Ivor Benson

Ivor Benson a fost, ca si Douglas Reed, jurnalist britanic participant la evenimentele care au trasat caracterul si destinele secolului nostru. A scris pentru ziarele The Daily Express si The Daily Telegraph din Londra si The Rand Daily Mail din Johannesburg, Africa de Sud, iar din 1964 pânã în 1966 a fost consilierul în probleme de informatii al Primului Ministru Ian Smith al Rhodeziei (astãzi Zimbabwe). Astfel a fost observator direct si imediat al actiunii de distrugere a civilizatiei si economiei continentelor din emisfera sudicã.
Cartea pe care o rezumãm aici, The Zionist Factor (Factorul Sionist), nu este o analizã istoricã continuã ci o serie de discutii ale diferitelor aspecte ale ofensivei dirijate împotriva crestinismului si a civilizatiei sale. Unele au apãrut sub formã de articole în revista lunarã a autorului Behind the News (În dosul stirilor) publicatã în Africa de Sud. Subtitlul cãrtii este "Influenta iudaicã asupra istoriei secolului 20".
Publicatã pentru prima datã în 1986 si apoi cu adãugiri în 1992, aceastã carte continuã analiza fãcutã de Douglas Reed în monumentala sa Controversa Sionului cu fapte petrecute dupã scrierea acelei cãrti, care se opreste în 1956.

INTRODUCERE

Iatã ce scriu profesorii evrei de istorie de la universitãtile occidentale: Profesor Hannah Arendt zice: "Azi se simte mai mult ca oricând nevoia de a studia impartial si veridic istoria evreilor. Directiile politice ale secolului 20 au plasat evreii în centrul furtunii evenimentelor ... problema evreiascã si antisemitismul ...au devenit catalizatorii ... unui rãzboi mondial de o ferocitate nemaiîntâlnitã" (The Origins of Totalitarianism, p. xiv). Iar Profesor Henry L. Feingold de la Universitatea de Stat din New York zice: "Prezenta evreilor ... face ca cercetarea istoricã modernã sã n-aibã succes si sã nu-si poatã aplica metodele." Cu alte cuvinte: e voie sã studiezi istoria dar sã nu cumva sã studiezi participarea evreilor la evenimente.
Autorul însã se concentreazã nu asupra prezentei evreilor ci a sionismului ca factor politic al secolului, cãci în acest secol religia iudaicã a fost înlocuitã aproape total de pofta de suprematie mondialã ca liant care cimenteazã unitatea de actiune si exclusivismul cu care evreii preiau puterea si averile din mâna restului oamenilor.
Autorul declarã cã nu are sentimente ostile evreilor, ci doreste sã-i vadã exact ca pe ceilalti oameni, trãind exact ca ceilalti oameni si împreunã cu ceilalti oameni, înfrãtiti cu ei; cãci asimilarea evreilor nu a fost niciodatã dificilã pentru nici un popor gazdã, fiind evreii din punct de vedere rasial exact ca ceilalti oameni care populeazã Europa si America de Nord. Sionistii însã îi acuzã de antisemitism pe cei care le întind mâna evreilor si vor sã se înfrãteascã cu ei. A acuza de antisemitism pe cineva care doreste sã-i vadã pe evrei înfrãtiti cu restul populatiei si asimilati de natiunea în care au pãtruns înseamnã a perverti adevãrul.
Conducãtorii sionismului reactioneazã cu furie dezlãntuitã si cu spaimã când îi vãd pe ne-evrei dornici sã asimileze evreii; iar ne-evreii reactioneazã si ei negativ când vãd în mijlocul lor un grup compact care formeazã un corp strãin în structura socialã si refuzã cu superioritate sã respecte normele de moralã si comportare ale acelei structuri sociale. Dar, dacã prezenta acestui grup compact dusmãnos normelor de moralã si comportare a dus la prãbusirea civilizatiei occidentale, de vinã nu este atât grupul compact care a luptat pentru distrugerea civilizatiei occidentale, de vinã sunt popoarele occidentale care au permis sã se creeze în societatea lor conditii de insalubritate moralã si politicã în care a putut înflori un germene ostil care a reusit sã le distrugã civilizatia. Cu alte cuvinte: suprematia sionismului în occident nu e cauza ci simptomul prãbusirii occidentului.

CAPITOLUL 1:
SHAKESPEARE SI LEGEA DREPTÃTII

Piesa lui Shakespeare Negutãtorul din Venetia (interzisã pe scenele din occident) clarificã cu uimitoare precizie si veridicitate problema sionismului, simplificând rapoartele complexe dintre oameni pentru a da o viziune mai netã. Dar desi în piesã opozitia dintre iudaism si crestinism este simplificatã pânã la schematizare (cãci în realitate crestinii nu sunt nici ei total altruisti si fiecare negutãtor cautã sã obtinã profit), esenta conflictului este veridic portretizatã în piesã si este la fel de actualã acum ca în 1598, când a fost scrisã.
Piesa prezintã douã temeri care umbreau orizontul pe vremea lui Shakespeare exact ca si-acum: amenintarea din partea grupului compact strãin care refuzã sã se asimileze si sã respecte normele societãtii si amenintarea din partea cãmãtãriei care duce la falimentul total al natiunii. Cu privire la resentimentul fatã de acest grup strãin, una dintre principalele surse din care se inspira Shakespeare, Istoria Angliei de Raphael Holinshed, descrie cum pe vremea lui Richard I clasele de jos s-au rãsculat si-au atacat casele si prãvãliile evreilor, iar regele Richard I a intervenit imediat cu armata ca sã suprime revolta si sã salveze evreii din mâinile populatiei exasperate. Despre cãmãtãrie, alte surse probabile ale lui Shakespeare au fost Discursul despre Cãmãtãrie de Thomas Wilson si scrierile lui Francis Bacon. Shakespeare însã aratã oameni vii în actiune si prezintã sentimentele lui Shylock cu sinceritate si milã. Plângându-se de "antisemitismul" negutãtorului crestin, Shylock zice: "adesea mi-ai reprosat cã sunt cãmãtar. Eu am rãbdat cãci suferinta e soarta alor mei. Mi-ai zis necredincios si câine ... pentru cã fac ce vreau cu averea mea. ... Si-acum îmi ceri bani cu împrumut?" Antonio însã stie cã orice crestin care împrumutã de la Shylock are de-a face cu aceeasi cãmãtãrie indiferent dacã conversatia dintre ei este politicoasã sau dusmãnoasã si rãspunde: "Nu-ti cer sã-mi împrumuti ca unui prieten, cãci între prieteni nu se practicã cãmãtãria". El nu-si face iluzii cu privire la ce soartã va avea dacã nu poate restitui banii la termenul prescris, când Shylock va veni sã-si ia gajul, kilogramul de carne vie din trupul lui. Când Shylock aude cã vasele lui Antonio s-au scufundat si Antonio e ruinat, el declarã imediat cã va cere kilogramul de carne ce i se cuvine si alege inima lui Antonio, "cãci", zice el, "dacã dispare el din Venetia eu pot face orice fel de negot vreau." Întrebat la ce-i foloseste inima lui Antonio smulsã din pieptul acestuia, el rãspunde: "Sã fac momealã pentru undite." Ca apoi imediat sã tinã un discurs patetic: "N-are evreul ochi? N-are evreul mâini, organe, membre, simturi, sentimente si pasiuni? Nu se hrãneste cu aceeasi hranã, e rãnit de aceleasi arme, e doborât de aceleasi boli, se vindecã cu aceleasi mijloace, se încãlzeste si tremurã în aceeasi varã si-n aceeasi iarnã ca si un crestin? Dacã ne tai, nu sângerãm? Dacã ne gâdili, nu râdem? Dacã ne otrãvesti, nu murim? Si dacã ne faci vreun rãu, sã nu ne rãzbunãm? Dacã suntem la fel în toate, sã vã semãnãm si-n asta. Cãci dacã un evreu face rãu unui crestin, unde e umilinta crestinului? El se rãzbunã. Dacã un crestin face rãu unui evreu, cum sã rabde evreul, dupã exemplul crestinului? Tot prin rãzbunare! Dacã mã înveti rãu, am sã fac rãu, dar mai mult, am sã-mi întrec maestrul." Cu puterea geniului sãu Shakespeare a pãtruns în mentalitatea evreului care se vede justificat moral în asasinarea victimei sale. Victor Hugo analizând actiunea lui Shylock care se duce imediat la sinagogã dupã ce ia hotãrârea sã-l ucidã pe Antonio zice cã Shylock concepe ura lui ucigasã împotriva crestinilor ca un act religios, o actiune sacerdotalã. Astfel, în Negutãtorul din Venetia conflictul nu e între doi negutãtori ci între douã societãti, între douã sisteme etice, fiecare din ele cu propriile sale concepte de bine si rãu si cu propria sa idee despre onoare. Când prietenul cheltuitor al lui Antonio nu numai cã nu-i restituie împrumutul dar îi cere un nou împrumut, Antonio i-l dã fãrã nici o dobândã si fãrã nici un gaj; la fel, când Shylock vrea sã-i împrumute bani lui Antonio (cerând drept gaj kilogramul de carne din trupul lui) el nu are banii, dar e sigur cã un alt evreu bogat îi va avansa aceastã sumã fãrã nici o rezervã. Acest lucru dãinuieste si astãzi între evrei ca între nimeni altcineva: în occident evreii nu-si rezolvã disputele în curtile judecãtoresti ale ne-evreilor si extrem de rar îi vezi pe pozitii adverse în public.
Shakespeare a identificat esenta conflictului dintre evrei si natiunile-gazdã: aceste natiuni n-au obiectat niciodatã la prezenta evreilor pe motive de rasã, ci totdeauna pe motive de comportare eticã. Cãci Shakespeare o cãsãtoreste pe fiica lui Shylock, evreica Jessica, cu prietenul intim al lui Antonio; iar servitorul crestin al lui Shylock i se adreseazã cu "frumoasã pãgânã, cea mai dragã evreicã." Si cronicile contemporane aratã cã clasele de jos care vedeau de la parter reprezentatia piesei o aplaudau pe Jessica si rolul Jessicãi era unul din rolurile favorite ale piesei. Portia are încredere si-i dã Jessicãi si sotului ei putere deplinã pe proprietatea ei când e plecatã. Iar faptul cã drept pedeapsã pentru încercarea de asasinat împotriva lui Antonio i se cere lui Shylock sã se crestineze si sã devinã ca ceilalti venetieni aratã cât de dispusi erau contemporanii lui Shakespeare sã-i primeascã pe evrei între ei si sã-i asimileze.
Dacã baza juridicã a piesei este fantasticã (nici o lege nu permite cetãteanului sã garanteze un contract comercial cu pierderea vietii), analiza raportului dintre lege si dreptate este magistralã si multi juristi au fost uimiti cum un laic într-ale legislatiei ca Shakespeare a putut pãtrunde atât de incisiv esenta acestui raport. De timpuriu era stiut în Anglia cã legea nu rezolvã întotdeauna dupã dreptate; de aceea de timpuriu oamenii pe care-i nedreptãtea legea se adresau regelui cerând dreptate, iar acesta dãdea cazul cancelarului spre cercetare. De aici s-a nãscut un sistem juridic paralel, curtea cancelarului, care cu trecerea secolelor s-a sclerozat din ce în ce mai mult si a devenit o osaturã care nu se mai baza pe dreptate ci pe scripte, ca toate celelalte.
Shylock si Antonio deschid discutia despre ce e drept si ce e legal din primul act; Antonio declarã cã el nu dã cu împrumut pe camãtã, iar Shylock îi rãspunde cu povestea lui Iacob. Acesta s-a înteles cu socrul sãu sã fie plãtit cu miei ce se vor naste bãltati, cãci socrul sãu stia cã din turme separate pe culori nu vor iesi multi miei bãltati; dar Iacob printr-o smecherie pe care socrul sãu nu o cunostea a determinat sã se nascã miei bãltati din pãrinti de aceeasi culoare si astfel l-a jefuit pe socrul sãu în mod legal "si a prosperat si a fost binecuvântat", zice Shylock. Povestea aceasta explicã esenta dramei: o actiune ostilã de jefuire a adversarului e legalã dar inechitabilã; o daunã nepedepsitã de lege violeazã morala. Legalitatea fãrã moralã este noua formã de rãzboi în care violenta nu mai e fizicã ci moralã si rãmâne nepedepsitã. Actiunea legii în pofida moralei este subiectul ultimului act al Negutãtorului din Venetia. Ducele nu poate sã-l opreascã pe Shylock de la a smulge inima din pieptul lui Antonio, cãci contractul legal îi dã lui Shylock puterea s-o facã. De aceea Portia nu atacã legalitatea uciderii victimei ci face apel la echitate în faimosul monolog: "Indurarea nu se mãsoarã, ci cade ca ploaia dragã din cer pe plaiul dedesubt. E binecuvântatã de douã ori, de cel ce-o dã si de cel ce-o primeste. E atributul însusi al Dumnezeirii; si puterea lumeascã se-apropie cel mai mult de Dumnezeire când îndurarea îndulceste dreptatea. De aceea, evreule, desi invoci dreptul tãu, gândeste-te: dac-ar fi sã se facã dreptate, nici unul dintre noi n-ar fi crutat. Ne rugãm cu totii de îndurare si ruga noastrã ne învatã sã fim îndurãtori." Portia vorbeste de "îndurare"; în secolele ulterioare conceptul de echitate e descris prin termeni ca "echitabil", "drept", "cinstit", "loial", "onoare" si asa mai departe. Shylock argumenteazã cã dacã se stirbeste baza juridicã a societãtii, aceasta nu mai functioneazã. Portia argumenteazã cã baza juridicã nu creazã dreptate dacã nu este împletitã cu echitatea, care nu submineazã legea ci o perfectioneazã înlãturând abuzul care se naste din aplicarea rigidã în circumstante fluide. Dar Shylock e surd la argumentul Portiei cãci el concepe uciderea victimei sale ca pe o datorie pe care o îndeplineste fatã de grupul sãu: "nimeni nu urãste fãrã sã doreascã sã ucidã", argumenteazã el. Astfel Shylock si Antonio rãmân ireconciliabili, cãci ei reprezintã douã societãti ireconciliabile, douã concepte ireconciliabile asupra legii si moralei.
Azi societatea occidentalã este mult mai vulnerabilã decât era pe vremea lui Shakespeare în aceastã confruntare. Dar deja în secolul lui Shakespeare a simtit chemarea sã arunce luminã asupra acestei confruntãri. Desigur Shakespeare citea în Biblie, ca toti protestantii, cum în Deuteronomul 15 Iehova porunceste evreilor "sã dai cu împrumut la multe natiuni dar sã nu iei cu împrumut de la nimeni si sã domnesti peste multe natiuni dar sã nu te supui nici uneia dintre ele." Jessica furã averea tatãlui ei si i-o dã sotului ei; asta a putut învãta de la povestea lui Iacob din Vechiul Testament pe care o citeazã Shylock ca sã-si justifice îmbogãtirea prin înselãciune; în aceeasi poveste Rasela furã terafimii tatãlui ei si-i dã sotului ei Iacob, pentru a-l face pe acesta sã prospere. Si în Vechiul Testament, ca si în mintea lui Shylock, persistã ideea cã este un lucru binecuvântat de Iehova sã faci o nedreptate unuia din alt grup decât al tãu.
Sentimentul de dreptate s-a nãscut nu ca un concept ci ca un sentiment, zice Carl Gustav Jung care-l numeste "un factor irational." Apare sub diverse denumiri ca "iubire", "încredere", "milã", "onoare", "altruism", "cavalerism". Este sentimentul primordial de a-ti pãsa de ce se-ntâmplã cu seamãnul tãu pe care-l au absolut toate vietuitoarele, dar pe care numai specia umanã îl poate rationaliza si modifica. Acest sentiment apare puternic pentru perechea de viatã, sau pentru progeniturã; apoi mai putin puternic se difuzeazã în cercuri concentrice în familii, prietenii, comunitãti. Dar între comunitãti vaste ca natiunile de exemplu care sunt legate între ele prin interese comune de moment acest sentiment este mult slãbit si la cheremul tuturor circumstantelor. Pe de altã parte însã chiar pe timp de rãzboi el apare la ivealã, când de exemplu beligeranti din partide adverse crutã viata unui inamic împinsi de acest sentiment neclar al grijii pentru seamãnul tãu. Sentimentul opus care se naste odatã cu acest sentiment este cunoscut sub denumiri ca "urã", "dusmãnie", "pericol", "antipatie", "gelozie", "suspiciune", "neîncredere" si asa mai departe. Aceste douã sentimente se conditioneazã reciproc ca cei doi poli electrici, unul pozitiv si celãlalt negativ, nici unul neputând exista aparte. Cresc direct proportional; când pericolul e mare, altruismul dã nastere eroilor care se sacrificã, cum se întâmplã în fiecare moment la animale. Evreii fiind un grup de oameni care trãiesc printre "altii" sunt purtãtori ai sentimentului de "grijã pentru ai mei" si "urã pentru ceilalti" în mãsurã mult mai mare decât oricine; la ei solidaritatea de grup si ura împotriva celor ce nu sunt membrii grupului sunt exacerbate si înversunate ca la nimeni altcineva si ei vãd în coeziunea si grija pe care altii ar putea-o avea unul pentru celãlalt cel mai mare pericol pentru grupul lor.
Prin dezvoltarea unei societãti bazate pe comert si nu pe productie, natiunile occidentale au creat un mediu ideal pentru prosperitatea unui grup care practicã un dublu cod etic asa cum o fac evreii, care au grijã pentru membrii grupului lor si urã pentru toti ne-membrii. În actiunea de producere a bunurilor materiale are loc a solidaritate de grup a celor angajati în procesul de productie. Evreii însã niciodatã nu produc nimic; ei sunt specializati în tranzactii comerciale, singura ocupatie care le permite sã fie mereu despãrtiti de "ceilalti"; dacã ar munci si ar produce ca "ceilalti", ar fi asimilati cu ceilalti si nu s-ar mai putea mentine ca un grup separat. Transformarea natiunilor occidentale din natiuni de producãtori în natiuni de negutãtori care nu colaboreazã ci rivalizeazã unul cu celãlalt pentru profit a creat mediul ideal în care un grup compact îsi poate exersa puterea colectivã împotriva natiunii gazdã.
Un alt factor care favorizeazã succesul luptei evreilor împotriva natiunii gazdã este maxima libertate urmãritã de membrii natiunii. Maxima libertate fãrã nici o îngrãdire permite maximã energie, inventivitate si putere creatoare; maxima libertate permite competitie liberã care dezlãntuie puterea de creatie dar dã si nastere unui anumit grad de nedreptate pe care societatea l-a tolerat considerându-l un pret mic pentru avantajele energiei creatoare nelimitate. Profesorul Norman Cohn (Warrant for Genocide, 1967) observã cã au existat timp de 2000 de ani comunitãti evreiesti în India si în China dar n-a existat antisemitism acolo; antisemitismul, zice el, este o dementã specificã natiunilor occidentale crestine. Profesorul Cohn are dreptate când spune cã n-a existat antisemitism în India si China, dar asta nu din cauzã cã acolo oamenii sunt normali si în occident ei sunt dementi, ci din cauzã cã societatea în India si China în acele 2000 de ani nu a cunoscut gradul de libertate pe care l-au cunoscut natiunile occidentale si nici dezvoltarea economicã exuberantã si deschisã a acestora în care sã poatã înflori parazitar un grup compact ocupat cu cãmãtãria.
Concluzia a tras-o poate cel mai bine unul dintre cei mai faimosi si mai respectati învãtati evrei, Asher Ginsburg, cunoscut sub pseudonimul Ahad ha-Am, care scrie: "Suferintele Israelului rãspândit prin lume si mai ales în aceste zile din urmã, ne aratã clar cã noi evreii nu putem spera cã vom putea trãi ca o natiune separatã printre strãini, dar fiind în acelasi timp la fel cu ei si participând în tot ce se-ntâmplã în jurul nostru de parc-am fi nãscuti bãstinasi pe pãmântul pe care locuim, în timp ce rãmânem tot timpul o natiune de alt fel si cu vederi diferite de ale bãstinasilor ... Dacã suferim nenorociri suntem slãbiti, dacã prosperãm sentimentul nostru national e slãbit. În primul caz suntem dispretuiti de ceilalti, în cel de-al doilea caz ne dispretuim noi însine ..." (The Way of Life). Asher Ginsburg e de pãrere cã solutia este ca evreii sã trãiascã în patria lor nationalã, "pãmântul strãmosilor lor"; zicând asa se referã la Palestina, fãrã sã ia însã în considerare faptul cã azi doar un numãr infim dintre evrei se trag din evrei adevãrati de rasã semitã ai cãror strãmosi au fost în urmã cu milenii în Palestina, în timp ce, cum demonstreazã Arthur Koestler, covârsitoarea majoritate a evreilor de azi sunt hazari de rasã turco-mongolã din Asia, dintre Marea Caspicã si Marea Neagrã, veniti în Europa din Sudul Rusiei prin Ucraina si Polonia; si fãrã sã ia în considerare faptul cã în ciuda propagandei sustinute majoritatea evreilor si-au dat seama cã cu tot masacrul palestinienilor, statul Israel nu e un stat viabil în care sã poatã trãi o natiune prosperã prin fortele proprii.

CAPITOLUL 2: REVOLUTIA DIN RUSIA

Iatã sumarul tezelor acestui capitol:
° Toti istoricii sunt de acord cã secolul 20, secol de conflicte de amploare fãrã precedent, constituie un moment istoric unitar;
° Conflictele izvorãsc din ce s-a petrecut în Rusia de unde s-a revãrsat apoi în lume subversiunea marxist-leninistã;
° Rusia reprezintã simbolul conflictului revãrsat din ea peste lume; asasinarea tarului Rusiei reprezintã simbolul revolutiei din Rusia; aceleasi puteri le-au tradus în realitate si din aceleasi motive;
° Nationalismul evreilor din Rusia, sprijinit de evreii din celelalte tãri, în special din America, a fost factorul principal în "revolutia" din Rusia din 1917;
° Bolsevismul din Rusia si sionismul din apus s-au nãscut simultan ca douã surori gemene în aceeasi sãptãmânã din Septembrie 1917 si de atunci încoace au lucrat totdeauna mânã-n mânã.
Cât se poate sti despre revolutia din Rusia? În occident informatiile au fost mãsluite si suprimate; în Uniunea Sovieticã si mai ales în Rusia sovieticã s-au fãcut cercetãri mai veridice decât oriunde în lume, în timp ce în lumea asa-zisã "liberã" cenzura actioneazã în mod neoficial dar tot mai puternic în mistificarea istoriei bolsevismului. În 1989 diploma de onoare plãnuitã la Universitatea Cambridge din Anglia nu i-a mai fost conferitã matematicianului rus Igor Safarevici pentru cã s-a aflat cã are vederi anticomuniste. Si în Statele Unite publicatiile aliniate ale "stabilimentului" au denuntat cu înversunare pe cei trei publicisti rusi invitati sã viziteze America, pentru cã erau semnatari ai unei scrisori publicate în Literaturnaia Rosiia care spunea adevãrul despre bolsevism. Aceastã preamãrire în occident a bolsevismului falimentar din Rusia se datoreazã exodului masiv de evrei din Rusia înspre occident, exact cum în 1917 evreii s-au strãmutat din New York si alte capitale apusene în Rusia; acum au venit înapoi. Financial Times din Londra scrie cã "antisemitismul cauzeazã cea mai mare migratie [evreiascã] din ultimele 500 de ani". Nathan Saranski, evreu dizident sovietic mult aclamat în presã, zice cã rata de emigrare a evreilor sovietici înspre occident este de 2.000 pe zi. Alte surse estimeazã o cifrã între 2 si 4 milioane de evrei sovietici care s-au mutat în occident. Scrie Saranski: "Nu mai e antisemitismul de pe strãzi din trecut; e altceva. Pentru prima datã rusii si-au dat seama ce istorie de groazã au trãit. Nu-i doar Soljenitân acum care zice c-au fost 60 milioane de victime ale terorii statului [bolsevic]; chiar istoricii sovietici conservatori dau cifra de 40 de milioane de victime." El si alti fruntasi evrei sunt îngroziti de acest "antisemitism" pentru cã acest "antisemitism" cautã sã identifice persoanele care au condus teroarea bolsevicã. Ziarul Presa Sovieticã si Teatrul Mic din Moscova au arãtat publicului cum Yankel Yurovski a împuscat cu douã gloante în cap pe copilul tarului care gemea în dureri în bratele tatãlui sãu, asasinat si el de Yankel. Multi evrei nu se simt în sigurantã în Rusia acum când faptele lor sunt dezvãluite. Corespondentul din Moscova al ziarului The Jewish Chronicle din Londra a spus cã tot ce doresc evreii sovietici e sã plece din Rusia.
Cu peste 70 de ani în urmã ei au migrat în sens contrar, din America spre Rusia si Robert Wilton, corespondentul ziarului Times, scria din Petrograd: "Fiecare vapor încãrcat cu imigranti din America, Anglia si Franta care soseste aici aduce nenorocire. Toti se considerã îndreptãtiti sã participe la jaf si trebuie sã fie numiti în posturi grase la Comitetul Alimentar sau Agrar sau alte Comitete. Cu putine exceptii, toti acesti imigranti sunt evrei."
Aceastã nãvalã a revolutionarilor de profesie în Rusia a fost organizatã de cãtre Lenin la Viena în toamna anului 1915, cu ajutorul unui plan germano-austriac de a dãrâma Rusia, care era aliata Frantei. Lenin, Yankel Sverdlov si alti activisti evrei cu experientã, multi fugiti din Rusia de politia taristã, au fost alesi sã ducã planul la îndeplinire. O sutã de evrei revolutionari au traversat Germania si Austria într-un tren sigilat si au infiltrat Petrogradul. Leon Trotki (pe numele adevãrat Bronstein) a sosit cu un vapor încãrcat cu evrei revolutionari de profesie din America. Una din sarcinile lor de distrugere a puterii Rusiei a fost asasinarea familiei tarului Romanov. Despre aceste asasinate s-au aflat acum toate amãnuntele. Aceleasi forte, aceleasi motive, aceleasi metode de la asasinarea Romanovilor au continuat sã domine toatã istoria secolului 20.
La 5 Aprilie 1991 s-a pus în vânzare la Londra un exemplar al arhivei Sokolov care contine documentele cercetãrilor amiralului Colceac cu privire la asasinarea Romanovilor si care a stat la baza cãrtii lui Robert Wilton, The Last Days of the Romanovs, apãrutã la Londra în 1920.
Când armata albã a amiralului Colceac a cucerit Ekaterinburgul l-a însãrcinat pe avocatul Starienkevici sã dea de urmele familiei tarului cãreia i se stiuse de veste ultima datã în acest oras si cum acesta tergiversa, Nikolai Sokolov a fost însãrcinat sã preia cercetarea. Nikolai Ross a publicat rezultatele anchetei lui Sokolov în Germania în 1987 în 2 volume. Arhiva Sokolov este astfel cunoscutã si contine dovezi si mãrturii sub jurãmânt care dezvãluie si felul în care criminalii si-au acoperit urmele, arzând trupurile victimelor în foc, dizolvând oasele nearse în acid sulfuric si îngropând totul într-o minã de fier abandonatã în pãdurea de lângã Ekaterinburg. Apoi Yankel Sverdlov, seful suprem al "securitãtii" bolsevice care era chiar mai puternic decât Lenin, asociatul lui intim, a primit un raport telegrafiat despre sãvârsirea crimei care se aflã de asemenea în arhivã. [În acest rezumat vom folosi termenul "securitate" pentru a descrie politia secretã care urmãreste adversarii politici si aplicã teroarea de stat si care a fost cunoscutã sub diverse denumiri în diverse tãri; aceastã politie a avut si are acelasi caracter si este la fel organizatã si lucreazã la fel în toate tãrile, dar este cunoscutã cititorului român mai ales sub aceastã denumire pe care-a avut-o un timp în România]. Din toate dovezile reiese clar cã tarul si familia lui n-au fost asasinati de rusi.
La începutul anului 1918, scrie Wilton, conducãtorii bolsevici evrei au început sã nu mai aibã încredere în soldatii rusi care pãzeau familia Romanov, cãci desi erau abrutizati si beti tot timpul, începuse sã le fie milã de victimele lor. De aceea rusul Avdeiev care comanda plutonul de pazã a fost înlocuit si mutat de acolo împreunã cu soldatii rusi de cãtre Yankel Yurovski, fiul unui ocnas evreu din Ekaterinburg si seful securitãtii locale. Yurovski a adus cu sine un pluton de 10 soldati de origine maghiarã amestecatã cu germani din Ungaria si la 16 Iulie a confiscat armele soldatilor rusi. Wilton descrie toate aceste amãnunte dupã mãrturia depusã sub jurãmânt de martori oculari, între care un rus numit Medvedev, singurul rus care a rãmas pe lângã Yankel Yurovski si care i-a povestit sotiei lui totul lãudându-se cã el a fost singurul rus care a participat la mãcelãrirea Romanovilor. Leon Trotki scrie în jurnalul lui intim, aflat în biblioteca de la Harvard, cum Sverdlov i-a spus cã tarul si întreaga lui familie au fost împuscati cãci asa au hotãrât el si cu Lenin, "ca [rusii] sã nu mai aibã nici un stindard." Caracterul pur evreiesc al asasinãrii tarului a fost mascat doar de prezenta unuia Beloborodov, conducãtor al minerilor din Urali. Acesta fusese învinuit de-o crimã pentru care pedeapsa era moartea sub soviete dar în loc sã fie executat a fost instaurat ca Presedinte al Sovietului Regiunii Urali ca sã-i ducã de nas pe minerii din Urali care nu vroiau sã se lase condusi nici de Moscova si nici de evrei. Numele lui Beloborodov a fost atasat raportului telegrafiat prin care li se anunta lui Sverdlov si Lenin cã toatã familia Romanov a fost exterminatã.
Guvernul provizoriu instaurat de tar fusese de-acum total preluat de bolsevici si Germania a-nceput sã vadã cã nu-i mai poate stãpâni pe agentii pe care i-a finantat si i-a trimis sã distrugã Rusia - mai ales când ambasadorul german Mirbach a fost asasinat la Moscova. E probabil cã Germania vãzând cã nu-si mai poate stãpâni agentii plãnuia sã readucã familia Romanov de la Tobolsk si sã-l înscãuneze pe tareviciul Alexei pe tronul Rusiei; dar în drum din Tobolsk bolsevicii au capturat familia tarului la Ekaterinburg si i-au masacrat. Natural, bolsevicii au vrut sã ascundã aceasta de ochii lumii, dar capturarea Ekaterinburgului de cãtre amiralul Colceac la 9 zile dupã mãcelãrirea familiei tarului a dat totul în vileag. Rãmãsitele cadavrelor au fost descoperite si identificate dupã continutul buzunarului copilului celui mai mic, dupã cadavrul câinelui tareviciului si dupã alte resturi care n-au ars.
Între timp occidentul trâmbita de zor versiunea bolsevicã. Times scria la 22 Iulie 1918 cã "o conspiratie a vrut sã-l elibereze pe tiranul Romanov" si de aceea Comitetul Central din Moscova a aprobat hotãrârea comitetului local din Urali de a-l împusca în timp ce restul familiei lui (ce fuseserã asasinati împreunã cu tarul) se aflau în sigurantã si bine sãnãtosi. Aceastã versiune în care fiecare cuvânt e o minciunã a fost versiunea oficialã a lumii "libere" din vest. Dar când bolsevicii si-au dat seama cã descoperirea fãcutã dupã cucerirea Ecaterinburgului de cãtre Colceac aratã clar cã sotia, copii, surorile, întreaga familie a tarului fuseserã mãcelãriti împreunã ce el, uitând cu seninãtate minciuna sfruntatã oficialã emisã cu un an în urmã, au instituit un proces a 28 de persoane acuzate cã au ucis familia si servitorii tarului, 11 persoane în total. Unul Yakhanov chipurile a "mãrturisit" cã i-a asasinat pe Romanovi "ca sã discrediteze guvernul sovietic." Ca sã arunce si mai mult praf în ochii lumii, primul investigator numit de Colceac, Starnykevici, un evreu, a declarat la Asociatia Anglo-Evreiascã din Londra cã evreii n-au participat deloc la asasinarea familiei Romanov - desi toti detinãtorii puterii care au ordonat si executat asasinarea în afarã de unul singur, Beloborodov, erau evrei: Goloscekin, Safarov, Volkov si Siromolotov, erau evrei si constituiau Consiliul Regional al conducerii Uralilor; Goloscekin, Efremov, Ciustkevici erau evrei si împreunã cu trei alti evrei detineau puterea teroristã fiind sefii securitãtii; acestia din urmã au organizat asasinarea Romanovilor si-au informat Consiliul Regional de felul în care i-au ucis. La timpul respectiv unul din echipa de asasini a tinut sã-si afirme identitatea evreiascã scriind cu creionul pe perete în batjocurã în camera în care avusese loc mãcelul, versurile de Heine despre asasinarea lui Balsazar, numit "Belsatar" printr-un joc de cuvinte.
Scopul era demolarea natiunii ruse, "ca sã nu le lase nici un stindard", cum a decis Lenin. Au fost exterminati apoi toti cei înruditi cu familia tarului. Fratele tarului, marele duce Mihail, fusese rãpit de la hotelul lui din Perm si ucis nu se stie pe unde; sora împãrãtesei si alte 5 rude, arestate la Perm, au fost mãcelãrite 24 de ore dupa asasinarea familiei tarului. Au fost încãrcati în trãsuri, dusi în pãdure si ucisi cu lovituri de bâtã. Apoi trupurile lor au fost aruncate într-un put de minã. Ordinul a venit de la Sverdlov din Moscova si a fost executat de evreii Soloviev si Goloscekin si rusul Beloborodov. Apoi servitorii si apropiatii familiei tarului, care fuseserã tinuti la închisoarea din Ekaterinburg, au fost asasinati; valetul tarului, Volkov, a reusit sã fugã în pãdure si i-a povestit lui Sokolov totul. La 29 Ianuarie 1919, dupã 6 luni, au fost ucise alte 4 rude de-ale familiei tarului, ce fuseserã prizonieri la Petrograd. Toate acestea cu un singur scop: genocidul, adicã distrugerea natiunii.
La 1 Septembrie 1918, la mai putin de douã luni dupã masacrul de la Ekaterinburg a fost proclamatã teroarea bolsevicã, sub pretextul ca un evreu numit Uritki, securist de frunte la Petersburg, a fost asasinat (desi fusese asasinat tot de cãtre un evreu, dupã cum s-a dovedit ulterior) si sub pretextul cã se fãcuse un atentat la viata lui Lenin. Asociatul lui Lenin, Zinoviev (pe numele adevãrat Apfelbaum) a declarat cã 90 milioane de rusi "vor fi cu noi; restul vor fi anihilati."
Dar rusii începuserã sã se cam trezeascã. O multime mare a fost la înmormântarea rudelor tarului ale cãror rãmãsite au fost descoperite în mina de la Perm de cãtre trupele amiralului Colceac. Rober Wilton scria: "Întreaga istorie a bolsevismului în Rusia poartã pecetea unei invazii strãine. Asasinarea tarului, plãnuitã de evreul Sverdlov si realizatã de evreii Goloscekin, Siromolotov, Safarov, Volkov si Yurovski, nu este fapta poporului rus ci a unui inamic invadator."
Rãscolim trecutul nu ca sã creãm animozitãti ci ca sã întelegem ce se-ntâmplã cu vietile noastre; ca sã-ntelegem cum un inamic asa de putin numeros a putut anihila o tarã asa de colosalã.
Arhiva Sokolov aratã cã conducãtorii rusi nu întelegeau ce se-ntâmplã. Sokolov zice cã evreii sunt asa de numerosi printre asasini pentru cã erau foarte numerosi în aparatul de conducere sovietic. Listele membrilor administratiei sovietice din 1917-1918, publicate de Sokolov în cartea sa Les Derniers Jours des Romanov (Paris, 1921) si în editia francezã a cãrtii lui Wilton, aratã cã în 1918-1919 din 556 înalti demnitari în statul sovietic, 457 erau evrei. Dintre ceilalti 99 doar 19 erau rusi; 35 erau letoni, 15 nemti, 11 armeni, 10 georgieni, apoi câtiva polonezi, finlandezi, cehi. Conducãtorii partidelor de stânga de asa zisã "opozitie" de atunci erau 55 de evrei si 6 rusi. Aceste partide, de ochii lumii antibolsevice, aveau rolul de a devia si zãdãrnici eforturile rusilor de a se uni si a se opune. Membrii minoritãtilor din imperiul rus care erau ostile rusilor au servit drept fatadã ca sã mascheze caracterul evreiesc al revolutiei bolsevice. De fapt, acest caracter se apropie de a fi 100 %, cãci multi dintre conducãtorii identificati ca letoni, cehi, ucraineni, erau de fapt evrei din Letonia si asa mai departe. Se ridicã întrebarea dacã Lenin nu era si el evreu (vezi capitolul urmãtor).
În aceeasi sãptãmânã de la începutul lui Septembrie în care comunismul triumfa în Rusia, sionismul triumfa în Anglia prin declaratia Balfour care a decis exterminarea palestinienilor si dãruirea pãmântului lor, hazarilor askenazi din Asia. Robert Wilton, corespondent al ziarului Times care trãise 40 de ani în Rusia, vorbea perfect ruseste fãrã accent strãin, studiase profund istoria imperiului rus si cunostea personal pe toti cei implicati în conducere, inclusiv familia imperialã, povesteste evenimentele în cartea sa Russia’s Agony (Londra, 1918). Existaserã miscãri politice revolutionare în Rusia înainte de 1917, de exemplu a ofiterilor ce supravietuiserã invaziei napoleoniene din 1812, dar metodele si scopurile lor erau de evolutie, de îmbunãtãtiri prin reforme, nu de distrugere prin revolutie. La aceastã activitate se alãturaserã marii scriitori rusi ca Puskin, Dostoievski, Gogol, Cehov, Gorki, Tolstoi, care nu militau pentru nici o ideologie ci doar arãtau realitatea vremii lor. Dupã prima revolutie socialistã din 1905, au avut loc schimbãri: s-a înfiintat Duma (parlamentul) cu membri alesi prin votul larg al tãranilor si Duma l-a numit pe Stolâpin ca prim ministru. Dar activitatea subteranã a continuat în ciuda tuturor reformelor si trei prim ministri care au adus îmbunãtãtiri au fost asasinati. Multi dintre asasini erau tineri evrei care se ocupau cu asasinarea politistilor si cu jefuirea bãncilor pentru ca sã strângã bani pentru revolutie. Crimele lor teroriste cauzau pogromuri. Dupã asasinarea lui Stolâpin, succesorul lui, Kokovtov, a continuat sã aducã îmbunãtãtiri. A urmat în Rusia un deceniu de prosperitate si înflorire materialã cum nu se mai vãzuse, cu larga participare a zemstvelor si a cooperativelor. Cãile ferate care au acoperit Rusia au deschis terenuri vaste pentru asezãri agricole noi, în special în Siberia. Dar în tot acest timp problema minoritãtii evreiesti care nu se lasã asimilatã de populatie, o minoritate larg rãspânditã dar cu strânsã unitate de actiune si în legãturã strânsã cu evreii askenazi imigrati din Rusia în toate tãrile occidentale, rãmânea deschisã ca un ulcer.
Poporul rus era convertit la schimbare si progres, iar intelectualitatea era infatuatã de ideologia marxistã pe care acesti evrei le-o serveau. Cuvântul "bolsevik" a apãrut prima datã la conferinta Social Democratilor din Rusia tinutã la Stockholm în 1908, unde toti delegatii s-au declarat adeptii lui Marx dar cei condusi de Lenin vroiau o baie de sânge, si-au luat numele de bolsevici fiindcã erau mai multi; ceilalti vroiau progres prin reforme si-au fost numiti mensevici, adicã minoritatea.
Aceastã conferintã de la Stockholm trebuie elucidatã. Întâi trebuie clarificat cine erau "evreii" din aceastã dramã. Wilton îi numeste "pseudo-evrei" deosebindu-i astfel de evreii care practicã religia iudaicã. Acesti "pseudo-evrei" ar putea fi numiti si "pseudo-rusi", cãci toti si-au ascuns adevãratul nume folosind nume rusesti: Bronstein si-a zis Trotki, Nahamkez si-a zis Stehov, etc. Toti fãceau parte din protipendada evreimii; toti erau purtati la universitate; aproape toti erau atei; toti erau nationalisti evrei în strânsã legãturã cu nationalistii evrei din occident.
În acest context, cuvântul "socialist" înseamnã douã lucruri distincte: pe de o parte, socialist e cel care vede în ideologia socialistã un program de schimbãri politice; pe de alta, socialist e cel care nu o crede dar vede în ideologia socialistã o armã de distrugere a adversarului.
La Stockholm bolsevicii au fost mai numerosi dar nu si în Rusia. Imediat acesti nationalisti evrei deghizati în revolutionari rusi au început sã infiltreze organizatiile politice socialiste si progresiste care se opuneau bolsevicilor si au pus stãpânire pe conducerea lor.
N-a existat niciodatã nici o revolutie bolsevicã: ceea ce a avut loc în Rusia a fost rãzboiul nationalistilor evrei împotriva Rusiei dus sub masca unei revolutii socialiste rusesti. Duma sprijinitã de grupurile socialiste ruse a desfiintat vechiul regim ca sã se trezeascã apoi cã în dezordinea aparentã care-a urmat puterea era concentratã în mâna unei minoritãti evreiesti nationaliste perfect organizate si finantate din cea mai mare abundentã de peste hotare. Socialismul marxist a avut rolul pe care-l are boala SIDA, sindromul de deficientã a imunitãtii organismului; ca si SIDA, a dãrâmat rezistenta naturalã a poporului; intelectualitatea rusã lipsitã de apãrarea imunitãtii naturale a cãzut pradã virusului nationalismului evreiesc ascuns. În 1917, dupã doi ani de rãzboi pierdut, prestigiul monarhiei era erodat pe de-o parte de propagandã, pe de alta de actiunile nevrotice ale tarinei care-au dus la scandalul Rasputin si de slãbiciunea tarului care era bine intentionat dar nu avea tãrie de caracter. Revolutia avea multi aderenti printre soldati si civili.
Cartea lui Robert Wilton si arhiva Sokolov contin un tezaur de depozitii ale martorilor oculari si dovezi despre tot ce s-a întâmplat în Rusia în acel an. Începând cu Martie 1917, trei grupuri distincte au executat actiuni si planuri diverse în mod simultan la Petrograd. Aceste grupuri au fost: 1) Duma sub conducerea lui Rodzianko; 2) grupãri de opozitie fata de Duma; 3) nationalistii evrei numiti bolsevici. Numai acestia din urmã, bolsevicii, stiau exact ce aveau de fãcut si ce se întâmpla în fiecare clipã, cãci ei au creat în mod intentionat o stare de haos si confuzie în care poporul n-a putut vedea ce fac ei. [Nota rezumatorului: cititorul român ar trebui sã compare "revolutia socialistã" din 1917 de la Petrograd cu "revolutia din Decembrie 1989" de la Bucuresti]. Procedura lor a fost urmãtoarea: crearea de haos si confuzie pentru ca apoi sã iasã la luminã organizatia lor perfectã care nu s-a dizolvat în haos ci l-a creat doar printre ceilalti.
Puterea bolsevicilor a constat în capacitatea lor de a incita masele inclusiv un numãr de soldati si de a le scoate pe stradã [vezi Decembrie 1989 în România]. Ei au avut aceastã putere cãci aveau o retea vastã de activisti subversivi perfect antrenati si organizati si aveau control total asupra presei si tipografiilor [nota rezumatorului: exact asa s-a întâmplat în România în Decembrie 1989, decât cã mijloacelor de amãgire a maselor au inclus radioul si televiziunea si microfoanele bine instalate anterior acolo unde au fost dirijate masele; cine a dirijat televiziunea a dirijat poporul].
Dupã ce Rodzianko a esuat în încercarea de a-si alia ministrii care se aflau la Palatul Marie, s-a reîntors la palatul Tauris unde era Duma si la 15 Martie s-a format guvernul provizoriu cu printul Lvov ca Prim Ministru si alti zece ministri, nu toti din Duma. Deja în noaptea de 20 Martie bolsevicii puseserã stãpânire pe întreg Petrogradul care se credea încã sub controlul Dumei reorganizate. Moscova s-a declarat alãturi de Petrograd si politistii au fost dezarmati cu relativ putinã vãrsare de sânge. Trenurile mergeau din nou, focurile care fuseserã aprinse au fost stinse din nou, poporul jubila crezându-se victorios împotriva autocratiei învinse. Wilton scrie cum era în interiorul Dumei (cãci a avut acces intim la absolut toate forurile si evenimentele si a fost martor ocular direct; de aceea i s-a pus cãlusul în gurã) si-a vãzut cum regiment dupã regiment vine si depune jurãmânt de credintã Dumei si presedintelui Rodzianko.
Duma si Rodzianko nu vroiau abolirea monarhiei ci reformarea ei. Dar în ziua în care tarul a abdicat în favoarea Dumei, Lenin si clica lui au apreciat cã a sosit momentul sã-si dea arama pe fatã si sã preia "revolutia", asa cum fusese plãnuit în mare amãnuntime la o conferintã internationalã de la Berna în Elvetia. Nu se stie precis câtã putere realã a avut Lenin; multe lucruri indicã faptul cã puterea era de fapt în mâna lui Yankel Sverdlov, seful securitãtii, numit "tarul rosu". Cu putin timp înainte de-a începe sã functioneze Duma s-a declarat cã existã un fel de "soviet" sau sfat la care au fost invitati sã participe muncitorii si soldatii. Acest soviet era în afara Dumei si era condus aparent de socialisti rusi în frunte cu Cikeidze. Sovietul a declarat zgomotos cã sprijinã guvernul provizoriu si s-a mutat în Sala Mare de sedinte a palatului Tauris. Rodzianko, cum era de asteptat, l-a primit cu bucurie si asa au fãcut toti membrii Dumei, crezând cã au în el un sprijinitor sincer. Acest soviet vocifera în stil foarte patriotic si cerea sã se continue rãzboiul împotriva Germaniei.
Înlocuirea vechii administratii cu guvernul provizoriu nu s-ar fi putut face fãrã socialistii din afara Dumei; iar acesti socialisti n-ar fi putut face absolut nimic fãrã actiunea bolsevicilor, care lucrând subversiv si în secret au scos diverse gloate în stradã si au provocat rãzmeritã în unele regimente de gardã.
Duma si acest soviet condus de rusi n-aveau nici o putere realã si nu puteau restabili ordinea, cãci puterea realã era în mâna bolsevicilor care fiind perfect organizati si finantati din belsug de guverne strãine puteau scoate gloate în stradã si puteau trimite agenti sã dea foc si sã provoace oricând o dezordine dezastruoasã. Dar pe de altã parte si bolsevicii aveau nevoie de Duma si de soviet pânã puteau instaura peste tot teroarea. Pe mãsurã ce Duma se sprijinea mai mult pe soviet, Duma pierdea autoritate si sovietul câstiga putere; iar de aici puterea a trecut în mâna bolsevicilor printr-o succesiune de mutatii secrete în sânul sovietului.
De aici istoria e cunoscutã: sovietul a dominat Duma, bolsevicii au dominat sovietul si metoda folositã a fost manipularea gloatei si crearea dezordinii dupã bunul plac, cãci la cererea gloatei incitate de agitatori rusii care mai aveau sentimente patriotice si umanitare erau înlocuiti în soviet cu bolsevici sau cu alti rusi care erau total aserviti bolsevicilor. Acum când toate miscãrile se pot urmãri si vedea în succesiunea lor, metoda si rezultatul sunt usor de înteles, dar la vremea aceea personajele politice de bunã credintã nu întelegeau nimic din ce se-ntâmplã.
Prima indicatie cã distrugerea era planificatã a apãrut la câte zile dupã nasterea sovietului, când acesta a cerut ca si soldatii sã aibã dreptul la grevã. Dar membrilor Dumei li s-a mai permis un timp sã aibã iluzia cã guverneazã, pentru cã reprezentau un guvern legitim recunoscut de mase; si conducãtorilor rusi din soviete li s-a permis un rãstimp sã-si pãstreze iluzia cã participã activ la deschiderea unui viitor luminos pentru poporul rus. Nationalistii evrei care-au condus din umbrã însã erau mult superiori în executarea unor actiuni subversive oricãrui politician, fie el patriot sau reprezentant al altei natiuni. Popoarele care-au construit civilizatia europeanã, trãind pe propriul teritoriu si clãdindu-si civilizatia prin muncã cinstitã n-au învãtat niciodatã arta subversiunii si-a mentinerii unei retele internationale care sã ducã un rãzboi permanent împotriva tuturor pe tãrâmul intelectului. Nationalistii evrei au distribuit printre soldati si marinari proclamatii subversive care promiteau pãmânt si rãsplãti celor care vor dezerta. Agenti ai sovietului instituiau "comitete" printre unitãtile militare de pe front. O mare loviturã a fost datã Rusiei când la cererea sovietului guvernul provizoriu a abolit pedeapsa capitalã; imediat s-a dezlãntuit o debandadã pe care statul major n-a mai putut-o opri; mai mult, unii generali au fost destituiti pentru cã s-au opus debandadei si-au contrazis "comitetele de soldati."

* * *

Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial cancerul terorismului si tiraniei nationalismului evreiesc s-a întins peste Europa de Rãsãrit. Ambasadorul Bliss Lane a remarcat în Polonia la aparitia Republicii Populare, predominanta evreilor în posturile cheie de control asupra populatie. În Ungaria, armata sovieticã l-a instalat ca prim ministru pe Mathias Rakosi (pe-adevãratul nume Roth) cu un cabinet despre care Times a scris atunci cã era "predominant evreiesc." În Cehoslovacia, scria ziarul The New Statesman, "atât intelectualitatea partidului cât si oamenii cheie din securitate sunt evrei de origine." "România", scria The New York Times în 1953, "împreunã cu Ungaria, are probabil cel mai mare numãr de evrei în aparatul de conducere", în frunte cu Ana Pauker, fiica unui rabin. În Germania de Est Hilde Benjamin, ministrul justitiei, prezida asupra teroarei dezlãntuite. Peste tot s-a vãzut acelasi plan revolutionar: folosirea gloatei pentru a produce dezordine si a distruge structura existentã; crearea unui haos; apoi iesirea la ivealã a unei noi puteri bazate pe finantare îmbelsugatã si organizate de nationalistii evrei cu scopul de a pune bazele "Noii Ordini Mondiale."
Winston Churchill a dat în 1920 un rezumat excelent al istoriei comunismului în secolul 20, cãci ca Secretar de Rãzboi britanic el avea toate sursele de informatie ale armatei si diplomatiei britanice. Într-un articol apãrut în The Illustrated Sunday Herald a scris: "Aceastã miscare evreiascã nu e nouã. De pe vremea lui Spartacus-Weishaupt pânã la Karl Marx si apoi la Trotki (Rusia), Bela Kun (Ungaria), Rosa Luxemburg (Germania) si Emma Goldman (Statele Unite), s-a extins într-una aceastã conspiratie întinsã în toatã lumea pentru distrugerea civilizatiei si pentru reconstruirea societãtii pe bazele unei stagnãri în crestere, pe bazele rãutãtii si invidiei si-a unei egalitãti fortate si imposibile." Dar cu toatã aceastã clarviziune Churchill a fãcut apoi o gresealã capitalã: s-a lãsat convins cã sionismul era o armã de luptã a evreilor din occident împotriva comunismului sovietic ateu - când în realitate sionismul si comunismul sunt douã arme de luptã ale aceleiasi conspiratii.

CAPITOLUL 3: PROBLEMA IDENTITÃTII

Sã vedem originile vastului fenomen istoric pe care-l numim "evreii". Sunt ei un popor care-a existat, ca si chinezii, de-a lungul veacurilor, sau sunt doar o fatadã în spatele cãreia se ascunde o idee pe care o pot realiza diverse popoare de tot felul?
În monumentala sa carte The Controversy of Zion, Douglas Reed aratã cã totul a început în 453 î. Hr. când un mic trib al lui Iuda, de care israelitii se despãrtiserã cu dezgust, a produs o ideologie rasialã al cãrei efect a fost mai dezastruos decât cel al epidemiilor sau al dinamitei: ideologia unei "rase superioare de stãpâni" declaratã stãpâna tuturor celorlalti prin "legea sa". Fãrã îndoialã cã acest trib mic al lui Iuda de mult s-a dezintegrat si contopit cu alte populatii; probabil nu mai existã nicãieri vreun individ cu genele acelui trib al lui Iuda. Dar iudaismul a continuat din 459 î. Hr. pânã azi. Majoritatea celor care-si zic azi "evrei" sunt în realitate hazari, un popor de origine turcicã care-a avut cândva un imperiu vast între Marea Neagrã si Marea Caspicã, de la Volga la Muntii Caucazului, ai cãrui conducãtori au declarat iudaismul religia de stat în anul 740 AD.
Ce este iudaismul în secolul 20? Dr. Nahum Goldman, presedintele Congresului Mondial al Evreilor si al Organizatiei Sioniste Mondiale, n-a putut rãspunde. El scrie în cartea sa Paradoxul Evreiesc cã "nu este nici o religie, nici un popor, nici o natiune, nici o comunitate culturalã etc." El personal nu mai crede în religie de la 17 ani si scrie cã putini evrei stiu azi de vreo religie; evreii ortodocsi sau credinciosi sunt azi o minoritate infimã.
Dr. Goldman îl contrazice pe Jean-Paul Sartre, alt evreu, care defineste "evreul" ca "cel pe care altii-l numesc asa"; Sartre era evreu si nimeni nu-l numea asa. Dar problema "cum se recunoaste un evreu" n-are nici o importantã pentru evrei, care sunt de toate felurile: credinciosi si atei, de toate rasele, vorbind indiferent ce limbã, cu diverse înfãtisãri si diverse tipuri rasiale - cãci ei se recunosc imediat între ei ca fiind "evrei." Ei se recunosc imediat cãci sunt declarati irevocabil ca fiind sau nu evrei de cãtre o autoritate care existã în toate comunitãtile si se numeste Beth Din.
Evreii se împart azi în douã: askenazi si sefarditi. Cei sefarditi pot pretinde cã se trag din semiti adevãrati rãspânditi prin lume care-au ajuns în nordul Africii si de-acolo în Spania si-n alte tãri mediteraneene; cei askenazi vin din rãsãritul Europei. Cei sefarditi aveau limba ladino, un dialect hispano-ebraic; cei askenazi au limba idis, un dialect germano-evreiesc. Cea mai bunã descriere le-o dã Arthur Koestler în cartea sa The 13th Tribe, care ne spune cã prin 1960 erau cam 500.000 de sefarditi si tot restul milioanelor de evrei erau askenazi. Probabil cã câtiva evrei care se trãgeau din Palestina au fost folositi la "convertirea" hazarilor, astfel cã probabil cã putine picãturi de sânge semit au intrat acum 13 secole în sângele "evreilor" hazari.
Este foarte important sã se cunoascã acest aspect genetic si lumea sã stie adevãrul si anume cã nu existã o rasã evreiascã si cã doar un numãr infim din cei ce-si zic evrei se trag din strãmosi evrei semiti adevãrati care au vreo legãturã oarecare cu Biblia, iar restul "evreilor" n-au absolut nimic de-a face cu evreii din Biblie. Este foarte important sã se înteleagã cã acuza de "antisemitism" nu are nici o bazã realã si este doar numele unei arme prin care se distruge adversarul politic. Nu existã si nu poate exista antisemitism sau urã de rasã împotriva evreilor pentru cã evreii NU SUNT O RASÃ si pentru cã imensa majoritate a evreilor azi NU SUNT SEMIÞI. Unii evrei se contopesc cu populatia în sânul cãreia locuiesc si dispar ca evrei pentru totdeauna; asimilarea lor nu lasã urme pentru cã ei nu sunt o rasã diferitã si copii lor nu sunt de rasã mixtã ca metisii de exemplu si nu au semnele amestecului de rase. De aceea Shakespeare în Negutãtorul din Venetia a mãritat-o fãrã nici o dificultate pe Jessica, fiica evreului, cu prietenul dusmanului crestin Antonio, stiind cã publicul lui acceptã astfel de cãsãtorii cu mare usurintã.
Dar dacã evreii nu sunt o rasã aparte cum de-au dat nastere de-a lungul secolelor la resentimente din partea gazdelor care-i primeau în mijlocul lor? Cel mai bun rãspuns îl dã Dr. Chaim Weizmann, principalul promotor vizibil al sionismului care a devenit primul presedinte al statului sionist Israel. În cartea sa Trial and Error, descrie cele trei grupuri de evrei din Rusia lui natalã: 1) "renegatii", care vroiau sã trãiascã în pace cu rusii, putini numerosi; apoi, mult mai multi, 2) cei care vroiau sã dezlãntuie întâi revolutia bolsevicã si 3) cei care vroiau sã rãpeascã întâi Palestina de la palestinieni si sã instaureze Israelul. Aceastã fatadã a unei aparente scindãri în grupul 2) si 3) le-a fost de imens folos cãci le-a permis sã-i convingã pe politicienii occidentali ca Churchill cã sionismul îi poate ajuta împotriva comunismului. Dar atât sionismul cît si comunismul actioneazã sub aceiasi comandã unicã în acelasi scop unic: comunismul distruge ordinea existentã de dedesubt, sionismul de deasupra prin puterea banului.
Sionismul este deci o formã de iudaism talmudic transformat într-un nationalism sovin si lipsit de religie care se foloseste de o fatadã a religiei în lupta sa politicã. Ca si Dr. Weizmann, aproape toti conducãtorii sionisti sunt si-au fost atei.
Dar ce este "evreul?" E greu de rãspuns, cãci nationalismul acesta sovin care nu are o bazã teritorialã si care opereazã prin persoane de limbã si nationalitate diferitã, opereazã în secret. Dacã sionismul ar fi cunoscut si scopurile sale ar fi vãzute clar de cãtre cei asupra cãrora opereazã, si-ar pierde puterea si conspiratia sionisto-comunistã n-ar mai triumfa. De aceea se ascunde cu atâta zel identitatea sionismului si-a evreilor.
* * *
Sã-ncepem cu Lenin si Stalin. Erau ei într-adevãr "ne-evrei?" Propaganda comunistã a sustinut totdeauna cã sunt "rusi" si nu s-a permis cercetarea originii lor. Despre Lenin se stie cã s-a nãscut si-a fost botezat la Simbirsk în 1870, fiul lui Ilie sau Elias Ulianov, un rus amestecat cu tãtari sau calmuci, cum erau multi în jurul Volgãi pe-atunci, si-al Mariei nãscutã Blank, care era în mod cert evreicã din partea tatãlui si era probabil evreicã si din partea mamei. Despre tatãl lui Lenin nu s-a fãcut nici un mister; bunicul lui Lenin din partea tatãlui, Nicolae, s-a rãscumpãrat din iobãgie si s-a stabilit ca croitor în Astrahan pe Volga; fiul lui cel mai mare s-a îmbogãtit si el ca comerciant, permitând fiului mai mic Elias, tatãl lui Lenin, sã meargã la universitatea din Kazan sã studieze matematica si stiintele naturale si sã ajungã apoi consilier de stat, un rang guvernamental echivalent cu al unui maior-general de armatã si sã frecventeze nobilimea ereditarã, desi era nepot de iobag. Dar peste mama lui Lenin s-a asternut un vãl gros; se stie doar cã tatãl ei, Alexander Blank, era un evreu din Odesa care dupã ce s-a "convertit" la crestinism s-a îmbogãtit considerabil. Revista Lectures Françaises (no. 163, Noiembrie 1970) scria cã în Revue de Fonds Social Juif (no. 161, 1970) se aratã cã Mariettei Saghinian, cunoscutã romancierã sovieticã de origine armeanã, i s-a interzis sã publice noi descoperiri de-ale ei despre acest Alexander Blank fãcute în arhivele din Simbirsk. Acolo Alexander Blank apare sub numele lui adevãrat de Sender Blank, schimbat în Alexander, alãturi de fiica lui Miriam, nãscutã în 1835 la Simbirsk. Numele acesteia a devenit Maria când toatã familia s-a convertit, ceea ce aratã cã ambii ei pãrinti erau evrei. Marietta Saghinian a vrut sã-si publice descoperirea în Voprosî Istorii în 1964; cenzura sovietului local a cerut aprobarea Biroului Politic al Partidului Comunist care-a cerut Patriarhiei Ortodoxe sã raporteze despre "conversiune"; dupã care a refuzat permisiunea de publicare a materialului.
Biograful evreu al lui Stalin, Isaac Deutscher, îl descrie pe Lenin ca "un neamt sau baltic usor rusificat"; biograful evreu al lui Lenin, David Shub (Lenin: A Biography, New York, 1948), scrie cã Alexander Blank era un evreu convertit din Odesa. Povesteste cum istoricul sovietic evreu Saul Ginsburg a gãsit dosarul lui Alexander Blank în arhivele a ceea ce fusese Sfântul Sinod dar cã dosarul i-a fost imediat luat din mânã, ca mai apoi un coleg sã-i spunã cã acest Alexander Blank era bunicul matern al lui Lenin. Din acel dosar s-ar fi vãzut cine anume a fost bunica maternã a lui Lenin. Se stie cã se numea ca fatã Anna Grosschopf si cã era fiica unui comerciant bogat din Petersburg. Georg von Rauch scrie în Osteuropa (München, no. 4, 1970) cã aceastã Anna Grosschopf era fiica lui Johann Gottlieb Grosschopf nãscut la Lübeck în 1766, care-a imigrat la St. Petersburg în 1790, unde s-a îmbogãtit. Pe de altã parte Krupskaya, sotia lui Lenin, o polonezã rusificatã, a scris în revista lunarã a partidului comunist sovietic Bolsevic din 1938 cã tatãl Annei Grosschopf era un neamt nãscut în Ucraina.
Întrebarea este deci dacã nu cumva era si Anna Grosschopf evreicã din Ucraina. Un lucru e cert: a adus sotului ei multi bani cu care acesta si-a cumpãrat o mosie la Kokuskin; astfel a devenit familia lui Lenin "mici mosieri rusi."
Prietenul lui Lenin, N. Valentinov, scrie despre tatãl lui Lenin cã spre deosebire de sotia lui Maria, era credincios si mergea la bisericã cu copiii lui; deci cu alte cuvinte Maria Blank evita biserica. Lenin însusi spune cã de la vârsta de 16 ani a fost ateu.
Deci Lenin dupã regulile "iudaismului" putea fi considerat un evreu deplin, dar de ochii lumii putea trece drept rus; asta face din el un foarte valoros pion politic, cu atât mai mult cu cât se pricepea foarte bine la propagandã marxistã.
Stalin, cu numele real Iosif Visarionovici Djugasvili, este dintr-altã categorie. E fiul unui cizmar din Tiflis si nimeni nu s-a-ndoit vreodatã cã e georgian (gruzin); dupã moartea lui a fost acuzat cu mare vâlvã de antisemitism. Dar sotia lui a fost evreicã; se numea Rosa Kaganovici si era sora lui Lazar Kaganovici care a fost ani de zile al doilea dintre cei mai puternici oameni din Uniunea Sovieticã; si ceilalti trei frati ai ei erau tot comisari bolsevici. Fiul lui Stalin s-a-nsurat cu o evreicã si fiica lui s-a mãritat cu un evreu. Iatã cum aceastã ambiantã l-a transformat pe georgianul Djugasvili într-un "fel de evreu:"
Cei mai adânc ancorati în programul politic si mai ales în programul revolutionar evreiesc, sunt de trei feluri:
1) Cei cu ambii pãrinti evrei;
2) Cei cu tatã de alt fel dar cu mamã neapãrat evreicã;
3) Pseudo-evreii, adicã ne-evreii însurati cu evreice ai cãror copii sunt crescuti ca evrei.
Ca sã se ascundã, primii îsi schimbau numele; astfel Apfelbaum devine Zinoviev, Sobelsohn devine Radek, Helphand devine Parvus, Finkelstein devine Litvinov, Rosenfeld devine Kamenev, Bronstein devine Trotki, Sonnenschein devine Malik, Ulbricht devine Ustinov, Katz devine Gromîko etc. La cei din categoria a doua, tot ce conteazã e ca mama sã fie evreicã, tatãl nu conteazã, dupã cum au descoperit cu multã obidã multi copii din tati evrei si mame ne-evreice; dar numele si provenienta tatãlui ne-evreu sunt folosite de acesti copii de evreice pentru a se declara rusi sau cehi sau români sau ce-o fi dupã interes (acest lucru reiese clar dintr-un articol publicat în The Jewish Chronicle, Londra, 22 Decembrie 1989, unde Nigel Davies, cunoscut jucãtor de sah cu tatã si bunic ne-evreu, a descoperit cã bunica lui din partea mamei era evreicã, ceea ce fãcea ca el si toti fratii lui sã fie evrei). De aceea e probabil cã multi rusi, letoni, finlandezi, georgieni, polonezi, etc. din guvernele sovietice au fost în realitate evrei din aceastã categorie care se deghizau folosindu-si tatãl ca o fatadã. Dar cel mai bine ascuns este pseudo-evreul, cel care nãscut din pãrinti ne-evrei se-nsoarã cu o evreicã si creste copii evrei. Desi el personal nu e niciodatã acceptat ca fiind evreu, el este puternic legat de interesele politice evreiesti prin toatã familia lui. Stalin a fost din aceastã categorie si asa au fost multi alti conducãtori comunisti, care împing înainte carul politic al sionismului cu mai mult zel chiar decât evreii nãscuti din evrei. Pânã la ultima suflare Kaganovici a fost mâna dreaptã a lui Stalin; câteva zile înainte de-a muri i-a fãcut funeralii pompoase lui Lev Mechlin, unul dintre cei mai urâti comisari evrei din deceniile comuniste al cãrui cosciug a fost purtat de capetele cele mai înalte sovietice, în asa fel încât populatia sã priceapã clar cã domnia nationalismului evreiesc nu s-a clãtinat în Uniunea Sovieticã; si imediat dupã aceea i-a dat premiul "Stalin Pentru Pace" lui Ilia Ehrenburg tot cu mare pompã, pentru cã incitase trupele sovietice la masacrul "copilului nenãscut în pântecul mamei"; totusi Stalin a cãzut în dizgratie pentru cã nu s-a aliniat imediat la ordinele sionismului din occident. Harrison Salisbury, corespondent american, remarcã ce oportunã a fost moartea lui Stalin - ca la comandã. Doctorii evrei pe care i-a acuzat c-au încercat sã-l otrãveascã au fost imediat eliberati; si cu toate cã Stalin a întins domnia revolutiei evreiesti bolsevice peste jumãtate din Europa, a fost repede eliminat.
Lista conducãtorilor bolsevici cripto-evrei este interminabilã. Revista Time scria în numãrul din 5 Mai 1958 cã Hrusciov i-a spus ambasadorului Israelului, Iosef Avidar, cã Vorosilov, presedintele Uniunii Sovietice si jumãtate din Presedintia sovieticã, erau însurati cu evreice; propria lui norã era evreicã; Canadian Jewish Press scrie cã Leonid Brejnev era însurat cu o evreicã; Times din Londra scrie în Noiembrie 1982 cã "Andropov vorbeste fluent idis."
Se vede cã evreii nu se simt ca fiind o rasã aparte si-si mãritã fetele cu membrii claselor de sus ale populatiei gazde, adunând copii acestora în sânul evreimii pe cât posibil. Doar evreii care se însoarã cu femei ne-evreice sunt expulzati din evreime. Discriminarea rasialã are loc din partea evreilor doar în cazul raselor care sunt vizibil diferite; în Africa sau India, de exemplu, evreicele nu se mãritã cu membrii populatiei gazdã si nici cu negrii din Statele Unite.
Problema rasei e foarte complicatã. Toti europenii sunt de rasa asa zisã "caucazianã"; dar existã diferentã etnicã între evreii sefarditi si cei askenazi, dupã cum existã diferenta etnicã între englezi si irlandezi. Apar caracteristicile unei rase aparte, aratã antropologul Arthur Keith, când cãsãtoriile au loc multã vreme în interiorul unei comunitãti restrânse. Astfel apar caracteristici rasiale evreiesti în cazul acestei comunitãti si astfel se delimiteazã ea de populatia gazdã cu care nu vrea sã se asimileze.

CAPITOLUL 4: MARILE FINANTE
S I NOUA ORDINE MONDIALÃ

Richard Clark scrie în Technological Terrorism: "Occidentul este paralizat de o ideologie si moralã acidã ce face ca elita noastrã politicã si intelectualã sã se declare de partea acelor elemente care aratã deschis cã urmãresc sã distrugã civilizatia occidentalã."
Este interzis sã examinezi rolul evreilor în declinul occidentului. S-au stabilit totusi cu certitudine douã lucruri:
1) "idealul" "noii ordini mondiale" instaurate în Uniunea Sovieticã din 1917 este identic cu "idealul" spre care tinde occidentul;
2) în tot occidentul evreii sunt extraordinar de unitari si activitatea lor are o continuitate miraculoasã, promovând încontinuu idealul nationalist sionist evreiesc simbolizat prin statul Israel din Palestina.
Cele douã rãzboaie mondiale din acest secol n-au fost douã lucruri separate, ci apartin aceluiasi fapt istoric care s-a continuat si care este un conflict nerezolvat în care aceste douã rãzboaie au fost douã episoade.
Tezele acestui articol ce vor fi dezvoltate si dovedite mai jos sunt:
1) conflictul secolului 20 derivã din alianta dintre puterea financiarã si clasa intelectualã, unde intelectualii au devenit servitorii finantelor, fiind banul în acest secol principala sursã a puterii;
2) vom întelege evenimentele dacã vom întelege cum s-au schimbat posesorii banului si clasa intelectualã;
3) posesorii banului s-au schimbat, cãci capitalismul financiar care fusese distribuit în constelatiile locale ale diverselor natiuni a fost absorbit într-o singurã constelatie mare aservitã unor scopuri urmãrite de-a lungul secolelor;
4) pe plan intelectual, crestinismul a fost eliminat si înlocuit cu ideologia socialistã bazatã pe stabilirea unor valori comune si-a unui sistem de referintã nou formulat; aceastã religie secularã socialistã este descrisã de Carl Gustav Jung ca "epidemia psihicã" a secolului;
5) aceste schimbãri au fost cauzele care-au dus la rãzboiul burilor din Africa de Sud la sfârsitul secolului trecut, unde s-a nãscut pentru prima datã imperiul mondial national-socialist sionist, definit rasial si propulsat de puterea exclusivã a banului;
6) aceste schimbãri în domeniul banului si-a intelectului au împins natiunile occidentale într-o cursã dialecticã, unde banul e teza, socialismul e antiteza si "noua ordine mondialã" e sinteza: banul smulge tot mai mult puterea din mâinile natiunilor, socialismul le amãgeste cu promisiunea distribuirii egalitare a bogãtiilor si aceastã contradictie cred masele cã va fi rezolvatã în noul imperiu care apare;
7) procesul de transfer al banilor în mâinile noului imperiu s-a desãvârsit în 1930 când J.P. Morgan si celelalte familii de pionieri care-au construit America au pierdut puterea ce-o avuseserã în finante;
8) cauzele imediate ale rãzboaielor care devasteazã secolul 20 este tocmai distrugerea din exterior a ordinii naturale stabilite în cadrul fiecãrui grup prin crearea arbitrarã din exterior cu forta a tot felul de structuri statale cãrora nu le corespund structuri nationale naturale. De aceea conflictele secolului nostru sunt altfel decât au fost cele din alte vremi;
9) toate aceste rele sunt exacerbate de marele rãu al creãrii de monedã fãrã acoperire si al escaladãrii datoriei nationale.
Cum putem dovedi cã zbuciumul politic si social al secolului izvorãste în toate tãrile din aceeasi sursã? Meteorologii au reusit sã dovedeascã cã diverse cutremure, inundatii, uragane, secete din diverse pãrti ale globului sunt cauzate de aceeasi cauzã; dar meteorologii n-au fost împiedicati în cercetarea lor de atotputernica cenzurã ideologicã din occident.
S-au scris cãrti în care s-a încercat sã se explice cauza zbuciumului acestui secol: asa sunt Declinul Occidentului de Oswald Spengler si Tragedy and Hope de Carroll Quigley. Spengler a introdus ideea declinului inevitabil al occidentului, ca rezultat al aliantei dintre puterea banului si intelectualitate si în mod ciudat nu s-a arãtat deloc întristat. Quigley lasã multe lucruri neexplicate - poate anume - dar acolo unde e dispus sã explice, acolo dovedeste irevocabil cu bogatã documentatie cã tot ce s-a întâmplat în secolul 20 s-a înfãptuit dupã un plan. El prezintã conspiratiile care distrug civilizatia occidentalã, ca Trustul Burselor Rhodes, Miscarea Mesei Rotunde, Institutul Regal pentru Afaceri Internationale si Consiliul American pentru Afaceri Externe, toate dirijate de ceea ce el numeste "o retea anglo-americanã" de oameni de afaceri, educatori, politicieni si ziaristi.
Quigley, fiind profesor universitar de istorie si relatii internationale la Scoala de Afaceri Externe Georgetown din Washington, publicã o documentatie bogatã ineditã în acest context. Editura i-a retras imediat cartea de pe piatã - desigur pentru cã aruncã prea multã luminã asupra celor care preferã sã lucreze din umbrã. El scrie: "Cunosc aceastã retea pentru cã o studiez de 20 de ani si timp de doi ani mi s-a permis sã citesc toate documentele ei secrete ... Nu simt repulsie pentru aceastã retea sau scopurile ei si am rãmas intim cu multi dintre cei care o servesc. Dar am obiectat si obiectez la unele mãsuri pe care le ia ... în general obiectez la faptul cã se ascunde, cãci pãrerea mea e cã are un rol asa de mare în istorie încât meritã sã fie cunoscutã."
Alt istoric, Arnold Toynbee, zice într-o comunicare la Cea de-a 4-a Conferintã Anualã pentru Studiul Stiintific al Relatiilor Externe (Iunie 1931) cã "acum în mod discret dar din toate puterile ne strãduim sã smulgem ceea ce se numeste suveranitate nationalã din mâinile statelor nationale din toatã lumea. Si tot timpul din gurã negãm ceea ce facem cu amândouã mâinile, cãci nu putem încã sã rãpim în mod deschis suveranitatea nationalã a statelor locale nationale ale lumii si politicianul sau publicistul care ar declara c-o face poate n-ar fi ars pe rug dar ar fi desigur discreditat."
Quigley si Toynbee cred deci cã a anihila suveranitatea nationalã a popoarelor este un lucru bun, un pas înainte în spre "minunata lume nouã" care se va ridica pe ruinele lumii vechi ce trebuie distrusã prin foc revolutionar pentru a face loc "noii ordini".
Distrugerea lumii vechi a început cu rãzboiul burilor din 1898-1902, când a început sã fie demolat imperiul britanic ca sã facã loc noului imperiu. Afrikaanerii sau burii, care se depãrtaserã de Colonia Capului de-acum ocupatã de britanici si-si clãdiserã cãminuri si existente în teritoriul neocupat si gol de populatie de mai înspre nord, s-au trezit cã pãmântul pe care-l cultivau ei sub numele de Republica Transvaal se afla deasupra celor mai bogate mine de aur din lume. Imediat oamenii de stat Cecil John Rhodes si Alfred Milner s-au simtit inspirati sã adauge pãmântul Republicii Transvaal la posesiunile coroanei britanice. Au reusit s-o facã ocupând atât Transvaalul cât si Republica alãturatã Liberã a Statului Orania cu pretul unor mari sacrificii materiale si de vieti omenesti; mentalitatea devenise în Anglia cã ar fi pãcat sã lase altora bogãtia pe care le-o puteau smulge printr-un rãzboi nedrept. Dar circumstantele în care au fost anexate Transvaalul si Statul de Orania la imperiul britanic au fost diferite de cele în care au fost anexate celelalte posesiuni ale acestui imperiu. Nu tot poporul britanic era pentru acest rãzboi de anexiune. Generalul William Butler, unul dintre cei mai capabili si credinciosi servitori ai coroanei britanice, conducãtorul de atunci al fortelor britanice din Africa de Sud, avertizase guvernul sã nu înceapã acest rãzboi; si ca niciodatã înainte, dezinformarea si falsul au început sã curgã. Scrie J.A. Hobson în cartea sa The War in South Africa: "Noi [britanicii] ne batem ca sã punem o micã oligarhie de posesori de mine si speculanti în vârful piramidei puterii în Pretoria ... destinele politice si economice ale Africii de Sud sunt si vor rãmâne probabil în mâinile unora care sunt majoritatea strãini de noi si ale cãror afaceri si interese nu sunt britanice." Thomas Packenham zice în cartea The Boer War din 1979 : "S-a crezut cã concernul Rand, ’viermii aurului’, nu sunt implicati în izbucnirea acestui rãzboi, dar sunt direct responsabili ... am gãsit documente despre o aliantã formalã între Sir Alfred Milner, Înaltul Comisionar si firma Wernher-Beit, cea mai mare din concernul minelor Rand. Aceastã aliantã l-a împuternicit pe Milner sã înceapã rãzboiul."
Hobson face istoricul minelor de aur din Transvaal. Câtiva dintre stãpâni îsi fãcuserã averea aici si erau englezi: Rhodes, Rudd si J.B. Robinson. Ceilalti însã erau "un mic grup de afaceristi internationali, evrei care vin mai ales din Germania," care aveau la dispozitie imense resurse financiare din Europa de la Banca Germanã din Dresda despre care Hobson crede cã apartinea lui Wernher si Beit. Rhodes a trebuit si el sã cearã bani de la o dinastie bancarã, de la ramura londonezã a familiei Rothschild, când a vrut sã acapareze el singur industria diamantelor din Kimberley. Generalul William Butler scria în Iunie 1899 Oficiului de Rãzboi britanic: "Dacã n-ar fi evreii ar fi usor de cãzut la o întelegere, dar ei vor sã scufunde toatã tara asta în rãzboi civil ... e prea evident aici si nu mai lasã nici o îndoialã cã existã curente subterane puternice ai cãror promotori vor sã facã acest rãzboi cu orice pret în scopurile lor egoiste." Putini au observat si si mai putini au priceput cã în acel moment imperiul britanic nu era în mânã britanicã. De aici s-a pornit o reactie în lant care a dezmembrat întâi imperiul britanic si a schimbat apoi fata lumii; atunci a începutul capitalismul financiar care s-a desãvârsit în 1930.
Au mai fost schimbãri mai putin evidente, una fiind în metodele de-a duce rãzboi, nu atât pe terenul de luptã cât pe tãrâm mintal. În ultimul deceniu al secolului trecut s-a inaugurat metoda giganticii propagande mincinoase care dominã total mintile în secolul nostru. Niciodatã în trecut nu s-a mintit atâta si asa de nerusinat ca acum pentru atragerea maselor de englezi în acest rãzboi. Aceastã metodã a minciunii gigantice si sfruntate l-a socat pe generalul Butler, care-a scris în 18 Decembrie 1898 Secretarului Coloniilor cã "toate informatiile trimise din Cape Town sunt elaborate de un sindicat colosal care împrãstie informatii false." Hobson scrie despre presa din Africa de Sud cã era "o presã mare stãpânitã si actionatã de un grup mic de oameni al cãror scop direct este sã creeze un conflict armat care sã le aducã beneficiu financiar."
Iatã lantul evenimentelor: rãzboiul burilor; rãzboaiele mondiale; revolutia bolsevicã cu inaugurarea supraputerii militare sovietice; dãrâmarea imperiilor coloniale si alcãtuirea de natiuni noi din bucãtile acelor imperii dintre care mai nici una nu poate supravietui economic asa cum a fost alcãtuitã; aruncarea Chinei continentale si altor mari pãrti din Orient sub cãlcâiul teroarei totalitariste rosii; înfiintarea Natiunilor Unite cu hoarda ei de agentii ca un prototip al noului guvern mondial; si subminarea tot mai mult a suveranitãtii nationale a popoarelor occidentale.
Si tot în acest secol s-a inventat lagãrul de concentrare si lovirea civililor în conflictele armate.
Rãdãcinile din care au crescut toate aceste evenimente sunt douã: posesiunea asupra banului si aservirea intelectului.
Spre sfârsitul secolului trecut s-a ajuns ca banul sã predomine asupra politicii. Domeniul financiar si cel politic trebuie definite clar cãci ele determinã comportarea maselor de oameni. Gândirea politicã este o functie socialã care are drept scop bunãstarea comunitãtii în prezent cât si în viitor; bunãstarea materialã este aici un lucru important dar secundar. Gândirea financiarã dimpotrivã se ocupã exclusiv de prosperitatea materialã si pune interesele de afaceri mai presus de orice alte interese ale comunitãtii. Ceea ce s-a întâmplat la sfârsitul secolului trecut n-a fost o mutatie abruptã ci o culminare a unui proces lent care-a durat de la-nceputul acelui secol si care s-a desãvârsit în 1930 când a fost eliminat dintre cei care detin puterea financiarã ultimul financiar national american, J.P. Morgan.
Totdeauna au existat afaceristi si bancheri care, ca Warburg, Montefiore, Rothschild, au dat cu împrumut guvernelor si-au fãcut tranzactii internationale, dar nu erau perfect si total integrati într-un unic aparat international al puterii care dirijeazã politica în întreaga lume. În mod paradoxal, în ciuda dominantei enorme a bancherilor evrei asupra comertului international, afaceristii ne-evrei au fost cei care au pus bazele noii clase financiare internationale de stãpâni ai lumii care acum constã din evrei. Carroll Quigley scrie: "La vârf era Banca de Acord International din Basel, Elvetia, ai cãrei proprietari erau bãncile centrale private din toate tãrile, cu proprietari ca Montagu Norman de la Banca Angliei, Benjamin Strong de la Banca Federalã de Reservã din New York, Charles Rist de la Banca Frantei, Hjalmar Schacht de la Banca Imperialã; fiecare din aceste bãnci cãuta sã stãpâneascã guvernul tãrii sale manipulând hârtiile de credit si tranzactiile monetare internationale si influentând politicienii vânduti lor pentru rãsplatã materialã." Quigley aratã cã bancherii Rothschild au fost la putere în secolul 19 dar spre sfârsitul secolului "au fost înlocuiti cu J.P. Morgan" al cãrui birou era la New York desi lucra de parc-ar fi fost la Londra "unde", zice Quigley, "s-a nãscut în realitate în 1938 dinastia financiarã J.P. Morgan sub numele de George Peabody and Company." În 1930 s-a perfectat absorbirea bãncilor nationale în constelatia bancarã internationalã si consecintele imediate au fost cel de-al treilea imperiu german, cel de-al doilea rãzboi mondial si Republica Popularã Chinezã comunistã. Quigley explicã de ce intrã în asa o descriere amãnuntitã a operatiilor bancare în cartea sa prin cuvintele: "Aceastã a treia fazã a capitalismului este de asa mare semnificatie, ramificatiile si influenta ei au fost asa de adânc ascunse în subterane, devenind chiar oculte, încât e necesar sã atragem în mod special atentia asupra detaliilor organizãrii si metodelor ei." Apoi povesteste cu bogatã documentare procesul prin care, cum zice Wilmot Robertson, "s-au despuiat majoritatea americanilor de averile lor", sau, cum zice Quigley, s-a fãcut o schimbare la toate nivelurile ... de la gustul pentru bancurile cu desene din ziare pânã la componenta grupului care detine puterea în stabilimentul american."
Din 1880 încoace America fusese guvernatã de o plutocratie a familiilor de bogãtasi americani ca Rockefeller, Carnegie, Vanderbilt, Mellon, Duke, Whitney, Ford, DuPont, cu J.P. Morgan ca centru bancar. Erau, zice Quigley, "de religie anglicani, anglofili ca orientare, internationalisti, studiati la Harvard si cunosteau cultura europeanã traditionalã." De cealaltã parte a Atlanticului aveau perechi grupati în jurul centrului bancar al lui Montagu Norman. Colaborarea lor era cunoscutã ca "stabilimentul anglo-american." Quigley aratã cã atunci când J.P. Morgan dintr-o afacere privatã anonimã s-a transformat într-o companie publicã în 1940 si a fost apoi absorbitã în banca ei subsidiarã Guaranty Trust Company în 1959 a avut loc decesul acestei plutocratii; grupul Morgan a vãzut cum i-a fost luatã puterea din mâini când n-a mai primit votul Comitetului diriguitor al Universitãtii Columbia pentru candidatul sãu la presedintia acelei universitãti. Cu alte cuvinte, de-acum nu mai sunt aceste familii de pionieri care-au construit America, acesti "anglofili de religie anglicanã care cunosteau cultura europeanã", adicã acesti ne-evrei, cei care stãpânesc si controleazã educatia universitarã în Statele Unite ale Americii.
Economia Statelor Unite si Wall Street-ul au cãzut în mâinile afaceristilor internationalisti ca o parã mãlãiatã, cãci bãtãlia se dusese anterior prin finantarea partidelor politice si cumpãrarea presedintelui, a senatorilor si-a membrilor congresului; apoi prin manipularea opiniei publice prin mass-media, presa, radiou-ul, televiziunea, cãrtile tipãrite (toate sever cenzurate) si prin infiltrarea si coruperea organizatiilor sindicale. În acest exercitiu de ocupare totalã a unei natiuni care fusese liberã, stãpânii secreti ai Statelor Unite au fost bine instruiti de experienta lor de secole într-ale subminãrii natiunilor gazdã de cãtre o natiune care actioneazã strâns unitã dar fãrã loc geografic propriu. Demolarea fondatorilor Americii a început în 1913, cu noua lege a impozitului progresiv si s-a desãvârsit cu legea taxei de mostenire, care a determinat aceste familii sã caute sã scape de ruina totalã organizând fundatii. Cercul lui Morgan a pierdut controlul asupra guvernului american si-a fost înlocuit cu altul: dar ca si cei vechi, noii stãpâni ai Americii sunt tot o oligarhie în care banul se aliazã cu intelectualitatea si nimeni n-a bãgat de seamã cã natiunea americanã are acum cu totul alti stãpâni, cãci acestia se comportã cam tot ca si cei vechi. Cãci si cercul lui Morgan fãcea politicã de stânga si-a-ncercat sã facã afaceri cu sovietele; dar Morgan si acolitii lui au fost eliminati din competitie de rivalii lor evrei. Cele douã oligarhii ale Wall Street-ului, cea veche a lui Morgan si cea nouã evreiascã, doreau amândouã sã se instaureze în vârful piramidei puterii în "noua ordine mondialã", dar prin metode diferite. Vechii stãpâni ai Americii, ca si contemporanii lor britanici, doreau sã stãvileascã avansul Uniunii Sovietice si s-o absoarbã apoi în "noua ordine mondialã" care sã fie construitã dupã modelul imperiului britanic si sã-i aibã pe ei în frunte. Noii stãpâni ai Americii vroiau sã întãreascã si sã extindã Uniunea Sovieticã ca un gigant militar si industrial care sã înlocuiascã imperiul britanic si sã fie baza "noii ordini mondiale." Aceastã luptã pentru putere a culminat în 1930 cu un fenomen la care toatã lumea oarbã si îmbroboditã de propagandã i-a zis "antisemitism."
Hannah Arendt scrie în cartea ei The Origins of Totalitarianism: "politica secolului 20 i-a plasat pe evrei în centrul evenimentelor ... problema evreiascã si antisemitismul ... au devenit catalizatorul miscãrii naziste si apoi a organizãrii structurii celui de-al Treilea Imperiu ... si apoi au provocat un rãzboi de-o ferocitate nemaipomenitã." Henry Ford care vedea clar cã afaceristii sunt dusmanii industriei fãcea o deosebire clarã între grupul lui Morgan, pe care-i numea "constructivi" si rivalii lor, pe care-i numea "atâtãtori la rãzboi." Influenta evreilor asupra politicii nationale si internationale a dat nastere la gesturi si apeluri disperate ca cele ale Pãrintelui Coughlin la radio, sau ale Pãrintelui Denis Fahey în scris si ale lui Charles Lindbergh si ale grupului Cãmãsilor Negre din Anglia. Acestia au vãzut cu ochii lor preluarea puterii politice si nationale de cãtre un grup de afaceristi evrei extrem de concentrat.
Un alt aspect al secolului 19 care-e pregãtit ruina de azi este gândirea futuristã care fãcea adepti în clasa conducãtoare britanicã.
Cecil John Rhodes era unul dintre cei mai puternici oameni din istoria Angliei, dar era un visãtor bântuit de iluzii incapabil sã inspire loialitate sau spirit de actiune în altii. Dar agentul care conducea ideologia nu era Rhodes ci John Ruskin, profesor la Catedra de Arte Plastice de la Oxford, care le-a bãgat în cap unui sir lung de generatii de englezi o ideologie cu scopul, credeau ei, de a crea o lume mai bunã. Aceastã lume mai bunã era ca un fel de extensie a imperiului britanic, o uniune liberã de state independente tinute laolaltã de ideea abstractã a "notiunii engleze." Efectul magic al acestor elucubratii derivã din credinta într-o "lume mai bunã" unde va domni ordinea si toatã omenirea se va îmbogãti, credintã care începuse sã ia locul religiei erodate de "lumina stiintei", astfel încât acum oamenii au pentru aceste elucubratii aceeasi fervoare misticã pe care-o aveau mai demult pentru religie. Tineretul s-a dedicat cu multã vigoare acestei ideologii care promitea un vast imperiu cu bogãtie pentru toatã lumea si plãcerea puterii pentru ei. Acest nou val de misticism secular i-a cuprins si hipnotizat pe toti, inclusiv pe generalul Louis Botha, fostul conducãtor al burilor învinsi si care urma sã devinã primul Prim Ministru sudafrican si pe generalul sudafrican Jan Christian Smuts. Practic acest misticism al "lumii mai bune" s-a cristalizat în organizatii ca Fondul Trustului de Burse Rhodes, miscarea semisecretã a Mesei Rotunde, Institutul Regal de Afaceri Internationale, Consiliul American pentru Relatii Externe si altele. Noul misticism al lui Rhodes avea o tentã rasialã, cãci, scrie Ralph Durand, "Cecil Rhodes of Oriel ... crede cã salvgardarea pãcii în lume se aflã în mâini teutone si-a lãsat cu testament fondul de burse pentru studenti din Anglia, Statele Unite si Germania."
Ideologia lui Rhodes însã a dat faliment nu din insuficientã stiintã politicã ori financiarã ci dintr-o eroare metafizicã pe care-a dezvãluit-o Quigley: fiecare bancã centralã "cãuta sã-si domine guvernul" si sã-i "influenteze pe politicieni rãsplãtindu-i apoi cu recompense financiare." Quigley aratã clar falimentul tãrilor asa-zise libere occidentale, care toate functioneazã creând bani fãrã acoperire si luând împrumut de la bãnci particulare si în care domneste o coruptie politicã infinit de completã si complexã. Banul este acum mãsura tuturor lucrurilor în occident, ban produs nu de pãmântul tãrii ci de fabrici si mai ales de speculatii afaceriste. Natiunile occidentale sunt plutocratii care se mentin la putere dominând opinia publicã pe care o creeazã la comandã prin mass-media si prin "recompense financiare" date guvernantilor. Rhodes, Milner si ortacii lor de la minele Rand au realizat transformarea banilor în opinie publicã fãrã sã tinã cont de implicatiile morale ale actiunii lor. Si au fost astfel bãtuti cu propriile lor arme de cãtre forta superioarã a banului afaceristilor internationali strâns uniti într-un program de actiune de duratã lungã, care influenteazã de-acum nu propriul guvern cu forta banilor lor, ci toate guvernele lumii si cumpãrã acum nu politicienii din propria lor tarã, ci politicienii din toate tãrile. Astfel au fost dati la o parte bogãtasii ne-evrei de la conducerea finantelor în noua structurã financiarã mondialã. Iar intelectualitatea crescutã în misticismul secular al lui John Ruskin ca sã construiascã "noua lume mai bunã" pe baza imperiului britanic cu mare usurintã si-a retras entuziasmul si l-a pus în slujba ideologiei lui Marx si Engels, îndrumati de care construiesc tot "o lume nouã si mai bunã" dar dupã modelul unui alt imperiu.
Trilogia lui Anthony Sutton Wall Street and the Bolshevik Revolution, Wall Street and the Rise of Hitler, Wall Street and Franklin Delanore Roosevelt, contine o multime de informatii dar este si mai informativã prin ceea ce omite cu mare grijã si anume ceea ce Hannah Arendt a definit succint ca "agentul catalizator" evreiesc "în inima evenimentelor", adicã rolul puterii evreiesti în politica secolului 20. Sutton crede cã o structurã a puterii a existat din totdeauna pe Wall Street si existã si-acum. Aceastã structurã a finantat revolutia bolsevicã din Rusia si apoi l-a finantat pe Hitler sã ia puterea. Dar Sutton simplificã si distorsioneazã. Cãci puterea Wall Street-ului a fost împãrtitã in cei 20 de ani de la 1917 la 1938 între grupul Morgan si grupul bãncii Warburg. Un grup de magnati de pe Wall Street a finantat într-adevãr revolutia bolsevicã, dar nu grupul Morgan ci grupul Warburg (în mod special Jacob Schiff din grupul Warburg) au fost patronii revolutiei bolsevice, iar Morgan a fost declarat tapul ispãsitor pentru cã la spartul târgului s-a trezit sã încerce sã pãtrundã în afacerea bolsevicã. În ceea ce-l priveste pe Hitler, într-adevãr existã dovezi cã grupul Morgan l-a ajutat sã ia puterea, dar în acelasi timp internationalistii grupului Warburg au finantat partidul comunist din Germania în alegerile speciale din 1930 unde comunistii au avut asa mare succes. Astfel cel de-al doilea rãzboi mondial a fost o luptã între aceste douã jumãtãti ale Wall Street-ului, între aceste centre de concentrare a puterii financiare si în aceastã luptã grupul Morgan a pierdut si grupul internationalist a triumfat. Astfel se explicã de ce în Anglia ultima rãmãsitã a puterii financiare ne-evreiesti, cunoscutã sub numele "grupul de la Cliveden" (Cliveden era resedinta Lordului Astor) s-a opus celui de-al doilea rãzboi mondial. Si astfel se explicã un episod extrem de misterios si de ciudat din istoria contemporanã a Statelor Unite. Cineva a încercat cu sprijinul Legiunii Americane si-al armatei sã instaureze "o dictaturã fascistã" la Casa Albã din Washington. Episodul a fost amintit pe scurt pe prima paginã a ziarului The New York Times din 21 Noiembrie 1934; s-a instituit un comitet de investigare; apoi nu s-a mai auzit nimic nici despre episod nici despre comitet si nici despre investigare. S-ar pãrea cã cei în cauzã erau unele personalitãti din Legiunea Americanã si dintr-o altã organizatie numitã Liga Libertãtii, cu un efectiv total de 500.000 de oameni sub conducerea Generalului-Maior Smedley D. Butler, un erou plin de decoratii despre care însã nu se stie precis cum a acceptat conducerea. Cei implicati apartineau exclusiv cercurilor de potentati financiari legati într-un fel sau altul de J.P. Morgan. Ei erau : Grayson Murphy, director la Guaranty Company; Jackson Martindell, de la Stone si Webster, rude cu familia Morgan; apoi compania DuPont; apoi compania Remington Arms, controlatã de Du Pont; si interesul financiar Morgan-Harriman. S-ar pãrea cã potentatii financiari si industriali din grupul ne-evreiesc al lui Morgan vãzându-se deposedati pe Wall Street au încercat un efort disperat împotriva potentatilor finantelor internationale - efort care avusese succes în Italia si Germania sub forma national-socialismului.
În secolul trecut rivalitatea dintre constelatiile bancare nationale a dat nastere goanei dupã posesiuni coloniale; în secolul nostru consolidarea puterii financiare globale în mâinile unui singur grup internationalist a cauzat dezmembrarea imperiilor coloniale si înlocuirea lor cu o puzderie de state noi care sã nu mai poatã fi influentate de cãtre natiunile occidentale. Pânã în 1939, transformarea a fost mai lentã cãci noul imperiu financiar global era în curs de formare; dar dupã ce acest nou imperiu financiar global a triumfat în cel de-al doilea rãzboi mondial, ritmul înrobirii a devenit mai rapid.

CAPITOLUL 5: LUPTÃ PE WALL STREET

Motto-ul capitolului este un citat din cartea lui Alexandru Soljenitân Lenin în Zürich, unde se aratã cã Lenin stia bine cã puterea este a celor care detin banii si revolutia este fãcutã cu forta banului. Capitolul începe cu un citat din Disraeli care spune cã "adesea istoria e neclarã pentru cã e scrisã de oameni care nu înteleg problema rasialã în toate aspectele ei." Rasa, zice autorul, a fost definitã de antropologi ca o unitate umanã care apare din repetate cãsãtorii în cadrul aceluiasi grup de oameni, dar care se manifestã nu ca un grup cu sânge omogen si neamestecat cu al altor rase ci ca un grup de oameni care duc aceeasi politicã într-un scop comun. Evreii ca rasã nu au deloc sânge si caracteristici fizice omogene dar au cele mai puternice caracteristici rasiale din punct de vedere politic. De aceea Vechiul Testament zicând "natiune" sau "rasã" se referã la acelasi lucru. Arthur Keith, presedintele Asociatiei Britanice pentru Progresul Stiintei, zice: "caracterul rasial este cel mai puternic dezvoltat la evrei dintre toate rasele caucaziene." El nu le zice "semiti" fiindcã evreii de azi nu sunt semiti.
Desi cartea lui Carroll Quigley Tragedy and Hope nu vorbeste despre evrei decât atingând usor în treacãt inaugurarea statului Israel si nici nu contine deloc cuvintele "sionist" si "sionism", cartea a fost imediat retrasã de pe piatã si pusã pe lista neagrã pentru cã contine informatii bogate si veridice din care un cititor atent poate pricepe ce rol a jucat rasa în evenimentele financiare si politice ale secolului nostru. Viteza cu care a fost cenzuratã cartea lui Quigley demonstreazã ce bine functioneazã cenzura în Statele Unite ale Americii, care nu e vizibilã, cum era cea de dupã cortina de fier, dar e la fel de eficace. Dintre cãrtile de istorie, cele mai riguros excluse si la care marele public nu are voie sã aibã acces sunt cele care ating probleme rasiale.
Autorul comparã douã feluri de a scrie cãrti de istorie exemplificând cu Wall Street and the Rise of Hitler de Antony C. Sutton (cu referiri la alte douã cãrti de Sutton, Wall Street and the Bolshevik Revolution si Wall Street and Franklin D. Roosevelt) si Who Financed Hitler de James Pool si Suzanne Pool.
1. ISTORICUL DE PROFESIE.
În toate trei cãrtile citate mai sus, Sutton exclude total identitatea etnicã e celor care-au cauzat evenimentele acestui secol si nu explicã deloc de ce, când toti bancherii germani de la imperiul financiar I.G.Farben au fost condamnati ca criminali de rãzboi dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, numai unul dintre ei si anume Max Warburg, n-a fost deranjat sau atins cu nimic. O altã omisiune flagrantã a lui Sutton în cartea sa Wall Street and the Rise of Hitler este totala lui tãcere despre finantarea de cãtre bancherii americani a celuilalt partid din Germania care avusese mari succese în alegerile din Septembrie 1930 si anume partidul comunist german, a cãrui activitate fãcuse sã fie Germania înfrântã în primul rãzboi mondial. Ascunzându-se în felul acesta identitatea celor care-au finantat revolutiile, toatã documentatia amãnuntitã si laborioasã a cãrtilor lui Sutton face mai mult rãu decât bine cãci mistificã adevãrul si îneacã cititorul într-o avalansã de amãnunte care nu se leagã între ele de scopul actiunilor întreprinse. Dar aceastã avalansã de amãnunte poate fi valorificatã pozitiv dacã cititorul are si informatiile pe care Sutton nu vrea sã le împãrtãseascã, putând astfel construi adevãrul din douã jumãtãti de adevãr. Sutton însusi admite cã nu dã o imagine completã când la p. 167 întreabã: "De ce au dorit bancherii internationali, elita Wall Street-ului, sã-i vadã pe Hitler si pe Roosevelt la putere? Nu ne-am ocupat aici de acest aspect [sublinierea noastrã]."
Sutton nu pomeneste deloc aspectul rasial si când aratã cum bancherii de pe Wall Street manipuleazã politica, vorbeste numai de grupul ne-evreu al lui J.P.Morgan. Pe acestia îi acuzã atât pentru cã au fãcut revolutia bolsevicã cât si pentru cã au provocat cel de-al doilea rãzboi mondial. Dar el tace cu înversunare despre amestecul celei de-a doua elite a bancherilor de pe Wall Street, cea evreiascã, care într-un timp a lucrat mânã-n mânã cu bancherii ne-evrei din constelatia lui J.P. Morgan dar apoi de pe la 1930 încoace i-au învins si înlocuit. Cel mai mult se apropie Sutton de adevãr când îl citeazã pe Ford care împarte marii financiari în douã, cei constructivi ca J.P. Morgan si cei distructivi care, zice Ford, "sunt cei care fac rãzboaiele." Dar apoi Sutton uitã de aceastã împãrtire si continuã sã vorbeascã de parcã financiarii de pe Wall Street ar fi toti un grup omogen si nu douã tabere înclestate într-o luptã crâncenã. Aceste douã tabere s-au înclestat în cel de-al doilea rãzboi mondial care a costat vietile atâtor sute de milioane si a adus atâta suferintã si atâta distrugere: o tabãrã îl sprijinea pe Hitler, cealaltã pe adversarii lui. Cartea lui Quigley Tragedy and Hope descrie lupta pe care Sutton o trece sub tãcere. O rezumãm extrem de succint mai jos.
De secole dinastii de bancheri evrei, dintre care cei mai cunoscuti sunt familia Rothschild, au detinut monopolul tranzactiilor financiare internationale, dar capitalismul financiar a fost consolidat pe baze internationale în acest secol. Industrializarea tãrilor occidentale este exclusiv izvorâtã din energia, inventivitatea si munca europenilor. De aceea n-a existat nici un evreu care sã fi fondat vreo industrie sau vreo productie. Imperiile petrolului, cãrbunelui, fierului, avioanelor, automobilelor, cãilor ferate, s.a.m.d. au fost toate construite de europeni crestini, ceea ce le-a dat acelor financiari ne-evrei un rãstimp puterea financiarã, astfel încât unii ne-evrei ca J.P. Morgan sau Montagu Norman aveau într-un timp mai mare putere financiarã decât bancherii evrei cu Rothschild în frunte. Atunci a început lupta celor din urmã sã-i elimine si sã-i înlocuiascã pe cei dintâi si sã preia puterea financiarã. Lupta a dus-o grupul lui Rothschild pe plan politic, punând pe slugoii lor din Congresul si din Senatul American sã voteze legi ca taxele de mostenire, sau impozitul progresiv, care-au ruinat familiile vechi de pionieri care au construit America, si-au ruinat si distrus clasa de mijloc. O mare pierdere au suferit-o acele familii de pionieri când au acceptat sã înfiinteze sistemul bãncilor centrale în toate tãrile occidentale. Cel care-a organizat banca centralã în America a fost Paul Warburg, membru al unei puternici familii de bancheri evrei din Germania.
Grupul lui J.P. Morgan si-a dat seama de succesul bancherilor evrei în revolutia bolsevicã din Rusia si-a finantat imediat armata albã contrarevolutionarã a amiralului Colceac. În Germania bancherii evrei au înfiintat si finantat partidul comunist si atunci rivalii lor de pe Wall Street, desi ostili nationalismului german, s-au hotãrât sã-l finanteze si sã-l aducã la putere pe Hitler. Singura iesire din impasul în care s-au bãgat când au acceptat sã formeze împreunã cu bancherii evrei bãncile private nationale centrale a fost pentru bancherii din constelatia lui J.P. Morgan sã se bage si mai adânc în murdãria în care-au acceptat sã intre si sã finanteze armate si sã porneascã rãzboaie - în speranta cã tabãra lor va