 Motto: Toti eram linistiti, resemnati cu soarta, doar stiam când am pornit pe acest drum ca nu exista întoarcere, decât daca Dumnezeu îti ia mintea si te face sa-ti terfelesti onoarea. Versurile lui Radu Gyr, scrise în temnita Aiudului, sunt semnificative: Si spune mortilor de sub troite sfinte, / Ca va veni cândva o dimineata / Când neamu-ntreg va înalta la viata / Cuvinte catre sfintii din morminte. Dr. Nicolae Burlacu 

"Eram medic în Fagaras în perioada ianuarie 1950 pâna în 15 martie 1953, când la scurt timp dupa ajungerea mea în Fagaras am luat legatura cu grupul de rezistenta din Muntii Fagarasului, prin prietenul meu de atunci, Ioan Grovu. Acesta mi-a relatat situatia grupului, în special în legatura cu aprovizionarea tot mai dificila, mai ales ca din cauza informatorilor atrasi de securitate prin bani si santaj multi dintre cei care-i ajutau pe fugari erau condamnati la ani grei de închisoare, iar familiile lor persecutate si tinute sub o teroare continua. Aprovizionarea mai era dificila si din cauza faptului ca trup ele de securitate supravegheau continu toata zona, începând de la Magura Codlei si pâna la Podul Olt. Activitatea trupelor de securitate sau ale armatei era întarita si de raidurile avioanelor pe care noi le consideram americane pentru ca parasutau la întâmplare alimente. Uneori mai reuseam si noi sa prindem ceva din cele parasutate, dar cel mai adesea trebuiau sa paraseasca acea zona care era imediat cercetata de trupele securitatii. Aceste parasutari ne-au facut mai mult rau decât bine. Vazând bunele intentii ale armatei americane care avea un punct de comanda la Salonic, cum aflaseram noi, si având multa stima pentru aceasta armata, pe care o asteptam ca eliberatoare, ne-am hotarât sa gasim o legatura prin care sa-i putem informa de ceea ce se petrece în zona si mai ales în munti. Nu stiam la acea data ca politicienii anglo-americani ne vândusera rusilor la Yalta, ca de altfel jumatate din Europa, fiindca asa le dictasera lor fortele din culise ce le aranjau accesul la putere. În desele mele calatorii la Bucuresti pentru a asista la diverse meciuri de fotbal (ma afirmasem un mare microbist) pentru a nu trezi suspiciuni am ajuns la un om care facuse studii în strainatate si care avusese functii la Yalta, Curtea de Casatie în justitia Bucurestiului si pentru care eu aveam mare stima si afectiune. Lui îi destainuisem cele ce ma preocupau pe mine atunci, mizând pe o eventuala legatura cu vreo legatie straina care sa ne ajute. Într-o discutie avuta cu domnul consilier, în primavara anului 1953, mi-a spus: mai baieti, cautati si va dati la fund, nu mai iesiti în primele rânduri cum doresc cei de la putere, ca sa va descopere si sa va extermine. Va veni vremea când va fi nevoie de oameni ca voi, crutati-va! Nu vor face politicenii americani razboi pentru ca Eisenhower este mason si executa ordinele primite de la Marea Alianta. Sa stiti ca în primavara aceasta (1953), la Praga s-a întâlnit Kahalul - organizatia evreiasca si care nu s-a mai întâlnit de 50 de ani, cuprinzând atât pe evreii saraci din Rusia si rasarit precum si pe cei bogati din America si Occident si s-a hotarât sa nu se faca razboi. Nu am crezut ce mi-a spus. Am zis ca bunul domn, întelept cum îl stiam a îmbatrânit. Dupa atâtia ani si dupa at âtea jertfe, dupa atâti oameni valorosi sacrificati, am vazut câta dreptate a avut. În cautarea unei legaturi cu strainatatea am gasit prin avocatul Vidrascu o relatie la legatia Elvetiei, care însa aflând situatia de la noi ne-a refuzat. Am cautat alte solutii si prin colonelul doctor Muntiu Jovu din Sibiu si prin judecatorul Grigore Cioloboc din Fagaras mutat la Sibiu, ajungând la Mare Sabin, fost capitan de infanterie din Fagaras care îl avea ca radiografist pe Rada Ilie. Ei au fost însa descoperiti de securitate cînd Rada Ilie a luat otrava si a murit. Si dupa acest esec am cautat solutii, dar am fost arestat de securitatea din Brasov prin colonelul Mois si capitanul Ernest Deitler si pus în fata unor probe clare ale vinovatiei mele si am acceptat de forma colaborarea cu securitatea, dar scopul meu era sa urgentez plecarea din tara cel putin a mea, a lui Ioan Grovu si a doi din munti care sa vina apoi parasutati si sa stabilim legatura cu un avion care sa aterizeze lânga Cârtisoara. Am fost eliberat în câteva ore pentru ca securitatea a crezut în aceasta colaborare. Ajuns seara la Fagaras l-am anuntat pe Grovu de cele întâmplate iar acesta a anuntat grupul din munti. Împreuna cu el am hotarât sa trimitem si baietilor un bilet cum obisnuiau ei sa lase la stâni si la oamenii de unde se aprovizionau, dar care bilet sa ajunga la securitate prin oamenii care erau eventuali anchetati. Astfel, securistii se puteau convinge prin acest lucru ca eu îmi îndeplinesc angajamentul de colaborare. Biletele au fost scrise de Sofonea. Colonelul Mois mi-a adus o cutie cu vaselina speciala pentru bocanci pe care o puteau depista cu usurinta câinii dresati ai securitatii. Eu aveam obligatia sa înmânez vaselina fugarilor care sa o foloseasca si astfel sa fie prinsi cu câinii de securitate. În acest timp data fiind situatia mea, am cazut de acord cu Grovu sa încercam sa plecam din tara prin Bulgaria în Grecia. S-a oferit sa ne ajute capitanul Gheorghe Yann, care spunea ca ne trece prin zona vecina cu Hârsova, întrucât el cunostea foarte bine acea zona. Nu am reusit sa facem acest lucru pentru ca am fost tradati. Era octombrie 1954 când eu am fost arestat. La câteva zile dupa arestare mi-am dat seama ca profesorul Grovu nu numai ca a declarat tot ceea ce stia în legatura cu planul nostru de plecare în Grecia prin Bulgaria, dar a trecut total de partea securitatii, ajutându-i pe comunisti sa-i prinda pe fugari. Atât maiorul Mezei, cât si capitanul E. Deitler mi-au cerut sa scriu scrisori prin care sa afirm ca am ajuns în Grecia. Prin agentii lor ei au împrastiat zvonul ca eu as fi vorbit la radio Paris. Am refuzat sa fac acest lucru. A ramas doar Grovu, colaborator al securitatii. Fugarii se întrebau de ce primesc scrisori doar de la el. Le raspundeau ca eu eram în Spania si doar el, Grovu a ramas în legatura cu Muntii Fagarasului. La una din durele anchete, colonelul Mois mi-a spus: Faci pe eroul dar pe mormântul tau se vor p... câinii, asa cum s-a întâmplat cu altii. El vorbea de cei care au fost împuscati nejudecati. De exemplu Eugen Pintea, împuscat de capitanul Mathe lânga Blaj, pe malul Târnavei. Am replicat: daca vor face câinii asa ceva pe mormântul meu nu are nici o importanta, ei fiind animale nestiutoare, dar e trist ca pe mormântul celor care au facut România Mare, pe care noi nu am fost vrednici sa o pastram se p... oamenii. Colonelul Mois a tacut si m-a expediat în arestul de la subsol de unde apoi m-au dus la Bucuresti la Malmaison, unde am fost tinut singur pâna în iunie 1957 când am fost readus la Brasov în vederea procesului. Atunci a fost judecat si grupul din munti cu exceptia sefului lor, inginerul Ioan Gavrila capturat prin zelul lui Ioan Grovu. Acesta fusese eliberat, primise postul de director la un liceu din orasul Victoria. La Malmaison am fost tinut timp de doi ani închis si nu aveam voie sa vorbesc sau sa mi se vorbeasca. Faceam doar semne, daca doream medic aratam la cap, daca doream raport la comandant aratam pe umar epoleti. În vara anului 1956 capitanul Deitler mi-a spus: doctore politica e asa si asa. Îti dau un dosar sa-l citesti pâna când eu lecturez ziarele (Scânteia). Vad ca te-ai avut bine cu jidanii. Nu stiam atunci ca si el era evreu. De la doi oameni ai referinte proaste, restul sunt bune. Referintele proaste erau de la un oficiant sanitar Birghisan, fost secretar PCR si de la Forsea, care detinea atunci functia de administrator la spitalul Fagaras. Acesta era o lichea, un ticalos si o 68 lepra ordinara. El facea discursurile semidoctilor care conduceau raionul Fagaras. Aveam si patru referinte foarte bune si anume de la doamna Ana Popa originara din Voivodeni si al carei sot era director la Banca de Investitii. A doua de la Petre Corut, secretarul de baza PCR din Combinatul Chimic. Alta de la doctor Andrei Neumann, renumit medic internist si seful comunitatii evreiesti din Fagaras si a patra de la Josif Ziegler, tot medic. In primavara anului 1957 la Securitatea din Brasov am întâlnit o noua echipa condusa de colonelul Gheorghe Craciun. Procesul a avut loc la Sibiu, iar dupa 20 iulie 1957 am mai fost tinuti la Securitate câtva timp. Atunci am aflat ca doctorul Stanciu din Vistea de Jos, un foarte bun medic internist în Brasov, s-a sinucis. Procesul a durat 5 zile unde am fost judecat de capitanul Dragos Cojocaru, de procurorul Liviu Virgil de la Tribunalul Militar Cluj. La proces l-am cunoscut pe Ioan Chiujdea, pe Victor Metea, un tânar sclipitor ca inteligenta, de care m-am atasat foarte mult, Nelu Novac, Laurian Hasu, Gheorghe Hasu si Jean Pop. Am constatat ca din proces au fost scosi Ion Ilioiu care era foarte bolnav si Ioan Grovu care facuse vânzarea. Din lot mai faceau parte Olimpiu Borzea din Vistea de Jos si preotul Dâmboi din Râusor. Dupa proces am fost dusi la Penitenciarul Sibiu. În 3 august mi s-a comunicat prin grefier pedeapsa de condamnare la moarte prin împuscare, când mi-a fost data o cerere prin care sa cer recurs la Tribunalul Suprem. În 6 august dimineata am fost scosi din celule si dusi la subsolul închisorii unde în prezenta maiorului Vlad ne-au fost puse lanturi la picioare si catuse la mâini, dupa care am fost îmbarcati în doua masini si trimisi la Brasov. Cât timp voi mai trâi voi tine minte acest transport spre Brasov al întregului lot din munti. Pentru mine si Olimpiu Borzea pedeapsa a fost comutata în închisoare pe viata. Vroiau sa ne duca la Bucuresti. Fiind foarte, cald autoduba s-a oprit la intrarea în Azuga. Gardienii ne-au dat niste cani mari cu apa sa bem de la un izvor aflat pe marginea soselei. Au trecut anii. Baietii din munti au fost executati, iar Olimpiu Borzea si eu am fost eliberati cu toti detinutii politici în august 1964. La Bucuresti am fost depusi la Uranus, sectia condamnatilor la moarte. Celulele aveau ca mobilier un sac de paie, o patura asezata direct pe ciment care servea drept pat. Pentru ceai si apa ne-au dat câte o cana din metal. Pentru necesitati o oala de noapte metalica. Celula era luminata zi si noapte de la un bec si de la o mica fereastra amplasata deasupra usii prin care se facea totodata si aerisirea. Lanturile nu ne-au fost scoase de la picioare. Toti eram linistiti si resemnati cu soarta. În noaptea de 10 spre 11 octombrie 1957 am auzit usile de la unele celule deschizându-se si lanturile zornaind.Cei care erau scosi din celula erau dusi în alta parte si readusi înapoi. A durat aceasta operatiune pâna dimineata. Mi-am dat seama despre ce era vorba când mi-a venit si mie rândul. Am fost pusi sa facem cerere de gratiere la Prezidiul Republicii. Un gardian cu care eu mai povesteam din când în când mi-a spus ca înaintea mea a fost dus Victor Metea sa faca cerere. Acel gardian mai discuta cu mine noaptea pentru ca a aflat ca sunt medic si-mi cerea sfaturi pentru copilul sau care avea doar un an. Acesta mi-a relatat ca nu a vrut sa ajunga pe postul de gardian dar a fost trimis de UTC. El mi-a mai destainuit ca urmeaza o scoala de piloti comerciali si ca în curând va pleca de la închisoare. Tot el mi-a povestit ca stia ce au facut tinerii în munti de la Metea si si-a exprimat regretul ca acesti baieti cu carte au ajuns aici. Zilele treceau mai greu sau mai usor dupa cum aveam preocupari "mintale". În noaptea de 14 noiembrie 1957, dupa schimbul santinelelor de paza, am auzit un zgomot de lanturi si în dreptul usii mele a tusit Chiujdea. Era începutul sfârsitului. Chiujdea, seful lotului nostru, un ardelean serios, chibzuit, sobru, mergea pe drumul fara întoarcere. A urmat apoi Victor Metea de care eu ma legasem sufleteste înca de la proces datorita firii lui vesele, deschise, încrezatoare, pline de bunatate si sclipitoare. Au plecat atunci un numar de sase. A urmat o pauza lunga, care nu se mai sfârsea. Ne asteptam si noi rândul. Vazând ca pauza se prelungeste prea mult am batut în usa si am cerut gardianului raport la ofiterul de serviciu. Acesta mi-a raspuns: Ce ma esti nebun? În miez de noapte sa aduc ofiterul de serviciu la tine? I-am spus în soapta dar hotarât ca daca nu vine voi face un scandal de ridic toata sectia în picioare. Ofiterul a fost anuntat si dupa putin timp am auzit zavorul usii. Conform regulamentului din închisoare m-am dus în fundul celulei cu fata la perete si cu mâinile la spate asteptând ordinul. Era un maior care din pragul celulei m-a întrebat: Ce vrei, ma? I-am spus ca vreau sa fiu dus si eu cu cei din lotul meu. A ramas surprins si mi-a raspuns: Stai aici ca stai bine. A mai adaugat: Mi se pare ca tu esti medic. La voi boala lunga, moarte sigura. Am înteles atunci ca numai grupul din munti a fost dus pentru executie, iar mie si lui Olimpiu Borzea ne-a fost comutata pedeapsa. În ziua de 26 decembrie 1957 am fost dus în biroul comandantului care mi-a citit decretul prin care presedintele prezidiului mi-a gratiat pedeapsa cu moartea si a comutat-o în închisoare pe viata. Atunci mi-au fost scoase si lanturile de la picioare pe care le purtasem de trei luni. Pâna a venit mecanicul sa-mi taie lanturile maiorul m-a provocat la discutii. I-am povestit cum ofiteri din MI au încercat în timpul detentiei sa ma determine sa devin informator. De asemenea, i-am spus ca am refuzat. Maiorul parea un om blând, mai ales ca i-a spus mecanicului sa fie atent sa nu ma loveasca atunci când taie lanturile. Aveam picioarele pline de rani. Când am revenit în celula am fost surprins sa gasesc cana plina cu o portie dubla de marmelada. Am deschis vizeta si atunci gardianul mi-a zis: Este Craciunul, sa-l simti si dumneata. Eliberarea a venit în august 1964 în baza decretului de gratiere". Datele ne-au fost furnizate dintr-o scrisoare pe care dr. Nicolae Burlacu a trimis-o si în Germania.

I. G. Ogoranu, Lucia Baki