Ed.
MARINEASA, Timisoara
Capitolul
V
Marturiile
lui Ioan Vulcu
Motto:
Morti sfinti în temniti si prigoane,
/ morti sfinti în
lupte si furtuni, / noi ne-am facut din voi icoane / si va purtam pe frunti cununi.
/ Nu plângem lacrima de sânge, / ci ne mândrim cu-atâti eroi. / Nu, neamul
nostru nu va plânge, / ci se cumineca prin voi. Imn mortilor-Radu Gyr
Neamul
românesc este predestinat parca sa sufere. Calvarul sau a început dupa
"maretul" act istoric de la 23 august 1944. De atunci dreptatea si
adevarul pentru care s-a luptat au fost ecranate de asa-zisii oameni politici
si diplomati care n-au facut altceva decât sa-si vânda tara si sa domine sub
imperiul raului. Comunismul instalat a aruncat oamenii de buna credinta în
lagare si închisori pentru a-si fixa radacinile mai bine în neamul românesc.
Metoda comunista bazata pe ura, minciuna, egoism, ipocrizie si faradelegi a
câstigat adepti din rândurile celor lasi si lipsiti de personalitate. În
decursul anilor, bolsevismul a devenit mormântul adevarului si al dreptatii
umane. Mlastina desnadejdii a acoperit gândul si speranta românului care
visa la eliberarea din robia comunista. Tradatorii care s-au pus în slujba
ocupantilor au lovit mortal românul adevarat în numele principiilor asasine.
Toate localitatile din Tara Fagarasului au fost supuse celui mai crunt regim
de supraveghere si tortura timp de zece ani, dupa care au urmat altii 40.
Breaza, satul de la poalele Muntilor Fagaras a avut un regim special.
Zilnic "masina comunista" marsaluia pe strazile Brezei, cetatenilor
fiindu-le interzis sa-si rezolve treburile câmpului între anumite ore din zi.
Multa suferinta a existat pentru acesti sateni, dar nu numai. Marturiile lui
Ioan Vulcu din Breaza confirma tirania comunistilor. Ioan Vulcu a sprijinit
grupul de luptatori din Muntii Fagarasului.
Primul lui contact cu acestia a
fost în mai 1950 pe Valea Pojortei. "Eram la pescuit pe Valea Pojortei.
Am vazut la un moment dat trei insi care veneau de la deal spre vale. Purtau
niste bocanci legati cu sârma si aveau arme. Erau Gheorghe Hasu, Laurian Hasu
si Ioan Chiujdea. Atunci am discutat cu ei. Laurian Hasu m-a rugat sa-i ajut
cu haine si mâncare. M-am înteles cu el sa vina pâna la marginea satului
unde sa-i dau provizile cerute. La întâlnirea fixata a venit si varul meu
Constantin Vulcu. Am fost amândoi impresionati de starea acelor tineri si ne-am
hotarât sa-i ajutam în continuare. Astfel am fixat noi întâlniri si am
procurat cele necesare traiului aspru din munti pentru grupul fugar precum si
armament. Dupa o luna ne-am întâlnit din nou în locul stabilit. Era vorba
de "Hodomoaca", unde era un maracine la locul numit "La tarina".
A venit Laurian Hasu care ne-a cerut mâncare si grâu pentru iarna. Varul,
Constantin Vulcu, a cumparat un sac de porumb de la Fagaras. Am pus boabele
în trei ranite pe care le-am dat apoi lui Laurian. Le-am furnizat si
informatii despre armata si securitatea care îi cautau. În cazul în care
fixam o întâlnire si nu reuseam sa ne vedem pentru ca eram urmariti, aveam
un consemn. Laurian ne lasa un bilet în care trecea data urmatoarei
îmtâlniri si pe care-l punea într-o cutie de chibrite la maracinele amintit.
Pentru armament si munitie ne ajuta un prieten de-al meu Gheorghe Ostacioaie,
care era seful magaziilor de la fosta Militie Bucuresti. Ostacioaie ne-a
procurat pantaloni de militie, munitie, ranite si cartuse pentru pistol. Eu
aveam un pistol Browning 765 pe care-l tineam ascuns în zidul de la fântâna
si pe care l-am dat luptatorilor"relateaza Ioan Vulcu. Grupul fugarilor
fiind urmarit pas cu pas de securitate care a antrenat divizii întregi de
armata era expus primejdiei arestarii. "În toamna anului 1953 Gheorghe
Hasu, Laurian Hasu si Ioan Chiujdea au coborât în sat si s-au ascuns în
sura la Constantin Vulcu. Securitatea a aflat ca niste fugari ar fi în sat si
a încercuit tot satul sa-i caute. Era noapte. Au sculat din somn multe
familii sa verifice daca partizanii s-au ascuns la unele dintre ele. Au
amplasat posturi de pânda în tot satul. M-am dus la cartofi în câmp cu
scopul de a afla modul de actiune al securistilor si totodata o solutie care
sa-i salveze pe protejatii mei din ghearele comunistilor. Patrulele de
securitate însotite de câini marsaluiau prin tot satul. M-am speriat pentru
ca nu întrezaream nici o sansa pentru cei trei. Atunci Gheorghe Hasu mi-a zis
ca ei sunt pregatiti pentru orice. Stateau în garda cu armele gata oricând
sa se apere. Pentru a nu da de banuit securistilor varul meu s-a dus în acea
zi la padure. Când s-a întors seara acasa cu carul cu lemne a venit la el
seful de post. În acel moment cei trei fugari se aflau în grajd si mâncau.
În câteva secunde i-am anuntat ca sunt în pericol si s-au retras imediat
în sura. Seful de post îl urmarise pe Constantin pentru ca îsi adusese
lemne din padure fara sa aiba bon. Tinând cont de informatia pe care le-am
dat-o, fugarii s-au strecurat cu mult curaj printre posturile securistilor,
prin apa si au parasit satul. Am stat cu frica pentru ei. M-am linistit pentru
ca nu am auzit împuscaturi, motiv care mi-a dat de înteles ca au scapat si
de aceasta data". Constantin Vulcu l-a ajutat si pe Andrei Hasu.
În
iarna anului 1952 Andrei Hasu s-a îmbolnavit si necesita tratament. A
coborât în sat. Cineva "binevoitor" l-a denuntat la securitate. A
stat un timp ascuns în scoala de unde cu sprijinul lui Constantin Vulcu a
plecat în Pojorta si apoi în Voivodeni unde a fost ajutat de un anume Cabuz.
A fost descoperit însa de comunisti si a fost împuscat. Andrei a fost tradat
de Galbincea din Sâmbata de Jos. Dupa ce a fost ucis, Andrei a fost legat pe
o scara si depus pe treptele scolii din Voivodeni pentru a-l vedea întreg
satul si astfel lumea sa se intimideze si sa nu-i mai apere pe partizani. Nici
la ora actuala nu se stie unde a fost dus cadavrul lui Andrei Hasu.
Întâlnirile lui Ioan Vulcu cu grupul din munti au continuat. "În
toamna anului 1954 m-am reîntâlnit cu ei. Erau sleiti de puteri. Mi-au spus
ca nu mai rezista si ca se pregatesc sa plece în Grecia. Îmi ziceau atunci ca daca vor fi prins i cumva, ultimul cartus va fi al lor si tot nu vor
divulga nimic. Anul urmator au fost prinsi. Din acel moment si eu am fost
urmarit chiar daca niciodata nu am dat de banuit securitatii ca as avea
legaturi cu luptatorii. Simteam ca oriunde merg eram urmarit. În 1957 am
primit o scrisoare de la sotia lui Ostacioae, de la Bucuresti, în care ma
anunta ca sotul ei a fost arestat. Am plecat la Bucuresti sa vad exact ce s-a
întâmplat. Ajuns acolo, primul lucru pe care l-am facut a fost sa iau
pistolul pe care-l ascunsese Gheorghe Ostacioae în casa si sa-l arunc în
Dâmbovita pentru a nu-i îngreuna situatia sotiei prietenului meu"
Constantin Vulcu a fost arestat la 1 mai 1957. Tot atunci a fost cautat si
Ioan Vulcu, dar fiind plecat cu cartofi în Regat sa-i vânda i-a fost
amânata arestarea. "În 8 mai 1957 un maior si doi ofiteri de la
securitatea din Fagaras m-au ridicat de acasa si m-au dus la sediul lor din
strada Inului. Aici m-au lasat sa astept doua ore dupa care m-au îmbarcat
într-o dubita si m-au dus la Securitatea din Brasov. Aici m-au dezbracat
complet pentru perchezitie si m-au trecut la un regim de anchete. Mi-au pus
ochelarii negri la ochi si mi-au spus sa cobor 11 scari. M-au bagat într-un
birou si m-au asezat pe un scaun care era cuit. Au urmat zile multe de ancheta
si tortura. Tot aici au fost adusi si cei trei luptatori din munti cu care eu
am colaborat si care vroiau sa ajunga în Grecia dar au fost tradati. La una
din anchete l-au adus pe Laurian Hasu pe care l-au întrebat daca ma cunoaste.
Acesta a raspuns:"Este Vulcu din Breaza". M-au închis singur în
celula 28. Dupa un timp mi-au bagat în celula pe unul Seremet Stanislav din
comuna Vadu Rosca din Basarabia. Acesta fiind turnator, încerca sa ma
convinga sa scriu pe hârtie daca am de comunicat ceva fugarilor ca el poate
sa trimita biletul afara din închisoare. Pe acest basarabean nu-l mai puteam
suporta. Comportamentul si caracterul lui completat de regimul dur practicat
de securisti, m-au determinat sa-i spun comandantului închisorii, un anume
Toth, sa-l scoata din celula mea ca daca nu îl omor. M-a mutat pe mine însa
în celula 26 unde era închis unul Belau Horia din Alba, caruia fratele îi
era fugit în Franta, povesteste Ioan Vulcu. Regimul dur de la Securitatea din
Brasov a continuat la penitenciarul din Sibiu unde a fost mutat Ioan Vulcu
în 30 iulie 1957
"Legati în catuse am fost transferati la închisoarea
din Sibiu. Împreuna cu mine au avut aceiasi soarta Constantin Vulcu, Ioan
Petrisor din Recea si Gheorghe Ostacioae. M-au aruncat la subsol, în celula
3. Era o camera de 1,5 metri pe 3 metri, cu ciment pe jos de care erau fixate
belciuge. Peretii erau stropiti cu sânge, iar ca mobilier exista un singur
pat. Celula era luminata artificial întrucât avea un singur gemulet cu
gratii. Acolo am stat 3-4 zile dupa care am fost mutat la etaj, singur, în
celula 16. Tot aici am avut parte de mai multe zile de izolator unde
conditiile au fost inumane si mult mai dure decât în celula".
În 10
august 1957 a urmat procesul care a fost judecat de Tribunalul Militar III
Cluj în deplasare la Sibiu. În acel lot au fost judecati Ioan Vulcu,
Constantin Vulcu, Gheorghe Ostacioae, Virgil Oancea si Ioan Mutiu, colonel
doctor militar din Sibiu. "Ne-au îmbracat în haine vargate si ne-au dus
în boxa. Mie mi-au dat ca avocat pe unul Gavoznea. A fost un magar. El n-a
facut aparare, a zis doar: sunt de acord cu instanta. N-am nimic de adaugat.
Judecator era Finichi Paul, iar acuzator public un evreu Tiron. Acesta a
pledat în felul urmator: sunt de acord cu încadrarea facuta, iar fapta este
proportionala cu încadrarea. Sunt multumit ca ultimele ramasite au fost
prinse", povesteste Ioan Vulcu. La acel pseudoproces sentintele au fost
urmatoarele: Ioan Vulcu si Gheorghe Ostacioae munca silnica pe viata;
Constantin Vulcu-25 ani de închisoare; Ioan Mutiu-20 de ani de închisoare,
iar Virgil Oancea-10 ani de detentie. Elena Vulcu, sotia lui Ioan Vulcu, care
a fost la proces la Sibiu îsi aminteste: "Era foarte slab. Am fost
avertizata sa nu vorbesc nimic cu sotul meu. Nici nu mi-au dat voie sa-i dau
pachetul cu mâncare pe care i l-am pregatit" Si pentru acest lot
pedeapsa a fost pentru: "crima de uneltire a securitatii interne si
externe a statului si constituire în bande în scop terorist".
Ioan
Vulcu a cerut recurs, dar raspunsul l-a primit abia dupa o luna si acesta era
respins, ramânând valabila pedeapsa data anterior. "Am fost întemnitat
în penitenciarul Sibiu în camera 19. Era o încapere de 6/5 41 m în care
eram 30 de persoane. Dormeam doi într-un pat. Mâncarea era o ciorba, apa
chioara, mamaliga muceda, iar dimineata o cafea si o bucata de pâine. De Sf.
Ioan am fost mutat la închisoarea Gherla, ne-au dus noaptea cu lanturi la
picioare. Împreuna cu mine mai erau Ostacioaie, Constantin Vulcu, Petrisor,
Moanta Stefan si Ioan Marin din Breaza. La Gherla ne-au despartit. Pe mine
m-au închis în celula 107 cu alte 30 de persoane. M-am nimerit sa dorm în
pat cu David Greavu din Lisa. Am fost hraniti insuficient si sufeream foarte
mult de frig. Datorita conditiilor m-am îmbolnavit. Lânga coloana am avut un
abces de natura TBC. Am fost mutat într-o camera de spital a închisorii unde
medicii Dumitru Stere si Gheorghe Cornea din Fagaras mi-au facut tratament si
punctii. M-am vindecat abia dupa un an si trei luni. Abcesul s-a datorat
bataii pe care o primeam. În fiecare zi de miercuri eram scosi la bataie. Pe
mine ma legau pe o banca si cu ciomegele ma loveau peste spate si în palme.
Apoi ma înveleau într-un cearceaf cu apa rece. A fost crunt. Acelasi regim
l-au suportat Mihai Voicu general de razboi si Gheorghe Cristescu procuror
general. Metodele de tortura ale comunistilor au revoltat în iarna 1958-1959
detinutii din mai multe celule. Acestia au recurs si ei la violenta. Cei din
celula 86 si-au blocat usa au rasturnat hornurile si obloanele. Alaturi de ei
au intrat în greva si alte celule. Pe noi cei din 85 ne-au amenintat cu arma
cu care au tras pe vizorul usii ranindu-ne. În timpul acelei revolte ne-au
tinut cu fata la pamânt în celula. A fost chemata Procuratura si
reprezentanti de la Bucuresti care i-a batut si torturat pe detinutii grevisti.
A curs mult sânge atunci. Fara motiv eram bagati si la izolator. Era o camera
foarte mica cu un pat de gratii. Primeam mâncare la 3 zile, în rest doar apa
calda, seara. Aveam voie doar noaptea sa ne întindem pe pat care nu avea
saltea si patura. Eu am stat sapte zile la izolator în decembrie. Eram doar
în pantaloni scurti. La Gherla cei mai duri gardieni au fost fratii Somlea si
comandantul Goiciu. Nu stiu de unde aveau acumulata atâta ura. Îmi amintesc
ca odata de Pasti în 1959 am primit drept hrana ciorba cu 16 boabe de arpacas,
turtoi iar dimineata 80 gr de pâine. În 1962 ne-au mai fost ameliorate
conditiile de detentie. Ne-a adunat comandantul într-o zi în club si ne-a
zis: "Depinde de voi eliberarea". Nu l-am crezut. Din capre râioase
nu ne-au scos niciodata. Unii dintre noi au cedat presiunilor.
În 1964 prin
martie, a venit unul de la Bucuresti si ne-a spus: "Cel care-si aude
numele sa-si faca bagajele". Din 100 de persoane câte eram în camera au
ramas 10 printre care si eu: Nicolae Alexandrescu, avocat din Bucurresti, Ion
Vulcanescu din Bucuresti, Ion Rosianu, Petru Novac din Berivoi, Petru Cârstea
din Fagaras. Pâna în 24 iunie 1964 am lucrat la fabrica de mobila din Gherla
dupa care m-am eliberat. Am fost asteptat de familie în gara" povesteste
cu lacrimi în ochi Ioan Vulcu. Acasa i-a fost confiscata toata averea:
pamântul, carul, animalele, hainele, lemne si toate bunurile. Sotia lui Ioan
Vulcu, Elena, a recuperat o parte din bunuri platindu-le în urma unui proces
care a avut loc în 1957 la Fagaras. Venind acasa Ioan Vulcu si-a deschis un
atelier de tâmplarie în care confectiona ambalaje pentru Uzina nr.2 Brasov.
A încercat sa-si recupereze pamântul confiscat, dar nu a reusit nici macar
dupa revolutie. Dupa 1965 Securitatea a revenit acasa la Ioan Vulcu pentru a-l
determina sa devina informator. Cu toate insistentele comunistilor a refuzat.
Nu dupa mult timp a fost chemat la Securitatea din Fagaras de catre maiorul
Zilceag pentru acelasi motiv. A refuzat din nou, motiv pentru care a fost
supravegheat de militie. În 1985 a fost rechemat la Securitate în Fagaras.
"Era acolo un civil si maiorul Zilceag. Mi-au promis bilete la bai daca
accept sa fiu informatorul lor. Pentru ca am refuzat din nou au început sa ma
înjure si sa ma ameninte. Ce mi-a atras atentia în acea camera era un tablou
mare cu fata spre perete. M-au lasat singur acolo timp de doua ore dupa care
mi-au dat drumul acasa" povesteste Ioan Vulcu.
În continuare familia
Vulcu a fost persecutata de comunisti. Fiica acestuia relateaza:
"Date
fiind evenimetele din acea perioada am suferit alaturi de parintii mei. Am
ramas de mica doar cu mama. Copilaria mi-a fost un calvar, de fapt nici n-am
stiut ce este copilaria. Am muncit si suferit alaturi de mama când tata nu
stiam unde era si 43 daca-l vom mai vedea vreodata. Nu doresc la nimeni raul
pe care ni l-au facut noua comunistii".
De la ultima întâlnire cu
securitatea la sediul din strada Inului, Ioan Vulcu s-a îmbolnavit. Timp de 6
ani a stat prin spitale si la Institutul National de geriatrie din Bucuresti
dupa care s-a pensionat. Este bolnav de parkinson. Primeste pensie de fost
detinut politic si pensie sociala pentru cei 11 ani de vechime în munca.
Traieste în Breaza alaturi de sotie si de familia fiicei sale care este
învatatoare în sat.
Capitolul VI
Marturiile sotiei lui Gheorghe Hasu,
luptator în rezistenta anticomunista
Motto:
"Pamântul este o scena pe
care omul apare, îsi joaca rolul vietii si apoi dispare" Gheorghe Hasu
Instaurarea comunismului trebuia sa aiba sorti de izbânda si de aceea adeptii
ciumei rosii aplicau metode dure, inumane care întreceau limitele gândirii
omenesti. Comunistii aveau deviza:"Nu trebuie permis nici unui reactionar
sa închida calea PCR. Trebuie sa luati masurile necesare pentru extinderea
propagandei, asa cum a fost decisa de PCR". Astfel, ei subjugau si
terorizau locuitorii din toata tara si mai ales pe cei care traiau în zonele
unde au fost organizate grupari anticomuniste. Localitatile din apropierea
Muntilor Fagaras au fost supravegheate si controlate zi si noapte de organele
securitatii între anii 1948-1956, pentru a "stârpi cuibul de banditi",
cum denumeau ei grupul de rezistenta ascuns în munti. Partizanii aveau
misiunea de a 44 salva tara româneasca de înrobire si de veninul Kremlinului,
acel bastion al crimei dirijate. Multi dintre luptatori au fost doborâti de
gloantele tradatorilor ajunsi în slujba secerii si a ciocanului. Gheorghe
Hasu (în unele acte apare Hasiu) din Pojorta, poreclit Ghita Rucareanului,
provenea dintr-o familie cu 5 copii. El a ramas la casa parinteasca pentru a
lucra pamântul, fiind priceput si la construirea de acoperise de case si suri.
S-a alaturat luptatorilor din munti în 1949, dar legaturi cu ei a avut cu
câtiva ani înainte. În 1954, când comunistii fortau taranii sa se înscrie
în CAP, Gheorghe Hasu si Brâncoveanu s-au prezentat în Vistea de Jos
exprimându-si dorinta de a se înscrie si ei. În loc sa iscaleasca
registrele trepadusilor, ei au scos pistoalele si le-au luat registrele,
pelerinele si armele. Gestul celor doi a impresionat satenii din Vistea de Jos
si în acelasi timp i-au determinat pe activisti sa renunte o buna perioada de
timp la actul de întovarasire. Gheorghe Hasu a luptat si în al doilea razboi
mondial, în 26 aprilie 1943 fiind împuscat în umar. A fost decorat atunci
de Ministerul Apararii Nationale cu medalia "Barbatie si Credinta cu
spade clasa a II-a". Distinctia primita nu i-a folosit în viitor nici
lui si nici familiei sale.
În 1947 Gheorghe Hasu s-a casatorit cu Eugenia
Comaniciu din Ludisor, care avea mai putin de 18 ani. În urma casatoriei lor
au rezultat doi copii: Violeta, nascuta în 1948 si Ioan nascut doi ani mai
târziu. De la plecarea în munti si pâna la arestarea sa Gheorghe Hasu venea
sporadic la familia sa pentru a-si vedea tânara sotie si pe cei doi
copii."Când s-a nascut Ionut, Ghita a venit acasa. Era duminica
dimineata, eu alaptam copilul, iar fetita dormea. Violeta s-a trezit si i-a
zis:"Cunca-te, tata cunca-te", Au venit securistii cu o duba neagra.
Mama a întârziat intrarea lor în casa, spunându-le ca Ghita este în sura.
Securistii au început sa traga cu mitralierele înspre sura, timp în care
Ghita si-a strâns ceva haine, ranita si pusca si a fugit prin gradina. S-a
ascuns la familia Peptea din Iasi( familia în care a intrat Violeta prin
casatorie). Nu l-au prins. Pentru a se razbuna, securistii mi-au smuls mie
copilul de la piept si m-au lovit, spunând: unde ai ascuns banditul, catea?
Împreuna cu parintii si cu fratele meu am fost dusi la Securitate în
Fagaras, la casa lui Giurca, unde am fost batuti groaznic. Ne-au dat drumul
abia peste câteva zile. Ma rugam de ei:"Lasati-ma sa ma duc la copil,
credeti-ma nu stiu unde poate fi sotul meu, sau aduceti-mi copilul aici sa-l
alaptez ca altfel îmi moare. Îmi spuneau: "un pui de bandit poate sa si
moara". Le spuneam:" Omorâti-ma si pe mine ca sa se termine odata"
povesteste sotia lui Gheorghe Hasu. Întreg satul Pojorta traia sub teroare.
Duba neagra si masini ale armatei înconjurau localitatea zi si noapte pentru
a-i prinde pe partizanii din munti. Familile lor erau supravegheate si batute.
"Ne urmareau peste tot, se instalau deseori în casa pentru a-l prinde pe
Ghita. Am suportat multa bataie, ma loveau cu palmele, pumnii si picioarele,
fara mila" spun satenii. Pentru Eugenia Hasu chinurile au luat amploare
în 1950. În luna mai Securitatea a fortat-o sa divorteze de sotul ei. I-au
declansat procesul de divort în speranta ca Gheorghe Hasu se va prezenta la
tribunal si va putea fi arestat. Totodata au silit-o pe tânara sotie sa
anunte în ziarul local procesul de divort. "A fost crunt. Îmi spuneau:
De ce nu vrei sa divortezi? Mai speri sa vina acasa? N-o sa mai fi niciodata
cu el. M-am trezit divortata, iar în 28 octombrie 1950 am primit sentinta
Judecatoriei Mixte Fagaras, sediul Voila, prin care Ghita nu mai era sotul meu,
iar eu ma numeam din nou Comaniciu", a spus cu amaraciune Eugenia . De
atunci Eugenia si cei doi copii ai ei s-au mutat la parintii ei în Ludisor.
Pâna la arestarea lui Gheorghe Hasu întreaga familie a fost tracasata si
batuta. "Stam izolati în curte zile în sir pentru ca nu ne permiteau sa
iesim din sat. Comunicam doar cu o vecina prin semne. Aceasta mergea la
preotul satului sa traga clopotele si sa faca slujbe pentru noi. De atunci mi
s-a împietrit sufletul si mi-am încrâncenat trupul, astfel încât nici o
suferinta nu se mai leaga de mine, dar si nici o bucurie" a adaugat
Eugenia. În sate existau informatori care denuntau miscarile luptatorilor si
legaturile lor cu familile sau satenii care îi sprijineau. Astfel au fost
arestate familile si rudele celor din munti. "M-am dus într-o dimineata
sa dau mâncare la animale. Usa grajdiului era întredeschisa. Mi-am dat
seama ca era cineva înauntru. Un barbat mi-a zis: Nu tipa, sunt un om bun.
Sunt Grovu. Sa nu spui la nimeni ca sunt aici, ca daca vei zice, e de rau. Eu
plec acum prin gradina. Atât mi-a vorbit. Nu stiam cine este, nu era din sat
dar s-a recomandat drept Grovu. Mi-a fost clar ca respectivul nu era pentru
prima data în curtea noastra sa ne urmareasca" a mai spus femeia. În
1957 a avut loc procesul de la Sibiu pentru partizanii din munti. Gheorghe
Hasu a fost condamnat la moarte, prin împuscare, pentru crima de uneltire
împotriva securitatii interne si externe a RPR. Eugenia a mers de câteva ori
la Sibiu cu speranta ca va reusi sa-si vada sotul. Dar nu a fost asa. A trait
de atunci cu nadejdea ca va veni odata ziua când se vor reîntâlni. Nu s-a
mai recasatorit niciodata si si-a crescut singura copiii. În 1964 parintii
luptatorului au primit un pachet care continea lucrurile lui Gheorghe Hasu.
Era o noua înscenare. "Era o traistuta din matase de culoare verde si un
pantalon kaki" îsi aminteste Violeta, fiica luptatorului. Persoana care
le-a dat pachetul a spus:"Acestea sunt lucrurile lui, el a murit".
Dar în continuare familia lui Gheorghe Hasu trebuia sa-si ascunda apartenenta.
Eugenia Comaniciu a lucrat în CAP, unde era supravegheata în mod special. La
Fagaras nu a reusit sa-si gaseasca un loc de munca, pentru ca era fosta sotie
a "banditului". A lucrat câtva timp la Brasov ca servitoare, unde a
reusit sa obtina o viza de flotant cu scopul de a i se pierde urma. Cu greu a
revenit la Fagaras, unde a lucrat ca factor postal. Peste tot era sfatuita sa
nu spuna cine este pentru a nu avea probleme cu Securitatea. Aceeasi situatie
au întâmpinat-o si cei doi copii. Abia dupa evenimentele din decembrie 1989
familia a intrat în posesia documentelor care certificau situatia lui
Gheorghe Hasu. Primaria comunei Lisa a eliberat în 28 ianuarie 1991 o
adeverinta pe numele Gheorghe Hasu care stipula: "decedat, act de deces
nr. 36 din 23 decembrie 1964, înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava
si comunicat cu adresa nr. 353 din 26 decembrie 1965". Sentinta
procesului de la Sibiu, în urma caruia a fost împuscat Gheorghe Hasu, a fost
primita dupa multe interventii, tot dupa decembrie 1989. În perioada 1990 -
1995 Eugenia Comaniciu 47 a încercat sa-si obtina drepturile ce-i reveneau
dupa atâtia ani de suferinta, dar a întâmpinat numai refuzuri. "nu m-a
ajutat nimeni, nici macar cei care ar fi putut sa o faca. M-am convins ca cei
ce au ramas în viata îsi bat joc de cei care au murit. Drumuri, bani, stres
pentru aprobarea dosarelor. Nu cer mila, ci o reabilitare morala pentru noi
cei care am suferit. Nu este cinstit în fata lui Dumnezeu sa culeaga laurii
persoane care nu merita", a afirmat femeia. Chiar daca Eugenia Comaniciu
este îndreptatita sa primeasca pensie ca vaduva de veteran de razboi si
pensie de detinut politic, cererea i-a fost aprobata dupa multe interventii
când a obtinut doar o indemnizatie luanra de 10.000 lei începând cu anul
1995. Procesele prin care a trecut timp de 5 ani respectiv între 1990 si 1995
i-au conferit dreptul de persecutat politic, lucru ce nu a fost luat în seama
de Directia Muncii si Protectiei Sociale, de Asociatia Fostilor Detinuti
Politici si de Asociatia Veteranilor de Razboi. Chiar si în reportajul "Memorialul
Durerii", Eugenia Comaniciu a fost marginalizata în favoarea unor
persoane care nu meritau mentionate. Privind acest serial Eugenia Comaniciu se
întreba cu amaraciune :"Oare pe cine deranja declaratia unei femei care
a suferit? Au fost mai importante afirmatiile unor persoane care au avut
partial tangenta cu aceste evenimente decât cele ale unei vaduve chinuite?
Totul mi-a lasat un gust amar".
Capitolul VII
Dezvaluirile lui Ioan Metea
din Ileni, fratele eroului Victor Metea împuscat de regimul comunist
Motto:
Suferinta si jertfa, neavând consitenta materiala, nu pot fi judecate nici
rational, nici pretuite economic, întocmai ca Absolutul din care s-au
desprins si în care s-au întors. Ele se simt cu ratiunea inimii, se cânta în psalmi si trec în eternitate.
Virgil Mateias
Anii premergatori
instaurarii comunismului au însemnat suferinta, jertfa si lupta. Ideea
înfiripata de legionari, o mare credinta si dreptate, s-a întiparit si s-a
sedimentat cu putere la generatii întregi care au prezentat o adversitate
fata de opresiune si nedreptate. Cu aceasta zestre oamenii nu cereau decât
legi drepte, libertate, ridicându-se împotriva salbaticei prigoane a unor
asa-zisi conducatori, care nu doreau decât sa-si apere averile, pozitiile si
puterea prin orice mijloace. Pentru înlaturarea minciunii si a oprimarii era
necesara lupta dusa pâna la moarte. Suferinta si durerea au adus mari de
lacrimi. Tara Fagarasului a reusit sa semene teama si neîncredere în
rândurile comunistilor. "Deseori veneau în sat si câte 250 de persoane
sa urmareasca sau sa supravegheze. Erau ca ciupercile dupa ploaie. Rareori
întâlneai între ei un om cu suflet", spun satenii din Ileni. Ioan
Metea, din Ileni, acum pensionar îsi aminteste cu amaraciune de perioada
prigoanei comuniste. Întreaga sa familie a trait un cosmar. Tatal sau, Victor
S. Metea si fratele sau, Victor Metea, au luptat pâna la sacrificiul suprem
împotriva minciunii si a nedreptatii. Fiind o familie de oameni cinstiti,
gospodari si înstariti au suportat cu greu perioada cotelor catre stat fiind
considerati chiaburi. În 10 mai 1948 Securitatea a venit sa-i aresteze pe
Victor si pe tatal sau. Victor Metea era student în anul I la Sibiu. Atunci a
fost primul esec al Securitatii în Ileni pentru ca cei doi au fugit. Timp de
doi ani tatal a stat ascuns în sat, iar studentul a fugit în munti
alaturându-se grupului deja format. De atunci a început teroarea pentru
restul familiei Metea. Pe Ioan l-au dus în repetate rânduri la Securitate
în Fagaras si în Sibiu unde era supus la anchete însotite de tortura câte
o saptamâna, doua, o luna sau chiar sase luni. Acest regim dur l-a determinat
pe Victor Metea, tatal, sa se predea comunistilor. El a fost aspru pedepsit,
fiind trimis si la Canal unde a stat doi ani pâna în 1952. În acest rastimp
sotia sa, Virginia Metea a fost arestata. "Era batuta cu bestialitate. O
fortau sa stea cu capul pe masa si o bateau cu coada maturii pe tot corpul",
relateaza Doina, sotia lui Ioan Metea. Timp de doua saptamâni, în 1949, Ioan
Metea si mama sa nu au avut voie sa paraseasca nici curtea, nici casa si erau
pazitii zi si noapte de Securitate. "Aveam la poarta doi castani. Noaptea
eram urmariti din acei castani de catre securisti, iar în timpul zilei
acestia ne urmareau din casele vecinilor", îsi aminteste Ioan Metea. Cu
toata supravegherea, familia Metea a pastrat legaturile cu Victor. Comunicau
prin bilete pe care le lasau în locuri stabilite de comun acord. Virginia
mama lor, era cea care ducea corespondenta si cele necesare lui Victor în
munti. Pentru faptul ca si-a ajutat fiul a fost batuta.
Ioan Metea a fost
arestat de 18 ori. Niciodata nu a avut loc vreun proces sau vreo condamnare.
La Sibiu a fost retinut din septemrbie 1951 pâna în martie 1952. "Eram
închis într-o celula mica fara lumina. Mai era cu mine un cioban, Dumitru
Oprean. N-am reusit niciodata sa-i vad fata. L-am vazut cum arata abia la
nunta mea în 1956.
În celula aveam câte un prici din scândura si atât.
Era frig si umezeala. Când ne descaltam, sobolanii ne rodeau bocancii. A fost
cumplit în celula de la Sibiu. Nu au gasit motiv sa ma judece. La anchete
îmi cereau sa le spun unde este Victor. Am fost anchetat acolo de capitanul
Mezei. Cu mine acesta s-a dovedit a fi totusi corect. Mi-a promis ca ma duce
sa-l vad pe tatal meu pe care-l adusese de curând de la Canal. N-a reusit sa
ne aranjeze întâlnirea pentru ca în aceea seara tatal meu a fost eliberat,
iar în ziua urmatoare mi-au dat si mie drumul acasa", povesteste Ioan
Metea. Tot din celula din Sibiu Ioan Metea îsi aduce aminte despre
comportamentul unui colonel foarte dur al carui nume nu l-a retinut însa:
"Se îmbraca în halat alb, ca un medic si la anchete avea un bisturiu cu
care ma ameninta ca ma castreaza daca nu-i dau informatii despre fratele meu".
Crunte pentru Ioan Metea au fost si anchetele la care a fost supus la
Securitatea din Fagaras. Era dus la casa lui Giurca de cele mai multe ori de
un anume Zagan, care raspundea de toate cercetarile si urmaririle din Tara
Fagarasului. "Zagan aparea la Ileni si nu numai, într-o masina de tip
IMS. Era de o duritate si salbaticie fara limite. La fel ca si el mai era
unul Stoica fara o mâna. Metoda lui de tortura era curentul electric. Îmi
lega mâinile sau picioarele la firele unui magnetou electric si rotea de
manivela pâna îmi epuiza toate puterile. Pe lânga acest sistem de tortura
mai folosea bataia la talpi, dupa ce îmi lega mâinile si picioarele peste un
lemn sau ma acoperea cu blana si ma lovea cu barosul. Înduram toate acestea
cu speranta ca dreptatea va triumfa într-un final", a mai adaugat Ioan
Metea. Metea îsi mai minteste numele altor anchetatori de la Fagaras: Stoica
(tiganul), Ghetea, Voinicescu, Voinea, un tigan poreclit Ursarul, Oncescu,
Balea si Bunica. Între anii 1953 - 1956 Ioan Metea a fost luat în armata.
Pentru ca provenea dintr-o familie de partizani i-a fost interzis sa
paraseasca garnizoana. Sase luni a facut armata la Tg. Mures, dar si acolo a
fost supus anchetelor, apoi alte sase luni la Malnas (Tusnad Bai) si înca doi
ani la Brasov. Pâna la arestarea fratelui sau el a fost persecutat
încontinuu. Ioan Metea a abandonat liceul în anul II tot din cauza
Securitatii. Tatal sau, Victor Metea, din 1952 si pâna în 1958 a fost
anchetat si torturat. În august 1958, Tribunalul Militar Cluj în deplasare
la Brasov i-a înscenat un proces cu martori falsi în urma caruia a fost
condamnat la 25 de ani închisoare. Odata cu el au mai fost judecati si
cumnatii sai din Sinca Veche, Traian si Gheorghe Popione. "Nici nu stim
unde a fost închis. În 20 februarie 1962 mama, mea Virginia Metea, a primit
de la penitenciarul din Botosani o adresa cu urmatorul continut: Va trimitem
urmatoarele efecte ramase în unitatea noastra de la detinutul Mitiea S.
Victor: una scurta stofa neagra, una pantalon kaki IV. Terminat" spune
Ioan Metea. Certificatul de deces l-au scos abia în iunie 1986 de la Botosani.
În acest act era stipulat ca Victor S. Metea a decedat în 5 ianuarie 1962.
Victor Metea fiul, a fost arestat în urma unei însecenari facute de
Securitate cu ajutorul lui Nicolescu, omul de legatura al refugiatiilor din
munti care avea misiunea sa-i scoata din tara si sa-i duca în Grecia. Victor
urma sa plece în grup cu Gheorghe Hasu si Ioan Chiujdea. Ei au fost însa
arestati la Bucuresti în vara nului 1955. Procesul lor a avut loc la Sibiu
unde au fost judecati de Tribunalul Militar III Cluj în deplasare la Sibiu
în 15 iulie 1957. Sentinta a fost condamnare la moarte prin împuscare si a
fost pusa în practica în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1957 dupa cum
sustine Olimpiu Borzea din Vistea de Jos. Actul de deces eliberat de Consiliul
Popular Jilava stipuleaza însa ca data a decesului 21 aprilie 1958, actul
fiind eliberat în 22 februarie 1986. Dupa executarea sentintei au încetat
persecutiile, bataia, anchetele si tortura pentru familia Metea. În 8 iulie
1956, Ioan Metea se casatoreste cu Doina Pop din Râusor. Sotia provenea tot
dintr-o familie care a fost supusa ororilor regimului comunist. Tatal ei,
Gheorghe Pop, fiind timp de trei luni primar legionar, a fost întemnitat 12
ani si a avut domiciliul fortat fara însa sa existe un proces. Cei doi îsi
uneau necazurile si suferintele. În decembrie 1958, comunistii au sechestrat
familiei Metea toata averea: casa, mobilierul, caii, porcii, pamântul,
uneltele agricole, batoza, tractorul, pe care le-au pus în vânzare. Cu
întelegerea unor sateni, familia a reusit sa recupereze o parte a acestor
bunuri. Casa lor a fost transformata de comunisti în locuinta de oaspeti
pentru perioada colectivizarii. Abia în mai 1971, familia Metea a reusit
sa-si dobândeasca din nou casa. Obiectele din aur mostenirile de familie, nu
le-au mai fost înapoiate. Între anii 1962 - 1967, Ioan Metea s-a angajat ca
lacatus montor la Uzina Vulcan Bucuresti. Din 1967 el a revenit acasa si a
lucrat la Combinatul din Fagaras de unde s-a pensionat în 1990. Sotia sa,
Doina, l-a urmat peste tot unde acesta a lucrat. Virginia Metea, mama, a
decedat în 1981, ducând cu ea în mormânt o serie de secrete privind
Rezistenta Anticomunista din Tara Fagarasului. Familia Ioan si Doina Metea
traieste în casa din Ileni care adaposteste suferinta anilor de teroare si
prigoana comunista. Pensionar fiind îsi îngrijesc gospodaria facuta dupa
gustului omului cinstit si harnic.
I.
G. Ogoranu, Lucia Baki