HORIA SIMA

ERA LIBERTÃTII

STATUL NATIONAL-LEGIONAR

VOLUMUL II

-continuare-

16. PE VALEA PRAHOVEI

Abia pe la orele 8,30-9 seara, am putut sa ma fac liber si sa plec în cautarea lui Madgearu si Iorga. Dupa misiunea de conciliere a lui Neubacher si dupa conversatia amabila ce-am avut-o cu Generalul, nimic nu ma mai retinea la Presedintie si am pornit pe Valea Prahovei, cu speranta sa-i pot salva pe cei doi disparuti.

Am plecat cu inima strânsa la drum, caci dupa ce iesisem de la General, bucuros ca relatiile cu Conducatorul Statului s-au normalizat, o alta caramida mi-a cazut în cap. Se anunta la telefon seful de post dintr-o comuna de pe Valea Prahovei, care vrea sa vorbeasca neaparat cu Vice-Presedintele Consiliului de Ministri. „Am onoarea a va raporta ca pe teritoriul comunei... s-a descoperit cadavrul Profesorului Nicolae Iorga”. Atât si nimic mai mult. Am ramas naucit. Mai încercam sa înnod o firava speranta. Dar daca totusi nu-i adevarat? De ce-mi telefoneaza seful de post direct mie si nu îi anunta pe superiorii lui, cum ar fi normal, Legiunea de Jandarmi din Prahova si Inspectoratul General al Jandarmeriei? La Ministerul de Interne si la Presedintie nu se stia înca nimic, ceea ce indica clar ca organele subalterne nu erau informate de moartea lui Iorga. Cobor treptele si ma urc în masina, însotit de Octavian Rosu, Dr. Biris si Constantin Stoicanescu. Traian Borobaru plecase undeva si n-am putut sa-l iau cu mine. În acel moment, apare jos, în curtea Presedintiei, Ilie Niculescu, seful Razletilor; cu o stire si mai proasta. Are informatii sigure ca Iorga nu mai este în viata. A aflat vestea de la un legionar care luase parte la expeditie si se întorsese de pe Valea Prahovei. În goana pornim cu masina spre sediul familiei de razleti careia apartinea legionarul întors în capitala. L-am chemat afara din sediu si am stat cu el de vorba. Se numea Atanasiu. Mi-a confirmat ca facuse parte din echipa care l-a ridicat de acasa pe Iorga si la pedepsit razbunându-l pe Capitan. De Madgearu nu stia nimic. Acesta fusese sechestrat de o alta echipa. Ce sa fac, Doamne? Poate ca Madgearu mai este în viata si poate fi salvat. L-am lasat pe Atanasiu în strada cu llie Niculescu si noi am pornit pe Valea Prahovei. Nici nu m-am gândit sa-l chestionez mai amanuntit pe Atanasiu cine este seful echipei si cine a mai facut parte din ea?

Starea mea sufleteasca era indescriptibila. Abia se potolise mânia Generalului si acuma se deschidea o alta prapastie înaintea mea. Astia sunt legionari sau niste imbecili care nu fac decât sa ne faca noua rau, pregatind cu „eroismul” lor propria noastra cadere? Ce splendida confirmare a teoriilor celor doi Antonescu, ca Legiunea este o miscare anarhica si trebuia pusa seaua Generalului pe ea? Nici nu stiam cine sunt autorii acestor ispravi demente. De unde vin? Cine le-a dat ordin sau sub sugestia cui au lucrat? Daca apartin corpului Razleti, atunci trebuia sa-l întrebe pe Seful acestui corp, Ilie Niculescu, un om ponderat si de o mare cultura, care, fara îndoiala, i-ar fi oprit de la aceasta fapta.

Eram atât de mâhnit de cele aflate încât am început sa lacrimez în masina, de oboseala si dezgust. Le-am spus însotitorilor mei ca sunt întristat pâna la disperare de comportarea legionarilor, încât îmi vine sa las totul si sa plec. Eram cu nervii la capat. Atâtea zguduiri în 24 de ore; era prea mult. Stoicanescu mi-a sustinut moralul, spunându-mi ca daca eu plec de la conducerea Legiunii, miscarea se sfarâma în zeci de bucati. Atât ar astepta dusmanii. Trebuie sa ramânem uniti si sa înfruntam cu curaj si aceasta noua lovitura, ce ne-au dat-o din nefericire proprii nostri camarazi.

M-am mai linistit. Trebuie sa fi fost aproape de 11 noaptea când ne-am apropiat de Ploiesti. O calatorie anevoioasa. Generalul alarmase unitatile de pe Valea Prahovei si soseaua era controlata de patrule militare. Din loc în loc erau baraje. Vehiculele erau oprite, persoanele erau legitimate de ofiteri. S-a legitimat Dr. Biris, cu carnetul lui de Secretar General al Ministerului de Interne. Ofiterii salutau si masina pleca fara întârziere.

17. CE-AM GASIT LA PLOIESTI

Când am ajuns la Ploiesti, m-am îndreptat mai întâi spre sediul organizatiei de Prahova. Vroiam sa vorbesc în primul rând cu seful judetului, Profesorul Mihail Tase, de la care asteptam sa primesc informatii mai precise privitor la cele întâmplate pe Valea Prahovei. Sechestrarea Profesorului Iorga avusese loc la Sinaia, localitate ce cadea în raza organizatiei de Prahova. Echipa plecase de la Bucuresti, dupa declaratia lui Atanasiu, dar patrunsese în judetul condus de Tase. Cum si-au permis membrii acestei echipe sa faca razii pe Valea Prahovei fara consimtamântul prealabil al sefului judetului?

Mare mi-a fost amaraciunea când la sediul organizatiei n-am gasit decât niste tineri care faceau de paza, între altii, fratele sefului de judet, Gheorghe Tase. Nimeni nu stia sa-mi spuna unde e seful de judet sau cum poate fi gasit. Asa ceva nu mai pomenisem. Stia ceva Profesorul Mihail Tase de raidul echipei de la Bucuresti si a preferat sa dispara ca sa nu fie implicat în actiunile ei? Nici pâna astazi n-am putut sa descifrez enigma. Este adevarat ca era aproape de miezul noptii si nu avizasem pe nimeni de precipitata mea sosire. Sau poate desfasurarea de forte militare pe Valea Prahovei l-a determinat pe Tase sa se ascunda ca sa nu cada victima unei arestari?

Atunci cu cine sa vorbesc? Hai, zic catre însotitorii mei, sa-l cautam pe seful politiei legionare. Aici m-a întâmpinat aceeasi enigma. Nici Gheorghe Cârciumaru, seful politiei legionare, nu era de gasit. Ce se întâmpla cu acesti oameni? O organizatie cu sefi care se ascund. Stiau ceva de sechestrarea Profesorului Iorga si au preferat sa dispara, pâna se va limpezi situatia, pentru a nu fi implicati în raspunderile actului?

La sediul politiei legionare am fost condus de Ioan Boaca, Gheorghe Tase si Ioan Radulescu, aceiasi tineri pe care i-am gasit la sediul organizatiei. Ei îmi spun ca în cladirea politiei legionare s-ar gasi arestati un grup de evrei comunisti. Unde sunt? Vreau sa-i vad. M-a dus la un garaj din aceeasi cladire si acolo am descoperit vreo 20 de indivizi într-o stare jalnica. Erau întesati unul lânga altul, în picioare, pe un spatiu restrâns. Se vedea dupa mutra lor ca erau oameni mai simpli si îmbracati prost. Mi s-a facut mila de ei. Un om care a stat în închisoare si stie ce-i suferinta între gratii, nu are nici o placere sa vada astfel de spectacole. Le-am spus celor trei tineri sa-i puna în libertate chiar în noaptea aceea. A fi cineva de convingeri comuniste, nu îndrituieste arestarea lui, afara de cazul ca e prins în activitati subversive si atunci locul lui nu e aici, ci la Tribunal. Într-adevar, în scurta vreme dupa plecarea mea, au fost pusi în libertate.

Am plecat repede, caci eu venisem sa dau de urmele echipei care opera pe Valea Prahovei. Dar daca, dupa moartea lui Iorga, le-ar veni în gând sa savârseasca alte atentate? Cine stie din inspiratia cui lucreaza? Trebuie gasiti si imobilizati cât mai repede.

Unde sa ne informam? Hai sa mergem la Prefectura Judetului. Aici, un functionar somnoros ne-a spus ca Prefectul Judetului, Marin Stanescu, nu este la Ploiesti, ci se afla la o vila a lui, în oraselul Câmpina. Din sondajele facute la Ploiesti, am aflat de o alta nenorocire în perspectiva. Echipa implicata în cazul Iorga s-ar afla acum în drum spre Câmpina, unde ar avea de gând sa puna mâna pe Prefectul Judetului si sa-l ucida.

Alta groaza m-a cuprins. Am sarit în masina si cu cei trei însotitori, Rosu, Biris, si Stoicanescu, am pornit cu cea mai mare viteza spre Câmpina.

18. LA CÂMPINA

”O nenorocire nu vine niciodata singura”, zice proverbul. Atâta ar mai trebui acum sa fie ucis si Marin Stanescu, un bun prieten al lui Mihai Antonescu, coleg de Universitate cu el.

Am ajuns la Câmpina pe la unu noaptea. Locuinta Prefectului era pazita de jandarmi. Când a vazut Marin Stanescu ca o masina se opreste în fata casei lui, a crezut ca i-a sunat ceasul din urma. Fusese si el informat ca se pregateste suprimarea lui si de aceea a cerut Legiunii de Jandarmi sa-i trimita câtiva soldati de paza. Acestia patrulau prin curte.

Cei din casa – Marin Stanescu cu sotia lui – nu vroiau sa ne lase sa intram. Abia dupa ce s-a legitimat Biris, au deschis usa. Vazându-ma si pe mine, s-a linistit. I-am explicat de ce ma gaseam pe Valea Prahovei, în speranta ca îi pot salva pe Iorga si Madgearu, care au fost sechestrati de legionari necunoscuti. Aflând la Ploiesti ca se gaseste si el în pericol, am pornit în goana spre Câmpina spre a-l lua sub ocrotire. M-am oferit sa dorm în noaptea aceea în casa lui, împreuna cu însotitorii mei, spre a nu se întâmpla ceva rau. A acceptat si ne-a gazduit cu toata bucuria. Ne-a dat ceva cald de baut si niste scaune pe care sa motaim. Nici el nu primise vreo stire pâna atunci despre soarta lui Iorga si Madgearu.

La scurt interval dupa intrarea noastra în vila Prefectului, jandarmii au semnalat o masina suspecta, care trecuse încet prin fata casei în directia Sinaia si apoi s-au întors si au luat-o spre Ploiesti. Sa fi fost aceasta echipa care ridicase pe Iorga? Nu puteam întelege ce vroiau oamenii acestia si cu Prefectul? Este adevarat ca Marin Stanescu nu era legionar si chiar avusese oarecari frictiuni cu organizatia locala, dar de aici pâna a-l suprima, e o distanta. Numai niste descreierati sau agenti provocatori puteau sa planuiasca uciderea lui. Nu stiu nici pâna astazi în ce masura informatia era adevarata, dar în atmosfera de atunci, când echipa-fantoma circula pe Valea Prahovei, nimic nu-mi parea imposibil.

Abia ne asezasem la masa, pentru a gusta ceva, si suna telefonul. Era Legiunea de Jandarmi, care-l anunta pe Prefect ca s-a gasit cadavrul Profesorului Iorga pe teritoriul comunei... Probabil ca de abia acum se comunicase stirea si la Bucuresti, la Presedintie. Despre Virgil Madgearu lipsea înca orice urma.

Desi numai aveam nici o speranta sa fie Iorga în viata, totusi oficializarea mortii lui, stire ce se va afla mâine în toata tara, mi-a dat un nou soc.

Am petrecut restul noptii pe scaune, în asteptarea confirmarii celeilalte vesti cutremuratoare. N-am închis ochii, asteptând sa sune din nou telefonul. Când s-a facut bine ziua, Prefectul mi-a confirmat ca s-a gasit si cadavrul lui Madgearu.

Nu mai aveam nimic de facut pe Valea Prahovei. Misiunea mea de salvare a lui Iorga si Madgearu nu reusise din cauza unor circumstante adverse. Acuma nu mai ramânea altceva de facut decât sa ma întorc în Bucuresti, pentru a înfrunta un nou uragan de mânie al Generalului Antonescu.

19. ÎNTOARCEREA LA BUCURESTI

Noaptea de 27/28 Noiembrie, am petrecut-o la Câmpina. A doua zi dimineata, Joi, 28 Noiembrie, am luat calea întoarsa spre Bucuresti.

Marin Stanescu mi-a comunicat ca dupa cele întâmplate, îsi va da demisia. L-am rugat staruitor sa ramâna în fruntea judetului, spunându-i ca se bucura de încrederea întregului guvern. A refuzat categoric. Nu poate sa-si riste viata si soarta întregii familii.

A avut amabilitatea sa ne însoteasca o buna postata, în drumul spre Bucuresti. La dorinta mea, ne-a condus la niste sonde de petrol si apoi am vizitat niste sate lovite de cutremur. De fapt vroiam sa întârzii cât mai mult pe drum, pentru a câstiga timp de reflectie, stiind ca la Bucuresti nu ma astepta nici o bucurie.

În timp ce ascultam explicatiile unui inginer de la o sonda la care ne oprisem, gândul îmi zbura la proxima întâlnire cu Generalul. Cum va reactiona, dupa ce aflase si el ca Iorga si Madgearu nu mai sunt în viata? Aceia care i-au ucis, au creat o teribila problema Miscarii. Avem atâtia dusmani încât acestia nu asteapta decât sa se produca o spartura în regim ca sa sara din nou pe noi. Toate sfortarile noastre de pâna acuma, toate sacrificiile si toate bataliile câstigate sa fie zadarnice? Stam pe o muche de cutit. Am iesit din închisoare, am refacut unitatea miscarii, transformând-o într-un instrument eficace de lupta, am câstigat biruinta de la 6 Septembrie, am izbutit sa realizam Statul National Legionar si tara întreaga a înverzit plina de sperante. În mai putin de un an, un crescendo de victorii care ne-a ridicat pe culmile puterii si acum toata aceasta opera uriasa sa se darâme din cauza faptelor unor descreierati?

Executiile de la Jilava îsi au justificarile lor, legate de deshumarea Capitanului. Arestarile de dimineata s-au încheiat fara incidente, gratie interventiei mele prompte si repezi, dar în cazul Iorga-Madgearu, norocul ne-a parasit; Am fost blocat la Presedintie toata ziua, iar când am plecat era prea târziu.

M-am întors la Bucuresti pe la amiaza, cu inima strânsa de neliniste. Nu mai stiam nimic ce se petrecuse în capitala în lipsa mea. Nici ce masuri luase Generalul si nici daca nu rupsese colaborarea cu Miscarea, formând un alt guvern. Totul era posibil. Ocazia era excelenta. Putea sa explice tarii hotarârea luata. Avea argumente. Moartea lui Nicolae Iorga ne pusese în conflict eu oamenii de cultura ai natiunii, iar a lui Madgearu provocase ruptura raporturilor de buna vecinatate cu partidul national-taranesc. Doua puncte sensibile în politica tarii. Intelectualii nu erau destul de bine informati ce crime a facut Iorga. Pentru ei, Iorga era o statuie a natiunii, ce nu putea fi decât venerata.

Pentru întâia oara de când trebuia sa dau ochii cu Antonescu, ma aflam în stare de inferioritate fata de el. Ma simteam eu umilit, jignit, descurajat de fapta acestor zanateci care arunca umbre si suspiciuni asupra miscarii întregi. Ce sa-i spun?

20. O ATMOSFERA CALDA

Spre marea mea surprindere si nedumerire, am gasit la Presedintie o atmosfera neverosimil de calma. Era ceva greu de imaginat. Ma asteptam sa fiu întâmpinat de un Jupiter tonans, facându-mi amare reprosuri dupa ce descoperisera cadavrele lui 1orga si Madgearu. În loc de aceasta primire aspra, mai mult decât naturala dupa cele întâmplate, Generalul mi-a întins mâna cu bunavointa.

– Ei, Domnule Sima, dupa uciderea lui Iorga si Madgearu, putem fi rasturnati de opinia publica. Tara e indignata.

– Domnule General, am facut tot ce mi-a stat în putinta ca sa-i salvez. Toata noaptea am umblat pe Valea Prahovei. Dar a fost prea târziu. Sunt dezolat si-mi dau seama de consecintele acestor nelegiuiri pe plan politic.

– Stiu, Domnule Sima, acum trebuie sa mergem înainte si sa dam satisfactie opiniei publice, pedepsind vinovatii.

– Sunt de acord cu D-voastra. Pâna acuma nu stiu exact nici cine sunt faptuitorii. Cred ca în cursul zilei voi da ochii cu ei.

Iesind de la General, am aflat o veste îmbucuratoare. Generalul renuntase la ideea de a numi un militar în fruntea Prefecturii de Politie – pozitie ce-o dadusem pierduta în sinea mea, dupa moartea violenta a lui Iorga si Madgearu – si semnase decretul de numire al lui Radu Mironovici în locul Colonelului Zavoianu. Meritul de a fi salvat Prefectura de Politie revine în întregime lui Vasile Iasinschi. Acesta mi-a luat locul la Presedintie în timpul absentei mele, reprezentând Miscarea, si a avut mai multe convorbiri cu Generalul. În cursul lor, cu tact si energie, a reusit sa-l înduplece pe General sa-l numeasca pe Radu Mironovici în fruntea Prefecturii.

Analizând factorii care l-au determinat si chiar l-au obligat pe General sa renunte la o lovitura de forta contra noastra, în acele momente de maxima încordare, le putem rezuma în urmatoarele puncte:

I. Ceremonia reînhumarii Capitanului. Pentru 30 Noiembrie erau fixate funeraliile de la Casa Verde. Întreaga capitala traia într-o atmosfera de reculegere profunda, de comuniune mistica cu jertfa întemeietorului Legiunii. Bisericile erau pline de credinciosi. Numeroase delegatii legionare din provincie erau în drum spre Bucuresti. O bruscare a situatiei din partea lui Antonescu în acele momente ar fi aparut ca un ultragiu adus memoriei Capitanului si reactiile ar fi fost imprevizibile.

II. Generalul Antonescu nu obtinuse sprijinul Germaniei. Vizita lui Neubacher l-a convins ca guvernul german nu era dispus sa-i dea girul la o lovitura contra Miscarii, ci, dimpotriva, cerea reluarea colaborarii pe baza lui statu-quo-ante.

III. Se anuntase sosirea unei puternice delegatii germane pentru a participa la funeralii, formata din Baldur von Schirach si von Bohle, reprezentându-l pe Cancelarul Germaniei.

IV. Generalul nu primise nici sprijin suficient în Miscare pentru a-ti realiza planurile sale. Miscarea continua sa formeze un bloc de nezdruncinat în jurul persoanei mele.

V. Moartea lui Iorga nu impresionase prea mult guvernul german, cum îsi imagina Antonescu, deoarece disparuse un inamic declarat al Reichului. Acelasi lucru se poate spune si despre Madgearu.

VI. În sfârsit Antonescu fusese martor si stia din rapoartele ce le primise cât de mult m-am straduit ca sa evit lui Iorga si Madgearu sângerosul lor sfârsit.

Aceste consideratii eu le-am facut asa zicând „post festum”, adica dupa rezolvarea crizei. Ele nu contravin starii mele sufletesti din drumul spre Bucuresti. Am scris asa cum am trait acel moment de angoisse. Ma asteptam la un sfârsit dramatic al relatiilor noastre cu Antonescu. Ca s-a întâmplat altfel, este o chestiune care nu ma îndreptateste sa spun ca n-am avut temerile mele.

21. FATA ÎN FATA CU FAPTUITORII

Chiar în seara acelei zile, Joi, 28 Noiembrie, am avut prilejul sa cunosc echipa ce-a operat pe Valea Prahovei. Au fost adusi de Ilie Niculescu. Întâlnirea a avut loc în fosta resedinta a Elenei Lupescu din Aleea Vulpache. Erau opt insi în total. Seful si purtatorul lor de cuvânt era Traian Boeru, Director la Institutul National al Cooperatiei. Ceilalti erau urmatorii: Stefan Cojocaru, Ion Jurcan, Traian Iorga, Otto Schweninger, Tudor Dacu, Stefan Iacobuta si Ion Atanasiu.

Starea mea sufleteasca, în momentul în care i-am întâlnit, în prezenta lui Ilie Niculescu si Traian Borobaru, era crispata de mânie si durere. Nici nu le-am întins mâna, îsi dau oare seama de nenorocirea ce-au provocat-o miscarii? Cum se vor justifica? Vor avea remuscari si se vor cai’?

N-a vorbit decât unul singur dintre ei, Traian Boeru, seful echipei si purtatorul lor de cuvânt. Îl cunosteam vag. Stiam ca luase parte la revolutia legionara de la Constanta, în 3 Septembrie 1940, iar sub regimul legionar fusese numit Director la Institutul National al Cooperatiei.

Nu numai ca nu regreta faptul, dar îl exalta ca o valoare legionara suprema. Reproduc aici rândurile scrise în brosura Cazul Iorga-Madgearu, unde am notat cu cea mai mare precizie momentele traite atunci si declaratiile lui Traian Boeru:

”Erau transfigurati. Un fel de împacare suprema, de liniste, ca venind dintr-o alta lume, se citea pe fetele tuturor. În numele tuturor a luat cuvântul Traian Boeru. A vorbit în accente mistice de razbunarea Capitanului, de ticalosia lui Iorga si Madgearu, de porunca lasata de Capitan sa-l razbunam. A evocat cei 20 de ani de suferinte îndurate de legionari, nenumaratele închisori si lovituri primite”.

Sub impresia acestor efluvii de indignare si revolta, mânia mea de la început s-a topit pe încetul si am început sa-i privesc cu alti ochi:

”Am trait un moment de mare emotie. Banuiala ca la mijloc ar fi o instigatie straina, se risipise. Era o mâna de oameni exasperati de crimele si ticalosiile regimului anterior, care credeau ca a sosit ceasul razbunarii supreme. Trei zile, afirmau ei, aveau dreptul sa faca orice, fara sa întrebe pe nimeni. Trei zile de razbunare si dupa aceea Miscarea va intra în ordine si legalitate.

”Când au aflat de împuscarea detinutilor de la Jilava, au intrat si ei în fierbere. Vroiau sa faca si ei ceva, sa doboare pe vreunul din tiranii care ne-au chinuit 20 de ani. A fost o goana sa nu piarda acest moment unic. Complicatiile politice ce s-ar fi putut ivi de pe urma actiunii lor, nu i-au interesat. Primul lor gând a fost sa-i rapuna pe Tatarescu si Argetoianu. S-au dus pe la casele lor, dar acestia fusesera ridicati de dimineata de o echipa de la Prefectura. În lipsa acestora, au pornit în cautarea lui Iorga si Madgearu”.

Trebuie sa rectific declaratia lui Boeru referitor la cele „trei zile de razbunare”, dupa biruinta legionara. Este falsa. Nu exista nici un text ramas de la Capitan care sa poata fi interpretat ca o dezlegare data legionarilor de a se razbuna pe asupritorii lor, timp de trei zile dupa proclamarea României Legionare. Dimpotriva, Corneliu Codreanu stabilise, în eventualitatea ca Legiunea ajunge la putere, „opera legala de pedepsire”. Se poate razbuna cineva când este în opozitie si acei ce detin frânele guvernarii nu respecta legea, savârsind abuzuri, violente si crime. Cum a fost cazul Duca. Atunci poti raspunde la violentele guvernantilor, când se trece o anumita masura, cu propria ta violenta, pentru a restaura dreptatea ce n-o poti gasi pe calea justitiei. Atunci acest act, când se întâmpla, se cheama razbunare. Dar un Stat nu se razbuna. Un Stat lasa justitiei sarcina de a-i pedepsi pe vinovati. Sentimentul razbunarii, care clocoteste în sufletul fiecarui om lovit pe nedreptul de autoritati, trebuie sa cedeze locul exigentelor de existenta ale Statului.

N-am luat nici o hotarâre în acel moment. Cazul lor apartinea masurilor generale ce se vor lua contra tuturor acelor legionari care neasteptând verdictul justitiei, si-au facut singuri dreptate, varsând sângele asupritorilor lor.

Problema aplicarii sanctiunilor n-am tratat-o înca cu Generalul. S-a dat numai un comunicat de principiu, ca vinovatii vor fi pedepsiti. N-am avut când. Abia dupa terminarea ceremoniei de reînhumare a Capitanului la Casa Verde si plecarea oaspetilor straini am avut timpul necesar sa examinez cu Conducatorul Statului aceasta problema si sa vedem cum o vom solutiona în concret.

La despartire le-am spus ca soarta lor depinde de întelegerea ce o voi face cu Conducatorul Statului, referitor la recentele fapte întâmplate atât la Jilava cat si pe Valea Prahovei. Abia atunci se va stabili cum va interveni Justitia si în ce conditii se va judeca si cazul lor.

22. MASURILE LUATE

Existau temeri justificate ca actele de violenta din capitala sa nu se propage si în provincie. De aceea am redactat în graba, chiar în cursul zilei de Miercuri, 27 Noiembrie, un apel la liniste si ordine catre legionari si o declaratie de reînnoire a legamântului de credinta fata de Conducatorul Statului. Aceste acte le-am predat Generalului, convins ca vor aparea a doua zi, Joi, 28 Noiembrie, în ziare.

Nu stiu din ce cauza s-a amânat publicarea lor cu o zi. Probabil nelinistea provocata de disparitia si moartea lui Iorga si Madgearu a întârziat aparitia lor. Apelurile mele au fost difuzate prin presa abia Vineri, 29 Noiembrie, odata cu Comunicatul Presedintiei Consiliului de Ministri, prin care se anunta împuscarea detinutilor de la Jilava (vezi capitolul 11).

În continuare, reproducem textul documentelor semnate de mine:

Apelul D-lui Horia Sima Comandantul Miscarii Legionare

Comandantul Miscarii Legionare face urmatorul apel:

În momentele de fata, trebuie sa avem o singura lege: Salvarea Tarii.

Orice initiativa, orice actiune în afara ordinii de Stat ameninta Patria.

Legiunea a facut sacrificii sfinte pentru salvarea Patriei.

Orice abatere de la disciplina Patriei, este astazi crima de tradare, iar vinovatii vor fi sanctionati cu severitate de legile Tarii si ale Miscarii Legionare.

Ordon tuturor legionarilor sa mearga pe linia Capitanului, de disciplina si ordine desavârsita.

Este legamântul nostru fata de Capitan.

Camarazi: ordine si disciplina.

Traiasca Legiunea si Capitanul

Horia Sima

27 Noiembrie 1940

Legamântul de credinta Generalului Antonescu

Întreaga Miscare Legionara reînnoieste Generalului Antonescu legamântul de totala credinta si-l asigura ca-l urmeaza cu neclintit devotament pe linia destinelor Neamului pe care Providenta i le-a încredintat.

De azi înainte orice abatere de pe dreapta linie legionara, a legionarilor izolati sau a formatiunilor de orice natura, linie care va fi fixata de Conducatorul Statului si de Comandantul Miscarii Legionare, va fi sanctionata fara crutare si conform cu legile speciale care se vor face în aceasta privinta, pentru asigurarea libertatii, proprietatii, inviolabilitatii domiciliului si ordinii.

Horia Sima

În aceeasi zi, Vineri, 29 Noiembrie, a aparut în ziare si Decretul-lege, semnat de Generalul Antonescu, prin care se fixeaza pedeapsa cu moartea pentru omorul cu premeditare, plus alte pedepse grele de închisoare, privind inviolabilitatea domiciliului si a proprietatii. E de remarcat ca Generalul Antonescu si devotatii lui s-au grabit sa decreteze pedeapsa cu moartea pentru legionarii care au atentat la viata fostilor criminali ai erei carliste, în timp ce era vorba sa aplice pedeapsa capitala pentru acesti asasini, a batut în retragere, ascunzându-se îndaratul formulei umanitare „ca nu vrea sa verse sânge”. Mai târziu a varsat râuri de sânge din trupul chinuit al tineretului tarii.

Tot pentru a contribui la întarirea disciplinei în cadrul Miscarii si pentru a da o noua dovada de devotament Conducatorului Statului, am luat hotarârea de a desfiinta politia legionara. A fost un act pornit din propria mea initiativa si nicidecum impus de Generalul Antonescu. Seful Statului nu mi-a facut nici cea mai usoara aluzie la aceasta masura. Am tras concluziile necesare din constatarile facute pe teren, ca personalul politiei legionare, în multe puncte ale tarii, nu-si întelegea misiunea. Politia legionara nu putea opera independent, ci era un serviciu auxiliar al politiei de Stat si trebuia sa stea la ordinele acesteia. Abuzurile si neregulile ce le-am constatat în sânul politiei legionare m-au determinat sa procedez la desfiintarea ei. Politia legionara a jucat un rol important la început, în faza de tranzitie de la regimul carlist la regimul legionar, când nu se putea avea încredere în vechile cadre. A luat nastere la dorinta expresa a Generalului Antonescu, îndata dupa schimbarea regimului, si a fost desfiintata de mine, fara nici o presiune din afara, în 2 Decembrie 1940. Comunicatul cu desfiintarea politiei legionare a aparut în ziarele din 4 Decembrie 1940:

Un important Comunicat al Comandantului Miscarii Legionare

Politia Legionara a fost desfiintata – Reglementarea portului camasilor verzi – Verificarea celor înscrisi în ultimele trei luni în Miscarea Legionara.

Ordin catre toate organizatiile din tara

1. Politia legionara, îndeplinindu-si misiunea ei de a ajuta regimul legionar în faza de tranzitie spre consolidare, înceteaza sa mai existe. Membrii ei se vor încadra în organizatiile legionare, iar cei apti si capabili vor fi încadrati în politia de Stat.

Ramâne numai în capitala un serviciu interior de ordine al Miscarii Legionare, sub comanda legionarului Moisescu Gheorghe.

2. Toate organizatiile vor începe imediat verificarea severa a celor înscrisi în ultimele trei luni si eliminarea acelora care au dovedit prin purtarea lor de pâna acuma incapacitate de întelegere a spiritului legionar. Sefii de organizatii sa fie atenti în special la acei care vor sa suplineasca lipsa de vechime cu un fals eroism.

3. Interzic purtarea camasii verzi, pâna la reglementarea portului ei, în capitala si în provincie, în afara de ocaziile solemne si în afara de legionarii de serviciu de la sedii.

2 Decembrie 1940.

Horia Sima

Serviciul de ordine din capitala exista mai de mult. Era urmasul vechii politii legionare din capitala, care a trecut sub comanda legionarului Ion Boian. Acesta era Gheorghe Moisescu, pomenit în comunicatul de mai sus.

În ce priveste judetul Prahova, dupa trista experienta din noaptea de 27/28 Noiembrie, l-am înlocuit de la conducerea organizatiei judetene pe Profesorul Mihail Tase cu Comandantul Legionar Victor Silaghi. Acesta locuia în capitala, unde îndeplinea functia de Director General la Ministerul Muncii. Victor Silaghi se deplasa des la Ploiesti si în scurta vreme a putut sa puna ordine în aceasta organizatie turbulenta.

Dupa demisia lui Marin Stanescu, Generalul n-a ridicat nici o obiectie când i l-am recomandat ca Prefect al Judetului Prahova pe avocatul legionar Mantaluta.

23. CONVENTIA FINALA CU ANTONESCU

Guvernul anuntase aplicarea de sanctiuni legionarilor implicati în actele de la Jilava si în împuscarea lui Iorga si Madgearu. Comunicatul, dat cu aprobarea ministrilor legionari, trebuia onorat.

Îndata dupa serbarea de la 1 Decembrie la Alba Iulia, am avut o întrevedere cu Generalul Antonescu, în care am tratat aceasta chestiune:

” Domnule General, i-am spus, a sosit momentul sa lamurim problema sanctiunilor. Va rog sa nu aveti nici o clipa îndoiala ca as vrea sa-i sustrag justitiei pe legionarii responsabili de aceasta varsare de sânge. Toti se vor preda pâna la unul organelor judiciare, pentru a raspunde de faptele lor. Îi cunosc pe legionari si stiu ca daca le dau acest ordin, se vor prezenta în câteva ore parchetului, pentru a începe cuvenita ancheta, în vederea procesului ce-i asteapta.

Dar problema nu e asa de simpla. Se pot ivi anumite complicatii. D-voastra stiti ca mai sunt câteva sute de persoane în libertate, care n-au fost deranjate pâna acuma, desi au varsat sângele unor oameni nevinovati, din lagare si închisori. Nu au fost arestati, pentru ca am convenit – si aceasta din proprie initiativa – sa nu fie deferiti justitiei decât marii criminali ai erei carliste. Din consideratii de oportunitate politica si de interes national, am renuntat sa tragem la raspundere pe toti vinovatii fostului regim, în numar de aproximativ 500, limitându-ne numai la principalii criminali.

”Mai este o chestiune, Domnule General. Cei împuscati la Jilava nu reprezinta totalitatea marilor criminali. Mai sunt cel putin 40 în aceeasi situatie si care, fie din lipsa de timp fie ca nu s-a dat de urma lor, n-au fost anchetati de Comisia de Ancheta Criminala si nu li s-au emis mandate de arestare. Si atunci am început sa-i însir Generalului pe fiorosii asasini de legionari, din asa-zisa brigada mobila de la Siguranta: Chestorul Georgescu, comisarii Oprea, Manaila, Cristescu, Curelea si altii. Erau cel putin zece. Apoi completul de judecata al Tribunalului Militar al Capitalei, în frunte cu Colonelul Magistrat Constantin Dumitru, plus o serie de ofiteri jandarmi care comandasera executiile de legionari de la Vaslui, Miercurea-Ciuc, Râmnicul Sarat si Brasov.

– Ce facem cu acestia, Domnule General? daca Guvernul tarii, cu aprobarea ministrilor-legionari, hotaraste trimiterea în judecata a legionarilor vinovati de împuscarea detinutilor de la Jilava, nici noi nu mai putem arata aceasta generozitate fata de lotul sutelor de politisti, jandarmi si ofiteri care au varsat sângele unor oameni nevinovati. Ce facem cu ei? Si în special ce facem cu restul de cel putin 40 de mari criminali, arestati sau ascunsi? „Cum ma prezint în fata Legiunii? Pe de-o parte, ordon ca legionarii care au participat la actele de la Jilava si la împuscarea lui Iorga si Madgearu sa se prezinte în fata justitiei, pentru a raspunde de faptele lor, iar de alta parte sutele de agenti ai fortei publice care au savârsit acte ilegale, care au ucis din ordin, fara acoperirea unei instante judiciare, sa continue sa se bucure de protectia guvernului, în virtutea conventiei noastre anterioare? Unde e dreptatea? E vorba mai mult decât de un principiu de justitie, de un principiu moral. Sigur ca toata lumea o sa ne sara în cap, zicând de ce nu loveste guvernul si în sutele de indivizi care au îndoliat harta întregii Romanii? Ce sunt legionarii, un fel de vânat liber, pe care îi poate ucide oricine, fara teama ca vor fi trasi la raspundere pentru crimele lor? Cele doua probleme, Domnule General, se împletesc si trebuie rezolvate împreuna. Actiunea justitiei trebuie sa se proiecteze cu egala energie în ambele directii, daca vrem sa corespunda sentimentului unanim al tarii. Crimele regimului carlist sunt prea proaspete ca sa poata fi uitate.” Deci, înainte de a da ordinul ca legionarii implicati în aceste violente sa se prezinte în fata justitiei, va rog sa-mi precizati, Domnule General, ce se întâmpla cu restul de mari criminali, cei arestati sau cei ascunsi? Va continua urmarirea lor? Ce se întâmpla cu marea masa a agentilor fortei publice, care au ucis pe nedrept câteva sute de legionari, numai pe baza unui ordin, fara a avea o justificare legala? Acestia nu intra în categoria marilor criminali, dar fapta lor criminala exista si nu poate fi ignorata. Daca guvernul cere ca legionarii vinovati de suprimarea detinutilor de la Jilava sa fie deferiti justitiei, atunci nu putem evita sa fie revizuita si situatia primilor, suferind si ei aceeasi soarta.” Ca sef de Miscare, nu pot face abstractie de culpabilitatea acestor jandarmi si comisari, în timp ce se procedeaza cu toata strasnicia contra legionarilor. În consecinta, Domnule General, sunteti dispusi ca odata cu împrocesurarea legionarilor sa-i încredintati justitiei pe toti cei implicati în crimele regimului carlist? Si mai ales sunteti dispusi sa continuati urmarirea si pedepsirea restului de mari criminali, care n-au trecut prin fata Comisiei de Ancheta Criminala?” Generalul era vadit tulburat. Nu-i convenea sa mearga mai departe în sanctionarea uneltelor regimului carlist. A invocat greutatile ce s-ar ivi, nelinistea ce-ar provoca-o în opinia publica extensiunea represaliilor, dupa executia de la Jilava.

” Prevad si eu, i-am raspuns, dificultatile ce se ivesc. Ne aflam prinsi între doua categorii de complicatii. Daca îi vom sanctiona numai pe legionari, se nasc tulburari în miscare; daca fi tragem la raspundere pe cei vinovati de asasinarea legionarilor, între care si multi ofiteri, se vor produce tulburari în sectorul militar si administrativ. Ce este de facut? Avem o alternativa. Sa încheiem acest capitol sângeros în numele intereselor superioare ale tarii. Nici oamenii regimului carlist nu vor mai fi urmariti, aplicându-li-se numai sanctiuni administrative, si nici legionarii culpabili de recentele delicte. Se va da o amnistie generala, care va cuprinde ambele categorii de vinovati.

Domnule General, aveti toata libertatea sa alegeti o cale sau alta. Eu ma supun hotarârii D-voastra. Sanctionarea tuturor sau amnistierea tuturor.”

Generalul a stat un moment, s-a gândit si s-a luminat la fata. Propunerea mea îi surâdea. Fara nici o sovaire, mi-a spus ca opteaza pentru încetarea urmaririi tuturor. El îl va însarcina pe Mihai Antonescu sa-i prezinte textul unei amnistii generale, care sa-i cuprinda atât pe legionari, cât si pe oamenii fostului regim. Cât priveste decretarea pedepsei cu moartea nu o poate desfiinta, dar nu o va aplica decât persoanelor care de acum înainte vor savârsi acte de violenta. Din partea noastra, conventia s-a realizat cu o loialitate desavârsita.

I. I-am dat dispozitii lui Alecu Ghica sa-i elibereze din arestul Sigurantei pe toti fostii comisari si agenti din Brigada Mobila.

II. Am dat dispozitii tuturor comisariatelor din tara sa înceteze orice urmarire contra elementelor carliste, implicate în asasinate contra legionarilor.

III. În urma unei conventii avute cu Mihai Antonescu, i-am cerut acestuia sa suspende activitatea Comisiei de Ancheta Criminala. În 8 Decembrie 1940, a aparut decretul, prin care s-a pus capat activitatii acestei Comisii.

IV. Aflând de la Titi Dumitrescu ca fostul comisar de la Prefectura de Politie, Jean Dumitrescu, s-ar afla internat într-un spital din capitala, grav ranit de pe urma gloantelor ce le primise în noaptea de 26/27 Noiembrie, i-am dat ordin lui Cristescu sa nu se atinga nimeni de el si l-am facut personal responsabil daca i se întâmpla ceva.

Nu tot asa de prompt si constiincios a raspuns Antonescu la obligatiile ce si le luase. Conform conventiei încheiate, trebuia sa întocmeasca un decret de amnistie care sa fie supus M.S. Regelui. Am tot asteptat, am tot asteptat, i-am adus aminte din când în când si decretul nu mai iesea. A tergiversat chestiunea pâna ce au intervenit evenimentele din Ianuarie. Aceasta nu se cheama nici cinste si nici omenie din partea unui General al Armatei Române, care mai e si Sef de Stat. Aceasta se numeste pur si simplu gangsterism politic, caci exploateaza buna noastra credinta, ca sa renuntam la orice urmarire contra asasinilor regimului carlist, iar el îsi rezerva dreptul sa-i urmareasca si sa-i sanctioneze cu moartea pe cei ce i-au sanctionat pe acesti asasini. Caci diferenta dintre o categorie si alta e enorma: detinutii de la Jilava apartineau aparatului de teroare al regimului carlist, care au varsat sângele unor oameni nevinovati si care dupa toate legile din lume trebuiau sa sufere pedeapsa cu moartea, în timp ce legionarii ce i-au împuscat, în împrejurarile pe care le-am înfatisat, n-au facut decât sa anticipeze o sentinta, care si asa trebuia sa se produca. Vinovatia lor e ca n-au asteptat aceasta sentinta, în timp ce ceilalti au ucis oameni nevinovati de nici un delict sau crima, nesupusi nici unei judecati, doar pentru credinta lor legionara.

24. DA-MI-L PE BOERU!

Nici nu trecusera doua zile de la conventia încheiata cu Generalul, sa fi fost prin 5 Decembrie, si ma abordeaza Mihai Antonescu pe coridorul Presedintiei, într-o discutie strict personala si confidentiala.

– Domnule Sima, îmi spune el cu o voce tânguitoare, cunosc aranjamentul încheiat cu Generalul. Este bun si îl aprob si eu, dar exista un impediment grav în aplicarea lui integrala: cazul Iorga.

”Lumea întelege executiile de la Jilava. Asasinarea lui Madgearu este grava, dar nu asa de grava cum este moartea lui Iorga. E un caz care trebuie tratat aparte. M-a trimis si Generalul sa vorbesc cu D-ta si sa te rog staruitor, în interesul colaborarii noastre, sa accepti ca seful echipei si principalul responsabil de asasinarea lui Iorga, Traian Boeru, sa fie trimis în judecata.

Dupa cum vezi am redus pretentiile justitiei la minimum, la unul singur. Sa cada un singur cap, pentru a potoli opinia publica. Generalul nu poate acoperi aceasta crima. Este prea mult si e hartuit din toate partile.

Deci, te rog, staruitor, în numele prieteniei ce ne leaga si în interesul regimului, da-mi-l pe Boeru. Va fi judecat cu toate garantiile judiciare, dar trebuie sa raspunda cineva de aceasta crima. Altminteri nu stiu ce se poate întâmpla.”

Mi-a repetat de câteva ori „da-mi-l pe Boeru”. Era ca un leit-motiv al dramaticei lui pledoarii. N-am stat nici o clipa la îndoiala ca sa-i raspund în termenii urmatori:

– Draga Ica si Domnule Ministru de Justitie, nu sunt insensibil la argumentele D-tale. Îmi dau seama de nelinistea Generalului, de reprosurile ce i se fac, de îngrijorarea lui ca ar putea fi acuzat ca îi acopera cu autoritatea lui pe faptuitorii de pe Valea Prahovei. E logic. Îmi pare rau sa va spun, dar nu pot sa va satisfac aceasta dorinta. În conventia cu Generalul, am stabilit principiul: pedepsirea tuturor sau amnistierea tuturor. Daca ne abatem de la acest principiu, atunci se distruge întreg sensul conventiei noastre. Conventia nu se poate aplica „pe ici pe colea”, ci numai integral si fara exceptii.

E regretabil ca a fost ucis Iorga. Dar ce facem cu sutele de tineri care au fost ucisi în floarea vârstei? Vedeti ca atunci revenim la punctul de plecare. Daca se face a exceptie, una singura, de ce nu s-ar face mai târziu si cu altii din aceeasi echipa? Si de ce n-ar fi arestati si trasi la raspundere tot „exceptional” – am subliniat acest cuvânt – si alti criminali ai erei carliste? Procedura mi se pare primejdioasa, caci nu stim la ce consecinte poate sa duca.

Eu nu-l apar pe Boeru. Sunt primul care recunosc ca a creat grave probleme atât Miscarii, cât si regimului. D-ta ai fost martor ca am umblat toata noaptea pe Valea Prahovei ca sa-l pot salva pe Iorga. Cât as fi dat, Doamne, ca sa nu se întâmple! Dar nu ma pot abate de la principiul fixat. E ca un fir, care, odata iesit din tesatura lui, destrama toata stofa.

Ica îsi frângea mâinile cu disperare, cautând sa ma convinga sa-l predau pe Boeru.

Am ramas inflexibil. Nu pentru Boeru, ci pentru a apara un principiu. Nu-i puteam preda pe camarazii mei justitiei, în timp ce sutele de asasini ai legionarilor se bucurau de soare, aer si libertate.

25. SOARTA LUI IORGA

Scrisoarea adresata de Capitan lui Iorga se încheie cu cuvintele: „Dar de acum si pâna voi închide ochii, Domnule Iorga, si dupa aceea, te voi privi asa cum meriti”.

Finalul acesta dramatic da nastere la urmatoarele reflectii: întâi, Corneliu Codreanu prevedea ca va muri înaintea lui Iorga, rapus de dusmanii lui, desi era mult mai tânar decât el; în al doilea rând, îl considera un ticalos si de la aceasta judecata nu se va abate pâna va închide ochii.

Ultimele cuvinte ale Capitanului, privind valoarea politica si morala a Profesorului Iorga, au apasat greu asupra destinului acestuia. A fost ca o sabie a lui Damocles, care atârna deasupra capului sau în cei doi ani ce i-a mai trait, pâna ce s-a abatut asupra lui, în noaptea de 27/28 Noiembrie.

Cei ce l-au rapus, nu si-au dat seama sa sunt instrumentele unei justitii iminente. Caci faptele rele se platesc chiar în lumea aceasta. Ei au actionat exclusiv mânati de ideea razbunarii. Din punct de vedere politic, ne-au creat imense daune, dar din perspectiva unei dreptati meta-istorice, Iorga si-a meritat soarta.

Îndata dupa moartea lui, un cor interminabil de lamentatii, venite din cele mai felurite sectoare, considera disparitia lui Iorga ca o pierdere ireparabila pentru stiinta, ca un act salbatic al unor barbari, îndreptat contra culturii românesti si contra culturii universale. Nimic de zis din aceasta perspectiva. Si noi îl respectam pe marele istoric Nicolae Iorga si regretam sfârsitul lui tragic.

Dar animatorii acestei campanii, care nu se limiteaza la faptuitori, ci se extinde asupra întregii miscari, savârsesc în mod voit si constient o substituire de activitati în persoana Profesorului. Iorga n-a fost numai o glorie a stiintei românesti, în fata caruia ne închinam cu veneratie, ci si un om politic. Nu trebuie sa se confunde cele doua aspecte ale personalitatii lui. Ca om politic, Iorga a avut meritele lui si mari merite, sustinând rezistenta poporului roman în perioada critica a razboiului din anii 1916-1918, de pe urma caruia ne-am realizat unitatea nationala. Nimeni nu-i contesta acest trecut. Actiunea lui politica, dupa înfaptuirea României Mari, între cele doua razboaie a fost mai putin laudabila. A renegat nationalismul sau anterior, în care a debutat în 1906, si a intrat cu trup si suflet în mocirla politicianismului român. A prezidat catastrofala guvernare din anii 1931-1932, pentru a-si încheia cariera politica în uniforma de Consilier Regal al dictaturii carliste. Numit ministru, s-a pretat la odioasa înscenare, pusa la cale de Armand Calinescu, acceptând sa-l dea în judecata pe Corneliu Codreanu, pentru presupuse insulte aduse unui înalt functionar al Statului (Vezi procesul Capitanului).

În noaptea de 27/28 Noiembrie, trebuie clar precizat, n-a fost ucis marele istoric Nicolae Iorga, ci execrabila figura a omului politic Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga a facut parte din galeria celor „trei mari ai crimei” contra Capitanului si a generatiei noastre. Au fost trei personaje sinistre care au prezidat asasinatele colective din 30 Noiembrie 1938 si 21 Septembrie 1939: Elena Lupescu, Armand Calinescu si Nicolae Iorga. În acest trio al crimei, Iorga si-a rezervat dreptul „sa prelucreze” opinia publica. Cu marele lui prestigiu în lumea intelectuala, prin gazeta Neamul Românesc, a dezlantuit o violenta campanie de presa, sub propria lui semnatura, contra lui Corneliu Codreanu, care n-a slabit nici o clipa pâna ce nu l-a vazut mort. Cu o perseverenta diabolica, cu o furie de om posedat, zi de zi, a împroscat cu venin nobila figura a lui Corneliu Codreanu, justificând represiunea regimului. Sigur ca intelectualitatea tarii, mai ales modestii oameni din provincie, avocati, medici, preoti, profesori si învatatori, au fost impresionati de acest torent de incriminari si invective, care ieseau din pana neodihnita a profesorului. Daca ataca Iorga si cu atâta înversunare, „trebuie sa fie ceva la mijloc”. Si în timp ce Iorga se bucura de libertate si de protectia regimului, pentru a-si debita ineptiile si calomniile iesite din imaginatia lui fertila, biciuita de ura contra Capitanului, acesta zacea în închisoare, iar miscarea redusa la neputinta, cu capeteniile în lagare, iar cei ramasi nearestati, neputând raspunde sub nici o forma din cauza aparatului de teroare, care îi urmarea zi si noapte, si a cenzurii, care împiedica sa apara orice rând ce l-ar contrazice pe „marele” nostru istoric si apostol al neamului.

Iata cavalerismul lui Iorga, iata curajul lui, iata nobletea lui spirituala! Iata cu ce arme lupta el, nedemne, nu de cineva care pretinde ca apartine elitei intelectuale a tarii, ci de omul de pe strada, care mai are sentimentul omeniei. Nici o posibilitate de replica. Toata tara statea muta, cu calusul la gura. Odata angajat pe acest drum, nu s-a mai oprit pâna ce nu si-a vazut rivalul rapus. Caci vedea în Capitan un obstacol în cariera lui politica, un individ care-i furase tineretul tarii. El care era învatat sa fie aplaudat de studentime, acum nu mai avea audienta în sânul ei din cauza acestui „demagog” si „criminal”.

Deci lucrurile trebuie puse la punct. Nicolae Iorga, ce-a cazut în noaptea de 27/28: Noiembrie, trebuie proiectat în dimensiunea lui politica, si în dimensiunea lui politica reala, ca unealta odioasa a Regelui Carol si co-raspunzator la toate crimele acestuia si la nenorocirile ce s-au abatut asupra tarii.

Fireste ca Iorga mai putea da o contributie în cadrul istoriei nationale si universale, dar nu trebuie uitat ca avusese la dispozitie 50 de ani de creatie plenara. Îsi împlinise rostul vietii pamântesti, ca istoric si om de cultura. Specialistii în tânguirea lui Iorga ar trebui sa-si rezerve ceva din emotiile si indignarea lor si pentru a deplânge sutele de tineri, ucisi în floarea vârstei sub dictatura carlista si sub obladuirea spirituala a maestrului. E o fatarnicie monstruoasa sa-l plângi numai pe Iorga si sa uiti o întreaga generatie, care, daca ar fi trait, cine stie câte personalitati de talia lui Iorga n-ar fi dat în toate domeniile culturii. Talente abia înmugurite au fost secerate fara mila de brutele de jandarmi si politisti. Problema trebuie judecata în ansamblul ei si nu limitata la Nicolae Iorga, care a fost un pisc al culturii dar si un pisc al miseliei omenesti. Trebuie sa ne gândim si la marii disparuti ai generatiei noastre, Polihroniade, Tell, Craja, Cotiga, Belgea, Puiu Gârniceanu, Iordache Nicoara si altii, carora li s-a umplut gura cu pamânt înainte de a împartasi lumii comoara sufletului lor.

În Asasinatele de la Jilava, carte aparuta în timpul dictaturii antonesciene, este o fotografie a lui Iorga, a cadavrului lui Iorga, prezentata în asa fel încât sa apara pe primul plan capul lui enorm cu barba însângerata. Când am vazut aceasta fotografie, m-a izbit asemanarea cu o alta fotografie, a unui alt istoric, Vasile Christescu, ucis în 26 Ianuarie 1939 de agentul de politie Otto Reiner. Ca sa sperie lumea, Armand Calinescu lasase sa apara aceasta fotografie în ziare. Vasile Christescu era fotografiat în aceeasi pozitie, eu capul atârnat în jos si doua pârâiase de sânge se prelingeau din coltul gurii.

Oare contemplând aceasta fotografie, nu s-o fi gândit Iorga la pierderea ce-o sufera cultura româneasca prin asasinarea miseleasca a acestui stralucit elev al lui Pârvan, care se facuse cunoscut în lumea stiintifica printr-o serie de lucrari de mare valoare?

Referindu-ne la faimosul comentariu al lui Talleyrand, împuscarea lui Iorga n-a fost o crima, în sensul ordinar la cuvântului, ci o EROARE. Ceea ce fireste, e mai mult decât o crima. În mod normal, Iorga ar fi trebuit sa figureze în fruntea listei marilor criminali ai erei carliste si sa-si primeasca pedeapsa cuvenita. Am evitat sa-l asez acolo unde trebuia, tocmai pentru ca mi-am dat seama de complicatiile politice ce s-ar putea ivi de pe urma arestarii lui Iorga. Lumea avea prea mult în minte figura lui de savant ca sa-si poata da seama de raul ce l-a facut natiei. El avea o dubla fata: aceea ce mare istoric, si aceea, formata din umbrele si petele omului politic, mai putin cunoscuta.

Ceea ce eu am înteles de la început, n-au înteles Boeru si însotitorii lui. Uciderea lui Iorga a oferit dusmanilor nostri o arma de mare eficacitate, cu care au tras în Miscare si pe care n-au mai lasat-o din mâini nici pâna astazi.

26. O COMPLICITATE GERMANA

Exista categoria calomniatorilor din oficiu, recrutati atât din lagarul bolsevic cât si din asa zisele medii democratice, care nu vad în Miscare decât o sucursala a hitlerismului. Ori, Miscarea Legionara, prin persoana întemeietorului ei, Corneliu Zelea Codreanu, si-a luat primul ei avânt în anul 1919, când nu exista nici national-socialismul si nici fascismul. Cum a explicat magistral Capitanul, în procesul din Mai 1938, originile Legiunii trebuie cautate în literatura nationalista româna a secolului XIX-lea, în Eminescu, Conta, Alecsandri si alti scriitori si gânditori.

Si atunci acesti calomniatori de profesie, aflati în slujba comunismului si a altor interese nemarturisite, n-au vazut în manifestarile si activitatile miscarii decât un reflex al centralei hitleriste, de la care ar fi primit impulsuri si bani.

Ne-am razboit adeseori cu aceste aberatii istorice, aratând ca ele n-au nimic comun cu realitatea. Legiunea a fost o miscare pur româneasca, iesita din aspiratiile cele mai înalte ale natiunii noastre si totdeauna atenta si hotarâta sa-i apere independenta ei politica. Niciodata n-am acceptat sa primim sugestii de peste hotare, venind chiar de la prieteni, tocmai pentru a nu deveni tributarii unei puteri straine. Daca am aderat la Puterile Axei, aceasta se datoreaza exclusiv pericolului din Rasarit, care nu putea fi îndepartat decât printr-o alianta cu Statele revolutiilor nationale.

Adresându-ne, deci, istoricilor seriosi, le putem dovedi ca n-a existat o complicitate germana în cazul Iorga-Madgearu. Am tratat pe larg aceasta chestiune în brosura cu acest nume. Acuma nu voi face decât sa rezum pe puncte si într-o forma mai sistematica argumentele ce le-am expus în aceasta carte, din care rezulta cu claritate diafana ca ipoteza aceasta, atât de scumpa calomniatorilor de profesie, nu sta în picioare.

I. Germania se afla în culmea puterii când au fost ucisi Iorga si Madgearu. Desi cunoscuti ca adversari ai Reichului, Berlinul nu avea nici un interes sa-i suprime, deoarece nu mai reprezentau nici un obstacol pentru expansiunea germana în sud-estul european.

II. În tara, nici Iorga si nici Madgearu nu mai dispuneau la acea data de putere politica si nici cel putin de o influenta suficienta pentru a modifica orientarea externa a României. Cu proclamarea Statului National-Legionar si cu intrarea trupelor germane în tara noastra, România se încadrase definitiv în sistemul se aliante al Puterilor Axei. Semnarea Pactului Tripartit de catre Antonescu n-avusese decât valoarea unei pure formalitati.

III. Initial, Boeru nu s-a gândit la Iorga si Madgearu, ci a trecut cu echipa lui pe la domiciliul lui Tatarescu si Argetoianu. Acestia scapasera gratie – faptului ca fusesera arestati cu putin înainte si dusi la Prefectura de Politie. Faptul este riguros stabilit.

IV. S-a vânturat prezumtia ca la mijloc ar fi fost o mâna germana în ciocnirea ce-a avut loc între echipa ce l-a ridicat pe Madgearu si Ilie Olteanu, presedintele Institutului National al Cooperatiei. Acesta aflând de planul lor, a cautat sa-i convinga sa nu-l ridice pe Madgearu pâna ce nu vor întreba Secretariatul Miscarii. Dar truda lui a fost zadarnica. Acestia au refuzat cu încapatânare sa-l asculte, s-au despartit de el si au plecat la domiciliul lui Madgearu. Ilie Olteanu n-a putut face altceva decât sa-l anunte pe Petrascu, care, la rândul lui, a venit în graba la mine, la Presedintie ca sa ma informeze.

Cercetarile ulterioare au demonstrat ca refuzul echipei Boeru de a se adresa Centrului se datoreaza temerii lor ca vor fi opriti în actiunea lor de razbunare, ca se va întâmpla cu Iorga si Madgearu exact ceea ce s-a întâmplat dimineata cu lotul celor arestati la Prefectura.

”Daca treceam pe la sediu, spuneau ei, stiam ca vom fi opriti si Madgearu ne scapa din mâini. Legiunea în mod oficial nu putea participa la o actiune de pedepsire în afara legii.”

V. Ca un argument decisiv întrebuintat de acei care sustin teza ca moartea lui Iorga si Madgearu s-ar datora unei instigatii germane, este faptul ca întreaga echipa ce-a operat pe Valea Prahovei si-a gasit azil în Germania dupa evenimentele din Ianuarie. Guvernul Reichului, stiindu-se culpabil, i-ar fi luat sub ocrotirea lui, pentru a evita divulgatii de complicitate în cursul procesului lor.

Este adevarat acest lucru, dar prezenta lor pe teritoriul german are o alta explicatie. Berlinul luase o hotarâre globala. Oricarui refugiat legionar i se acorda azil politic în anumite conditii, nu tocmai avantajoase pentru noi, pentru a nu tulbura bunele raporturi cu Antonescu: domiciliul fortat, interdictia oricarei activitati politice, întreruperea oricarei legaturi cu tara, munca în fabrica etc. Nu se facea nici o discriminare, privind faptele pentru care a fost cineva urmarit în tara. Acolo apartineam unui angrenaj politic, aveam acelasi tratament, motivele pentru care cineva a parasit tara nejucând decât un rol secundar. De altminteri, guvernul Germanici nu putea face vreo exceptie, extradând pe cineva, caci odata principiul calcat, generalul Antonescu ne putea reclama pe toti.

VI. Daca Boeru – caci numai de el e vorba – ar fi fost în slujba Gestapo-ului, s-ar fi bucurat în timpul sederii lui în Germania de anumite favoruri. Dar el a împartasit soarta tuturor celor aflati în prizonieratul german: internarea la Rostock în conditii de semi-libertate si apoi lagarul de concentrare de la Buchenwald. N-am auzit sa fi avut parte de cel mai mic semn de atentie din partea autoritatilor germane.

Când l-am vazut pe Boeru la Viena, în August 1944, dupa iesirea din lagar, mi-a spus cu ciuda:

”Ne-au mâncat rau nemtii acestia.”

Cine cunoaste întreg lantul întâmplarilor, îsi da seama ca uciderea lui Iorga si Madgearu se datoreaza ruperii unor zagazuri sufletesti, exploziei unor zacaminte de durere si revolta în sufletul acestor oameni. Cum spune Capitanul: „Orice organizatie omeneasca, orice grupare politica, sau de orice natura, are oameni cuminti, care trec filosofând peste aceste trecatoare bruscari, ingerinte, provocari, injustitii, dar mai are si nebuni, care nu stiu filosofie si care reactioneaza cum îi taie capul.”

(Comunicatul dat în legatura cu Rectorul Universitatii din Iasi, Traian Bratu.)

27. SI DACA N-AR FI FOST JILAVA…

Ce s-ar fi întâmplat? Cum s-ar fi desfasurat evenimentele în România cu clanul asasinilor de la Jilava intact? Supravietuirea lor ar fi apasat greu asupra destinului legionar si asupra întregii natiuni. Ce s-ar fi întâmplat, poate sa judece fiecare, dupa ce va citi rândurile de mai jos, în care se explica semnificatia si consecintele acestor executii.

Mai întâi, cuvintele testamentare ale Capitanului, ca „daca voi fi omorât, sa ma razbunati”, s-au împlinit aievea. Asasinii lui si-au primit pedeapsa cuvenita. Marii maestri ai crimei din era carlista au pierit în noaptea de 26/27 Noiembrie în cazematele Jilavei. Onoarea Legiunii a fost salvata. Am fi ramas cu o pata eterna pe existenta Legiunii, daca, fiind la putere, ar fi scapat cu viata, cum planuia Antonescu, acesti ucigasi ai generatiei noastre.

Dar Capitanul nu cerea razbunarea mortii lui, ca un act postum de satisfactie personala. O, nu! El era prea mare ca sa se gândeasca macar o clipa la propria lui viata. Ci cum spunea el mai departe, în aceeasi circulara, pentru ca era convins ca se va face un mare bine neamului nostru. În ce a constat acest bine? În cursul istoriei lui, poporul nostru a suferit nenumarate nedreptati si vexatiuni. Cate crime nestiute savârsite de conducatorii abuzivi, pe care le-a acoperit tacerea mormântului. Patura conducatoare, cu rare exceptii, s-a distins în toate timpurile printr-un dispret suveran fata de masele populare, iar cine se ridica în apararea lor, pierea fie în ocna, fie de sabie.

Pentru întâia oara în istorie exponentii cinici si nemilosi ai unui regim tiranic s-au întâlnit cu moartea, platind pentru crimele lor. A fost ca o razbunare milenara, plecata din strafundul veacurilor. A fost o lectie istorica adresata tuturor acelora care cred ca se pot bucura indefinit de roadele asupririi lor si al sângelui nevinovat ce l-au varsat.

Din perspectiva Legiunii, gloantele ce-au rasunat în noaptea de 26/27 Noiembrie la Jilava au fost de mare ajutor pentru a asigura supravietuirea miscarii. Generalul Antonescu a macelarit mii de tineri, dar trebuie sa ne imaginam ce s-ar fi întâmplat daca ar fi dispus si de aparatul de teroare faurit sub Regele Carol, daca dementa asasina a lui Antonescu s-ar fi coalizat cu „specialistii” pregatiti de Armand Calinescu, efectul ar fi fost devastator. Cu câta meticulozitate ar fi procedat acestia la urmarirea si distrugerea oricarei fibre de legionar. Ce placere sadica ar fi avut si cât zel ar fi depus ca sa lichideze si impunatoarea falanga de legionari, iesita ca din neant dupa 6 Septembrie. Si de asta data, neretinuti de nimic, cu ura ca-au acumulat-o în timpul captivitatii lor la Jilava, când au fost prizonierii acelora pe care i-au ucis fara mila în timpul dictaturii carliste. De asta data, trebuia sa curete terenul metodic, pentru a nu mai avea nici o grija ca ar mai putea reînvia.

Generalul Antonescu a avut accese de furie când a aflat ca la Jilava a pierit sleahta profesionistilor crimei. Unde mai putea gasi un manunchi de câtiva executanti, dispusi sa-si reia vechiul rol de calai, ucigând si ultimele vlastare ale generatiei legionare, daca ar fi primit ordin de la Conducator?

Generalul le-a simtit cumplit lipsa. Dupa expulzarea noastra de la putere, umbla cu lumânarea ca sa-i descopere pe cei ramasi în viata si sa-i reintegreze în aceleasi slujbe. Avea mare nevoie de ei, când a reluat prigoana contra legionarilor. Dar randamentul nu mai era acelasi. Nici unul din cei readusi la putere nu erau de talia lui Gabriel Marinescu, a lui Bengliu sau Moruzov. Acestia cunosteau miscarea ca în palma. Stiau cum sa procedeze si ce elemente sa aleaga din masele legionare pentru a le trece la crematoriu. Generalul a improvizat un nou aparat de represiune, dar nu se putea compara cu eficacitatea sistemului creat de Calinescu. În zadar dadea ordine Antonescu. Lipsea echipa de baza.

Mai mult decât atât. Asupra celor ramasi în viata si care si-au reluat functiile la Siguranta si Politie apasa temerea actului de la Jilava. Ce se întâmpla, se întrebau ei, daca legionarii revin la putere? Cine ne poate garanta de contrariu? Ei si-au facut datoria, dar au pus o surdina vigilentei lor, temându-se de ziua de mâine. Asa se face ca multi legionari întâlnindu-se cu fostii agenti, au scapat de la arestare, facându-le acestia un semn de complicitate. De pe culmile istoriei, trebuie sa ne închinam cu veneratie în fata acelor camarazi, care, cu pretul sacrificiului lor suprem, au facut un nepretuit bine Legiunii si Neamului. Cretu Gheorghe, Marcu Octavian si ceilalti care au fost condamnati la moarte si apoi executati, puteau sa fuga peste hotare, dar au preferat sa urmeze pilda lui Miti Dumitrescu. S-au predat urgiei antonesciene, pentru a avea cine sa dea raportul Capitanului în cer.

28.SFÂRSITUL DOMNIEI CARLISTE

Dictatura Regelui Carol II n-a luat sfârsit la 6 Septembrie 1940, cum înregistreaza istoria, ci la 30 Noiembrie 1940, când osemintele Capitanului au fost depuse la Casa Verde. Pentru ce este necesara aceasta rectificare de trei luni pentru a elibera certificatul de deces al regimului carlist? Nu e o afirmatie gratuita, ci o recunoastere a unui adevar. Abia la aceasta data s-a coborât cortina istoriei peste acest capitol sângeros din viata neamului nostru. La sfârsitul acestei luni, în interval de câteva zile, s-au succedat trei mari acte care au pus capat acestei epoci întunecate.

I. Pedepsirea asasinilor încarcerati la Jilava. Coloanele de sustinere ale regimului carlist au cazut de pe piedestalul lor, ce li se parea inexpugnabil, dovedindu-se fragilitatea puterii lor în fata Vointei Divine.

II. Reabilitarea morala si juridica a Capitanului. Procesul sau din Mai 1938, când a fost condamnat pentru tradare, a fost revizuit de Înalta Curte de Casatie, care a pronuntat o sentinta de achitare.

III. Deshumarea de la Jilava. Osemintele Capitanului si ale celorlalti martiri legionari au fost scoase din groapa în care zaceau sub lespedea de ciment si purtate pe strazile Capitalei, în evlavia multimilor, cutremurate de aceasta jertfa. Nimic din ceea ce planuise Regele Carol si camarila lui nu ramasese în picioare. Nici condamnarea nedreapta a Capitanului, nici strangularea lui în noaptea de Sf. Andrei si nici îngroparea lui pe ascuns într-un colt îndepartat al Jilavei n-au mai putut fi tinute sub lacat. S-a revarsat lumina de Sus si a intrat Capitanul în eternitate, în stralucirea de alta data, iar fiorosii lui dusmani s-au prabusit în bezna neantului. Trebuie sa adaug, la sfârsitul acestei parti, ca si atitudinea Profesorului Codreanu, dupa reînhumarea Capitanului, s-a schimbat radical. Nu mi-a mai facut nici o greutate în guvernare. S-a retras în locuinta lui si n-am mai auzit nimic de el.

IV. RESTABILIREA ECHILIBRULUI

Într-o scurta perioada, care n-a dainuit mai mult decât doua saptamâni, ne-am bucurat de relativa liniste în guvernare. Relatiile dintre Conducatorul Statului si Miscare s-au normalizat. Cauza principala trebuie cautata în faptul ca Generalul n-a gasit sprijinul necesar la guvernul Reichului, fie pentru a ne aservi puterii lui, fie, în cauza de nereusita, de a ne elimina total din Stat.

1. SCHIMBARE DE ATITUDINE

Dupa ceremoniile funebre – deshumarea osemintelor Capitanului si asezarea lor la Casa Verde – s-a produs un dezghet în relatiile noastre cu Antonescu. O atitudine neasteptata si binefacatoare. Nu îl mai recunosteam pe General. Atât de bun, de amabil, de prietenos, dispus sa dea curs cererilor noastre, în contrast cu „câinele rosu” care reînviase în el, dupa executiile de la Jilava.

Era o pura prefacatorie, pentru a ne induce în eroare asupra planurilor lui, la care nu renuntase, sau o schimbare sufleteasca de fond, sincera, loiala, dându-si seama ca a mers prea departe în bruscarea miscarii si risca sa piarda si ce are, titlul de Conducator al Statului?

Dupa experienta mea de atunci, înclin sa cred ca convertirea Generalului la sentimente mai bune fata de Miscare a fost reala, ca s-a datora unei convingeri intime, determinata de complexul politic de atunci, intern si extern. De asta data nu facea teatru, ci voia în mod efectiv sa restabileasca bunele raporturi cu miscarea.

Factorii care l-au determinat de Antonescu la prudenta sunt aceia pe care i-am expus în partea anterioara si pe care îi regrupez acum într-o privire globala:

– lipsa de sprijin în miscare pentru a-si atinge si ultimul tel al vietii lui în escaladarea puterii: Sefia Legiunii;

– lipsa de sprijin din partea guvernului german, politic si militar, în actiunea ce-o pregatea contra Legiunii;

– participarea impunatoare a poporului la doliul pentru Capitan si pentru camarazii lui asasinati odata cu el.

Aceste reactii neprevazute l-au determinat pe Antonescu sa-si schimbe atitudinea, cautând sa repare raul ce l-a provocat în relatiile cu miscarea.

Fara îndoiala ca orgoliul lui suferise enorm sub presiunea evenimentelor. Fusese silit sa bea o cupa amara, recunoscându-si înfrângerea si dându-si seama ca singur, fara sprijinul german, nu se poate masura cu noi.

2. MAREA MANIFESTATIE DE LA ALBA IULIA

Abia s-au încheiat ceremoniile din capitala si a doua zi un tren special pornea de la Bucuresti spre Alba Iulia, ducând cu sine înaltele autoritati ale Statului, pentru a lua parte la aniversarea Unirii Ardealului cu Patria-Mama.

Trenul a intrat în gara Alba Iulia la ora 9 dimineata. Din vagoane au coborât Reprezentantul M.S. Regelui, Colonel Pastia, generalul Ion Antonescu, Conducatorul Statului, Horia Sima Vice-Presedintele Consiliului de Ministri, Generalul Ilie Steflea, atasat la Presedintie, si maiorul Elefterescu, secretar la Presedintie. Apoi urmatorii ministri: Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, Gheorghe Cretianu, Ministrul Finantelor, Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la acelasi Minister, Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne, Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat la Economie, pentru Colonizari si Populatia Evacuata. Ministrul Presei si Propagandei a fost reprezentat de Emil Bulbuc, Secretar General al presei. Miscarea Legionara a fost reprezentata de Comandantii Bunei Vestiri, Ilie Gârneata si Mile Lefter. Printre participanti se afla si Constantin Stoicanescu, Seful Muncii Legionare.

Pe peronul garii, Generalul Ion Antonescu a fost întâmpinat de catre Aurel Bozdoc, Primarul Municipiului, cu traditionala pâine si sare. O companie de infanterie, cu muzica si drapel, a dat onorul, dupa care Conducatorul Statului si Comandantul Miscarii Legionare au trecut în revista compania de soldati si detasamentul de camasi verzi aflate pe peron. Apoi, Conducatorul Statului s-a întretinut câteva clipe cu Generalii Petre Dumitrescu, Corneliu Dragalina, Carol Schmidt, Tiberiu Petrescu, precum si cu toti ofiterii superiori din garnizoana Alba lulia.

Conducatorul Statului a fost salutat apoi de autoritatile civile ale judetului si orasului: Grigore Baciu, prefect al judetului, Avocat Ilie Colhon, Comisar al refugiatilor din Nordul Transilvaniei, Petre Pastiu, sef legionar al judetului.

De la gara, Conducatorul Statului si Comandantul Legiunii s-a îndreptat spre Poarta de la intrarea în Cetate, unde au vizitat celula în care a fost tinut în lanturi Horea pâna la moartea lui pe roata. De asemenea au vazut locul unde au suferit martiriu eroii revolutiei de la 1784.

Generalul Antonescu a vizitat apoi garnizoana militara din localitate, în timp ce seful Legiunii a trecut pe la sediul legionar din localitate.

Dupa aceste vizite, înaltii oaspeti s-au reunit din nou si s-au îndreptat spre Catedrala Încoronarii, la ora 10 dimineata. Au fost întâmpinati sub portalul Catedralei de catre Prea Sfintia sa Partenie Ciopron, Episcop Militar, cu Sfânta Evanghelie, înconjurat de un impunator sobor de preoti în odajdii.

Dupa acest ceremonial, cortegiul a pornit spre Catedrala Încoronarii, unde s-a oficiat un Te-Deum. Raspunsurile au fost date de catre Corul Legionar din localitate.

Pe Câmpia Românilor din fata Catedralei

Înca din zorii zilei, numeroase trenuri venite din Ardeal si Banat au transportat la Alba Iulia zeci de mii de legionari, îmbracati în camasi verzi sau în frumoasele noastre costume nationale. În afara de legionari, alte mii si mii de români din toate satele noastre au tinut sa fie de fata la mareata manifestatie. Dupa o minima evaluare, cel putin o suta de mii de români au umplut platoul din fata Catedralei. Trebuie notat ca ordinul de concentrare al maselor legionare s-a restrâns la organizatiile din Ardeal si Banat. Celelalte parti ale tarii n-au fost mobilizate.

Organizarea manifestatiei a fost impecabila, sub conducerea avocatului Ilie Colhon, Comandant Legionar. În mijlocul Câmpiei Românilor din fata Catedralei Încoronarii, s-a ridicat o imensa tribuna, deasupra careia strajuia un panou în forma de Cruce, înalt de aproape 20 de metri. Pe bratele acestei Cruci, erau fixate cinci icoane cu chipurile eroilor neamului. Capitanul în centru, având de-o parte si de alta, figurile scrutatoare peste veacuri ale lui Horia, Closca, Crisan si Avram Iancu.

La iesirea din Catedrala si pâna la urcarea la tribuna, Generalul Antonescu si Horia Sima au fost salutati cu urale prelungite, în fata tribunei s-a sfintit mai întâi steagul Uniunii Fostilor Luptatori din Garzile Nationale, din anii 1918-1919.

Cuvântarile

Dupa actul sfintirii, seria cuvântarilor a fost deschisa de Generalul Vlad, Comandantul Garzilor Nationale din anii 1918-1919:

”Noi, membrii Garzilor Nationale din anii 1918- 1919, istoviti de suferintele îndurate pe toate fronturile razboiului mondial, de lipsurile îndurate pe toate fronturile razboiului mondial, de lipsurile îndurate în captivitate, si de povara anilor ce ne-au presarat capetele cu bruma batrânetii, nu ne mai putem lua angajamentul reabilitarii. Suntem însa fericiti ca destinul ne-a învrednicit de norocul sa avem un tineret care sa continue lupta dusa de noi.

Garda Nationala Româna, Comandantul vostru de ieri, ordona transmiterea steagului vostru Uniunii Fostilor Luptatori din Garzile Nationale din 1918-1919, înmânându-l Primului Presedinte al vostru.

Iar voua, tinerilor, încalecati pe aripile soimilor de fier ai împlinirii tuturor nadejdilor românesti, va zic cuvintele Marelui Mucenic: „Faceti o tara frumoasa si stralucita ca Soarele de pe Cer.”

Dr. Aurel Dumitrescu, Presedintele noii organizatii a Uniunii Fostilor Luptatori, care a luat în primire steagul predat de Generalul Vlad, a rostit urmatoarele cuvinte:

”A 22-a aniversare a alipirii Ardealului de Patria Mama gaseste hotarele tarii ciuntite. Este poate totusi un semn fericit de la Dumnezeu, pentru ca de câte ori tara si Neamul sunt greu încercate, noi generatii de eroi se nasc, care, cu bratele otelite, vor lupta pentru a da câstig cauzei românesti.”

Se urca la Tribuna Ilie Colhon, avocat, Comandant Legionar si organizatorul serbarii de la Alba Iulia, care în esenta a spus urmatoarele:

”Cu toata jalea si durerea care ne-au strivit inimile, îngenunchem astazi, ridicând imnuri de slava si marire lui Dumnezeu, pentru ca a harazit Neamului nostru un om care sa-l salveze de la pieirea fiintei lui.

Se cuvine sa ne legam în fata lui Dumnezeu si a Capitanului si în fata miilor de martiri ai neamului, ca îl vom urma cu sfintenie pe Generalul Antonescu, care paseste astazi biruitor în Cetatea Ardealului, pe urmele Marelui Mihai.

Sa ne legam în fata sutelor de morminte legionare ca îl vom urma pe Comandantul nostru, Horia Sima, pâna la moarte, pentru a împlini vrerea lui Ion Mota si dorinta Capitanului.

Sa facem o tara frumoasa, ca un soare, binecuvântata si ocrotita de Dumnezeu.”

Dupa Colhon am luat eu cuvântul, adresând maselor adunate pe Platoul Românilor urmatorul mesaj, pe care-l reproduc dupa cum a aparut în gazeta Buna Vestire.

Horia Sima, seful Miscarii Legionare, vorbeste Ardealului

”Domnule General, Marita Adunare Nationala,

Este pentru întâia oara când sufletul românesc de pretutindeni, dupa 22 de ani de Unirea de la Alba Iulia, se regaseste cu atâta însufletire în Cetatea lui Mihai Viteazul.

Aceasta sarbatoare aminteste, prin numarul ei mare si clocotul de viata care o stapâneste, ziua de 1 Decembrie 1918, când zecile de mii de romani din Ardeal si Banat, adunati aici, au hotarât sa darâme o stapânire nedreapta si sa-si uneasca destinul cu fratii de dincolo de munti.

Actul savârsit atunci la Alba Iulia a izvorât în chip nesilit din constiinta poporului nostru si din dreptul lui de a decide asupra teritoriului pe care îl stapâneste, atât ca numar, cât si ca vechime istorica.

El încheie o epoca nesfârsit de lunga a luptelor dintre noi si unguri si care trebuia sa însemne un veac nou în istoria poporului nostru.

Ceea ce a lipsit din clipa unitatii teritoriale si pâna astazi, pentru ca viata poporului nostru sa se desfasoare pe o linie de ascendenta, au fost oamenii de mare raspundere la cârma tarii. Nici unul n-a vrut sa înteleaga ca numai o puternica închegare sufleteasca a tuturor, în serviciul ideii de permanenta a neamului nostru, numai o mobilizare a tuturor sfortarilor unei natiuni, poate sa-i asigure trainicia hotarârilor sale.

Dupa ce poporului nostru i s-au dat prin legi si constitutii toate drepturile, prin metodele de guvernare i s-au risipit toate puterile si libertatile, pâna când i s-a nimicit credinta în viitor si pâna când a ajuns sa se simta asuprit în propria lui tara si sa priveasca cu deznadejde ziua de mâine.

Sub aceasta gresita orientare a conducatorilor tarii, sufletul de luptator al Ardealului a fost nesocotit. Sufletul acesta smuls în chinurile pe roata ale Balgradului si în spânzuratorile de pe întreg cuprinsul Transilvaniei, sufletul Ardealului, ravasit de durerea nedreptatilor care au pustiit inima Iancului, sufletul zbuciumului prin închisorile Vatului si Seghedinului, sufletul care si-a cautat aparatori pâna pe câmpiile din Majadohonda Spaniei sau care a ars ca jarul în inima lui Siancu si Banea, n-a fost înteles.

Acest suflet ardelenesc de luptator permanent, singurul care a asigurat trainicia aspiratiilor si hotarârilor poporului nostru, nu a aflat ascultare nici chiar de multe ori la multi dintre conducatorii politici ardeleni în ultima vreme, care în loc sa cultive acest spirit de lupta, au luptat contra lui.

Dar noi, Ardealule schingiuit, nu te-am uitat. Sufletul tau urias cât un munte si mare cât o furtuna rascolitoare, si-a gasit împlinirea în Legiune. La chemarea Capitanului, mii de flacai din Ardeal au pornit sa se însiruie sub comanda lui si multi dintre ei n-au mai prins rasaritul soarelui.

Ardealule, leagan al neamului, tulnicul durerilor tale razbate peste tot. Din cetatea aceasta, a suferintelor si nadejdilor noastre, unde am venit sa slavim împlinirea unui act de dreptate, astazi, când în fruntea tarii se afla un ostas care traieste si conduce în spiritul marilor tai luptatori, Ardealule, sufletul tau ne vesteste biruinta.

Traiasca Ardealul Legionar!

Traiasca Generalul Antonescu, Conducatorul Statului!

Traiasca România Legionara!” (urale prelungite)

Discursul D-lui General Ion Antonescu

”Romani,

Frati ardeleni,

Legionari!

1 Decembrie nu este anul acesta ziua bucuriei nationale.

1 Decembrie este ziua durerii Neamului.

1 Decembrie este astazi pentru noi ziua martirilor care au suferit si au murit, s-au jertfit si au cazut odata cu granitele noastre sfinte.

1 Decembrie este anul acesta ziua judecatii trecutului, este ziua mustrarii si a pocaintelor, dar este, fratilor, si ziua care ne deschide calea drepturilor viitorului. Sa pasim pe aceasta cale cu încredere în biruinta.

Am pus doua mii de ani ca sa ne întemeiem hotarele vietii si drepturile românesti, hotarele lui Traian, ale lui Mihai-Bravul si ale lui Ferdinand; am umplut de rusine si paginile de glorie milenara ale istoriei noastre si slovele biruintei românesti, lasând sa se pravaleasca în prapastia robiei ceea ce zidisem cu sângele atâtor martiri si sângele ultimilor 800.000 de morti.

Se platesc greselile

Douazeci de ani ne-am frânt puterea, ne-am slabit cugetul si ne-am slabit mintile în lupte fratricide pentru ideologii. În deosebi stupide. În bârfeli odioase. În vrajbe dureroase si în apucaturi neomenoase.

Greselile au venit la scadenta. Teribila scadenta!

Granitele s-au prabusit rând pe rând, fara ca sa încercam sa le aparam, fiindca România a fost surprinsa de furtuna, total slabita înauntru si fara nici un sprijin dinafara.

A fost pedepsita o natiune care va fi eterna, pentru pacatele unei generatii care este trecatoare. Dar sa nu ne robim durerii. Durerea si înfrângerea închid în mormântul istoriei neamurile sortite pieirii, dar redesteapta si înalta adevaratele popoare. Si Neamul Românesc nu piere.

Din îndepartate veacuri si pâna azi a reînviat de nenumarate ori triumfator si înviorat din cenusa suferintelor si umilintelor sale.

Catre fratii ardeleni

De aceea, din aceasta cetate a Unirii, a drepturilor noastre vesnice si încercate, ma adresez cu încredere tuturor. Îmi îndrept gândul plin de nadejde spre ardeleni, spre ostasi, spre legionari si spre toti romanii.

Frati ardeleni!

Voi care v-ati sfâsiat sufletul si trupul!

Voi care v-ati parasit înca odata vetrele vietii si crucile mormintelor.

Voi care ati adaugat dureri noi la hrisovul suferintelor de veacuri.

Nu descurajati!

Pe umerii vostri sta apasarea sfânta a datoriilor stramosesti.

În aceasta clipa de îngenunchere, îngenuncheati ca sa auziti trosnetul de trupuri pe roata ale lui Horia si Closca; simtiti în sânge clocotul de viata ardeleneasca al lui Avram Iancu si ritmul de redesteptare nationala al lui Muresan. Plecati urechea la brazda stramoseasca si purtati în cuget icoana gândurilor lui Lazar, Sincai si Saguna, si cutremurati-va de biruinta mareata si vesnica a 1ui Mihai Viteazul.

Ne-am nascut aici, suntem cei dintâi asezati aici si vom pleca cei din urma. Vom muri aici, frati ardeleni, pentru ca nu putem parasi, ceea ce nu se poate parasi. Nici furtunile, nici trufiile si nici tradarile nu ne vor clinti. În fata noastra viitorul sta aspru si greu, dar plin de nadejde.

Pentru alinarea suferintelor celor în pribegie

Am facut totul pentru a mângâia suferintele pribegilor. Credinta lor este nesfârsita, durerea lor este nemarginita, ura lor este fara limita.

Desi am gasit o tara secatuita, am dat totusi multe ajutoare si vom face toate jertfele pentru a le da putinta sa înceapa, prin munca, viata lor de la capat. Am expropriat pentru ei toate proprietatile rurale evreiesti; pe ele am asezat mare parte din pribegii neamului.

A vrut Dumnezeu, ca eu, care am luptat în tinerete pentru granitele neamului si m-am straduit pentru onoarea si puterea armatei, sa am la batrânete dureroasa soarta de a-i aduna pe risipitii granitelor sfarâmate, fara sa am putinta de a le mângâia ranile si suferintele atât cât sufletul meu si al D-voastra ar fi dorit.” (În continuare, Generalul Antonescu arata ca în calatoriile lui la Roma si Berlin a pledat cauza Ardealului si a gasit întelegere deplina la cei doi conducatori ai Puterilor Axei)

Catre legionari

Legionari, România national-legionara si viitorul întreg al neamului depinde astazi de fapta voastra de mâine.

De atâtea ori mi-am deschis sufletul pentru voi, de atâtea ori mi-am îndreptat gândul spre voi. Astazi, în aceasta zi sfânta si trista, din aceasta cetate de biruinta româneasca, va trimit din nou sfatul si nadejdea mea.

Mistica nationala înseamna convingerea si dreptatea în puterea unui neam. În aceasta cetate s-a zamislit întâia oara mistica nationala, prin lupta si prin jertfa. Aici s-a zamislit prima ctitorie a drepturilor si a afirmarii românesti.

Legiune a Arhanghelului Mihail, tu trebuie sa slujesti crezul în puterile neamului. Pentru aceasta, fiecare fapta a fiecarui legionar trebuie sa fie o închinare si o îngenunchere la drepturile si la datoriile fata de patrie. Daca tara este astazi a Legiunii, si Legiunea trebuie sa fie a tarii. Adevaratul legionar, legionarul legendar, serveste însa tara sa numai prin munca, numai prin ordine, numai prin supunere oarba la legile si chemarile tarii. Numai facând astfel, va veti împlini datoria fata de neam, fata de istorie, fata de voi însiva si fata de jertfa Capitanului.

Am suferit pentru voi, am luptat pentru voi, mi-am sfarâmat în tandari o cariera stralucita, pentru voi, si am patimit pentru voi. Am nu numai dreptul, dar si datoria sa va cer ascultare nesovaitoare si daruire completa. V-o cer eu, pentru ca prin mine o cere tara. Ascultati-o. Lucrati în ordine, în liniste, în înfratire si armonie. Numai asa vom putea scoate tara din zbucium si restriste, numai asa îi vom dura viitorul si îi vom asigura biruinta.

Ati luptat, ati suferit, ati învins. Întindeti frateasca mâna la toti si construiti cu totii.”

(Dupa acest mesaj adresat legionarilor, Generalul se îndreapta spre toti Românii, cerând sprijin si încredere din partea lor.)

”Români!

De aceea din Alba Iulia, unde gloria celui dintâi întregitor a adus peste veacuri afirmarea de vointa si unire a Ardealului, pentru ca în sunetul de clopote al credintei stramosesti, sa dea coroana unirii celui din urma rege întregitor, în numele trecutului, pentru apararea prezentului si pentru gloria viitorului, cer azi unirea românilor într-un singur suflet.

Traiasca România!

Traiasca Regele!

Traiasca Legiunea!

Traiasca Unirea Româneasca!

Traiasca biruinta ce va veni!”

La sfârsitul cuvântarii Generalului, valurile imense ale legionarilor au izbucnit în urale.

Dupa manifestatie, înaltii oaspeti, Colonelul Pastia, Reprezentantul M.S. Regelui, Generalul Antonescu, Horia Sima, ministrii si suita lor, s-au îndreptat spre Palatul Episcopiei, unde au luat masa în sala de festivitati. Fete tinere, în costume nationale au servit bucatele la masa. În tot timpul prânzului s-au cântat cântece românesti si a domnit o mare însufletire.

Dupa receptia de la Palatul Episcopiei, înaltele autoritati s-au îndreptat spre Piata Mihai Viteazul, unde, de la o tribuna, au primit defilarea armatei si a detasamentelor legionare din Ardeal si Banat.

La orele 5 dupa masa, Generalul Antonescu cu toti membrii guvernului au reluat drumul spre capitala, în trenul special cu care au venit.

O singura nota discordanta în aceasta zi mareata. Ne aflam spre sfârsitul mesei, când, în fata Palatului Episcopiei, s-a adunat o mare multime de legionari, care au început sa-mi strige numele. Generalul vadit nemultumit, mi-a spus: „Du-te afara ca te cheama legionarii”. Am iesit si am multumit pentru manifestatie. Dându-mi seama ca Generalul suferise în orgoliul sau, l-am chemat pe Victor Silaghi si i-am spus sa organizeze în graba o concentrare asemanatoare de legionari, în cinstea lui Antonescu. Într-adevar în câteva minute, în fata Palatului Episcopiei, au izbucnit urale furtunoase pentru Conducatorul Statului. Antonescu a iesit în cerdac si extrem de fericit, i-a salutat cu bratul în sus pe manifestanti.

Serviciul de ordine al Miscarii, creat dupa dizolvarea politiei legionare, a dat întâiul examen al eficientei lui. Membrii acestui serviciu, în uniforma si cu pistoalele la brâu, erau permanent în jurul nostru, ocrotindu-ne. Generalul a fost multumit de modul discret în care si-au îndeplinit datoria membrii acestui serviciu si a adresat felicitari sefului lor, Boian-Moisescu.

3. PARADA TRUPELOR GERMANE

Abia ne-am întors de la Alba Iulia si la Bucuresti ne-a asteptat un nou eveniment important: parada militara a trupelor germane.

Ca urmare a intrarii României în Pactul Tripartit, Misiunea Militara Germana a organizat în capitala o defilare a trupelor germane de instructie, atât ca omagiu pentru adeziunea tarii noastre la acest pact, cât si ca o demonstratie a fortei combative a Reichului.

Defilarea a avut loc în ziua de 3 Decembrie si s-a desfasurat pe Soseaua Jianu, începând de la Statuia Aviatorilor.

S-a construit o tribuna destinata înaltelor autoritati ale Statului si alaturi de ea alte tribune, rezervate celorlalti invitati. În tribuna principala, în centru, a luat loc M.S. Regele Mihai I. La dreapta Regelui, în linie, protocolul german l-a asezat pe Generalul Ion Antonescu, pe Horia Sima si pe Fab- ricius, Ministrul Germaniei la Bucuresti. În stânga Regelui, erau Generalul Hansen, Comandantul Misiunii Militare Germane si Generalul Speidel, Comandantul Misiunii Germane de Aviatie.

În aceeasi tribuna, în al doilea rând, se aflau înaltele autoritati militare ale Statului: Colonelul Râmniceanu, adjutant al M.S. Regelui, Generalul Pantazi, Subsecretar de Stat la Apararea Nationala, Comandorul Jienescu, Subsecretar de Stat pentru Aviatie, Amiralul Koslinski, Subsecretar de Stat pentru Marina, Generalul Dobre, Subsecretar de Stat pentru Aprovizionarea Armatei, Generalul Ioanitiu, Seful Marelui Stat Major, Generalii Tataranu si Iacobici.

O alta tribuna era rezervata membrilor din guvern: Sturdza, Petrovicescu, Mares, Mihai Antonescu, Vasile Iasinschi, Alexandru Constant. În tribuna guvernului se mai afla si D. Lupu, Primul Presedinte al Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Corpul Diplomatic a fost reprezentat de Merry del Val, Ministrul Spaniei la Bucuresti, Macici, Ministrul Slovaciei, si atasatii militari ai Germaniei, Italiei si Japoniei. Au mai fost prezenti la defilare reprezentantii presei straine: germane, italiene si japoneze, între care Costa Trandafilo, atasatul de presa al Italiei, Dr. Schikert, Dr. Voss, Karl Hermann Theil, acreditati pe lânga diferite agentii si organe de presa ale Reichului.

Pe întreg parcursul Soselei Jianu, de-o parte si de alta, s-a însiruit un numeros public. Se distingeau detasamentele de camasi verzi, batalioanele tineretului german din România, precum si numerosi functionari de la marile ministere si muncitori de la întreprinderile din capitala.

Defilarea a început la orele 12. O formatie de avioane de vânatoare germane a strabatut cerul ca niste sageti, urmate de alte grupuri de avioane, de alt tip. Defilarea este deschisa de o echipa de vânatori români în accentele muzicii lor militare, care intoneaza arii patriotice. Defilarea vânatorilor este impecabila. Toti ostasii sunt patrunsi de solemnitatea momentului Odata defilarea încheiata, muzica româneasca se încoloneaza dupa unitatea de vânatori si o muzica germana îi ia locul.

Trec mai întâi prin fata tribunei, trupele motorizate germane, cu statele lor majore: infanterie motorizata, formatiuni de tancuri si artilerie antiaeriana.

Urmeaza trupele pedestre: un batalion de aviatie si un batalion de infanterie.

Impresia a fost de neuitat pentru toata asistenta, atât prin tinuta martiala a unitatilor germane cât si prin calitatea armelor cu care erau înzestrate. Pâna atunci armata germana nu suferise nici o înfrângere si în mintea tuturor parea sa fie o formidabila forta militara, necunoscuta în istorie, careia nu-i va putea rezista nici o putere de pe glob.

Parada a luat sfârsit aproape de orele doua. M.S. Regele, Generalul Antonescu si Horia Sima i-au felicitat pe comandantii misiunii militare germane si si-au luat ramas bun de la membrii guvernului si de la corpul diplomatic.

4. AM AVUT NOROC…

Înainte de a pleca spre Alba Iulia, anturajul feminin din jurul lui Antonescu, în frunte cu Doamna Goga, l-a sfatuit pe General sa nu mearga la manifestatia de 1 Decembrie, deoarece „legionarii ar putea sa-l omoare”, dupa cele întâmplate la Jilava.

Teama lui sa nu aiba parte de un glonte mi-a destainuit-o Generalul la întoarcerea de la Alba Iulia, în trenul ce ne aducea spre Bucuresti:

– Auzi, Domnule Sima, cu ce umbla lumea: ca legionarii vor sa ma împuste, pe mine, care am facut atâtea pentru ei. Si ai vazut ce entuziasm, ce manifestatie mi s-a facut la fiecare pas. Sunt fericit ca am trait aceste clipe de neuitat în mijlocul legionarilor din Ardeal.

Conducatorul era într-o stare sufleteasca euforica.

La manifestatia de la Alba Iulia, îmbracase peste hainele militare un suman moldovenesc, din acelea purtate si de Capitan, iar pe cap, nu stiu de la cine luase, avea un bicorn ca Mussolini, cu semnul Garzii de Fier în partea dreapta. Aparea în fata maselor populare ca un legionar, desi nu avea camasa verde. În tot timpul nesfârsitei defilari, cu mine alaturi, saluta cu mâna în sus. Disparusera de pe fata lui acele manii si încruntari de mai înainte si acuma parea iluminat de o mare bucurie interioara. Atmosfera de sarbatoare de la Alba Iulia, entuziasmul cu care era întâmpinat de multime, l-au convins ca nimeni nu-i vrea raul. Dimpotriva, priveste la el ca la parintele patriei, chemat de Providenta sa salveze România din nenorocirea în care cazuse.

Dupa ce a trecut si ziua defilarii trupelor germane, mi-a spus îngândurat:

– Domnule Sima, am avut noroc cu ultimele evenimente: înmormântarea lui Codreanu, serbarea de la Alba Iulia si parada trupelor germane. Aceasta succesiune de acte memorabile, ne-a salvat popularitatea. Altminteri, dupa Jilava si mai ales dupa asasinarea lui Iorga si Madgearu, opinia publica ne-ar fi dat peste cap.

– Domnule General, i-am raspuns, câta vreme ramânem împreuna, nu ne poate nimeni da peste cap. Suntem prea tari. Opinia publica este cu noi. Cele trei evenimente au demonstrat înca odata reactia favorabila a poporului la guvernarea noastra. Pentru cei de la Jilava nu plânge nimeni. Cât priveste moartea lui Iorga si Madgearu, eu sunt primul care o regret, stiind ce necazuri ne-a adus. E o întâmplare nefericita, dar nu aveam ce face. Trebuie sa mergem înainte, suportând aceasta lovitura.

Acuma, daca D-voastra credeti ca opinia publica ar fi contra noastra avem un mijloc infailibil sa ne convingem: alegerile.

Pentru a treia oara ma adresez D-voastra, rugându-va sa procedati la consultarea poporului, invitând toate partidele sa participe. Eu sunt gata oricând sa ma supun unui verdict popular.

Sunt convins ca poporul este cu noi si vom obtine majoritati zdrobitoare, în caz de alegeri. În modul acesta nu va mai putea sustine nimeni ca guvernam contra vointei poporului”.

Propunerea mea, clara si categorica, oferita pentru a treia oara Generalului, ca alternativa politica la sistemul existent, nu i-a convenit nici de asta data, desi el deschisese discutia, spunând îngândurat ca „ne-ar fi putut rasturna opinia publica”.

– Bine, sa ma gândesc.

Generalul s-a consultat, cum îi era obiceiul, cu anturajul sau si apoi cu oamenii partidelor. Acestia l-au sfatuit din nou sa nu se avânte pe aceasta cale, deoarece Miscarea Legionara este la zenitul popularitatii ei si rezultatele alegerilor ar putea sa afecteze si pozitia lui.

5. SEMNE DE BUNAVOINTA

În zilele urmatoare, Generalul ne-a coplesit de atentii si dragoste. Nici nu deschideam bine gura sa ridic o problema si era dispus sa o rezolve, fara prea multe explicatii, în sensul vederilor noastre. A fost, a doua luna de miere în relatiile noastre cu Conducatorul Statului. Însir câteva din binefacerile de care ne-am bucurat din partea Generalului în aceasta scurta perioada:

I. Dupa ce s-a întors de la Alba Iulia, încântat de ceea ce vazuse acolo, de splendida defilare a camasilor verzi, de frumoasele costume nationale din Ardeal, mi-a spus ca va aloca o suma de 100 milioane lei pentru înzestrarea legionarilor cu uniforme.

”Trebuie sa ne prezentam si noi în conditii demne fata de membrii partidelor din Italia si Germania”. Banii trebuiau sa fie varsati atelierului de confectii de uniforme legionare, de sub conducerea lui Vasile Iovin.

II. Într-un Consiliu de Ministri, tinut la scurta vreme, Generalul Antonescu aproba ca sa se acorde din bugetul Statului „pensii de onoare” familiilor legionarilor ucisi în era carlista. Erau aproape 300 de familii în aceasta situatie. Când s-a dat comunicatul presei, nu stiu din interventia cui, a fost sters cuvântul „onoare”, cum fusese stabilit în Consiliul de Ministri si a aparut numai „pensii”.

III. S-a luat în cercetare cazul special al Doamnelor Iridenta Mota si Elena Codreanu, sotia Capitanului. Conducatorul a aprobat ca acestor doua vaduve sa li se acorde o pensie de 50.000 lei lunar, tinându-se seama de jertfa cutremuratoare a sotilor lor pentru Neam si Tara.

IV. Pentru a veni în ajutorul studentimii, Generalul Antonescu a alocat un ajutor substantial din partea Statului în valoare de 100 milioane lei. Acest fond trebuia sa serveasca la repararea si amenajarea caminelor existente si la îmbunatatirea hranei studentilor.

Era vadita dorinta Generalului de a ne capta bunavointa, pentru a sterge urmele asprei atitudini dupa întâmplarile de la Jilava. Pretentia lui de a lua sefia Legiunii nu mai fusese ridicata si nimic nu parea sa mai stea în calea unei colaborari loiale si rodnice pentru tara.

6. MIHAI ANTONESCU INTRA ÎN CUIB

Tot în aceasta scurta perioada de pace si destindere în sânul guvernarii a cazut si senzationala cerere a lui Mihai Antonescu de a intra în cuib.

Într-o zi, trebuie sa fi fost prin 4-5 Decembrie, vine Mihai Antonescu în biroul meu si-mi spune ca el se simte legionar, ca gândeste ca un legionar si vrea sa faca parte formal din Miscare, dar nu ca o simpla declaratie de adeziune în fata mea, ci vrea sa fie încadrat într-un cuib, ca sa cunoasca comunitatea noastra si sa traiasca în mijlocul ei.

Evident, m-a bucurat convertirea lui Mihai Antonescu la idealurile Miscarii, dar am ramas putin încurcat, nestiind unde sa-l trimit ca sa-si faca educatia de legionar. El era umbra Generalului si cel mai intim sfatuitor al acestuia. Nu-l puteam repartiza într-o unitate oarecare de „Razleti”, ca pe orice începator, pentru a nu suferi în orgoliul sau. Trebuia sa-l introduc într-un mediu potrivit personalitatii lui. Si atunci am gasit o alta solutie.

I-am comunicat ca voi reconstitui cel dintâi cuib legionar din capitala, care a luat fiinta în toamna anului 1927, si, în cadrul acestui cuib istoric, îl voi invita si pe el sa intre. A fost foarte magulit de propunerea mea si mi-a spus ca asteapta cu nerabdare ziua când va putea lua parte la cea dintâi sedinta a acestui cuib memorabil.

Din primul cuib întemeiat la Bucuresti în 1927, mai erau câtiva legionari în viata. Unii dintre ei, între care Belgea si Iordache Nicoara, fusesera ucisi în timpul prigoanei carliste. Traia seful acestuia si întemeietorul lui, Andrei C. Ionescu, apoi Victor Chirulescu si Dr. Iosif Dumitru. Noi patru am format baza istorica a acestui cuib reînviat, la care l-am adaugat pe Horia Cosmovici si pe Alexandru Vergatti, doua elemente de aleasa formatie juridica si culturala, cunoscute de Mihai Antonescu, tocmai pentru a nu se simti strain în mijlocul nostru.

Sedintele le tineam seara în casa lui Horia Cosmovici. Eu deschideam sedinta cu ritualul obisnuit, iar Mihai Antonescu repeta în cor cu toti ceilalti legamântul legionar, jurând ca nici el nu va trada niciodata Legiunea si nici pe Capitan. Apoi ne asezam la o masa, unde discutam diferite chestiuni, cele mai multe de politica externa, ferindu-ne sa ne atingem de problemele guvernarii. Mihai Antonescu parea ca se simte bine în mijlocul nostru. Vorbea degajat si afectuos.

La a treia sedinta, Mihai Antonescu ne comunica ca Generalul aflând de existenta acestui cuib, vrea sa-i cunoasca pe toti membrii lui si în acest scop ne invita, dupa sedinta, sa luam masa cu el la Presedintie. A fost o masa de barbati, membrii cuibului si Generalul.

Conversatia s-a desfasurat mai mult în domeniul amintirilor. A început Generalul sa povesteasca din viata lui de militar din timpul primului razboi mondial, când a condus operatiile armatei care apara Moldova, sub conducerea lui Prezan. Apoi a trecut la ultimele luni din domnia Regelui Carol II. Ca urmare a asprei scrisori ce i-a trimis-o lui Carol, dupa evacuarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, a fost ridicat de acasa de la Predeal si arestat. Nu stia ce i se putea întâmpla. Avea senzatia ca ar putea sa fie lichidat. A fost tinut un timp oarecare la Predeal si apoi internat la Mânastirea Bistrita, de unde a fost eliberat abia la 1 Septembrie, în ajunul catastrofei.

Vorbea cu o mânie abia retinuta de agentii care l-au ridicat si de patronii lor de la Siguranta, Moruzov si Niki Stefanescu. Alunecând discutia la executiile de la Jilava, a zis numai atâta: „Acuma...” si a facut un semn al crucii pe pamânt, ca si cum ar fi voit sa spuna ca si-au meritat soarta.

V. FAZA PROVOCARILOR

Perioada de bune raporturi între General si Miscare n-a dainuit mai mult decât doua saptamâni. Faptul care a provocat deschiderea unei noi crize în guvernarea noastra a fost rechemarea lui Fabricius din postul de Ministru al Germaniei la Bucuresti. Din acest moment, Generalul era de nerecunoscut. Multiplica motivele de conflict, atât prin interventii abuzive în guvernare, nejustificate din punct de vedere al legalitatii Statului National-Legionar, cât si prin virulenta cu care denunta si condamna orice greseala a functionarilor legionari.

1. FATALA DECIZIE A BERLINULUI

Fara sa fi fost noi cu ceva amestecati în rechemarea lui Fabricius si înlocuirea acestuia cu baronul Manfred von Killinger, decizia Berlinului a avut consecinte grave asupra cursului guvernarii noastre, distrugând în cele din urma însasi existenta Statului National-Legionar.

Pentru a întelege furia ce l-a apucat pe General când a aflat de rechemarea lui Fabricius din postul sau de la Bucuresti, trebuie sa ne reamintim conexiunea intima dintre cele doua personaje. Între ele existau mai mult decât relatii oficiale cordiale. Fabricius devenise un alter-ego al Generalului în domeniul politicii externe. Acesta transmitea la Berlin toate informatiile auzite din gura Generalului, tot ce-i destainuia acesta, având loc cu precadere neîntelegerile cu Miscarea. Magulit de atentia ce i-o acorda Generalul, fiind Duminica de Duminica oaspetele lui la Predeal, Fabricius nu se mai ostenea sa verifice daca „plângerile” Generalului corespundeau realitatii. Generalul era un fel de „tabu” pentru Fabricius, „der beste Man der Nation”, care, dupa ce i-a adus la putere pe legionari, îsi vedea amenintata însasi opera lui de salvare a Statului de ingratitudinea legionarilor si de apucaturile lor anarhice.

Ce se întâmpla în tara noastra, interesa foarte mult Berlinul, deoarece România devenise pozitie-cheie în strategia generala a celui de-al Treilea Reich, Hitler avea nevoie de liniste în România, pentru a-si pregati viitoarele operatii militare, atât în Balcani cât si contra Rusiei. Antonescu a speculat fara scrupul, în dauna miscarii, aceste necesitati de razboi ale Germaniei national-socialiste, prezentându-se la Berlin ca omul ordinii în România, care se vede înfruntat de valul anarhiei legionare.

În aceasta faza de discreditare sistematica a Miscarii, Fabricius a jucat un rol capital, secundându-l pe General cu o loialitate care depasea rolul sau de ministru al Germaniei la Bucuresti si propriile lui atributii.

Hitler însusi suferea de o imagine deformata a realitatilor din România, de pe urma amintirilor ce le avea din Iunie 1934, când a trebuit sa procedeze cu cea mai mare brutalitate contra propriilor lui trupe de asalt (SA), pentru a salva relatiile cu armata. Ori, comparatia nu era exacta. Antonescu nu era sef de miscare, ci un general oarecare, care, ajutat de împrejurari, ajunsese Sef de Stat. Generalul nu avea nimic comun cu miscarea decât faptul ca se gasea în alianta cu ea, în sânul aceleiasi guvernari. Generalul Antonescu putea fi mai degraba comparat cu Generalul Schleicher, care încercase în 1932 sa împiedice ascensiunea la putere a national-socialistilor. Dar nu exista nimeni în anturajul lui Hitler care sa-i aduca aminte de acest episod din propria lui viata politica, pentru ca sa-si corecteze cu ajutorul lui imaginea ce-o avea despre situatia din România. În fata rapoartelor lui Fabricius, care coincideau cu a altor organe informative de la Bucuresti (Misiunea Militara Germana si Abwehr-ul) si care confirmau tensiunea crescânda între General si Miscare, a fost convins ca în România se petrece ceva asemanator cu ce-a trait el în 1934. Si atunci a transat conflictul în favoarea lui Antonescu, fara sa mai cerceteze cine are dreptate. De fapt Antonescu era promotorul dezordinilor, iar noi victimele setei lui de dominatie absoluta.

Rechemarea lui Fabricius a fost interpretata de General ca un atentat politic contra propriei lui persoane, de care legionarii nu sunt straini. Omul de care se considera intim legat, si care l-a ajutat de atâtea ori la Berlin, acum era îndepartat si tocmai într-un moment când avea mai mare nevoie de el. Cine putea profita de acest act’? Evident, numai legionarii. De acum înainte nu se mai simtea sigur nici pe pozitia lui de Sef de Stat. S-a petrecut ceva la Berlin, care îl nelinistea si îl punea în garda.

De alta parte, Fabricius suferise aceeasi trauma politica. Din postul exceptional la care se ridicase, de prim confident al Generalului, se vedea azvârlit într-o functie minora, la Ministerul de Externe German! Fusese Ministru multi ani în sir la Bucuresti, se obisnuise cu mediul de viata de aici, se considera insubstituibil în aceasta capitala din Balcani, mai ales în aceasta faza de fulgeratoare ascensiune a Reichului. El, care facuse atâtea eforturi ca sa stabileasca bune raporturi între România si Germania, se vedea acum frustrat de roadele întregii lui cariere. La Bucuresti, personalitatea lui Fabricius luase proportii. Când intervenea în politica interna, se cutremura capitala. Si acum, dupa atâtia ani de serviciu loial natiunii germane, sa cada în rolul obscur al unui functionar la Wilhelmstrasse!

Era prea mult, era insuportabil! Si aceasta, credea el, din cauza intrigilor legionare la Berlin! Aveam noi, în acel moment, vreun interes sa fie îndepartat Fabricius? Nici unul! Asa cum era, reprezenta o continuitate, o garantie ca politica interna a României nu va suferi cutremure, nu va merge spre o ruptura. Era un diplomat. Nu ne simpatiza si ne-a facut mult rau, dar tocmai natura lui de diplomat si experienta în capitala României îl vor determina sa nu împinga lucrurile la extrem. Daca criza anterioara, dupa Jilava, a fost depasita, se datoreaza si eforturilor lui Fabricius, care l-a consiliat pe General la moderatie.

Iata paradoxul diplomatiei lui Fabricius! De-o parte era portavocea fidela Generalului la Berlin, dar, de alta parte, spera ca va putea ajunge la un acord trainic de guvernare, rezolvându-se neîntelegerile în favoarea lui Antonescu, asigurându-i acestuia suprematia necontestata în Stat.

Prin decizia de la Berlin, ne aflam în fata a doi indivizi rabiati. De-o parte, Antonescu, care vedea în înlocuirea lui Fabricius o lovitura a legionarilor, prin legaturile lor la Berlin; de alta, Fabricius, care, datorita tot legionarilor, îsi vedea cariera lui zdrobita. Tocmai în apogeul ei, trebuia sa paraseasca viata somptuoasa cu care se obisnuise la Bucuresti.

Între cei doi oameni se legase o strânsa tovarasie, având ca obiectiv razbunarea contra legionarilor, presupusii autori ai acestei lovituri cu dublu efect.

Aici zace cauza, care, în final, a dus la 21 Ianuarie 1941 si apoi la rezultatele care se cunosc.

2. MISIUNEA LUI KILLINGER

Asupra tâlcului schimbarii Ministrului Germaniei la Bucuresti, ne-am înselat profund. Când am aflat ca e un membru al partidului si înca o capetenie SA, am avut o tresarire de bucurie de la mic la mare. În sfârsit, Ribbentrop trimite la Bucuresti un om care ne poate întelege, un camarad de ideologie, care nu va apleca urechea numai la acuzatiile lui Antonescu, ci ne va asculta si pe noi.

Cum am scris în volumul precedent, o stire culeasa din gura lui Maniu ne-a provocat o oarecare tulburare. În aceasta nota informativa, se spunea ca „Killinger vine la Bucuresti ca sa faca ce-a facut în Slovacia, unde a eliminat influenta Garzilor Hlinka si a dat toata puterea Monseniorului Tiso, Presedintele Republicii”.

Într-adevar, Killinger, înainte de a veni la Bucuresti, fusese Ministru al Reichului la Bratislava. Nota adauga ca „Killinger vine la Bucuresti pentru a lichida Garda de Fier”. Sfârsitul ni s-a parut atât de hazliu încât ne-am distrat pe tema seriozitati lui Maniu si a surselor lui informative. Cum o sa-i elimine Hitler de la putere tocmai pe prietenii cei mai loiali ai Germaniei? Cine poate avea motive de îngrijorare este Antonescu, dar nu noi.

Cu aceasta parere am ramas pâna ce anumite evenimente ulterioare ne-au pus pe gânduri, începând sa banuim ca notita culeasa de la Maniu nu e tocmai asa de neverosimila.

Ceea ce ne-a nelinistit în saptamânile ulterioare, a fost ca Killinger, desi numit pe ziua de 13 Decembrie, nu aparea la Bucuresti, pentru a-si lua postul în primire. O situatie anormala si o amânare suspecta. A trecut Craciunul, a trecut Anul si Boboteaza, si Fabricius continua sa conduca afacerile Reichului la Bucuresti. Killinger si-a luat postul în primire abia dupa terminarea asa-zisei rebeliuni legionare, în 24 Ianuarie 1941, când a aparut fotografiat în ziare pe treptele Presedintiei, alaturi de General, salutând amândoi cu mâna în sus. Dar noi, în acel moment, eram fugari sau arestati. Tabloul politic al României se schimbase radical. Killinger nu mai putea trata cu o forta politica constituita si recunoscuta de legile în vigoare. Nu mai exista de fapt Statul National-Legionar si nici ministri legionari în guvern. Aparând în acel moment crucial alaturi de Antonescu, Killinger vroia sa arate poporului român ca Hitler este de acord cu masurile luate de Conducator pentru reprimarea „rebeliunii legionare”.

Informatia lui Maniu era justa. Killinger a fost trimis la Bucuresti cu misiunea sa acorde Generalului Antonescu tot sprijinul posibil, politic si militar, pentru a restaura ordinea în România, „grav tulburata de excesele Garzii de Fier”. Pâna în acel moment se mentinea echivocul ca simpatiile Berlinului sunt împartite între General si Miscare si acest joc între cele doua forte nu permitea Generalului sa procedeze cu toata energia contra actelor „anarhice” ale legionarilor, temându-se de reactia Berlinului. Echivocul era sortit sa înceteze odata cu venirea lui Killinger la Bucuresti si legionarii trebuiau sa înteleaga ca au de ales între a se supune total vointei Generalului sau a risca sa fie eliminati din guvern.

Cu numirea lui Killinger, situatia noastra politica se înrautatise si mai mult. N-aveam destul ca ne-am atras dusmania implacabila a Generalului si a lui Fabricius, care formau acuma un fel de sacra alianta contra noastra, dar, cum au dovedit evenimentele din Ianuarie, n-am câstigat în schimb nici prietenia lui Killinger nici sprijinul noului ministru al Germaniei la Bucuresti, asa cum ne-am imaginat la început. Atitudinea noului ministru a ramas pentru noi multa vreme o enigma. Nu aparea nicaieri si nu stiam ce gândeste si cu ce misiune a venit la Bucuresti. La un moment dat, dupa Boboteaza, se zvonise ca ar fi descins în capitala, dar nimeni dintre noi nu luase contact cu el si schimbarea oficiala nu se facuse. Killinger n-a aparut decât dupa consumarea miseliei de la 21 Ianuarie 1941, dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu si expulzarea noastra din guvern, asa cum am scris mai înainte.

Killinger a fost o catastrofa pentru Legiune, pentru România, dar si pentru propria lui tara. Nu numai ca primise de la Ribbentrop si Hitler puteri depline pentru a asigura biruinta alternativei militare în România, dar modul în care, în cursul anilor, si-a exercitat acest mandat, dovedeste ca era un idiot dublat de o bruta. Era incapabil sa distinga liniile de forta ale politicii interne românesti, pentru a putea servi cu loialitate propriului sau guvern, care-l trimisese în acest post de înalta raspundere. Asa se face ca a devenit prizonierul intrigilor, vicleniilor si lingusirilor anturajului lui Antonescu, nemaivazând nimic dincolo de acest cerc vicios, constituit din farsori si agenti. Majoritatea rapoartelor ce le facea Killinger la Bucuresti erau false, inspirate din aceasta atmosfera otravita, si nu putin au contribuit la prabusirea de la 23 August 1944, când si-a gasit si el sfârsitul.

Generalul Antonescu, nici el nu si-a dat seama la început cine e Killinger si cu ce misiune venise la Bucuresti. El îl credea „omul nostru”, când în realitate era „omul lui”. Nu peste mult timp a fost pus în cunostinta despre adevaratul rost al lui Killinger la Bucuresti si atunci s-a pus cu vrednicie pe treaba pentru a ne ataca în toate sectoarele. Frontul antilegionar de doi, s-a marit cu un al treilea membru, noul ministru al Germaniei la Bucuresti, iar noi am ramas total descoperiti la Berlin.

Din acest moment, Generalul Antonescu nu mai era de oprit de la planul sau. Stiindu-se acoperit de Berlin, ca un apucat multiplica loviturile contra noastra, pentru ca în final, având toate frânele de comanda în mana, sa faca pasul decisiv, desprinzându-se de Miscare.

3. DEBARCAREA MINISTRULUI DE EXTERNE

Hotarându-se sa se rupa de Miscare, Generalul Antonescu, ca bun strateg, s-a gândit sa procedeze pe etape si, în primul rând, sa smulga Ministerul de Externe din mâna legionarilor. Socotea el, si pe buna dreptate, ca pe aceasta filiera se putea influenta politica Berlinului în sensul vederilor noastre, slabind efectul interventiilor lui antilegionare.

Generalul planuia de mai multa vreme sa se „lipseasca de serviciile lui Sturdza”, dar, dupa înlocuirea lui Fabricius, pe care o atribuia intrigilor Ministrului de Externe la Berlin, s-a hotarât sa precipite debarcarea acestuia. Cum nu-l putea destitui pe Sturdza îndata dupa rechemarea lui Fabricius, caci s-ar fi facut legatura între cele doua acte, a mai amânat rafuiala câteva zile. Dar a folosit acest scurt interval, 14-19 Decembrie, pentru a-l hartui pe Ministrul de Externe cu tot felul de învinuiri nedrepte, privind activitatea lui în fruntea acestui minister, pentru a-i face viata imposibila. Era pregatirea psihologica a terenului si în acelasi timp justificarea deciziei lui de a-l concedia. Într-adevar si-a atins telul. Sturdza, exasperat de reaua credinta a Generalului si de mojicia cu care îl trata, pe el, vechi diplomat si coborâtor dintr-o familie princiara a tarii, i-a scris Generalului sa aleaga între demisia lui sau promisiunea ca va fi lasat sa lucreze în pace la ministerul sau.

Generalul a fost extrem de bucuros de acest deznodamânt. În 19 Decembrie apare în Monitorul Oficial decretul prin care se anunta încetarea lui Mihail Sturdza din postul de Ministru de externe. Îi primise demisia.

Pentru mine lovitura era grava din doua motive:

– parasea Afacerile Straine un profund cunoscator al diplomatiei europene si un colaborator loial, care putea aduce mari servicii tarii. Îndepartarea lui Sturdza se facuse de Conducatorul Statului într-o forma care contrazicea conventia de baza încheiata cu Generalul Antonescu la constituirea guvernului. Conform acestei conventii, Ministerul de Externe cadea în lotul Miscarii si atunci nici o schimbare la acest minister nu se putea face fara a fi si eu consultat.

Prin modul cum a rezolvat cererea lui Sturdza, Antonescu brusca relatiile cu miscarea, provocând o noua criza în guvern.

Cum am scris în volumul precedent, îndata ce-am aflat de demisia lui Sturdza, m-am prezentat Generalului cerându-i explicatii asupra neasteptatei lui decizii. I-am reamintit Generalului ca trebuia sa ma consulte si pe mine, conform conventiei noastre initiale de guvernare. Am avut un schimb de cuvinte destul de aspre cu Generalul, cu atât mai mult cu cât nu-mi dadea nici o explicatie valabila asupra îndepartarii lui Sturdza, multumindu-se sa-mi repete „ca nu se putea întelege cu el”.

– Bine; i-am raspuns, daca nu va puteti întelege cu Sturdza, va rog sa numiti în locul lui pe un alt legionar, pentru a respecta conventia noastra de baza.

La propunerea mea, dupa câteva ezitari, l-a acceptat pe Ministrul nostru de la Berlin, Constantin Greceanu, ca sa ia locul lui Sturdza. M-a autorizat chiar sa difuzez stirea prin presa si radio. Va face numirea lui Greceanu de îndata ce acesta se va înapoia la Bucuresti.

Greceanu a mai întârziat câteva zile pâna ce-a ajuns în capitala. Desi i-am telefonat sa-si faca bagajele si cu cea mai mare urgenta sa se întoarca, n-a aparut la Bucuresti decât între Craciun si Anul Nou. Pâna atunci Ministerul de Externe a fost girat direct de General.

Sosit în capitala, Greceanu a cerut audienta Conducatorului Statului. În convorbirea avuta, au vorbit de toate, în afara de esential: numirea lui în postul de Ministru de Externe. Generalul n-a suflat nici o vorba, iar Greceanu n-a cautat sa schimbe discutia, crezând ca s-a produs vreo schimbare din partea noastra. Îndata dupa aceea, în convorbirile mele cu Generalul, de mai multe ori ridicând chestiunea numirii lui Greceanu, nu mi-a raspuns niciodata ca un „non possumus”, ci întotdeauna ca „sa mai asteptam putin si va face numirea”.

Dupa Boboteaza mi-am dat seama ca Generalul nu avea de gând sa-l numeasca pe Greceanu. A acceptat propunerea mea doar ca sa câstige timp, ca o chestiune tactica. Ministerul de Externe era o pozitie câstigata si vroia sa-l pastreze pentru sine sau pentru cineva din apropierea lui (MihaiAntonescu). Generalul îsi urma planul sau de a se desprinde total de miscare. Era în asteptare. Un nou semn de la Berlin, pentru a proceda la alte înlocuiri din guvern. Pâna atunci tergiversa numirea lui Greceanu, pentru a nu trezi banuieli premature în rândurile noastre.

4. „BERBECUL DE CODREANU”

Nu odata, ci de mai multe ori am auzit expresia aceasta impietate din gura Generalului, când îmi vorbea de Capitan. Bineînteles, fara martori, când eram numai noi doi, la Predeal sau la Presedintie. Fara îndoiala ca, în modul acesta urât si dispretuitor pentru Capitan, se pronunta si fata de oamenii din anturajul sau.

”– Vezi, Domnule Sima, Codreanu nu m-a ascultat. Când l-am întrebat, în întâlnirile noastre la Predeal, „Domnule Codreanu, cum vrei D-ta sa ajungi la putere”, mi-a raspuns „cu sabia”, facând gestul unei sabii în mâna lui, gata sa doboare un adversar.

Berbecul de Codreanu nu m-a ascultat si acum uite unde a ajuns.”

Vroia sa spuna ca numai datorita faptului ca nu i-a dat lui ascultare, Capitanul a ajuns unde a ajuns, adica în mormânt.

Rostea cuvântul „berbecul de Codreanu”, cu scaparari de ura în ochi. Nici mort nu-l ierta ca nu i-a facut pe plac, ascultându-l.

Dar ce vroia Antonescu de la Codreanu? Nici mai mult nici mai putin decât sa-i treaca lui sefia Legiunii. Nu era vorba de a prelua o functie asemanatoare cu a Generalului Cantacuzino, ci Capitanul sa se dea pur si simplu la o parte, facându-i lui loc la conducerea Miscarii. El, omul predestinat sa salveze a doua oara România (o mai salvase în primul razboi mondial), în fruntea tineretului, va duce la victorie Legiunea. Fara îndoiala, Generalul Antonescu, ca si Iorga, sau Regele Carol, era gelos pe popularitatea de care se bucura Capitanul în rândurile tineretului. Cum mii de tineri, se încoloneaza la ordinele unui om mediocru si nu-l descopera pe el, marele general, ales de destin sa refaca gloria strabuna?

Prin prietenul lui, Mares, fost apoi Ministru al Agriculturii în timpul guvernarii noastre, Antonescu sondase posibilitatea unei întelegeri cu Codreanu. Nu s-a ajuns la nici un rezultat, deoarece ceea ce sugera Mares, sefia Legiunii pentru General, nu putea sa accepte Capitanul. Neputând obtine de la Codreanu satisfactia ce-o dorea, Antonescu s-a orientat spre Rege. El vroia puterea, o putere cât mai mare, daca se poare a Statului întreg, pe masura orgoliului sau nemasurat. Prin ce cai, prin ce aliante, chiar în detrimentul natiunii, nu-l interesa! Momentul lui se apropia. Dupa rezultatul dezastruos al alegerilor din 1937, când Tatarescu n-a putut obtine prima majoritara si a fost silit sa demisioneze, Antonescu a fost consultat de Rege, cum sa rezolve criza politica.

– Maiestate, i-a raspuns Generalul, sau chemati-l pe Maniu, ca exponent maxim al opozitiei, sau va alegeti un barbat de prestigiu si clarvazator, care sa conduca Destinele natiunii, renuntând la actualul sistem.

Aluzia era transparenta. Generalul Antonescu se oferea sa ajunga prim-ministru din gratia Regelui, fara a mai fi consultat poporul. Partidele trebuiau eliminate si introdus un regim de dictatura.

Regele urmarea acelasi tel: dictatura. Dar dictatura pentru sine neîmpartita cu nimeni, pastrând controlul absolut al puterilor Statului. Regele Carol i-a dat o satisfactie partiala lui Antonescu, numindu-l Ministru al Armatei, în scurta perioada a guvernului Goga. A figurat în acelasi post si în primul guvern al Patriarhului Miron, când se proclamase dictatura regala. Ca Ministru al Armatei, avea misiunea sa asigure triumful plebiscitului pentru Noua Constitutie, ocrotita de Rege, Prefectii militari, care guvernau pe atunci în tara, primisera de la Antonescu faimosul ordin „sa scoata 200 din urne”. Rezultatul nu putea constitui o surpriza. Cum votul era pe fata, controlat de autoritati în momentul în care se emitea, plebiscitul pentru Noua Constitutie s-a încheiat cu o majoritate zdrobitoare.

Antonescu a mai adus un serviciu Regelui. Indignati de procedura Regelui, Maniu si Codreanu s-au pus de acord pentru a organiza o mare întrunire de protest în Capitala contra Noii Constitutii. Atunci Generalul Antonescu a trimis vorba Capitanului sa nu faca manifestatia de protest, caci „armata va trage”. Cum de alta parte si Maniu, sfatuit de Madgearu, a dat înapoi, Capitanul ramas singur, a fost silit si el sa renunte la actiunea de protest.

Odata terminata operatia plebiscitara, Antonescu astepta de la Rege un alt semn de recunostinta. El spera ca sa fie saltat prim-ministru, luând locul Patriarhului Miron. În loc de aceasta recompensa, în al doilea guvern Miron Cristea n-a mai figurat nici ca Ministru al Armatei. Regele nu mai avea nevoie de Generalul Antonescu. Caracterul autoritar al Generalului reprezenta o primejdie potentiala pentru dictatura monarhului. Antonescu a declarat dupa aceea ca a fost concediat, pentru ca s-a opus arestarii lui Codreanu si trimiterii lui în judecata. Aceasta declaratie poate continea un sâmbure de adevar; dar judecând traiectoria lui politica de mai târziu – un om ahtiat dupa putere si nimic mai mult – este mai probabil ca Generalul ar fi ramas cu Regele pâna la capat, daca i-ar fi dat satisfactia la care râvnea: postul de prim-ministru. Cunoscându-i ambitiile lui nemasurate, Regele a preferat sa se debaraseze de un colaborator incomod, dupa ce-l ajutase la înscaunarea dictaturii lui. El avea nevoie de instrumente docile la guvern si nu de persoane care sa-i faca concurenta autoritatii lui.

Generalul a plecat din guvern cu o ura mortala contra Regelui si anturajului sau. Tocmai când, gândea el, era pe punctul sa atinga treapta superioara a puterii, a fost azvârlit pe treptele Palatului, ca un politician oarecare. Aceasta injurie nu o putea ierta. Atunci din nou a început manevrele de apropiere de Miscare, ca sa nu ramâna singur în panorama politica a României. A aparut ca martor în procesul Capitanului din 1938, unde a depus favorabil si a avut chiar un gest semnificativ de fraternizare cu Capitanul, întinzându-i mâna la plecare. Era însa prea târziu, caci el însusi, prin participarea lui în guvernul dictaturii regale, care nu era decât preludiul unei noi prigoane contra legionarilor, se facuse vinovat de grava acuzatie de „sperjur”, de care vorbeste Capitanul în scrisoarea catre Vaida.

Dupa depozitia de la proces, fiind considerat primejdios în capitala, generalul Antonescu a fost trimis la Chisinau, în calitate de Comandant al Corpului de Armata din Basarabia. Aici, iarasi s-a remarcat printr-o interventie în favoarea legionarilor închisi în penitenciarul din Chisinau. A dispus sa fie tratati conform regimului prescris pentru detinutii politici. Interventia Generalului s-a raspândit ca fulgerul în toata tara, adaugându-se comentariul ca Generalul Antonescu ar fi aliat cu Miscarea. Guvernul de la Bucuresti n-a putut suporta nici aceste zvonuri. Temându-se de vreo întelegere secreta cu Miscarea, l-a scos si de la Comanda Corpului de Armata din Chisinau. A venit la Bucuresti, ca General de rezerva, fara sa i se mai fi încredintat vreo noua functie.

A revenit în viata politica în vara anului 1940 cu scrisoarea ce i-a trimis-o Regelui, dupa pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Ca urmare, a fost internat la Mânastirea Bistrita, unde a fost detinut pâna la 1 Septembrie 1940.

Trebuie asadar precizat ca Generalul Antonescu s-a atasat de Miscare numai dupa ce a fost mazilit de Rege. S-a hotarât sa joace cartea aceasta ca o platforma politica a viitoarei lui ascensiuni. De-o parte Miscarea, de alta Germania. Desi în politica externa, orientarea lui era filo-engleza, în conjunctura internationala de atunci, când Germania domina pe continent, dorea sa-si atinga telul suprem al vietii lui cu sprijinul Reichului. Generalul Antonescu n-a avut nici o întelegere pentru idealurile Miscarii, desi adeseori a facut declaratii de atasament pentru noi. Considera miscarea o simpla oportunitate în calculul lui de a acapara toate puterile Statului.

Aprecierile Generalului despre Capitan nu erau numai simple reminiscente istorice, descarcate într-un moment de manie necontrolata. Erau ceva mai mult: un avertisment, o lectie de învatat pentru succesorul Capitanului.

5. ”EU NU VOI FI UN KERENSKI AL ROMÂNIEI”

Adeseori, în momente de nemultumire pentru felul cum merge colaborarea cu legionarii, se exprima fata de mine si fata de alti membri din guvern (vezi si cartea lui Sturdza): „Eu nu voi fi un Kerenski al României”.

Povestea cu Kerenski e mai veche. Îl învinuia si pe Capitan ca ar putea sa joace, fara sa vrea, rolul lui Kerenski în România. În iarna anului 1936, Corneliu Codreanu a avut mai multe întâlniri cu Generalul. Într-una din acestea, Antonescu i-a cerut lamuriri asupra modului în care întelege sa ajunga la conducerea Statului. Acest schimb de cuvinte este redat în cartea Pe Marginea Prapastiei, capitolul I, în care se explica relatiile Generalului cu Garda.

”Între altele, este interesant de revelat urmatorul dialog dintre General si Codreanu:

– Domnule Codreanu, esti pregatit D-ta sa vii la putere’?

– Nu doresc acest lucru acum.

– Atunci de ce agiti masele? Cine sa ia puterea? Daca împingi tara în revolutie, vei avea roadele culese de Kerenski, fara ca D-ta sa fii un Kerenski; nu ai nici cultura si nici talentul lui oratoric.”

E clara aluzia ce-o facea Generalul asupra unei eventuale revolutii legionare în România, ale carei roade ar putea sa le culeaga bolsevismul. Mai întâi Corneliu Codreanu nu se gândea la revolutie. El era contra actiunilor de forta si a loviturilor de Stat. Si apoi Miscarea Legionara, de la cele mai îndepartate începuturi ale ei, a fost educata si antrenata sa lupte contra comunismului, inamicul principal al tarii noastre. Chiar daca ar fi izbucnit o revolutie legionara în România, aceasta n-ar fi putut avea niciodata urmarile din Rusia. Partidul comunist din România era inexistent, reducându-se la un pumn de agitatori. Pericolul venea din alta parte: o invazie sovietica de peste Nistru. Capitanul era prea constient de situatia externa precara a tarii noastre, pentru a azvârli tara într-un razboi civil si de aceea el s-a mentinut permanent în cadrul strict al legalitatii constitutionale. Altii au dat lovituri de Stat.

În perioada guvernarii noastre, aluzia lui Kerenski a revenit pe buzele Generalului, dar într-o alta varianta: el, Generalul Antonescu, nu va fi niciodata Kerenski al României. Dar contra cui îsi ascutea el vigilenta de Sef de Stat? Contra comunistilor? Nu, nicidecum, ci contra noastra, a Miscarii Legionare. El vedea în noi un fel de partid anarhic, puternic subplantat de comunisti. Si daca ar arata slabiciune în guvernare, statul ar cadea în mâna bolsevicilor, prin intermediul miscarii legionare, care ar servi de vehicul al revolutiei rusesti. La aceasta periculoasa evolutie, Generalul se va opune cu toate puterile ce-i stateau la dispozitie.

Si de asta data, avertismentul Generalului nu concorda cu relatiile politice din România. Era o insinuatie perfida, pentru a fi auzita probabil la Berlin, în vederea loviturii de Stat de mai târziu. Miscarea putea fi acuzata de multe greseli, în afara de aceea de a-si fi pierdut linia politica anticomunista. Acest bloc de 500.000 de legionari era o garantie ca la noi comunismul nu va putea patrunde niciodata, nici prin alegeri si nici prin revolutie.

Si pâna la urma ce-a iesit din obsesia politica a Generalului? El, care ne acuza pe noi de o presupusa alunecare spre comunism, laudându-se ca nu va deveni niciodata un Kerenski al României, tocmai el a fost principalul responsabil de instaurarea bolsevismului la noi. Prin Lovitura de Stat din 21 Ianuarie 1941, Antonescu a sfarâmat coloana vertebrala a natiunii, Miscarea Legionara, iar Statul, lipsit de ocrotirea ei, a cazut prada fortelor conspirative, care au pregatit actul de la 23 August, România, devenind o colonie a imperiului moscovit.

Antonescu a fost Kerenski al României, cu toate protestele lui ca nu va accepta niciodata sa joace rolul acestui personaj sinistru.

6. SCOATEREA JANDARMERIEI SE SUB AUTORITATEA MINISTERULUI DE INTERNE

Paralel cu manevrele pentru debarcarea lui Sturdza, si-a fixat ca proxim obiectiv „cucerirea” Ministerului de Interne, care, dupa cum stim, conform conventiei initiale, încheiate cu Antonescu, apartineau lotului legionar de ministere. La Inteme, Generalul implantase, înca înainte de formarea guvernului de colaborare cu miscarea, ca Subsecretar de Stat pe Colonelul Alexandru Rioseanu, un om de încredere al sau. Dupa numirea lui Petrovicescu, evident ca sfera de autoritate a lui Rioseanu se redusese simtitor, ramânând în final exclusiv cu Serviciul Secret al Armatei, fostul domeniu al lui Moruzov. Siguranta, Politiile din tara si Jandarmeria erau dependente de Generatul Petrovicescu, noul Ministru de Interne.

Generalul Antonescu, ca un prim pas pentru înlocuirea lui Petrovicescu, i-a ridicat acestuia comanda asupra jandarmeriei.

Un Decret al Conducatorului Statului dispune trecerea Corpului Jandarmeriei de la Interne sub autoritatea directa a Sefului Statului. Cu aceasta schimbare, postul cel mai important pentru mentinerea ordinii interne, Jandarmeria, iesea de sub ordinele lui Petrovicescu, fara ca nici Ministrul de Interne si nici eu sa fi fost informati în prealabil de aceasta grava decizie. Totul s-a facut oarecum pe sub mâna, realizându-se fara comentarii si cât mai putin zgomot, ca un fapt divers.

Situatia era anormala, caci în toate guvernele din lume Jandarmeria cade sub competenta Ministrului de Interne. Lovitura data Generalului Petrovicescu era un preaviz ca în scurta vreme va urma înlocuirea acestuia de la Ministerul de Interne. Am aflat mai târziu de aceasta schimbare, dintr-o notita din ziare, dupa ce faptul se consumase si alte preocupari mi-au acaparat atentia.

7. „TRAGETI ÎN EI…”

În dimineata de 14 Decembrie îmi telefoneaza Papanace, comunicându-mi, cu mare îngrijorare în glas, o stire foarte grava primita din Dobrogea. În plasa Cogealac, unde erau sate colonizate cu refugiati macedo-români din Cadrilater, ar fi izbucnit conflicte între acestia si vechea populatie româneasca. Conducatorul Statului a dat ordin, prin Comandantul Jandarmeriei, ca jandarmii din localitatile unde s-au produs aceste tulburari sa traga în colonistii macedoneni, pentru a restabili ordinea. Posturile de jandarmi erau în mare încurcatura si ele, deoarece stiau ca macedo-românii refugiati din Cadrilater se bucurau de ocrotirea autoritatilor administrative ale judetului, formate din legionari. Nicolae Seitan, Prefectul Judetului, aflând de existenta acestui ordin, s-a adresat lui Papanace, cerându-i sa lamureasca lucrurile la Bucuresti.

Papanace a venit la mine la Presedintie, si, dupa convorbirea avuta cu el, m-am dus la General pentru a-i cere lamuriri. Mi se parea peste putinta sa existe un astfel de ordin. Faptul era de o gravitate exceptionala, daca jandarmii, dând curs ordinului venit de la Conducatorul Statului, ar fi tras în fratii macedoneni, nu stiu ce s-ar fi întâmplat. Era de neconceput ca într-un regim legionar, acesti români din Pind si din alte parti ale Peninsulei Balcanice, care au facut uriase sacrificii pentru cauza nationala, sa fie împuscati ca niste inamici ai Statului.

– Domnule Sima, mi-a spus Generalul, am informatii precise ca în satele colonizate cu macedoneni din Cadrilater se petrec grave conflicte cu populatia locala. Acestea pot sa degenereze, ca... în 1907, într-o rascoala. Trebuie restabilita ordinea, înainte de o fi prea târziu. Am dat dispozitii jandarmilor sa utilizeze si armele daca va fi nevoie.

– Domnule General, i-am raspuns, ma ofer eu sa ma duc la Constanta, pentru a ancheta personal cazul semnalat de D-voastra, la fata locului. Ar fi tragic ca acesti oameni, de doua ori fugariti de la vetrele lor, sa nu-si gaseasca liniste nici într-o Românie Legionara, pentru a carei biruinta au facut mari sacrificii. La Constanta au cazut doi legionari macedoneni în luptele de la 3 Septembrie si participarea lor a fost foarte importanta la rasturnarea Regelui Carol. Plec chiar asta seara la Constanta si ma întorc poimâine cu rezultatul.

Împreuna cu Papanace si alti însotitori am luat acceleratul de seara si a doua zi dimineata, Duminica, am coborât pe peronul garii Constanta. Aici am fost întâmpinati de Prefectul Judetului, Nicolae Seitan, Seful Regiunii, Eugen Teodorescu, Primarul Orasului, Traian Puiu, si alte autoritati. Îndata am pornit cu masinile spre comunele împricinate, unde s-au semnalat tulburari în care jandarmii primisera ordin de la General sa traga în colonisti. Ajunsi aici, am strabatut mai multe sate, am întrebat prin casele oamenilor si ne-am informat asupra „razmeritei”. Vestile transmise la Bucuresti erau total deformate. Niste incidente banale, inevitabile când alte valuri de populatie se aseaza în satele bastinasilor. Acestia îsi vedeau spatiul lor vital restrâns, mai ales ca românii veniti din Cadrilater aveau un gen de viata diferit de-al lor, bazat precumpanitor pe cresterea oilor si vitelor. Nici pe departe nu ma aflam în fata acelor conflicte amenintatoare, pe care le zugravise Antonescu. Era iarna si frig. Oamenii, cu femei si copii, stateau unghiuriti în casele lor, la gura unui foc. Se bucurau de vizita noastra si ne-au primit cu multa caldura.

Ne-am întors la Constanta, unde a avut loc o mare întrunire legionara. Dupa cuvântul de deschidere al sefilor localnici, le-am vorbit eu explicându-le momentul politic în care ne aflam. Am accentuat necesitatea ordinii si a disciplinei în toate sectoarele.

Cu acest prilej, am mai vazut o serie de institutii: sediul legionar, redactia gazetei Biruinta, mai multe cantine ale „Ajutorului Legionar”, statiunea Mamaia cu instalatiile ei, unde am admirat valurile înghetate ale marii.

Seara, cu un alt tren, ne-am întors în capitala.

A doua zi, Luni, m-am prezentat Generalului, informându-l asupra celor constatate în judetul Constanta. Au fost anumite incidente, dar acestea n-au luat niciodata proportii amenintatoare, încât sa faca necesara interventia fortelor de ordine publica. Sunt frictiuni inerente când se produc deplasari de populatie dintr-o regiune într-alta.

Generalul n-a fost multumit cu rezultatele anchetei mele. El vroia sa-si arate strasnicia. Sa curga sânge, sa fie moarte si cadavre, pentru a justifica, în fata autoritatilor germane, masurile ce le va lua mai târziu, când va încerca sa ne disloce de la putere.

8. MAREA PROVOCARE

Era în Ajunul Anului Nou. Zi de bucurie pentru toti Românii, zi de speranta în restaurarea patriei în vechile ei hotare. Numai cugetul negru al lui Antonescu gândea altfel. Pentru el, Anul Nou nu era decât un nou prilej ce i se oferea pentru a defaima Miscarea, întristând inimile tineretului legionar.

Generalul a imaginat pentru Anul Nou o dubla actiune contra Miscarii, la nivele diferite, dar cu acelasi obiectiv: sa creeze în jurul ei o atmosfera de neliniste si teama, pentru a justifica lovitura de Stat de mai târziu. Miscarea ar pregati noi acte de teroare, de asta data la scara nationala, în toate orasele si judetele tarii, iar el, Conducatorul Statului, responsabil de ordinea interna, da semnalul de alarma, neputând tolera la infinit dezmatul unei grupari catilinare.

Miscarea trebuia stigmatizata chiar în Sfânta Noapte a Noului An, prin interventia omului sau de încredere, Alexandru Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne; de alta parte, el însusi, Antonescu, îl va confirma. Folosindu-se de proclamatia de Anul nou, va adresa un aspru avertisment legionarilor, facându-i responsabili de „anarhia” din tara.

Eram în Bucuresti, în Ajunul Anului Nou 1941, când mi se aduce la cunostinta un straniu ordin semnat de Rioseanu, Subsecretar la Interne. Nu era numai grav prin continutul lui, dar si prin procedeul folosit pentru a-l transmite organelor subalterne. Rioseanu, fara sa-l întrebe pe superiorul lui, Generalul Petrovicescu, si fara ca acesta sa stie macar ceva, si-a permis sa se adreseze direct prefectilor si Legiunilor de Jandarmi, pentru a-i face raspunzatori de mentinerea linistii si ordinii în judetele lor.

La ce se referea acest ordin? La o fapta cumplita ce-o pregateau legionarii: ei planuisera ca în noaptea de Anul nou sa lichideze uneltele regimului carlist care mai ramasesera nepedepsiti la Jilava. Dar nu numai atât. Amenintarea unui masacru se întindea asupra tuturor oamenilor politici de toate culorile. Miscarea ar fi vrut ca printr-o singura lovitura sa termine cu toti adversarii ei politici, raspunzatori de prigoanele suferite. Deci, conform acestui ordin, un Maniu, un Bratianu, nici ei nu ar fi fost crutati! Mi-a stat mintea în loc când am citit ce-a scris Rioseanu. Ce intriga diabolica! Si acum sa reproducem continutul acestui ordin scelerat:

”Ministerul având informatii ca în ajunul si noaptea Anului Nou s-a hotarât executarea oamenilor politici ai vechiului regim din judetul dv. va invit ca de urgenta, împreuna cu comandantul garnizoanei si comandantul legiunii de jandarmi, sa luati cele mai severe masuri pentru garantarea vietii tuturor acestor oameni politici ce sunt în acest judet.

Se vor supraveghea locuintele lor în asa fel ca la prima tentativa de dezordine sa se ia masurile convenite.

Va invit ca prin masurile ce veti lua sa asigurati linistea si ordinea cea mai perfecta în judetul dv. Toti cei ce se vor abate de la ordinele si dispozitiile în vigoare vor fi imediat arestati si deferiti instantelor judecatoresti. În caz ca se vor opune cu focuri de arma, sa se traga în ei.”

Informatiile, pe baza caruia s-a alcatuit acest ordin, n-aveau nici o baza reala. Toata lumea legionara si întreg poporul se pregateau sa petreaca Anul Nou în voie buna, nadajduind ca va fi mai bun decât cel precedent, când tara a suferit atâtea dezastre. Nicaieri nu s-au semnalat dezordini. Nici urma de acele planuri si proiecte ale legionarilor de a-i ucide pe oamenii politici. Ordinul lui Rioseanu era fals si mincinos de la un capat la altul. Presupusa noapte a Sf. Bartolomeu în România era o inventie criminala a lui Rioseanu, care, la rândul lui, a actionat cu acoperirea si la instigatia Generalului. Conducatorul avea nevoie de noi piese de acuzatie contra Miscarii, pentru a le servi prompt si constiincios Berlinului.

Când am citit ordinul lui Rioseanu, m-am înfiorat de miselia acestui om. Eu nu primisem nici cea mai neînsemnata informatie ca s-ar pregati ceva contra oamenilor politici: dimpotriva, tensiunea scazuse în tara dupa agitatiile din luna Noiembrie, si toata lumea respira usurata ca s-au normalizat relatiile cu Conducatorul Statului.

Nu puteam lasa ordinul lui Rioseanu fara replica. Daca nu mi-as fi spus cuvântul, ar fi însemnat ca-l aprob, fiind de acord cu dispozitiile luate. Putea avea urmari incalculabile. În afara de prefecti, Legiunile de jandarmi si garnizoanele militare au fost alarmate pentru a lua masuri de protectie a fostilor oameni politici. Daca s-ar fi pus în aplicare, se ajungea inevitabil la conflicte între autoritatile militare si civile, dominate de legionari. Prefectii cunosteau situatia din judetul lor si nu ar fi permis sa se organizeze expeditii de aparare a celor presupusi a fi amenintati de legionari. De alta parte, ordinul emanat de la Rioseanu nu era nici cel putin legal. Constituia un abuz de putere, caci nu purta semnatura Generalului Petrovicescu. Un ordin atât de grav, care tulbura toata tara, nu putea fi trimis de un Subsecretar de Stat, ignorând autoritatea superiorului sau.

Am redactat în graba un alt ordin, scurt si concis, adresat prefectilor, prin care anulam interventia criminala a lui Rioseanu. În toata tara, spuneam eu, domneste perfecta liniste, si nici unui om politic nu-i este amenintata viata. A trecut „Anul Nou” si temuta baie de sânge, anuntata de Rioseanu, s-a rezumat la jocuri si cântece. Lumea petrecea...

Dupa Anul Nou, în prima mea convorbire cu Antonescu, i-am atras atentia asupra gravitatii ordinului dat de Rioseanu si i-am cerut îndepartarea lui din guvern. S-a facut vinovat de o provocare a Miscarii si de o grava încalcare a autoritatii superiorului sau, Generalul Petrovicescu. Dupa cum poate constata singur, nu s-a petrecut nici cel mai mic act de violenta de Anul Nou, nicaieri în tara, nici în cel mai îndepartat colt. Generalul mi-a raspuns vadit încurcat, când i-am spus ca incidentele profetizate nu se produsesera, cu niste fraze inteligibile. Cum era sa-l dea afara pe Rioseanu, când erau complici la savârsirea acestui atentat contra Legiunii?

Într-adevar, atacul lui Rioseanu era combinat cu un alt atac, care venea direct de la Conducatorul Statului. În noaptea de Anul Nou, cum e obiceiul, Antonescu a adresat o proclamatie catre tara. Mare mi-a fost mirarea când, în mesajul sau, reia tema dezordinilor din tara, adresând un sever avertisment legionarilor. De Anul Nou, un Conducator de Stat, chiar de cea mai joasa speta, trece peste neajunsurile guvernarii si adreseaza cuvinte de încurajare, pace si fratietate cetatenilor. Numai în discursul lui Antonescu se auzea un alt ton, cu vociferari si amenintari la adresa legionarilor.

M-am adresat si eu în noaptea de Anul Nou poporului, cu o cuvântare radio-difuzata. Nu am atacat pe nimeni, ci am exaltat roadele guvernarii noastre, sub conducerea Generalului Antonescu. Am prezis un an de grandioase realizari în România, cum n-a mai cunoscut istoria noastra moderna. Asa ar fi fost, daca nu pândeau fiarele de la Presedintie...

9. ANTONESCU STRÂNGE DOCUMENTE

Era pe la începutul lui Ianuarie, nu stiu în care zi, când sunt chemat de General pentru a trata din nou chestiunea ordinii interne. Lasând la o parte întâmplarile de la Jilava, când au fost pedepsiti asasinii Capitanului, sezând amândoi pe o canapea în cabinetul sau, a redeschis pe un ton mânios discutia asupra dezordinilor provocate de legionari.

– Ce facem, ca daca mergem tot asa si nu ne opunem faradelegilor, statul sare în aer. Vom fi înghititi noi însine de valul anarhiei si România va sfârsi împartita între vecinii ei.

– Domnule General, i-am raspuns, situatia nu e atât de dramatica cum o înfatisati. Sunt multe informatii exagerate sau chiar false, venite de la rauvoitori, care nu vor altceva decât o ruptura între noi. Am si eu informatiile mele si pot sa va asigur ca tara este calma si lumea îsi vede de treaba, muncind de zor pentru biruinta zilei de mâine.

Pe ici, pe colea, se mai întâmpla incidente si nereguli, dar nu trebuia sa le exageram, dându-le proportii. Ele sunt inerente, chiar sub cel mai bun guvern din lume, dar la noi unde o revolutie a ajuns la putere?

Va rog sa aveti rabdare, caci apele se vor linisti. Pâna la primavara vom avea o miscare perfect disciplinata, care va va secunda în greaua D-voastra misiune, cu loialitate si corectitudine.

Daca pentru fiecare incident, ne punem mâinile în cap, strigând ca e anarhie, atunci se creaza o stare de isterie politica, daunatoare colaborarii noastre. Va aduceti aminte ce s-a întâmplat de Anul Nou, cu ordinul dat de Rioseanu. Nici un om politic n-a fost deranjat de legionari. Era o falsa alarma. Toti legionarii au înteles ca a trecut faza Jilavei si acum intram în faza muncii constructive.”

Ceea ce îi declaram eu, era o pledoarie logica, întemeiata pe o înlantuire de fapte. O revolutie nu poate fi comprimata brusc, printr-un ordin. Trebuie lasata un timp de, pâna îsi gaseste albia ei.

În loc de a raspunde explicatiilor mele, bazate pe o considerare de ansamblu a întâmplarilor din ultimele luni, Generalul îmi raspunde furios:

– Domnule Sima, afirmi ca acuma este liniste în tara. Îti voi dovedi contrariul.

Se scoala, se duce la usa si îl cheama pe Ovidiu Vladescu, secretarul sau pentru afacerile civile. Îi spune ceva si Vladescu se întoarce cu un dosar voluminos, organizat si catalogat. Dosarul cuprindea seria de ilegalitati si abuzuri savârsite de legionari, înca de la începutul guvernarii noastre, din care nu lipseau nici ultimele întâmplari de acest gen. Era, cum s-ar spune, dosarul pus la zi. Si începe Generalul sa citeasca ultimele cazuri de dezordine, savârsite de legionari, în orasul cutare, în judetul cutare, etc. Trebuie sa adaug ca piesele din acest dosar le-am regasit apoi în lucrarea editata de Presedintie, sub numele Pe Marginea Prapastiei, al carei autor a fost acelasi, Ovidiu Vladescu, om de casa al lui Ica Antonescu.

Când a terminat cu lectura, Generalul îmi spune pe un ton rastit:

– Ce facem, Domnule Sima? Asta e tara? Eu nu pot suporta la infinit aceste dezordini.

– Domnule General, i-am raspuns, examinând cazurile citite de D-voastra, nu vad nici o ilegalitate care ar ameninta ordinea interna sau Siguranta Statului. Sunt abuzuri, le recunosc, dar de când exista România s-au savârsit abuzuri. Noi n-am excelat printr-o administratie corecta. Fiecare detinator al puterii îsi exercita functia ca o satrapie. Pe timpul lui Carol, s-au petrecut monstruozitati. Atâtia legionari ucisi, atâtea case devastate. Dar niciodata guvernul de atunci nu le-a dat publicitatii, autoacuzându-se, ci le-a tainuit, pentru a-si ascunde crimele.

Acum, eu nu va cer acest lucru, nu vreau sa acopar pe nimeni, ci doar putina îngaduinta pentru a ma putea ocupa intensiv de miscare, a o reorganiza si a elimina elementele turbulente.

N-am vazut nici o revolutie din lume care sa nu debuteze prin acte în marginea legii. Avem atâtea exemple elocvente. Daca ma bucur de întelegerea D-voastra si de sprijinul D-voastra ferm, va asigur ca pâna la primavara, veti avea o miscare care nu va va crea nici cea mai mica suparare.”

Generalul n-a fost multumit cu explicatiile mele. El urmarea un alt scop. Orice abuz savârsit de legionari lui îi cadea bine, îl saluta cu bucurie, caci servea de minune planurilor lui de a ne expulza din Stat. Eu cerusem întelegere si ragaz. El era avid dupa stiri defavorabile miscarii, pentru a le specula apoi contra noastra, transmitându-le, prin intermediul lui Fabricius, la Berlin.

Chestiunea cu dosarul întocmit de Vladescu, m-a pus pe gânduri. Generalul strângea documente pentru a le folosi contra noastra.

10. O CONFRUNTARE DRAMATICA

În dimineata de 7 Ianuarie, ziua Sf. Ioan, Forul Legiunii s-a prezentat Generalului Antonescu pentru a-l felicita de ziua numelui sau si a-i reînnoi omagiul de credinta si loialitate al Legiunii.

Am asistat la ceremonie, care s-a desfasurat într-o sala a Presedintiei. Luând cuvântul Vasile Iasinschi, i-a facut urarile cuvenite si la urma i-a oferit din partea Forului un splendid costum national din Bucovina, asemanator acelora ce le purta si Capitanul.

Generalul a primit cu aparenta emotie darul facut, a multumit si a adaugat la urma ca „niciodata Generalul Antonescu nu va ridica mâna contra Miscarii Legionare”.

Am fost cu totii bucurosi de aceasta declaratie, cu atât mai mult cu cât în ultimele saptamâni se multiplicasera exploziile de nemultumire ale Generalului.

Ce-am observat în atitudinea Generalului si m-a nelinistit, era ca în timp ce ne vorbea, dându-ne asigurari de loialitatea lui, nu ne privea în ochi, ci îsi plimba privirile undeva pe pereti. Avea ceva pe constiinta, îmi ziceam.

În aceeasi zi, cam pe la orele 8 seara, profitând de buna dispozitie a Generalului, m-am gândit ca ar fi momentul sa am cu el o explicatie decisiva asupra colaborarii noastre. Vroiam sa-l rog sa-si clarifice pozitia fata de Miscare. Înca nu realizase cele doua promisiuni ce mi le facuse: amnistia generala si numirea lui Greceanu la Ministerul de Externe. Vroiam sa aflu ce vrea cu Miscarea, care-i sunt telurile imediate Si de ce suntem acoperiti cu toate invectivele si acuzatiile, pentru cel mai banal incident ce se întâmpla în tara. Exista o campanie de denigrare a Miscarii, nejustificata în raport cu faptele savârsite, care creaza o stare de continua tensiune.

În întrevederea noastra nu l-am crutat deloc. I-am spus pe sleau toate nemultumirile noastre, pe un ton cuviincios, dar fara ocolisuri. N-am sezut pe scaun, ci am stat în picioare în fata biroului sau, mai plimbându-ma din când în când sau facând gesturi la nevoie.

Am început cu un istoric al relatiilor noastre, pentru a-i aminti ca a avut si el nevoie de Miscare în ceasuri grele. I-am vorbit de începuturile colaborarii noastre, de întâlnirea ce-am avut-o în casa lui Alexandru Popovici, în Iunie 1940, când ne-am facut un fel de plan comun de batalie. Am continuat cu interventiile mele la Palat, dupa arestarea si internarea lui la Mânastirea Bistrita, ca sa fie pus în libertate. Apoi am trecut în revista evenimentele de la 6 Septembrie 1940, care au fost un model de colaborare loiala si eficace, cu rezultate rodnice atât pentru noi cât si pentru tara. Fara sângele varsat de legionari la 3 Septembrie, Generalul nu ar fi ajuns niciodata la putere si nu ar fi unde se gaseste astazi.

Rezultatele guvernarii noastre comune nu pot fi tagaduite de nimeni, tara e în picioare, dupa prabusirile suferite în vara anului 1940. Avem trupe germane în România, care ne garanteaza independenta. Am intrat în Pactul Tripartit si suntem la adapost de orice surpriza din partea Sovietelor. Apropierea de Puterile Axei, formula preconizata de Capitan, s-a adeverit justa. Fara integrarea în Axa, România ar fi disparut de pe harta Europei.

În domeniul economic, cu toate pierderile teritoriale suferite, în trei luni am avut un excedent bugetar de cinci miliarde cinci sute de milioane lei, fapt recunoscut chiar de General într-un comunicat oficial. Putem privi cu încredere viitorul. Noi nu tagaduim meritele Generalului în aceasta opera de redresare nationala, dar nu e mai putin adevarat ca fara colaborarea Miscarii nu s-ar fi ajuns la aceste rezultate spectaculare.

Executiile de la Jilava au tulburat relatiile dintre noi, desi nu le-am ordonat nici eu si nici un alt membru al conducerii legionare. Dar nu e mai putin adevarat ca pedepsirea asasinilor erei carliste era un imperativ national. Fara acest act de ispasire a unor crime abominabile, colaborarea noastra nu ar fi putut merge înainte. Acest moment critic a fost depasit prin solutia propusa de mine si acceptata de General, a unei amnistii generale, care sa îmbratiseze toate categoriile de vinovati. Se elimina, credeam noi, ultima divergenta, ultimul obstacol, în calea unei colaborari rodnice si de lunga durata.

De aici înainte reproduc cât mai fidel ce i-am spus atunci, pentru ca îi facusem un adevarat rechizitoriu al politicii Generalului fata de Miscare:

”Dar iata ca din a doua jumatate a lunii Decembrie, în special, relatiile dintre noi s-au întunecat iarasi. Orice calcare a legii de un legionar este speculata si exploatata la maximum. Eu nu tagaduiesc ca s-au produs anumite nereguli în administratia noastra si se vor mai produce, dar ele trebuie reduse la proportiile cuvenite, fara a provoca din fiecare caz o criza de guvern. V-am comunicat ca sunt gata sa ma ocup direct de toate cazurile de ilegalitate, pentru a da de urmele faptuitorilor si a elimina elementele turbulente, dar cu conditia expresa sa fiu sprijinit de D-voastra.

Ritmul actual al guvernarii noastre este sacadat, zguduit aproape zilnic de denunturile ce vin pe filiera serviciilor D-voastra de informatii. Ne aflam în fata unui crescendo de intrigi, de acuzatii contra Miscarii, care îsi gasesc ecou în cabinetul D-voastra. Mereu îmi imputati fapte, petrecute în cine stie ce colt de tara, ca si cum eu le-as fi patronat.

Dar exista si un revers, care va priveste pe Dvoastra. De la legionarii din provincie îmi vin stiri alarmante, care reclama o explicatie. Din diverse sfere militare din provincie a transpirat ca s-ar pregati ceva împotriva noastra, ca Generalul Antonescu va termina în curând cu „anarhia” legionara. Regimul actual va fi îndepartat si substituit cu o dictatura militara, ca pe timpul lui Carol. Aceste intentii si planuri vi se atribuie D-voastra direct. Mai mult decât atât: s-ar fi transmis deja ordine secrete garnizoanelor militare, pentru a se pregati pentru momentul H. Eu nu cred lucrul acesta, dar sunt silit sa vi le aduc la cunostinta, pentru a clarifica relatiile dintre noi. Noi nu ne vom ridica niciodata contra Generalului Antonescu, dar asteptam din partea D-voastra sa nu dezamagiti înca odata tineretul tarii.

Mi-am încheiat pledoaria cu un avertisment:

”- Domnule General, mi-ati spus pe vremuri ca atunci când Regele Carol v-a numit Ministrul Armatei în Guvernul Goga si apoi în primul guvern al dictaturii regale, „Regele Carol v-a înselat”.

Va rog sa fiti atenti la anumite cercuri din jurul D-voastra, de aceeasi origine dubioasa, ca sa nu va însele din nou, împingându-va la acte ireparabile fata de Miscare”.

Pâna în acest moment, Generalul n-a scos o vorba. M-a ascultat cu capul plecat pe masa lui de lucru, fara sa-mi raspunda ceva. Dar când am atins acest punct delicat, descoperindu-i probabil intentiile, atunci a reactionat. Dar într-un mod cu totul neasteptat. Nu-i convenea sa se apere, sa-mi declare ca nu-i adevarat, ca cele aflate de mine sunt o scornitura a dusmanilor nostri. Explicatia ar fi fost penibila si daunatoare prestigiului sau, caci aveam si eu informatii precise tocmai din cercuri militare, pe care i le puteam servi oricând. Si atunci a ales o cale mai comoda: a întrerupt brusc discutia, concediindu-ma:

– Domnule Sima, sunt om batrân, ceasul este înaintat (era aproape zece) si trebuie sa ma duc sa ma culc.

Am înteles. I-am zis „noapte buna” si m-am îndreptat spre biroul meu.

Mai târziu s-a scornit versiunea ca as fi fost dat afara din cabinetul Generalului. În afara de cuvintele de mâi sus, nu mi-a rostit nici un cuvânt greu. Cum îi cunosteam manierele, nu m-am simtit jignit personal. Stiam ca si cu Regele se poarta ca un plutonier major. Ceea ce ma nelinistea mai mult, era o confirmare a presupunerilor mele. Antonescu se pregatea sa ne elimine de la putere, probabil dupa modelul Regelui Carol. L-am atacat în punctul vulnerabil si aceasta n-a mai putut-o suporta. Tactic era mult mai avantajos sa se considere ofensat si sa curme brusc discutia.

La câteva minute, intra în biroul, meu Ica Antonescu si ma întreaba speriat ce s-a întâmplat între mine si General. El, de fapt, fusese informat de General si venise sa dreaga lucrurile. Ica Antonescu si-a dat seama ca Generalul, cu atitudinea lui de bruscare, facuse o gafa. Le era teama sa nu întreprind eu ceva, înainte ca planul lor de rasturnare a Miscarii sa nu fie pus la punct. Înca nu obtinusera aprobarea Berlinului pentru îndepartarea noastra din Stat. I-am spus vag, în câteva cuvinte, ce s-a întâmplat între noi. Ica m-a rugat sa nu iau în considerare vorbele Generalului. E într-adevar om batrân si câteodata îsi pierde rabdarea. L-am asigurat pe Mihai Antonescu ca nu ma simt ofensat. Îi cunosc caracterul dificil al Generalului. Regret însa ca n-am putut avea cu el nici macar o explicatie sincera si exhaustiva asupra problemelor guvernarii noastre.

11. DECORAT DE REGE

Maiorul Mircea Tomescu, aghiotant Regal, îmi telefoneaza sa ma prezint în dimineata de 8 Ianuarie la Palat, fiind invitat de Maiestatea sa Regele.

Nu stiam pentru ce sunt chemat. De alta parte îl cunosteam pe Mircea Tomescu ca un prieten al Miscarii. O criza politica era exclusa. Regele era prea izolat ca sa întreprinda ceva. Antonescu îl tinea din scurt, îi supraveghea toate miscarile si nu-i permitea sa se ridice peste rolul lui pur decorativ.

Ajungând cu masina în curtea Palatului, am fost primit la scara de mai multi ofiteri si apoi condus imediat în cabinetul de lucru al Regelui. Regele Mihai era vadit stânjenit, iar eu nu mai putin, când a deschis discutia. Ne-am vazut la diferite manifestatii, dar pentru întâia oara stateam singuri fata în fata. Am schimbat câteva cuvinte protocolare si apoi Regele a trecut la subiectul audientei mele.

–V-am chemat pentru a va oferi aceasta decoratie.

Mi-a întins o cutie deschisa, în care se afla o înalta decoratie, „Steaua României”. M-am uitat îndelung la ea. Nu-mi venea sa cred. I-am multumit calduros, spunându-i ca nu m-am asteptat la aceasta distinctie. L-am asigurat de devotamentul meu personal si al Legiunii pentru Monarhie si Dinastie.

M-a invitat apoi într-o camera alaturata, unde am fumat o tigara. În cursul scurtei conversatii, mi-a pus câteva întrebari:

Ce sunt gradele legionare si ce semnificatie au ele?

I-am enumerat gradele legionare de la instructor legionar pâna la Comandant Legionar si apoi Comandant al Bunei Vestiri, rezervat întemeietorilor Legiunii. I-am explicat ca aceste grade n-au nimic comun cu gradele militare, ca reprezinta etapele de realizare spirituala ale legionarului. Cel ce se distingea prin tinuta lui, în luptele si actiunile Miscarii, Capitanul îi conferea un grad, pentru a-i întari autoritatea lui asupra oamenilor si a-l da ca exemplu.

A doua chestiune pe care mi-a pus-o Suveranul a fost daca sunt infiltratii comuniste în Miscare si daca lor li se datoreaza anumite dezordini întâmplate.

Mi-am dat seama ca a fost îndoctrinat de General. I-am raspuns ca la periferia Miscarii s-ar putea sa se fi strecurat si vreun militant comunist. Noi suntem o miscare de o jumatate de milion de oameni încadrati. Dar chiar daca ar fi adevarat, nu reprezinta nici un pericol, deoarece nu ating centrii de comanda ai Legiunii si nu pot influenta politica ei.

În ceea ce priveste dezordinile savârsite de anumiti legionari, ele sunt minime în raport cu masa enorma a acelora care îsi fac datoria constiincios, în liniste si ordine. Aceste deficiente inerente starii de tranzitie de la revolutie la mentalitatea de Stat, se vor corecta în scurta vreme. Am nevoie de un timp oarecare pâna ce voi putea reorganiza si disciplina Miscarea.

M-am abtinut sa ating sub vreo forma problema relatiilor noastre cu Generalul Antonescu. Nu m-am plâns de iesirile Generalului, de elementele dubioase care-l înconjoara si de presiunile la care suntem zilnic supusi. Am pastrat o atitudine loiala fata de Conducatorul Statului, desi mi-am dat seama ca încercase sa-l otraveasca si pe Rege, pentru a-l atâta contra noastra.

Când a aflat Antonescu de decorarea mea – stirea se publicase în ziare – l-a apucat o furie oarba. Actul de la Palat cadea cum nu se poate mai rau pentru planurile lui. Era în plina pregatire pentru eliminarea noastra de la putere. Si acum vine Regele si îi strica toata combinatia. Ce va zice armata? Va mai putea conta pe armata ca pe un bloc unitar, în momentul loviturii de Stat?

Nu s-a mai putut stapâni. Nu sunt sigur daca s-a dus în persoana la Palat sau i-a telefonat numai Regelui. I-a facut un scandal imens, cum de-a cutezat sa ma decoreze fara sa-l întrebe, aducâdu-i aminte ca el îl tine pe tron.

Gestul Regelui, conferirea de decoratii, apartinea putinelor prerogative ce-i mai ramasesera, dupa ce fusese despuiat de Antonescu de toate puterile Statului. Era în dreptul lui sa o faca. Iar în ceea ce priveste alegerea persoanei mele, nimic mai normal, având în vedere functia ce-o îndeplineam în acel moment, de al doilea mandatar al guvernului.

12. NUMIREA LUI EUGEN CRISTESCU

Într-o dimineata, tot în aceste zile tulburi când Antonescu se pregatea si ne dea lovitura de Stat, intra în biroul meu la Presedintie un tip înalt, voinic, bine cladit, si se recomanda „Eugen Cristescu, noul sef al Serviciului Secret, numit de Conducatorul Statului...”.

Nu-l cunosteam personal, dar auzisem de el. Îsi facuse o trista faima printre noi în prigoana din 1933- 1934. Sub guvernul Duca si cel urmator, fusese Directorul Sigurantei Statului si s-a distins prin ura si ferocitatea cu care îi urmarea pe legionari. Numele lui era pomenit si în circularile Capitanului, printre prigonitorii de atunci ai Legiunii. Apoi s-a eclipsat de la suprafata vietii publice. A fost subplantat de Moruzov, care reusise sa câstige încrederea Regelui si sa-i ia locul. A trait în penumbra în perioada 1935-l940, pâna ce l-a descoperit din nou Generalul Antonescu si i-a încredintat conducerea Serviciului Secret al Armatei, fostul fief al lui Moruzov.

Cum Eugen Cristescu nu fusese amestecat în salbatica prigoana a anilor 1938-1940, numirea lui nu m-a îngrijorat prea mult.

Nu-mi placea, dar nu i-am dat o interpretare speciala. În definitiv, sectorul militar al guvernarii apartinea Generalului Antonescu. Raspunderea numirii cadea asupra lui si, probabil, stia el ce face, de vreme ce l-a ales pe Eugen Cristescu. Probabil are nevoie de un specialist în fruntea acestui serviciu cu ramificatii externe. Ministerul de Interne nu era afectat prin aceasta numire. Serviciul Secret al Armatei era un fel de Biroul II, de care depindeau operatiile de spionaj si contra-spionaj.

Asa gândeam atunci. Convorbirea n-a durat mai mult decât un sfert de ora. Am stat în picioare amândoi. I-am spus ca stiu ca n-a fost amestecat în prigoana anilor 1938-1940, ceea ce reprezinta o prezumtie favorabila asupra persoanei sale. I-am explicat momentul politic în care ne aflam. Exista anumite tensiuni în guvern provocate atât de elemente legionare, nefamiliarizate cu mentalitatea de Stat, cât si persoane din lumea veche, care încearca sa provoace o criza de sistem. Dar cred ca Generalul întelege jocul lor interesat. I-am cerut sa-si exercite functia cu obiectivitate si impartialitate. La urma l-am întrebat;

– Crezi D-ta, ca se poate guverna în actualele împrejurari fara de legionari? Exista o alta solutie politica?

Surâzând enigmatic, mi-a spus ca nici el nu vede o alta solutie politica.

Mai târziu s-a dovedit ca Eugen Cristescu n-a fost ales de General pentru priceperea lui în combaterea inamicilor externi ai patriei, ci pentru experienta lui în materie de legionarism, reminiscenta a anilor când a fost în fruntea Directiei Generale a Sigurantei Statului. Antonescu vedea în Cristescu un demn urmas al lui Moruzov si a jucat sub dictatura lui acelasi rol nefast intereselor nationale. Toata abilitatea lui de politist s-a concentrat spre Miscare, iar cât priveste protectia Statului de agenti si infiltratii straine, a aratat mai putina vigilenta. Faptul a fost cu atât mai grav cu cât ne aflam în razboi si orice informatie transmisa inamicului se solda cu mii de morti pe câmpul de bataie.

Ambiguitatea în care si-a exercitat functia lui – implacabil cu legionarii si tolerant cu adevaratii inamici ai patriei – corespundea de altfel instructiunilor primite de la Conducatorul Statului. Antonescu ducea aceeasi politica de duplicitate, urmarind ca, la momentul oportun, sa se desprinda de colaborarea germana si sa treaca în tabara victorioasa a aliatilor. Nemtii n-au priceput nimic din acest joc sinistru, patronat de Antonescu, pâna ce nu le-a cazut caramida în cap.

13. ISPRAVILE LUI STÂNGA

Cu toate ca Stânga, seful Serviciului Social de la Prefectura de Politie, se compromisese grav în evenimentele din 26/27 Noiembrie 1940 (el daduse ordin sa fie arestati si dusi la Prefectura Tatarescu, Argetoianu, Ghelmegeanu si Gigurtu), sub urmasul lui Zavoianu, Radu Mironovici, a continuat sa functioneze în fruntea acestui serviciu. N-am înteles de ce Radu Mironovici nu l-a înlocuit, ci, dimpotriva, i-a reînnoit încrederea, fara ca Stânga sa arate cel putin o îndreptare a conduitei sale.

Stânga a continuat în acelasi ritm delirant sa opereze în raza lui de actiune. În timp ce tulburarile se potolisera în celelalte doua focare de agitatie, Valea Prahovei ci Corpul Muncitorilor legionari, ele au continuat si chiar s-au intensificat la Prefectura de Politie. Serviciul Social era responsabil de linistea Capitalei, de urmarirea elementelor periculoase Statului sau regimului politic existent. În cursul lunii Ianuarie, mereu am fost asaltat de interventiile brutale ale lui Antonescu pentru neregulile de la Prefectura de Politie. Perchezitiile ilegale se tineau lant si la persoane care nu puteau fi nici macar banuite de actiuni dusmanoase contra regimului. Stânga, cu de la sine putere si fara sa întrebe pe nimeni, îsi trimitea agenti pe teren, care intrau în casele oamenilor fara sa aiba un mandat de la procuror sau o împuternicire de la superiorii lui.

Antonescu viza capul lui Petrovicescu. Toate ilegalitatile savârsite de Serviciul Social al lui Stânga erau argumente binevenite ca sa demonstreze ca Ministerul de Interne nu domina situatia. În cursul lui Ianuarie, Petrovicescu a fost victima unor scene violente si repetate din partea Conducatorului Statului din cauza celar întâmplate la Prefectura. Acest om de o rara noblete si corectitudine a suferit mult si mi-a exprimat de câteva ori dorinta sa-si dea demisia. N-am vrut sa se repete cazul cu Sturdza si de aceea l-am rugat sa ramâna în postul sau.

Nu pot enumera aici toate abuzurile savârsite de Stânga, stiute si nestiute. Aleg doar un simplu exemplu, ca sa arat pâna unde a mers inconstienta acestui om. În 6 Ianuarie, agenti trimisi de Stânga invadeaza casa lui Voicu Nitescu din Bucuresti si, sub amenintarea revolverelor, îi fac o perchezitie. Motivul, inexistent. La perchezitie nu s-a gasit nimic compromitator, Antonescu fierbea de mânie, iar eu, nu mai putin, eram consternat. Nu-mi venea sa cred. Ce cautau agentii de la Prefectura în casa lui Voicu Nitescu? Un vechi patriot ardelean, care jucase un rol important în lupta contra ungurilor si îsi câstigase merite nepieritoare în Actul Unirii Ardealului cu Patria-Mama? Fusese director al ziarului Gazeta Transilvaniei de la Brasov si apoi ministru în cabinetul lui Maniu. Era o personalitate cu rezonanta în întreaga tara. A face perchezitii unui astfel de om, era mai mult decât un abuz, o ranire a sentimentului national al tuturor Românilor.

Antonescu i-a trimis o drastica scrisoare Generalului Petrovicescu si l-a îndrumat sa-i ceara scuze lui Voicu Nitescu. S-a tinut apoi o Conferinta, sub presedintia Generalului, dedicata ordinii interne, la care am participat si eu. Au fost de fata în afara de Petrovicescu, toti subalternii Ministerului de Interne: Rioseanu, Ghica, Radu Mironovici si Boian-Moisescu, seful serviciului de ordine al Miscarii. S-a tratat chestiunea incidentelor din ultimele zile si toti cei de fata si-au luat angajamentul sa vegheze cu cea mai mare severitate la mentinerea ordinii interne. Toti, în afara de Stânga, care a continuat cu sistemul lui de lucru.

Târziu de tot, dupa expulzarea noastra de la putere, am aflat carui hram servea Stânga. Intrase în serviciul lui Rioseanu si de la acesta primise ordine sa savârseasca cât mai multe abuzuri si ilegalitati, pentru a-i furniza Generalului argumente contra Miscarii, asigurându-l ca orice se va întâmpla mai târziu, se va bucura de impunitate. Stânga abuza de încrederea ce i-a aratat-o Zavoianu si apoi Radu Mironovici, pentru a servi inamicilor miscarii. Altminteri temeritatea cu care opera nu putea fi decât opera unui dement.

Dupa evenimentele din Ianuarie, Stânga nici n-a încercat sa se ascunda. Stia ca se bucura de ocrotirea lui Rioseanu. A fost arestat de forma vreo doua saptamâni si apoi i s-a dat drumul... Zavoianu a fost condamnat la moarte si executat. Stânga, din perspectiva antonesciana si dupa ispravile savârsite de el, trebuia sa i se aplice de zece ori aceeasi pedeapsa.

14. DESCINDEREA LA LOJA MASONICA

În aceasta atmosfera tulbure de la începutul lunii Ianuarie tot din initiativa lui Stânga si fara vreun ordin de la superiorii lui, agentii de la Prefectura de Politie au facut o descindere la loja masonica centrala din Bucuresti, unde au confiscat arhiva si actele ce le-au gasit.

Stânga a venit la mine, la Presedintie, cu materialul gasit la perchezitie. Documentul cel mai important era „Cartea de Aur” a lojii masonice, cu semnaturile tuturor membrilor. Venerabilul acestei loji era Jean Pangal, cunoscut ca figura cea mai reprezentativa a ordinului masonic din România.

Am început sa rasfoiesc „Cartea de Aur”, pentru a descifra iscaliturile. Cei mai multi semnatari erau persoane necunoscute, în sensul ca nu auzisem de ele sa se manifeste în viata publica. În schimb, printre membrii lojii masonice figurau mari personalitati ale vietii politice românesti. Am întâlnit numele lui Dr. Alexandru Vaida Voevod, Dr. Constantin Angelescu, Octavian Goga, C. Argetoianu si altii. Nu apareau numele lui Ionel Bratianu si nici al lui Iuliu Maniu.

Acum, revelatiile acestea nu aduceau nimic nou. Apartenenta acestor fruntasi politici la masonerie era bine cunoscuta, înca din decada anilor ’30. Dr. V. Trifu scotea un buletin anti-iudeo-masonic si în paginile lui au aparut si numele celor mai sus citati, toti cu gradul 33.

Gradul ce-l aveau un Goga, un Angelescu, etc., nu era reglementar. Au fost ridicati direct la rangul superior masonic, fara sa mai faca ucenicia gradelor inferioare. Nu erau masoni autentici, formati conform catehismului secret al acestei secte, ci creati ad-hoc, pentru anumite interese. De Vaida Voevod se stia ca a intrat în masonerie în 1919, pentru a avea o carte de vizita la Conferinta de Pace de la Paris, unde fusese trimis ca delegat al României.

Adevarata valoare a „Cartii de Aur” consta în identificarea celorlalte persoane, mai putin cunoscute, destul de numeroase. Acestia formau baza masoneriei românesti, sau, cum se zice în alti termeni, infrastructura ei. Pe filiera lor se putea urmari influenta ce-o exercita masoneria în mediile politice ale României.

Ce sa fac acum cu acest material masonic care, fara sa vreau, ajunsese în posesia mea? Nu-mi placea descinderea facuta de Stânga, ale carui apucaturi de politist îmi pareau suspecte. Dar, de alta parte, nici nu puteam admonesta public Prefectura de Politie pentru actiunea întreprinsa. Noi, cei care de la originile miscarii studentesti, combatusem masoneria, nu puteam acum sa venim sa-i luam apararea într-o Europa dominata de puterile Axei. Îmi dadeam seama ca ne-am creat o noua problema, provocând masoneria, care-si avea ramificatii în toate partidele. Dar acum ma aflam în aceasta situatie si trebuia sa plec de la realitatea ei.

Faptul se consumase. M-am dus imediat cu „Cartea de Aur” la Generalul Antonescu, asa cum cereau relatiile dintre noi, si i-am aratat-o. Era si Mihai Antonescu în cabinetul sau. I-am explicat ce s-a întâmplat si am început sa o frunzarim împreuna. Am observat ca Mihai Antonescu era agitat si nervos. La fiecare pagina tresarea. Astepta sa-i citim numele în „Cartea de Aur”?

Când s-a pus problema ce facem cu ea, eu am vrut sa o retin câtva timp, pentru a o examina mai cu de-amanuntul. Mihai Antonescu s-a opus, spunând ca el fiind Ministrul Justitiei, este de resortul lui sa cerceteze documentul si sa-si puna concluziile. Generalul Antonescu s-a atasat parerii lui si neavând încotro, le-am lasat „Cartea de Aur”. Ma gaseam în Germania pe atunci si citind-o în ziare, mi-am dat seama ca lista fusese în prealabil epurata. Multe nume nu figurau.

De ce au consimtit cei doi Antonescu sa dea publicitatii listele cu membrii lojii masonice din capitala? Nu pentru a feri Statul de influenta lor daunatoare, ci pentru a demonstra Nemtilor ca si ei sunt contra masoneriei, nu numai legionarii. Asa cum mai târziu s-au declarat anti-evrei si chiar rasisti. Din spirit de concurenta. Pentru putere. Pentru a-si asigura mai departe gratiile Berlinului.

Mai târziu mi-am dat seama ca si descinderea de la loja masonica facea parte din lantul de provocari ale lui Stânga, inspirate de Rioseanu, pentru a crea panica între adversarii politici si a grabi decizia Generalului de a ne înlatura de la putere.

La Iasi, cu vreo doua luni înainte, s-a petrecut un caz asemanator. Un grup de tineri legionari au patruns în loja masonica, doar din curiozitate, ca sa vada cum arata un templu masonic. Dupa ce l-au vizitat, au cântat un cântec legionar si s-au retras în ordine, fara sa se atinga de nici un obiect. Totusi aflând de isprava lor, l-am chemat la Presedintie pe seful de judet, Ilie Vlad Sturdza, si l-am admonestat sever.

15. CUM A FOST TORPILATA AUDIENTA MEA LA HESS

În volumul precedent am aratat ca delegatii Reichului, Baldur von Schirach si von Bohlen, cu prilejul reînhumarii Capitanului, mi-au transmis din partea lui Rudolf Hess invitatia sa-l vizitez la Berlin. Mi-au comunicat si data întâlnirii, 15 Ianuarie 1941.

În vederea acestui important eveniment, îmi faceam pregatirile necesare si asteptam dintr-un moment într-altul sa mi se indice modalitatea plecarii. Dar 15 Ianuarie se apropia si din partea Legatiei Germane nu se observa nici o miscare.

Chestiunea a luat o alta întorsatura si s-a lamurit mai târziu. Cei doi complici, Fabricius si Antonescu, erau nelinistiti de perspectiva întâlnirii mele cu Hess, a carei scadenta se apropia. Toate planurile lor conspirative contra Legiunii puteau fi date peste cap.

Invitatia nu putea fi anulata. Era vorba de Rudolf Hess, a doua personalitate a Reichului, desemnat de Führer sa-i ia locul, în cazul disparitiei lui. Si atunci au urzit intriga ca sa torpileze audienta mea la Hess într-o forma aparent nevinovata, ca si cum n-ar fi opozitie contra ei. În ce a constat masinatia? Fabricius i-a trimis lui Ribbentrop cererea lui Antonescu de a fi primit urgent în audienta de Führer, într-o chestiune de „ordine interna”, care, daca nu e rezolvata, ar putea periclita colaborarea militara între România si Germania. Sensibil la aceasta chestiune, temându-se de complicatii cu România, destinata sa joace un rol important în viitoarea încaierare cu Rusia, Hitler a dat curs cererii lui Antonescu si a fixat data audientei pe ziua de 14 Ianuarie 1941. Eo ipso, cealalta audienta a mea, la Rudolf Hess, cazuse sau se amânase, prin apropierea celor doua date.

Dar o decizie neprevazuta a lui Hitler crease o noua complicatie în planurile celor doi complici. Antonescu vroia sa mearga singur la Hitler, pentru a obtine mâna libera de la acesta în actiunea de represiune a miscarii, în curs de pregatire. Ori Hitler, vrând sa transeze definitiv conflictul dintre Antonescu si Miscare, în vederea razboiului de rasarit, a luat hotarârea sa ma invite si pe mine.

Ce era de facut? Antonescu, dupa câteva ezitari, a acceptat sa mearga cu mine la Berchtesgaden. Dar, de acord cu Fabricius, a imaginat o alta stratagema pentru a diminua rolul meu în aceasta audienta. În loc ca Fabricius sa vina direct la mine pentru a-mi comunica invitatia Führerului sa se faca prin general, ca si cum ar fi fost obtinuta prin intermediul acestuia si era o favoare ce mi se facea.

Generalul Antonescu a dat invitatiei mele sensul dorit de el: nu eram invitatul direct al Führerului, ci Conducatorul Statului era primit în audienta de Hitler, în 14 Ianuarie, si a considerat oportun sa-l însotesc si eu, intervenind în acest sens la Berlin. Eu eram o anexa în cadrul acestei audiente, un subsidiar, si nu un invitat direct, cum era cazul în realitate.

Manipularea invitatiei mele a mers si mai departe: nu mi-a pomenit nimic de „ordinea interna”, motivul pentru care se ducea Antonescu la Berchtesgaden si mi s-a spus ca în audienta la Hitler, „se vor trata probleme de ordin militar”.

În seara de 12 ianuarie ma aflam la Presedintie. Generalul Antonescu se afla la Predeal. Sunt chemat la secretariatul lui Antonescu, cu rugamintea sa astept o comunicare importanta venita de la Conducatorul Statului, prin teletip. Am asteptat si în câteva minute a venit pe banda un mesaj, dar nu din partea Generalului, ci a lui Mihai Antonescu! Acesta îmi comunica ca Führerul l-a invitat pe Generalul Antonescu la Berchtesgaden, pe data de 14 Ianuarie 1941, pentru a trata chestiuni de ordin militar. Generalul s-a gândit ca ar fi bine sa-l însotesc si eu si a facut demersul necesar la Berlin. În comunicarea trimisa de Mihai Antonescu nu se pomenea nimic de audienta mea la Hess, a carei data era iminenta. Normal ar fi fost ca sa mi se comunice când va avea loc aceasta audienta, eventual dupa întâlnirea cu Hitler.

I-am raspuns, tot prin teletip, ca nu înteleg ce sa caut eu într-o conferinta de ordin militar, daca merge Generalul la Berchtesgaden. Trebuie sa ma consult cu prietenii mei si mâine îi voi da raspunsul.

În dimineata de 13 Ianuarie s-a desfasurat ceremonia de la „Casa Verde”, închinata eroilor Mota si Marin, cazuti în Majadahonda. Dupa ceremonie, a venit la mine Stelzer, primul consilier al Legatiei Germane la mine, pentru a ma întreba daca merg la Berchtesgaden. I-am comunicat ca nu am luat nici o decizie si ca înca nu stiu precis daca este o invitatie a Führerului sau o invitatie a generalului Antonescu, ca sa-l însotesc la Berchtesgaden.

Îndata m-am sfatuit cu o serie de fruntasi ai Legiunii (Petrascu, Stoicanescu, Iasinschi, Corneliu Georgescu etc.). Le-am expus situatia si cu totii au fost de acord sa nu ma duc, pentru ca, cu certitudine este o cursa la mijloc.

Dupa masa a venit la mine, la Presedintie, Fabricius, asigurându-ma ca invitatia vine direct de la Hitler. I-am raspuns ca conditiile în care mi s-a transmis aceasta invitatie ma împiedica sa ma duc. Iar apoi, obiectul ei, chestiuni militare, ies din competenta mea. I-am amintit de audienta mea la Rudolf Hess, fixata pentru 15 Ianuarie, care nici pâna acuma n-a fost programata.

Mai aveam un motiv grav sa nu ma duc la Berchtesgaden în acel moment: Ciordas, fiul cunoscutului martir ardelean, ucis de unguri în 1919, era Consilier la Legatia Româna din Berlin în 1940. Se împrietenise cu Greceanu, Ministrul nostru în Germania, si cu Mircea Dimitriu seful garnizoanei legionare din Berlin. Ciordas juca bridge cu Schmidt, traducatorul oficial al Reichului. În cursul unui joc, Schmidt i-a spus lui Ciordas ca „daca legionarii nu se cumintesc, vor fi eliminati de la putere. Führerul s-a decis definitiv pentru Antonescu”. Ciordas le-a comunicat confidential aceasta convorbire lui Greceanu si lui Mircea Dimitriu, care, la rândul lor, mi-au transmis informatia la Bucuresti, tot cam pe la începutul lui Ianuarie.

Asadar în acel moment, jocul conspirativ Antonescu-Fabricius-Ribbentrop era destul de înaintat. Nu stiu daca mergând s-ar mai fi putut îndrepta ceva. Nu ar fi fost o masa rotunda, la care fiecare sa-si exprime parerile în toata libertatea. Hitler, cu brutalitatea lui caracteristica, mi-ar fi cerut sa trec comanda Legiunii lui Antonescu... Nu stiu ce s-ar fi întâmplat...

VI. LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

N-a existat o rebeliune legionara, cum au difuzat „urbi et orbi” sursele antonesciene. A fost o lovitura de Stat a Generalului Antonescu contra Actului Constitutional din 14 Septembrie 1940. Ce-a urmat dupa aceea, rezistenta maselor populare, n-a fost decât reactia natiunii la lovitura de Stat a Generalului Antonescu. Poporul, neîndemnat de nimeni, a sarit în ajutorul Legiunii, pentru a apara fiinta Statului National-Legionar.

l. ORIGINILE LOVITURII DE STAT

Cauzele care l-au determinat pe Generalul Antonescu sa recurga la forta pentru a-i expulza pe legionari din incinta Statului, calcând ordinea constitutionala în vigoare, sunt multiple si variate. Enumeram cele mai importante:

1. Firea lui orgolioasa. Nu putea suporta pe nimeni lânga el care sa-i îngradeasca exercitiul puterii lui. Nu era capabil de o colaborare loiala, de o împartire a raspunderilor, caci odata ajuns la un rang în Stat, tintea la o pozitie mai înalta. Pentru a-si atinge telul, n-avea nici un scrupul. Era capabil de toate crimele si tradarile. Pactul cu Miscarea era o solutie provizorie, impusa de necesitatea de a-si consolida puterea, dar, din primul moment, s-a gândit sa depaseasca aceasta faza, fie aservind Miscarea, fie înlaturând-o.

2. O cruzime înnascuta. Nu iubea poporul si varsa sângele lui cu usurinta. El credea numai în stat, iar poporul nu era altceva decât un fel de materie prima, destinata sa întretina Statul cu sacrificiile lui. Era un patriot sui-generis, întelegând prin patriotism supunerea celorlalti propriei lui persoane.

3. Bun militar, dar nu om politic. Nu era capabil sa se orienteze în timp, sa vada dincolo de interesele imediate, care se confundau cu propriile lui interese de dominatie personala. A mers în 1940 cu Axa, pentru ca numai cu sprijinul german putea sa ajunga la putere si sa se mentina. Dar când frontul din rasarit a început sa se clatine, si-a uitat de vechile lui declaratii de loialitate fata de Hitler si a început sa sondeze partea cealalta, pentru a se desprinde de Axa la momentul oportun.

4. O noua camarila. În jurul Generalului Antonescu s-a constituit un alt anturaj, de aceeasi extractie infama ca si a Regelui Carol II. Camarila îl împingea la o ruptura cu Miscarea. Setea de putere, banii si alte interese s-au întretesut, formând platforma politica a noii camarile. Între anturajul antonescian si Miscare s-a produs o rivalitate crescânda, care nu putea duce decât la otravirea relatiilor noastre cu Conducatorul.

5. O camarila înstrainata de neam. Anturajul Generalului Antonescu nu era animat de sentimente nationale ca sa-si dea seama de raul ce-l poate face tarii. Era o camarila deschisa infiltratiilor straine, din care n-au lipsit nici agentii puterilor ostile Axei: englezi, americani, bolsevici. Obiectivul acestor infiltratii din imediata apropiere a Generalului era sa provoace ruptura Generalului de Miscare, caci odata ramas singur în fruntea Statului, usor putea fi manevrat.

2. O FORMIDABILA COALITIE

Pentru a patrunde în esenta evenimentelor de la 21-23 Ianuarie 1941, trebuie sa luam în considerare fortele care în acel moment s-au coalizat, pentru a provoca darâmarea Statului National-Legionar.

Un front anti-legionar, întins si puternic, s-a închegat în saptamânile care au premers loviturii de Stat. România nu putea fi scoasa în acel moment din Axa – armata germana era în România, iar Antonescu semnase Pactul Tripartit – dar se putea slabi baza operativa a Axei la Bucuresti, prin ruptura Generalului de Miscare. Odata acest succes initial obtinut, Generalul putea fi usor manevrat mai târziu de aceleasi forte, din motivele pe care le-am expus în capitolul precedent.

Formidabila coalitie îsi avea centrul de greutate în strainatate, sprijinindu-se în interiorul tarii pe serviciile secrete ale Angliei, Statelor Unite si Uniunea Sovietica. Îngloba apoi partidele politice, resturile cadrelor carliste si puternicele organizatii evreiesti. Liderii partidelor national-taranesc si liberal, surprinsi de amploarea biruintei legionare si speriati de moartea violenta a lui Iorga si Madgearu, cereau Generalului sa puna capat anarhiei din tara, plângându-se ca le ameninta propria lor viata. Resturile cadrelor carliste stateau la pânda, asteptând momentul sa-si ia revansa. Cât îi priveste pe evrei, acestia îsi vedeau zguduita dominatia lor economica din România, dar mai ales se temeau de represalii sângeroase din partea legionarilor, ca razbunare pentru participarea lor – via Elena Lupescu – la asasinarea lui Corneliu Codreanu si apoi la baia de sânge din noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Presedintele Comunitatii Evreiesti, Filderman, era adeseori primit în audienta de Antonescu, cerându-i acestuia masuri de protectie a populatiei evreiesti contra „exceselor” legionare. Am aratat în capitolul anterior cât de putin întemeiate erau reclamatiile acestuia, iar cât priveste varsari de sânge în populatia evreiasca, ele n-au existat în perioada guvernarii noastre.

Arcul monstruoasei coalitii mergea mai departe acaparând si anturajul lui Antonescu, unde a gasit un mediu favorabil, din cauza manunchiului de intriganti din jurul Presedintiei. Elementele agreate de Antonescu îl atâtau din toate puterile pe acesta ca sa se separe de Miscare „caci toata tara e cu el”.

Mai ramânea sa fie captata si piesa principala, Conducatorul Statului, pentru ca sa se produca ciocnirea cu Miscarea.

5. OPACITATEA GERMANA

Toata aceasta formidabila coalitie anti-legionara ar ti fost sortita înfrângerii, daca nu i-ar fi venit într-ajutor un aliat nesperat, însasi Germania national-socialista.

Ca sa întelegem comportamentul uluitor al lui Hitler în conflictul dintre Antonescu si Miscare, trebuie sa examinam înca odata tendintele politice fundamentale ale celui de-al Treilea Reich si apoi sa luam în considerare si mecanismul de guvernare al acestui Stat, adica prin ce filiera treceau si se rezolvau toate problemele lui de ordin intern si extern.

Hitler se gasea în acel moment în apogeul puterii lui. Succesele neîntrerupte ce le-a obtinut pâna atunci, în special scoaterea din lupta a Frantei în sase saptamâni, i-a întarit convingerea în misiunea lui istorica providentiala. Masinii de razboi germane nu-i poate rezista nici o putere. Chiar în ce priveste Rusia, el credea ca va fi suficienta o campanie de trei luni ca sa o puna în genunchi. Daca si înainte Hitler era greu de abordat pentru a accepta dialogul si a ajunge la solutii de compromis în fata unui litigiu, acum devenise intratabil. El dicta solutiile si nu le negocia. Stapânit de aceasta mentalitate de satrap, micile puteri europene nu mai reprezentau decât o importanta secundara pentru planurile lui de reorganizare a Europei. Orice solutie ar fi dat conflictelor de interese ce se iveau între natiunile europene, ele nu puteau sa altereze finalul victorios al razboiului purtat de Germania si atunci va triumfa si ideea unei noi ordini pe continent, dominate de cel de-al Treilea Reich. Din aceasta perspectiva, nici România nu putea fi tratata altfel. Cauza ei apartinea ansamblului de probleme si interese pe care le va rezolva Hitler în conformitate cu Weltanschauung-ul sau, la momentul oportun.

Trecând la mecanismul de guvernare al celui de-al Treilea Reich, constatam ca el se baza exclusiv pe vointa lui Hitler, care lua în ultima instanta toate deciziile importante. Dar ca sa rezolve problemele ce se iveau în cursul guvernarii, era avizat si el la informatiile ce le primea. Si în acest punct constatam un alt aspect negativ al puternicului Reich German. Serviciile informative germane nu erau la înaltimea celor straine. Erau enorm diversificate, dar lipsea o oficina centrala care sa le coordoneze. Hitler se pierdea în hatisu1 de informatii ce le primea din toate partile si lua hotarâri gresite. Nu trebuie uitate apoi profundele infiltratii anglo-americane si sovietice în sânul acestor servicii, care atingeau chiar centrii vitali ai Statului. Este astazi un fapt bine verificat ea nu numai Abwehr-ul, ci si Marele Stat Major si chiar Ministerul de Externe si aveau agentii lor straini, bine plasati chiar în vârful acestor institutii.

Primind din România informatii ostile Miscarii, pe diferitele canale informative, dintre care unele erau corupte de inamic, Hitler începuse sa creada în ele. Pe de-o parte îl vedea pe Antonescu omul ordinii; pe de alta parte, Miscarea, o adunatura de elemente anarhice, de speta SA, din perioada Rohm. Amintirile sumbre din 1934 îl obsedau si-l împiedicau sa vada realitatea din România, o conspiratie inversa, care urmarea sa slabeasca pozitiile germane din sud-estul european.

Dar cu toate aceste deficiente de guvernare, e greu de înteles decizia lui Hitler de a se asocia cu Antonescu la actiunea de nimicire a Miscarii. Caci prigoana îndurata de noi sub Antonescu n-a durat o luna, doua, trei, ci ani de zile. Practic n-a încetat niciodata. E imposibil ca în atâtia ani Hitler sa nu fi aflat adevarul, sa nu fi descoperit cine e agresorul si cine sunt victimele.

Si atunci trebuie sa presupunem ca a fost ceva mai mult din partea lui Hitler, un gând mai ascuns. N-a fost nici persoana lui Antonescu care l-a impresionat, nici eventualele noastre greseli, nici ostilitatea lui Fabricius, nici multimea de informatii deformate prin prisma agentilor straini... Era ceva mai mult. Probabil ca îi convenea lui Hitler ca Miscarea Legionara sa fie îndepartata de pe scenariul politic al României, pentru ca sa nu impieteze cu exuberanta ei nationalista asupra rolului ce trebuie sa-l joace Germania în sud-estul european. Legiunea era un partener incomod, în timp ce Antonescu o figura tranzitorie, care putea fi usor dominat la sfârsitul razboiului.

4. ÎNTOARCEREA LA OBERSLZBURG

N-am fost înstiintat nici când a plecat Generalul Antonescu sa-l vada pe Hitler la Obersalzberg si nici la întoarcerea lui la Bucuresti. Mai târziu s-a spus ca nu m-am prezentat sa-l salut pe Conducatorul statului, cum cerea protocolul, nici când s-a urcat în avion si nici la sosire. În realitate, am fost tinut într-o ignoranta totala asupra acelor doua date. Antonescu n-a binevoit nici sa-mi treaca conducerea guvernului, în timpul absentei lui din tara, cum a procedat alta data.

Am aflat ca vizita generalului la Hitler s-a desfasurat într-o singura zi, 14 Ianuarie, si ca a doua zi Antonescu revenise la Bucuresti.

L-am vazut pe General îndata dupa sosirea lui. Era însotit de Fabricius. Amândoi ma priveau scrutator, dar fara vreun semn de neliniste. L-am întrebat pe General cum a decurs audienta „militara” la Führer. Mi-a raspuns scurt: „ bine si cu rezultate pozitive, pentru tara”. Fabricius a dat si el din cap afirmativ. Ma priveau amândoi cu un surâs enigmatic. Simteam ca era ceva necurat la mijloc. Întrebând pe Fabricius de sosirea lui Killinger, mi-a raspuns evaziv ca înca nu s-a stabilit ziua când îsi va prezenta scrisorile de acreditare. Era ceva anormal.

Banuielile mele s-au risipit când am aflat ca Generalul Antonescu semnase o decizie prin care largea atributiile Secretarului de la Interne, Dr. Victor Biris. Acest gest de atentie mi s-a parut de bun augur. Tocmai la Interne, unde Generalul s-a aratat întotdeauna nemultumit si nu înceta cu admonestarile! Asta însemna ca a gasit la Hitler o atmosfera favorabila Miscarii si vrea sa dreaga lucrurile.

În realitate, cum s-a adeverit mai târziu, recompensa oferita lui Biris era cu tâlc, o masura de ordin tactic, destinata sa ne însele vigilenta, acoperind lovitura ce-o va da peste câteva zile.

Nici în zilele urmatoare, pâna la 20 Ianuarie, nu s-a petrecut nimic deosebit în relatiile mele cu Antonescu. Se parea ca vechile animozitati au intrat ca prin farmec în adormire. Dar nu era asa. Aparentele înselau. Pregatirile erau în toi ca sa ne atace cu armata.

5. MARI ADUNARI LEGIONARE ÎN TOATA TARA

Pentru Duminica, 19 Ianuarie 1941, am convocat publicul sa participe la o serie de întruniri, atât în capitala, cât si în provincie, pentru a-i asculta pe oratorii trimisi de la Centru, carora le-am fixat sa trateze acelasi subiect: „Lupta Germaniei si Italiei pentru a instaura o noua ordine europeana”.

Aceste conferinte n-au fost improvizate. Îsi au o istorie mai veche. Ideea lor s-a zamislit într-o convorbire avuta cu Generalul Antonescu, cam pe la începutul lunii Decembrie, dupa ce a trecut valul Jilavei si apele s-au potolit.

– Domnule Sima, Guvernul si Legiunea savârsesc o multime de lucruri bune pentru tara, dar mi se pare cp aceste fapte nu se cunosc suficient în public.

– Aveti dreptate, Domnule General, dar cum credeti D-voastra ca s-ar putea mari eficacitatea propagandei noastre?

– Ar trebui ca oameni instruiti de-ai D-voastra sa mearga în provincie si sa explice poporului efortul ce-l facem zi de zi ca sa-i vindecam ranile trecutului.

– Bine, Domnule General. Urmarind sugestia D-voastra, voi face în asa fel încât cel putin odata pe luna personalitati de la Centru sa viziteze capitalele de provincie si sa explice lumii politica guvernului.

Cum aceasta discutie s-a petrecut în Decembrie si nu mai era timp suficient pentru a convoca lumea la adunari, din cauza apropierii Sarbatorilor, am amânat proiectul pâna în Ianuarie. Convocarea de la 19 Ianuarie nu era decât punerea în aplicare a unei dorinte exprese a Sefului Statului, formulata de el cu o luna si mai bine înainte.

Cu aprobarea lui Antonescu, asadar, am organizat aceasta serie de întruniri, fara ca sa ridic nici în acel moment vreo obiectie. Am ales ca subiect al acestor conferinte „Lupta Germaniei si Italiei pentru a instaura o noua ordine europeana”, deoarece România intrase într-o noua faza de politica externa, aderase la sistemul de aliante al Puterilor Axei, si era necesar ca poporul sa afle ratiunea acestei schimbari si perspective ce ni se deschid într-o Europa nationalista. Era un prim subiect ce trebuia tratat, urmând ca, luna de luna, sa abordam alte probleme care sa reflecte politica guvernului si realizarile lui. Ideea lui Antonescu era excelenta si am adoptat-o cu toata convingerea.

Oratorii alesi sa vorbeasca publicului în diferite puncte ale tarii erau de prima linie: ministrii legionari si toate figurile marcante ale Legiunii au fost mobilizate si au plecat în orasele unde s-au anuntat adunari: Constantin Papanace la Timisoara, Traian Braileanu la Sibiu, Alexandru Constant la Brasov, P.P. Panaitescu la Galati, Victor Biris la Constanta, si altii... În capitala, trei oratori în trei locuri diferite, au vorbit în sali arhipline: Vasile Iasinschi, profesorul Eugen Chimoaga si Viorel Trifa.

Succesul întrunirilor a fost impunator. Zeci de mii de oameni au umplut salile unde s-au tinut aceste conferinte, aplaudându-i frenetic pe oratori, izbucnind în urale când se rostea numele lui Hitler, lui Mussolini si al Conducatorului Statului.

Desi participarea publicului a fost masiva în toate orasele, nu s-a înregistrat nici cel mai mic incident. Multimile, dupa ce au intonat Sfânta Tinerete Legionara, s-au împrastiat în perfecta liniste la casele lor.

Si acum comentariile rauvoitorilor care ne-au dat lovitura la 21-23 Ianuarie 1941: „Aceste adunari au fost convocate de mine în vederea pregatirii rebeliunii”. Iata cum o initiativa a lui Antonescu, realizata conform dorintei lui, s-a întors împotriva noastra, devenind cap de acuzatie în Pe Marginea Prapastiei si în alte scrieri si articole de aceeasi speta infama. În timp ce publicul ce umplea salile acestor conferinte si-l aplauda pe Antonescu, el îsi scotea pe ascuns pumnalul din teaca sa ne loveasca miseleste pe la spate...

Si un alt aspect deceptionant, pe care l-am descoperit mai târziu. În timp ce noi copleseam cu elogii Puterile Axei, conducatorii ei ne aratau într-un mod cu totul neasteptat ce înseamna „noua ordine europeana”: închisori si lagare de concentrare. Noua ordine europeana era pentru Miscare tot vechea ordine, cunoscuta de pe timpul lui Carol, cu deosebire ca se schimbase calaul...

6. ASASINAREA MAIORULUI DÖRING

Astazi este un fapt bine stabilit ca asasinarea maiorului german Döring la Bucuresti a fost organizata de serviciile aliate, cu scopul sa provoace tulburarile care au urmat apoi în România si care sunt fals cunoscute sub numele de „rebeliune legionara”. Cum s-a exprimat just un istoric din exil, acest atentat a servit ca detonatorul loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Dar eu nu fac istorie dupa documente, ci povestesc ce-am trait atunci, cum am reactionat fata de aceasta tragica întâmplare, care ne-a zguduit profund.

Cum am scris în capitolul anterior, Duminica, 19 Ianuarie, s-au desfasurat mari manifestatii legionare în toata tara, pentru a ne arata atasamentul fata de Puterile Axei si de lupta ce-o poarta pentru instaurarea unei noi ordini europene. Aceste manifestatii înaltatoare au fost întunecate de vestea asasinarii unui ofiter german de catre un agent strain pe strazile Capitalei. Ministerul de Interne a dat un comunicat cu urmatorul continut:

”Atentatorul a încercat sa fuga, dar a fost prins.

Ofiterul german a murit imediat.

Guvernul a ordonat cele mai aspre masuri.

Ancheta asupra motivelor atentatului continua.”

Cine era ofiterul german asasinat? Maiorul Döring, seful transporturilor Misiunii Militare Germane. A fost împuscat în mijlocul unui grup de ofiteri germani care se întorceau de la o masa comuna spre Hotel Ambasador, unde-si aveau resedinta. Maiorul Döring avea o misiune importanta în cadrul programului de deplasari de trupe din Germania spre România. Dar nu era un sef de primul rang. Prin uciderea lui, armata germana n-a suferit decât o pierdere accidentala. Atunci de ce s-a tras în el? Nu era vizata armata germana si nici vreun-sef de-al ei, ci scopul atentatului era sa cada un ofiter german, oricare, pentru a procura Generalului Antonescu. prilejul sa-si puna în aplicare planul de a alunga Legiunea de la putere. Era un fitil, o materie incendiara, destinata sa demonstreze nemtilor incapacitatea guvernului national-legionar sa mentina ordinea în tara. Între împuscarea Maiorului Döring si declansarea loviturii de Stat a Generalului Antonescu exista o conexiune clara, imediata si inechivoca.

Atentatorul intrase în tara cu un pasaport turcesc pe numele de Sarandos, dar, la perchezitia domiciliara, s-a gasit la el un al doilea pasaport, emis de autoritatile grecesti, de asta data pe numele lui adevarat, Dimitrie Sarantopoulos. Cu un pasaport turcesc, agentul putea sa intre si sa ramâna mai usor în tara, fara sa trezeasca banuieli, în timp ce pastrând identitatea de grec, dat fiind conflictul dintre Grecia si Puterile Axei, putea fi suspectat.

Mi-am dat seama de gravitatea faptului si de complicatiile ce se pot ivi. Ma temeam de reactia din partea nemtilor. În ceea ce ne priveste, eram linistit. Atentatul nu putea avea consecinte asupra Miscarii sau asupra ministrilor legionari, deoarece Serviciul Secret al Armatei, de care depindea urmarirea agentilor straini pe teritoriul României, era sub controlul lui Rioseanu.

Generalul Petrovicescu nu putea fi pus în cauza, deoarece nu avea atributii în Serviciile Armatei.

A doua zi, 20 Ianuarie, Luni dupa amiaza, însotit de Biris, care vorbea o germana impecabila, m-am prezentat Sefului Misiunii Germane, Generalul Hansen, pentru a-i exprima indignarea si durerea noastra pentru pierderea suferita de armata germana, asigurându-l de loialitatea nezdruncinata a Miscarii fata de Führer si de Reich.

7. DESTITUIREA GENERALULUI PETROVICESCU

Luni, 20 Ianuarie, pe la orele 11, intra în biroul meu de la Presedintie un general de statura mijlocie, putin congestionat la fata si, cu un aer stângaci, îmi spune ca este noul Ministru de Interne, numit chiar acum de Conducatorul Statului, pentru a lua locul Generalului Petrovicescu. A venit sa se prezinte Vice-Presedintelui Consiliului de Ministri si s-a recomandat Generalul Dimitrie Popescu. I-am raspuns ca nu stiu nimic de aceasta schimbare si sunt surprins de ea. Un zâmbet siret i-a aparut pe fata, ca si cum ar fi zis „daca ati sti voi ce va mai asteapta”. I-am întins mâna, am schimbat câteva cuvinte de circumstanta si ne-am despartit.

Fulgerator mi-am dat seama ca ma aflam în fata unei situatii ireversibile. Generalul Antonescu, cum s-ar zice, trecuse Rubiconul. Destituirea lui Petrovicescu era semnalul loviturii de Stat. Cu aceasta hotarâre atât de grava, Generalul distrugea însasi ordinea legala a Statului National-Legionar. Caci el nu putea sa-i înlocuiasca pe Generalul Petrovicescu fara sa ma consulte, iar daca as fi consimtit, ar fi trebuit sa-i ia locul tot un legionar indicat de mine. Era inutil sa ma mai duc la el si sa-i cer explicatii. Savârsise un act de flagranta încalcare a Actului Constitutional de la 14 Septembrie. De pe o pozitie de drept, cum spunea Capitanul în 1938, când Regele Carol suprimase Constitutia, ne-a azvârlit pe o pozitie de forta. De acum ne putem astepta la orice. Chiar la arestarea mea si a celorlalti fruntasi legionari.

Primul lucru de facut era sa plec de la Presedintie, unde nu ma mai simteam sigur. Cladirea aceasta devenise o fortareata inamica, cu trupa si ofiteri înauntru. Antonescu instalase chiar cuiburi de mitraliera. Mi-am luat hârtiile de pe birouri, însotit de secretarul meu Borobaru, am parasit în graba Presedintia, uitându-ma în urma sa nu vina cineva dupa mine.

Ajuns acasa, îi spun sotiei mele cele întâmplate si o previn ca ar putea fi si mai grav, ca pe timpul lui Carol. Tocmai atunci soseste si un sol de la Prefectura de Politie cu o stire senzationala: grecul care a intrat în tara cu un pasaport turcesc si l-a ucis pe Maiorul Döring era un protejat de-al lui Rioseanu! Viza de sedere în tara îi expirase înainte de savârsirea atentatului si s-a prelungit, la ordinul lui Rioseanu. Complicitate sau simpla neglijenta, Rioseanu trebuia sanctionat si nu Petrovicescu. Ori, Generalul Antonescu procedase tocmai invers de cum ar fi trebuit sa faca un servitor loial al Statului: îl crutase pe culpabil si lovise în omul nevinovat. Gândurile mi se încrucisau în sinea mea, daca nu era si Generalul Antonescu partas la aceasta conspiratie, urzita cu scopul sa disloce Legiunea de la Putere. Graba cu care l-a înlocuit pe Petrovicescu nu avea alta explicatie. În mod normal, trebuia sa se astepte rezultatul anchetei în curs, sa fie cercetat agentul care trasese în Döring si apoi fusese prins asupra faptului. În al doilea rând, si ca urmare a primei anchete, trebuia sa ordone cercetari în cadrul Ministerului de Interne, pentru a stabili responsabilitatile. Atunci adevarul ar fi iesit la lumina si în nici un caz nu se putea atinge de persoana Generalului Petrovicescu.

În comunicatul dat de Presedintia Consiliului, referitor la înlocuirea lui Petrovicescu, se spuneau urmatoarele:

Presedintia Consiliului de Ministri comunica: „Generalul Antonescu l-a înlocuit pe Generalul Petrovicescu de la Ministerul de Interne pentru urmatoarele motive:

1. Pentru a întari ordinea interna, care, în ultima vreme, reclama noi masuri de liniste si autoritate, spre a curma actele de anarhie, însusirile de avere în scopuri personale si care conduc la dezordine economica.

2. Pentru ca Ministerul de Interne, 9 ore dupa comiterea unui asasinat împotriva unui brav ofiter german, nu luase masurile impuse de împrejurarile crimei.

3. Pentru ca nu ordonase nici o paza la sediul Misiunii Militare Germane”.

Lasam frazeologia antonesciana de la punctul 1, care se refera la generalitati, si ne oprim la punctele 2 si 3, care explica motivele imediate ale îndepartarii lui Petrovicescu din Guvern.

Punctul 2. Ce masuri putea lua Generalul Petrovicescu? Asasinul fusese prins si ancheta era în curs. Fiind un cetatean strain, era de resortul Serviciului Secret al Armatei (Cristescu si Rioseanu) sa descopere dedesubturile crimei, cine l-a trimis, ce serviciu strain si cu ce scop. La ancheta trebuia sa participe în mod obligatoriu si Misiunea Militara Germana, victima fiind un ofiter german.

Punctul 3. Pretentia lui Antonescu friza ridicolul. Cum era sa apere agentii Ministerului de Interne Misiunea Militara Germana? Aveau nevoie ofiterii germani de paza unor civili români, când puteau chema câte santinele vroiau si alt personal specializat în urmarirea suspectilor? Cel mult puteau fi trimisi jandarmii sa pazeasca resedinta Misiunii Militare Germane. Dar înca din luna Decembrie 1940, Corpul Jandarmeriei fusese scos de sub comanda Ministerului de Inteme si trecut sub autoritatea directa a Sefului Statului. Învinuirea ce i se aducea lui Petrovicescu era nefondata si se întorcea contra Generalului Antonescu, care nu luase masurile cuvenite de a-i apara pe membrii Misiunii Militare Germane.

Sub toate aspectele, reaua credinta a lui Antonescu era clara ca lumina zilei. Detonatorul îsi produsese efectul. Rioseanu îi procurase motivul de care avea nevoie, pentru a rupe colaborarea cu Miscarea. Prin împuscarea Maiorului Döring de catre un agent strain, Antonescu facuse dovada cercurilor germane ca „valul anarhiei legionare” punea în primejdie însasi securitatea trupelor germane din România. Situatia devenise intolerabila. Prin rapida si energica lui interventie, destituindu-l pe Generalul Petrovicescu, Conducatorul Statului vroia sa arate la Berlin ca e dispus sa ia cele mai energice masuri pentru a restabili linistea si ordinea în România, într-un moment crucial pentru soarta razboiului, când diviziile germane se pregateau sa intervina în Balcani.

8. MANIFESTATIA STUDENTIMII

Cum am scris în capitolul „Asasinarea Maiorului Döring”, Luni dupa masa, am fost la Generalul Hansen, Seful Misiunii Militare Germane, pentru a-i exprima condoleantele noastre pentru pierderea suferita de armata germana. Eram cu sufletul tulburat din cauza nedreptei demiteri a Generalului Petrovicescu. În cursul întrevederii cu Generalul Hansen, nu m-am legat de acest subiect si nici el n-a deschis discutia. Dar din raceala cu care ne-a primit, am tras concluzia ca aproba hotarârea luata de Conducatorul Statului.

Întors acasa, am stat câteva minute pe gânduri. Trebuia sa fac ceva si cât mai repede. Era o chestiune de ore. Gestul brutal al lui Antonescu nu putea ramâne fara replica. Cu certitudine ca dupa destituirea Generalului Petrovicescu, va urma si epurarea aparatului de Stat de toate elementele legionare. Era de neimaginat ca noul Ministru de Interne sa lucreze cu chestori, primari si prefecti legionari. Era un singur plan, dar executat în doi timpi, în doua miscari tactice. Nu poti sa provoci miscarea prin înlaturarea Generalului Petrovicescu, fara sa mergi pâna la ultimele consecinte.

Dar cum sa-i raspund lui Antonescu? Sa-l atac frontal, asa cum a facut Capitanul în 1938, cu Regele Carol, în scrisoarea adresata lui Vaida Voievod, semnând si eu un manifest în care sa-l denunt în fata tarii, ca sperjur, uzurpator al Statului si calcator al ordinii legale, sau sa ma limitez la un avertisment, în care rolul principal sa-l joace studentimea din capitala? Am ales aceasta cale, pentru ca mai pastram o oarecare consideratie pentru Generalul Antonescu, as putea adauga, ma lega de el o anumita afectiune, gândindu-ma la colaborarea noastra anterioara la rolul lui în plecarea din tara a Regelui Carol. În al doilea rând, socoteam ca o iesire a mea directa ar putea avea grave urmari asupra ordinii interne. Noi dispuneam de forte suficiente ca sa ne înfruntam cu Antonescu, dar, odata focul aprins, s-ar fi extins cu usurinta în toata tara. Ma gândeam si la aliatul german, atât de grijuliu sa nu se provoace tulburari pe teatrul romanesc de operatiuni.

Calauzit de aceste gânduri, am ales cea mai blânda si inofensiva reactie la brutala interventie a Generalului Antonescu, care calcase în picioare Actul Constitutional de la 14 Septembrie 1940. Act care purta si semnatura Regelui. O manifestatie de protest a studentimii contra destituirii Generalului Petrovicescu si de denuntare a adevaratilor vinovati de asasinarea Maiorului Döring. În cursul manifestatiei nu va fi atacat Conducatorul Statului, ci doar i se va cere sa restabileasca echilibrul guvernarii, readucându-l în fruntea Ministerului de Interne pe Generalul Petrovicescu si eliminând din guvern si din anturajul sau elemente dubioase, care sunt în slujba oculta a inamicului.

L-am chemat pe Viorel Trifa, Presedintele Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români, pe la orele 5 dupa amiaza, la mine acasa, si i-am cerut sa organizeze chiar în cursul acelei seri o manifestatie studenteasca de solidaritate cu Generalul Petrovicescu. I-am fixat clar obiectivele:

1. Nu va fi atacat Generalul Antonescu’, ci, dimpotriva, numele lui va fi acoperit de urale, ca la toate manifestatiile noastre.

2. Va fi stigmatizat Rioseanu, Subsecretarul de Stat de la Interne, protectorul si complicele asasinului.

3. Când coloanele studentesti vor ajunge în fata Presedintiei Consiliului, se vor împrastia în cea mai perfecta liniste.

4. În cursul noptii, serviciile de ordine ale Miscarii vor veghea sa nu se produca nici cel mai incident în capitala, pentru a nu fi speculate eventualele dezordini contra noastra, falsificând obiectivul primordial al acestei manifestatii.

În graba am redactat un manifest, care trebuia semnat de Trifa si difuzat în cursul manifestatiei, pentru ca publicul Capitalei sa ia act de protestul studentimii contra nedreptatii savârsite Generalului Petrovicescu.

Iata acest manifest:

”Români! Un maior german a fost ucis miseleste din ordinul Angliei printr-un agent al Intelligence Service-ului, pe strazile Capitalei.

Protectorii si aparatorii acestui asasin, un grec de origine, sunt: Eugen Cristescu, seful serviciului secret, fostul om de încredere al lui Armand Calinescu, si Alexandru Rioseanu, omul jidanilor si grecilor.

În loc sa fie îndepartate aceste elemente satanice, a fost silit sa plece din guvern viteazul general si om de caracter, Generalul Petrovicescu, fiindca asa a ordonat Legatia engleza si masoneria.

Îl rugam pe Generalul Antonescu sa faca dreptate pentru români. Cerem înlocuirea tuturor persoanelor masonice iudaizate din guvern.

Cerem guvern legionar.

Vrem pedepsirea vinovatilor asasinarii maiorului german.

Studentimea româna crestina nu poate admite ca soldatii germani sa fie macelariti pe strazile Capitalei de agentii Angliei.

Viorel Trifa Presedintele Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Romani

Recitind mai târziu manifestul redactat de mine si predat lui Trifa, pentru a fi difuzat, am descoperit în el doua alterari de text, doua adaosuri care nu-mi apartin.

De Rioseanu se spune ca este „omul jidanilor si al grecilor”. În textul meu era numai „omul jidanilor”. Nu puteam sa-i pun alaturi si pe greci, pentru ca as fi ofensat natiunea helenica si minoritatea de origine greceasca din România, care n-aveau nimic comun cu asasinul de origine greceasca. Acesta a fost o unealta a unor servicii straine si nimic mai mult. Apoi în miscare aveam multi legionari de origine greceasca, între care eroi si martiri ai Legiunii. As fi savârsit un act de impietate fata de acestia.

Apoi în manifest apare si lozinca:

”Cerem guvern legionar”.

Nici aceasta revendicare nu-mi apartine. Scopul urmarit de mine era sa separ cauza Generalului Antonescu de a unor colaboratori dubiosi ai lui. Daca as fi cerut guvern legionar, as fi facut un pas politic gresit, caci as fi anulat limitele moderatoare ale replicii mele. Nu cred ca este Trifa responsabil de aceste schimbari. Probabil ca, în cursul tiparirii manifestului, cine stie ce zelos ce l-a avut în mâna, a adaugat acele completari, pentru a-i da mai mare rezonanta.

De altminteri, în cursul acestui conflict, au aparut în capitala si provincie o multime de apeluri, proclamatii si îndemnuri de la diferiti legionari, cum a fost si manifestul lui Groza, de care eu sunt total strain. Fiecare a reactionat cum a crezut mai bine în fata agresiunii antonesciene.

Demonstratia studentimii a fost maiestuoasa. Apelul lui Trifa catre studentime a fost urmat de celelalte corpuri legionare din capitala, Razleti, Muncitori, Sectia Feminina, organizatia judeteana din Ilfov si alte grupari mai mici. În cele din urma, manifestatia a luat aspectul unui fluviu uman, îngrosat cu zecile de mii de cetateni ai Capitalei. Coloanele studentesti au pornit din fata Universitatii, au strabatut Calea Victoriei si s-au concentrat în fata Presedintiei Consiliului de Ministri, din Piata Victoriei. Piata era o mare de oameni. Palatul Presedintiei era încercuit. Cei dinauntru se uitau speriati pe ferestre, daca nu se va încerca un asalt contra Presedintiei. Se vedeau soldati cu arma în mâna, pazind intrarile. Dupa discursurile tinute de conducatorii studentimii, dupa cântecele intonate, a aparut Dr. Victor Biris pe treptele Presedintiei, a cerut un moment de liniste, a multumit pentru manifestatie, si a rugat multimile sa se împrastie în liniste. Ca la o comanda, imensa masa de oameni a golit piata, strigând înca odata „Jos Rioseanu”, „Traiasca Generalul Petrovicescu”, „Traiasca Conducatorul Statului”.

Am fost de fata, la finalul manifestatiei din Piata Victoriei, amestecat în multime. De departe am vazut, în fata Presedintiei, silueta lui Victor Biris, i-am auzit glasul lui puternic si melodios, exhortând multimile sa se împrastie în liniste.

S-a spus de catre „binevoitori”, care vor sa justifice masurile ulterioare luate de Generalul Antonescu, ca demonstratia studenteasca din seara de 20 Ianuarie a fost un act de „rebeliune” contra autoritatii Sefului de Stat.

Dar de când o manifestatie contra abuzurilor guvernamentale intra în categoria crimelor contra Statului’? De la 1922, studentimea a facut nenumarate manifestatii pentru a-si sustine revendicarile profesionale sau politice. Unele guverne le-au reprimat, dar nici unui ministru nu i-a trecut prin cap sa le asimileze crimelor de „rebeliune” contra Statului. În acest caz toate libertatile cetatenesti sunt suprimate. În tarile de constitutie democratica, manifestatiile de protest sunt la ordinea zilei. Numai în tarile comuniste ele sunt interzise. De asta data însa, manifestatia studentimii era justificata si prin natura protestului, al carui scop era sa apere ordinea constitutionala existenta contra loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Destituindu-l pe Generalul Petrovicescu, Conducatorul ataca însasi structura legala în vigoare, bazata pe colaborarea cu Miscarea Legionara.

În al doilea rând, manifestatia din 20 Ianuarie nu s-a atins de persoana Sefului Statului. El a fost salutat cu urale de studentime, cerându-i-se numai sa repare raul ce l-a savârsit prin îndepartarea Generalului Petrovicescu. În loc sa se ataseze de tineret si sa asculte glasul poporului, Generalul Antonescu a preferat sa ramâna prizonierul elementelor dubioase care-l înconjurau.

Manifestatia s-a desfasurat în perfecta ordine, fara cea mai mica urma de violenta. Ordinea interna n-a suferit nici cea mai mica alterare. Unde este atunci „rebeliunea”?

În sfârsit, cercurile evreiesti s-au pretat la fabuloase interpretari pâna astazi, sustinând ca demonstratia din seara de 20 Ianuarie a fost prilejul „pogromurilor” savârsite mai târziu contra populatiei evreiesti. De unde trag aceasta concluzie? Manifestul semnat de Trifa nu cuprinde nici un rând de atâtare contra evreilor. Când se spune ca Rioseanu este „omul evreilor”, asta e o declaratie banala si este des întâlnita în discursurile oamenilor politici. Despre câte personalitati din România nu s-a spus ca sunt în slujba evreilor si despre câti straini din lumea întreaga nu s-a afirmat acelasi 1ucru? Atunci orice dezvaluire a unor legaturi nepermise între guvernanti si cercurile evreiesti ar echivala cu o incitare la omor contra evreilor. Teza este absurda. Au fost omorâti evrei în cursul tulburarilor provocate de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, dar mult mai târziu si din alte motive.

Dupa sfârsitul manifestatiei studentesti, m-am întors acasa doar pentru a-mi lua ramas bun de la sotie si prietenii care locuiau cu mine, Borobaru, Ponta, Stoicanescu.

Dupa ce am parasit Presedintia, domiciliul meu oficial, am parasit si domiciliul meu particular. Nu ma mai simteam sigur nici acasa. Era suficient ca Antonescu sa trimita o patrula militara si sa ma ridice. Eu am fost pazit tot timpul mandatului meu de doi legionari din „Garzile Încazarmate”, în timp ce Palatul Presedintiei, unde se afla Antonescu gemea de soldati. Am plecat în necunoscut... cum am plecat de atâtea ori, gonit de uzurpatorii puterii. În curând toata tara va cunoaste un nou val de teroare, care nu se va deosebi cu nimic de ispravile sângeroase ale Regelui Carol.

9. A DOUA FAZA A LOVITURII DE STAT. ÎNLOCUIREA PREFECTILOR SI CHESTORILOR LEGIONARI

Dupa destituirea Generalului Petrovicescu, a doua zi, Marti, 21 Ianuarie, a venit rândul Prefectilor si Chestorilor legionari din toata tara sa fie înlocuiti. Era a doua faza a planului de „restaurare a ordinii în Stat”, conceput si executat chiar de Conducatorul Statului, Generalul Antonescu.

În capitala, ordinea publica era asigurata de Prefectura Politiei Capitalei si de Directiunea Generala a Sigurantei si Politiilor. Acesteia din urma îi erau subordonate, în afara de comisariatele din capitala, toate chesturile, sub Generalul Petrovicescu, de legionarii Alexandru Ghica, la Siguranta si de Radu Mironovici la Prefectura de Politie.

În dimineata de 21 Ianuarie, Antonescu a dispus înlocuirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari si concomitent au fost înlaturati din functiile lor Alexandru Ghica si Radu Mironovici. Operatia întreprinsa de Antonescu era generala, având ca scop final epurarea aparatului de Stat de personalul legionar, aflat pâna atunci în functiune.

Acum, trebuie observat un fapt esential: noile numiri nu s-au facut în conformitate cu dispozitiile legale. Noii sefi ai acestor instituitii nu dispuneau, cum s-ar zice, de acte în regula, pentru a-si exercita functiunea lor. Antonescu daduse un ordin general, ca armata sa ocupe toate institutiile publice, punând în fruntea lor ofiteri sa le conduca. Ca urmare, ofiterii se prezentau la institutiile respective pentru a le lua în primire, pe baza unui ordin dat de Comandamentul Militar local. Cu acest procedeu, normativul legal al numirilor în înaltele functii ale Statului a fost ignorat. În mod normal, pentru a fi cineva numit Prefect de Judet, trebuia sa se întocmeasca un Decret, semnat de Conducatorul Statului. Acest Decret trebuia publicat în Monitorul Oficial. Abia dupa îndeplinirea acestor formalitati, titularul lui se putea prezenta pentru a-si lua postul în primire. Ori, ofiterii care se prezentau la diferitele organe subalterne ale Ministerului de Interne pentru a le lua în primire, nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forta de care dispuneau: veneau însotiti de un pluton, de o companie sau chiar de un regiment, dupa necesitatile locului si momentului. Pretentia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe amenintarea ca vor trage, în caz de nesupunere.

Caracteristicile loviturii de Stat erau mai evidente acum, când efectele ei s-au generalizat în toata tara. Ofiteri de diferite grade se prezentau în institutiile detinute pâna atunci de legionari si pretindeau cladirile (prefecturi, chesturi etc.), pe baza ordinelor primite de la superiorii lor. Ei ignorau faptul sau refuzau sa recunoasca ca legionarii pâna în acel moment în functiune îsi exercitau mandatul lor pe baza unui Decret publicat în Monitorul Oficial, fiind investiti cu toate puterile Starului, în vreme ce ei faceau figura de uzurpatori, nedispunând de o acoperire legala, de un act prevazut cu sigiliul Statului, ci doar de un ordin venit de la garnizoana locala. Ei savârseau o flagranta violare a legilor fundamentale ale Statului, în timp ce antecesorii lor, legionarii, erau aparati de aceste legi.

Pentru a înlesni armata sa ocupe institutiile publice fara rezistenta din partea posesorilor lor legitimi, Generalul Antonescu a recurs la un viclesug. Prin Ministerul Coordonarii, a trimis tuturor Prefectilor de judet ordinul de a se prezenta la Bucuresti, chiar în ziua destinata înlocuirii lor, la 21 Ianuarie, în vederea unor „importante consfatuiri economice”. Un ordin asemanator s-a trimis mai târziu de Rioseanu chestorilor de politie, convocându-i sa se prezinte tot în aceeasi zi la Inspectoratele Regionale de Politie, în vederea unor „consfatuiri informative”.

Ce urmarea Antonescu? Ca în momentul în care armata se va prezenta pentru a ocupa chesturile, prefecturile si alte institutii publice, posesorii lor legitimi si fie absenti din localitate. Când s-ar fi întors, ar fi fost pusi în fata unor fapte împlinite. Au fost înlocuiti cu militari. Cum puteau sa se împotriveasca acestei uzurpari, când ei, posesorii legali, ai acestor institutii, se gaseau la sute de kilometri distanta de sediul puterii lor?

Nici eu si nici vreun ministru legionar n-am fost înstiintati de existenta acestor ordine. Au fost strict confidentiale. Convocarea Prefectilor si a Chestorilor s-a facut înainte de demiterea lui Petrovicescu, pentru a nu trezi banuieli, între 17-19 Ianuarie, încât destinatarilor ordinul li s-a parut o dispozitie normala si i-au dat curs fara nici o rezerva.

Despre siretlicul folosit de Antonescu cu aceste convocari, ne-a ramas marturia scrisa a lui Nicu Iancu, care pe vremea aceea functiona ca chestor al orasului Sibiu. El si-a publicat amintirile în cartea lui Sub Steagul lui Codreanu. Iata ce citim la pagina 136-137:

”Cu câteva zile înainte de data la care urma sa se produca lovitura de Stat a Generalului Antonescu, Prefectul Judetului, Dr. Ion Fleseriu, a fost chemat la Bucuresti, pentru a lua parte la o conferinta a prefectilor. Acelasi truc a fost folosit fata de mine, care îndeplineam functia de Chestor al Politiei: am primit ordin telegrafic de a ma prezenta la Inspectoratul Regional din Alba Iulia, la o reuniune informativa si de „consfatuire”. La fel s-a procedat în întreaga tara.

Tinând seama ca toti prefectii si chestorii erau legionari, nu e greu de ghicit rostul acestor provocari, facute din ordinul Conducatorul Statului. În ziua loviturii, toate prefecturile de judet si politiile din tara, în lipsa titularilor, urmau sa fie ocupate de armata, iar acestia înlocuiti cu ofiteri.

Exact asa s-au petrecut lucrurile, iar faptele expuse mai sus sunt, la rândul lor, dovada cum nu se poate mai clar ca lovitura de Stat a lui Antonescu – aruncata în cârca legionarilor sub denumirea de „rebeliune” – a fost dinainte planuita si organizata.

Prefectii legionari habar n-aveau ce se pune la cale, ce rosturi ascundea în realitate convocarea lor la Bucuresti. La rândul lor, chestorii si sefii de politie stiau, înca de prin luna Noiembrie, ca Generalul cauta „a scapa” de legionari, pentru a ramâne singur si absolut stapân pe frânele tarii. Totusi nu cred sa fi banuit ca invitatia ce-o primisera în 19 Ianuarie, de a se prezenta la inspectoratele regionale respective, ar sta în legatura directa si imediata cu lovitura ce-o pregatea Generalului Antonescu regimului national-legionar.

(…)

Aceste banuieli si presimtiri mi s-au întarit în momentul în care, în doua zile dupa convocarea prefectilor la Bucuresti, o convocare identica, adresata de asta data sefilor de politie, a venit sa determine absenta acestora pe timp de 48 de ore de la institutiile pe care le conduceau”.

10. PLANUL SI REALITATEA

Generalul Antonescu, ca ofiter de Stat-Major si bun strateg cum se pretindea, luase toate masurile ca lovitura de Stat contra regimului legionar sa se desfasoare în conditii optime si sa se încheie cu o victorie deplina. Îsi faurise un plan amanuntit, care, trebuie sa recunoastem, era excelent întocmit.

I. Nu s-a avântat în aceasta întreprindere antilegionara înainte de a primi consimtamântul lui Hitler, în audienta din 14 Ianuarie, ca sa restabileasca „ordinea interna” din România, neamenintata de nimeni altul decât de el însusi.

II. Dupa întoarcerea de la Obersalzburg, nu si-a trâmbitat îndata succesul obtinut, ci, dimpotriva, a creat impresia ca guvernarea va continua sa se desfasoare în aceleasi conditii. În acest scop a facut un gest care ne-a surprins si ne-a întarit convingerea în buna lui dispozitie fata de Miscare: printr-o decizie, a marit sfera împuternicirilor si atributiilor Dr. Victor Biris, Secretar General al Ministerului de Interne si legionar notoriu. Actul lui de bunavointa servea, în realitate, pentru a-i induce în eroare pe proprii sai colaboratori, adica pe noi, camuflându-si intentiile agresive.

III. A dat dispozitii ca pentru ziua „H”, prefectii de judet si chestorii de politie legionari sa lipseasca din localitatile lor – rostul faimoaselor convocari la Bucuresti si alte centre – pentru ca armata sa se bucure de avantajul surprinderii, în momentul când va executa ordinul de a ocupa prefecturile si chesturile. În absenta titularilor legitimi, va fi mai usor sa puna mâna pe ele.

IV. A evitat calea legala pentru noile numiri de ofiteri în locul legionarilor, care ocupau pâna atunci prefecturile si chesturile. Nu s-au întocmit decrete si decizii de numire si în Monitorul Oficial n-a aparut nimic. Daca s-ar fi îndeplinit aceste formalitati, i-ar fi pus în garda pe legionari, îndemnându-i la rezistenta.

V. A fost complice, prin Rioseanu, la organizarea atentatului contra Mariorului Döring de catre serviciile aliate. Uciderea ofiterului german îi procura motivul major ca sa-l îndeparteze din functie pe Generalul Petrovicescu. A fost facut responsabil de acest asasinat omul cel mai putin vinovat în aceasta afacere tenebroasa.

VI. A oferit nemtilor ca atentatul se datoreaza reorganizarii statului din cauza „anarhiei legionare”, pentru a justifica destituirea lui Petrovicescu. Forurile germane, cu o remarcabila stupiditate, au acceptat teza lui Antonescu si i-au aprobat masura acestuia de a-l demite pe Petrovicescu. Examinând acest plan sub toate aspectele lui, rezulta ca Generalul Antonescu trecuse la actiune sub cele mai favorabile auspicii. Nimic nu parea sa împiedice executarea loviturii de Stat în conditii optime si cu certitudinea unui final victorios.

Nu era la prima încercare de acest gen. Avea experienta loviturii de Stat. Antonescu, în calitate de Ministru al Armatei, a fost principalul executor al loviturii de Stat a Regelui Carol II, din 10/11 Februarie 1938, când a fost suprimata Constituitia în vigoare si s-a instaurat dictatura regala. Masurile luate de el atunci nu dadusera gres. Nimeni n-a îndraznit sa se ridice contra proclamatiei Regelui, care instaurase propria lui dictatura. Când Corneliu Codreanu si Iuliu Maniu au cazut de acord sa faca o manifestatie de protest contra actului de forta al Regelui, care suprimase Constitutia în vigoare, Generalul Antonescu le-a trimis vorba sa nu încerce sa faca ceva „caci armata va trage”. Si într-adevar nu s-a miscat nici frunza în tara.

Generalul Antonescu având în minte doar modelul acestei lovituri îsi zicea ca, si de asta data, cu oarecare ajustari, operatia se va desfasura dupa acelasi calapod: armata va intra în institutiile publice, ofiterii îsi vor lua locul la pupitrul de comanda, devenind prefecti sau chestori si când se vor trezi legionarii va fi prea târziu. Vor ramâne la usa ca niste simpli particulari. Având în buzunar si aprobarea lui Hitler, nimeni au va cuteza sa se împotriveasca „ucazurilor” lui.

Cine a întreprins actiuni militare, politice, revolutionare, stie ca nici cea mai buna pregatire nu poate garanta succesul lor. În desfasurarea unei actiuni colective, intervin necunoscutele, neprevazutele, imponderabile umane, care pot altera mersul evenimentelor, deviindu-le de la cursul dorit de planificatorul lor. Adeseori, rezultatele pot fi diametral opuse. În loc de succes, sa ajungi la o situatie nedecisa sau chiar la o înfrângere.

Asa a platit si Generalul Antonescu cu planul de a disloca din Stat Miscarea Legionara „manu militari”. Impecabil pus la punct, s-a împotmolit de la primul asalt în vârtejul tulburarilor ce le-a provocat în toata tara. Lovitura de Stat n-a reusit si trufasul general a fost azvârlit în defensiva. Fara ajutorul lui Hitler, ar fi trebuit sa capituleze. De la prima ciocnire cu realitatile, planul n-a mai functionat dupa dorinta lui Antonescu, izbindu-se de acele „imprevizibile” si „imponderabile”. Ordinele lui nu se mai executau si evenimentele s-au desfasurat peste capul lui, cu o logica proprie si cu o impetuozitate nebanuita. Atât în capitala cât si în provincie s-au constituit puternice grupuri de rezistenta contra loviturii Generalului si pentru apararea legitimitatii Statului National-Legionar.

Se pune o întrebare fundamentala. Cine a luat comanda fortelor contrare, opunându-se lui Antonescu? Cine a organizat rezistenta? Cine a mobilizat masele populare, blocând cu uriasa lor participare ordinele venite de la Presedintie si transmise unitatilor militare?

Multi autori, si în special cei ce sustin versiunea „rebeliunii legionare”, mereu pomenesc numele meu, ca si cum eu, din „ascunzisurile” mele, dirijam rebeliunea în toata tara. Nimic mai fals si mai îndepartat de realitate. Paradoxul acestor zile memorabile este ca nici eu n-am fost în centrul evenimentelor. Desi mi s-a atribuit de acuzatorii antonescieni si postantonescieni fel de fel de initiative, realitatea este ca n-am dat nici un ordin, n-am organizat centre de rezistenta si n-am ordonat actiunile legionare întreprinse de organizatiile noastre locale. Ultimul meu act, în calitate de Comandant al Miscarii legionare, a fost sa-i cer lui Trifa sa organizeze o manifestatie de protest contra destituirii Generalului Petrovicescu. Tot ce s-a petrecut de aici înainte a scapat de sub controlul meu; am plecat de acasa, caci nu-i puteam oferi lui Antonescu satisfactia sa ma ia ostatic, si, în zilele acestea, 21-23 Ianuarie, am vagabondat din casa în casa, din familie în familie, în capitala, punându-ma la adapost. Singurul avantaj ce l-am oferit legionarilor în aceste zile de tensiune a fost ca ma stiau liber, crezând ca ma aflu undeva la vreun post de comanda în transee, alaturi de alti camarazi. În realitate, n-am exercitat comanda Legiunii, ca la 3 Septembrie 1940 sau în alte împrejurari. Mai mult decât atât. Când mi-au sosit primele vesti, incoerente si fragmentare, nu-mi venea sa cred. De unde au rasarit acesti viteji fara numar care sa se înfrunte cu forta militara a Statului?

Cine este autorul real al acestei rezistente fara precedent în istoria României? Nimeni altul decât poporul. Lupta s-a dat între tara si Uzurpator. Sute de mii de români, milioane de români, s-au ridicat ca sa apere asezamântul constitutional al Statului National-Legionar. N-a existat o „rebeliune legionara”. A existat o lovitura de Stat a Generalului Antonescu. Aceasta lovitura s-a împotmolit în masiva împotrivire a unui popor întreg. Adevaratul protagonist a fost poporul.

N-a existat o rezistenta organizata de mine, un ordin un ordin sau chemare la lupta. Nu poate nimeni sa dovedeasca, prin vreun act oarecare, ca am razvratit poporul. Poporul s-a razvratit de la sine, presimtind ca lovitura lui Antonescu va aduce nenorociri mari pentru tara, cum s-a si întâmplat. Caci de aici pleaca tot raul care s-a abatut asupra neamului nostru de atunci si pâna astazi.

Planul lui Antonescu, de a înlantui din nou natiunea, a fost pulverizat de spontaneitatea si amploarea reactiei populare.

11. CINE A OCUPAT INSTITUTIILE PUBLICE? AGRESORUL SI VICTIMELE

O alta afirmatie falsa, pe care o vânturau calomniatorii de profesie ai Miscarii Legionare, este ca interventia militara a Generalului Antonescu era necesara, pentru ca legionarii începusera sa ocupe cladirile publice: prefecturi, chesturi, primarii etc.

Afirmatia nu numai ca era falsa, dar e de-o prostie fenomenala. Nimic mai usor de combatut. Legionarii nu puteau ocupa aceste institutii pentru simplul motiv ca se gaseau în posesia lor legala si legitima. Cum sa iei cu asalt ceea ce îti apartine, nu prin dreptul primului ocupant, ci prin dreptul pe care ti-l confera legea? Prefectii, chestorii, primarii si alti înalti functionari ai Ministerului de Interne se gaseau în fruntea acestor institutii în virtutea decretelor semnate de Conducatorul Statului sau prin decizii ministeriale. E absurd si ridicol sa presupui ca acesti înalti demnitari ai Statului, ca niste perturbati mintal, cuprinsi de un fel de amok, s-ar fi dedat la exercitii de ocupare a propriilor lor institutii, pe care le conduceau de mai bine de patru luni.

Si atunci, excluzând ca imposibila aceasta versiune, probabil ca lucrurile s-au petrecut altfel. Agresorii trebuie cautati în alta parte. „Rebelii” nu sunt altii decât unitatile militare, trimise, din ordinul lui Antonescu, sa ocupe institutiile publice, aflate în stapânirea reprezentantilor legitimi ai Statului. Aceste unitati militare n-aveau ce cauta în aceste institutii publice cerând predarea lor. Nu era de competenta lor sa conduca prefecturile, primariile sau chesturile. Rostul lor era în cazarma, unde sub conducerea ofiterilor lor, sa se pregateasca pentru apararea patriei de dusmanii din afara. Tara nu-i platea si nu le-a pus armele în mâini ca sa tulbure ordinea interna, deposedându-i pe functionarii Statului, legal instalati, la conducerea acestor institutii. Militarii, care se prezentau cu escorta sa ia în primire chesturile, prefecturile, primariile etc., erau rebelii, erau uzurpatorii puterii în Stat, erau agresorii, iar victimele interventiei lor neloiale, nedrepte si anticonstitutionale, erau legionarii, care aparau aceste institutii si refuzau sa se supuna somatiei lor. Functionarii legionari se gaseau în stare de legitima aparare ca sa organizeze rezistenta contra acestor intrusi.

Îmi îngadui sa reproduc din nou din cartea de amintiri a lui Nicu Iancu, Sub Steagul lui Codreanu, convorbirea avuta de acesta cu un ofiter care se prezentase pentru a lua în primire Chestura de la Sibiu, pe baza unui ordin de la Comandamentul Militar local. Scena ilustreaza cum nu se poate mai bine conflictul dintre legalitatea pozitiei legionare, aparate de Nicu Iancu, si actul de forta pe care-l executau militarii, din ordinul lui Antonescu.

”Scurt dupa ce ajunsesem la Chestura, a aparut în fata portii acesteia un ofiter în grad de maior, acompaniat de o escorta militara, cerând sa fie lasat sa intre în localul politiei. I s-a comunicat ca poate intra, însa fara escorta. De asemenea i s-au dat asigurari ca, dupa ce se va achita de misiunea ce-o avea, va putea parasi chestura în orice clipa va dori, fara nici un fel de împiedicare.

Dupa câteva minute mi s-a comunicat ca maiorul – comandantul unui regiment de artilerie din localitate – s-ar fi hotarât sa intre singur. Semnificativ a fost faptul ca dupa ce i-am garantat cu cuvântul meu de onoare cele ce i-au fost comunicate la poarta chesturii de catre un comisar de politie si de însusi seful garnizoanei legionare, mi-a solicitat „cuvântul de legionar” (!), pe care, bineînteles, i l-am dat.

Cu putin timp în urma a fost condus în cabinetul meu, situat la primul etaj, unde l-am primit cu toata atentia. De la primele cuvinte schimbate cu maiorul Gheorghe Dorin, mi-am dar seama ca am de-a face cu un om cult si de fina educatie. Desi, în situatia data, ne gaseam fata în fata ca adversari, conversatia ce-a urmat, a fost dusa într-un limbaj foarte ponderat si într-un ton aproape curtenitor. Un comisar ce intrase, la un moment dat, pentru a ne prezenta niste hârtii spre semnare, a povestit afara, spre mirarea tuturor, ca „d-l chestor discuta cu d-l maior ca si cum ar fi doi prieteni vechi” (de altfel în cursul acestei întrevederi s-au servit cafelute turcesti).

În executarea misiunii primite de la superiorii sai, ofiterul mi-a înmânat apoi o hârtie ce continea doar câteva rânduri batute la masina, semnata de însusi Generalul Leventi, Comandantul Corpului de Armata din localitate. Textul acestei hârtii era aproximativ urmatorul:

”D-l Maior Gheorghe Dorin este delegat de noi cu conducerea Chesturii Politiei Sibiu... Veti face imediat predarea...” etc.

Desigur, ca functionar public, numit si întarit în functiune de guvernul prezidat de însusi Generalul Antonescu, am refuzat sa dau urmare acestei invitatii (sau mai exact somatii) redactata si semnata de un comandant militar, lipsit în acest caz de orice calitate legala.

(…)

Iata ce i-am raspuns – cu aproximatie – Maiorului Dorin, în timp ce-i restituiam ordinul scris, prin care mi se cerea predarea chesturii:

„Numirea mea în fruntea institutiei ce o conduc nu mi-a fost retrasa pâna în clipa de fata, sub nici una din formele prevazute. Din partea Ministerului de Interne – va dau cuvântul, domnule maior – n-am primit nici un fel de ordin: nu am nici o cunostinta sa fi fost destituit sau macar suspendat din serviciu. Ma gasesc deci în exercitiul legal al functiei în care ani fost numit, iar datoria mea este de a apara în acest oras ordinea legala împotriva oricaror încercari de tulburare sau rasturnare a ei, din orice parte ar veni... tinând seama ca nu ne aflam nici sub stare asediu, refuz categoric de a lua în considerare un ordin venit de la o persoana sau autoritate lipsita de competenta...”

Maiorul a recunoscut ca situatia ce s-a creat este într-adevar cum nu se poate mai confuza, ca el nu întelege nimic din ceea ce se petrece; în ce-l priveste, el executa doar un ordin.

Discutia a continuat apoi pe un ton mai familiar, iar la sfârsit am adaugat zâmbind:

Ce-ati zice D-voastra, domnule maior, care sunteti Comandantul regimentului 36 Obuziere, daca într-o buna zi m-as prezenta la D-voastra cu o hârtie semnata de... hai sa zicem, de Înalt Prea Sfintia sa Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului, cerând sa-mi predati comanda regimentului...? Mi-ati preda-o?

Refuzul meu de a ma supune unui ordin emanând de la un comandament militar era perfect legal. Ilegalitatea si abuzul de putere s-a dovedit a fi din partea celor ce pornisera a mâna pe frânele tarii, întrebuintând în acest scop siretlicul si forta bruta” (pp. 140-l42).

12. ATITUDINEA ARMATEI

Cea mai mare deceptie a suferit-o Generalul Antonescu din partea armatei. De unde credea el credea ca ’ în doi timpi si trei miscari”, ca pe vremea lui Carol, armata va executa ordinul ce i-a fost transmis, de a ocupa institutiile publice, stirile ce i-au venit în ziua marelui asalt, 21 Ianuarie 1941, nu erau deloc îmbucuratoare.

În unele parti, armata a fost de la început ostila ordinelor Conducatorului si a facut cauza comuna cu legionarii, ca aparatori ai ordinii si legalitatii; în alte puncte ale tarii, dupa primele încercari neizbutite de a ocupa institutiile, s-a retras în cazarmi, adoptând o atitudine de expectativa în fata rezistentei legionare; în sfârsit au fost si locuri unde armata a pus stapânire cu usurinta pe prefecturi si chesturi, fie profitând de elementul-surpriza fie dupa ce soldatii au facut uz de arma, ucigând lume nevinovata. Situatia generala a interventiei militare ordonata de Antonescu era, în seara de 21 Ianuarie, de nesiguranta, confuzie si asteptare.

Ca sa întelegem comportamentul sovaielnic al Armatei, trebuie sa cunoastem în prealabil curentele de opinie care o strabateau, în ajunul loviturii de Stat a Generalului Antonescu. În linii mari, la nivelul comandamentului superior armata era împartita în trei grupe:

1. O parte din sefii supremi erau neconditionat la dispozitia Generalului Antonescu, ca de pilda Pantazi, Steflea si altii.

2. A doua parte apartinea vechilor cadre carliste, demoralizate si timorate.

3. A treia parte, fatis sau în forul lor interior, manifestau simpatii pentru Miscare.

În relatiile cu Armata, Miscarea dispunea si de alte avantaje, de care era lipsit Antonescu:

A. Trupa, masa soldatilor, era formata din legionari sau simpatizanti ai miscarii, în proportie covârsitoare.

B. Tinerii ofiteri, locotenentii si sublocotenentii, erau în numar impunator afiliati spiritual Miscarii Legionare.

C. Elita liceelor militare si a scolilor militare de toate armele era încadrata în Fratiile de Cruce.

Aceasta întrepatrundere legionaro-militara a paralizat în multe regiuni ale tarii interventia militara ordonata de Antonescu contra Statului National-Legionar.

Atitudinea Armatei în aceste zile tulburi a fost influentata si de necunoscuta regala. Actul Constitutional de la l4 Septembrie 1940, care consacra existenta Statului National-Legionar, purta si semnatura Regelui Mihai. Ce va face Regele când va afla de lovitura de stat a Generalului Antonescu? În favoarea cui va înclina balanta? Se va asocia cu Antonescu în actiunea lui distructiva sau va cauta sa mijloceasca o solutie de aplanare a conflictului? În definitiv Regele era Seful Armatei si un mesaj al lui ar putea avea un larg ecou în Comandamentul Militar si în special între tinerii ofiteri.

Dar mai era si o alta necunoscuta, de importanta si mai mare, care i-a determinat pe multi comandanti la prudenta. Ce va face armata germana din România? Ce atitudine va adopta în conflictul dintre Miscare si militari? Oare nu-i miscarea legionara atasata ideologic national-socialismului si se bucura sefii ei de o larga audienta pe lânga Hitler si guvernul Reichului? E greu de imaginat ca Hitler va abandona Miscarea ca sa fie decimata de Antonescu. Pe atunci nimeni nu stia ca Antonescu obtinuse în prealabil consimtamântul lui Hitler de a „restabili ordinea în România”, înainte de a da lovitura de Stat. Pâna când n-a sosit ultimatumul lui Hitler, nici armata româna si nici armata germana nu banuia ce decizie a luat guvernul german. Dovada, manifestatiile de fraternizare între legionari si armata germana, care se tineau lant pe tot cuprinsul tarii.

În seara de 21 Ianuarie, rezultatele obtinute de General pe planul actiunii militare contra legionarilor nu erau doar nesatisfacatoare, dar de rau augur pentru succesul întreprinderii lui. Trei corpuri de armata n-au raspuns ordinului lui de a deschide focul contra „rebelilor”.

Comandantul Corpului IV din Iasi, Generalul Coroama, nu numai ca n-a trimis armata sa ocupe institutiile publice, ci a fraternizat cu Miscarea. I-a chemat la sine pe sefii legionari si a cazut de acord cu ei ca sa mentina împreuna ordinea în tara, în perfecta armonie. Cum Iasiul era oras de frontiera cu Uniunea Sovietica, era în interesul tarii sa se evite orice incidente.

Când Generalul Antonescu a telefonat la Iasi, întrebându-l pe Coroama care e situatia locala, sa înnebuneasca si nu altceva. Generalul Coroama i-a raspuns ca grupe de soldati si de legionari patruleaza în comun prin oras si nu s-a semnalat nici cel mai mic incident. Nici populatia evreiasca n-a suferit nimic. Cum autoritatea Generalului Coroama cuprindea întreaga Moldova, în toata regiunea domnea cea mai perfecta liniste.

La Brasov, Generalul Corneliu Dragalina, Comandantul Corpului de Armata VI a urmat o conduita asemanatoare. A refuzat sa execute ordinele lui Antonescu de a trimite armata sa-i scoata pe legionari din institutiile publice, pe care acestia le detineau în mod legal. A luat contact cu sefii legionari si a convenit ca sa se respecte reciproc si sa vegheze în comun la mentinerea ordinii. Alta lovitura de maciuca în capul lui Antonescu. Buna armonie între Armata si Legiune era tot ce ura mai mult Generalul în acele momente.

Doua Corpuri de Armata fusesera scoase din functiune, neîndeplinind sângeroasa misiune ce le-o încredintase Antonescu.

La Sibiu, sediul Corpului VII Armata, s-a petrecut o timida încercare din partea comandantului local de a lua în stapânire Chestura si Prefectura de Politie, conform ordinelor primite. Generalul Leventi, Comandantul Corpului, a trimis ofiteri, cu ordine semnate de el, ca sa ia în primire institutiile publice, aflate în posesia legionarilor. Scena confruntarii dintre ofiterii delegati de General si sefii legionari locali a fost magistral descrisa de Nicu Iancu, în cartea lui de amintiri. Sefii legionari au refuzat sa predea institutiile, motivând, si pe buna dreptate, ca ordinele primite contravin legilor în vigoare.

Generalul Leventi, în fata rezultatului negativ al demersului sau, n-a fortat nota. A luat act de refuzul legionarilor de a preda Prefectura si Chestura si a consemnat trupa în cazarmi. Nici al treilea Corp de Armata, care avea ca raza de actiune Ardealul de Vest si cu Banatul, nu raspundea la ordinele lui Antonescu.

În Dobrogea comanda Generalul Avramescu. La Tulcea, la Constanta, Avramescu a trimis unitati militare ca sa ia în stapânire institutiile publice, cu succes partial. La Tulcea, armata a ocupat prin surprindere Prefectura, profitând de lipsa Prefectului Mitica Predescu, convocat la Bucuresti, dar legionarii, prinzând de veste, s-au baricadat la Chestura, unde au ramas pâna ce a venit ordinul meu de evacuare. La Constanta, institutiile publice au ramas pâna în ultima clipa în mâinile legionarilor.

Generalul Avramescu, un om ales si nobil, nici el n-a vrut sa verse sânge nevinovat, dând curs „ad-litteram” ordinelor scelerate ale lui Antonescu. A luat el anumite masuri militare, dar nu i-a atacat pe legionari, continuând sa pastreze cu ei o linie de dialog si buna întelegere, vrând sa-i convinga sa cedeze de buna voie. O alta înfrângere pentru Antonescu. Situatia a ramas stationara pâna ce a venit ordinul meu de evacuare a institutiilor publice.

În Moldova de Sud, la Tecuci, unde fusese mutat la Comandamentul Corpului III Armata, care înainte fusese la Chisinau, Generalul Atanasiu, seful acestui Corp, a luat o atitudine identica, binevoitoare fata de Miscare.

Ca urmare, subalternul lui, Generalul Popescu, care comanda Divizia de la Galati, s-a înteles din primul moment cu autoritatile legionare ca sa pastreze în comun ordinea. Iata marturia lui Gheorghe Costea, care a trait aceste zile la Galati.

”Ordinul dat de generalul Antonescu, ca armata sa ocupe cladirile publice, n-a avut nici o urmare la Galati. Ofiteri desemnati sa ia în primire institutiile publice nu s-au prezentat si nici nu s-a recurs la forta. Primaria, Prefectura, Chestura, si-au continuat serviciul normal. Nu a fost nevoie sa ne baricadam în ele, pentru a le apara contra unei actiuni militare, deoarece armata nu a intervenit”.

Autoritatile legionare s-au prezentat Generalului Popescu, pentru a ajunge cu el la o întelegere. Pentru a-si arata buna lui credinta, Generalul Popescu a venit cu urmatoarea propunere pentru mentinerea ordinii:

”Dat fiind ca suntem oras de granita, ca nu cumva sa profite rusii de dezordine si sa ne atace, pâna ce se vor limpezi lucrurile la Bucuresti, sa constituim echipe comune, formate din legionari si soldati, care sa mentina ordinea în oras.

Propunerea era excelenta, caci fiecare ramânea pe pozitia lui. Generalul Popescu nu ne cerea sa parasim institutiile publice în care activam. Am fost de acord cu el si am pus imediat ideea în aplicare. Din acel moment patrule mixte, formate din soldati, condusi de ofiteri si legionari, patrulau prin oras, spre satisfactia generala a întregii populatii”. (Marturii despre Legiune, pp. 63-64).

Mai dramatica, am putea zice chiar disperata, se prezenta situatia militara a lui Antonescu în capitala. Provinciile erau departe si nu toate stirile ajungeau la auzul populatiei. Dar în capitala, oricine putea sa constate „de visu” esecul loviturii de Stat a lui Antonescu.

Bucurestiul era sediul Corpului II Armata si dispunea de puternice contingente militare. Nu e nici o îndoiala ca daca regimentele din capitala s-ar fi napustit asupra institutiilor publice ocupate de legionari, le-ar fi ocupat cu usurinta. Disproportia nu era la numar, ci la puterea de foc. De ce n-a facut Antonescu uz de aceasta impunatoare forta militara? Pentru acelasi motiv pe care l-am spus mai înainte. Nu era sigur de reactia unitatilor din capitala, nici la nivelul Comandamentului si nici al trupelor. Îi era teama sa nu se produca acte de fraternizare, ca la Iasi, Timisoara, Brasov si alte localitati. Si atunci a preferat sa consemneze regimentele în cazarmi, ca o rezerva potentiala, pâna când se va limpezi situatia cu ajutorul lui Hitler.

Înfrângerea lui Antonescu pe plan militar la Bucuresti se vedea cu claritate din situatia penibila In care a ajuns. Se refugiase în Palatul Presedintiei, unde se baricadase ca într-o cetate, iar dincolo de Piata Victoriei, capitala era totalmente în mâna legionarilor. Generalul Antonescu era prizonier în Palatul Presedintiei. La o suta de metri de Palat, masele legionare controlau intrarile si iesirile spre oras. În acest perimetru a ramas Antonescu blocat, pâna ce a venit ultimatumul lui Hitler.

Neavând încredere în trupele din capitala, Antonescu a început sa-si aduca trupe credincioase din provincie, în special din regiunea Pitesti. Miscarea aceasta de trupe a fost terminata în ziua de 24 Ianuarie 1941, când si asa rezistenta legionara luase sfârsit, în urma ultimatumului lui Hitler si ordinului meu.

13. CONTRAATACUL

Elementul-surpriza, pe care conta Antonescu ca sa ocupe în cea mai mare graba institutiile publice, pentru a evita o reactie legionara, n-a avut efectul dorit. Doar în anumite judete, unde Miscarea nu dispunea de organizatii puternice, ocuparea institutiilor „manu militari” s-a realizat fara împotrivire.

Acolo însa unde Legiunea era tare, absenta prefectilor, convocati fraudulos în capitala, în vederea unor consfatuiri „economice”, a fost substituita de alte organe conducatoare sau de sefii de judet. Asa de pilda, la Sibiu, Prefectul Judetului, Dr. Ion Fleseriu, fiind plecat la Bucuresti, conducerea rezistentei contra loviturii de Stat a preluat-o Chestorul Nicu Iancu, sprijinit de întreaga organizatie judeteana. Ca urmare a acestor reactii neprevazute în planul de operatii al Generalului Antonescu, chiar daca anumite pozitii detinute de legionari în Stat s-au pierdut în primul moment de buimaceala, au fost repede recucerite prin energica interventie a sefilor legionarilor locali.

La Timisoara, Comandamentul Diviziei a trimis o companie de soldati ca sa ocupe Prefectura Judetului. Compania s-a desfasurat în fata Prefecturii, în asteptarea ordinului sa patrunda în cladirea ce se afla în posesia legionarilor. Dar în acelasi timp se adunasera în fata Prefecturii mase mari de tineret, muncitori si tarani, veniti din satele dimprejur. Comanda lor o avea Ica Tanase. Acesta a îndemnat masele de tarani sa se apropie de linia soldatilor si sa-i încercuiasca. Cea mai mare parte a soldatilor erau legionari sau simpatizanti ai Miscarii. Între legionari si soldati au început discutii prietenesti. Ica Tanase s-a amestecat în vorba si i-a convins pe soldati si anumite grade sa predea armele legionarilor, iar ei sa rupa rândurile si sa se întoarca la cazarma. N-a fost nevoie de prea multe discutii. Soldatii au lasat armele legionarilor si s-au întors la cazarma. Dupa aceasta patanie, Comandantul Diviziei n-a mai scos nici o unitate pe strada de teama sa nu se repete actul de fraternizare. Totul s-a petrecut fara presiuni, fara violente, printr-un proces de întrepatrundere sufleteasca între legionari si soldati.

La Arad, un regiment a avut aceeasi soarta. Trimis de comandamentul militar local sa ocupe institutiile publice, când a dat de masele legionare, a fraternizat cu „rebelii”, adica cu fratii lor de sânge si convingeri. Regimentul a facut stânga împrejur si a luat-drumul înapoi spre cazarma. Legionarii au ramas stapâni pe institutiile publice si pe întreg orasul.

Cazurile acestea au fost extrem de numeroase în toata tara. La prima încercare de a forta nota, armata s-a izbit de ostilitatea soldatilor si a tinerilor ofiteri de a se încaiera cu legionarii.

A doua zi dupa lovitura de Stat, 21 Ianuarie, Marti, spre seara, situatia, în ansamblul ei, era cum nu se poate mai critica pentru General. Conform planului, toate obiectivele fixate de General, adica ocuparea institutiilor publice, trebuia fie atinse în aceasta zi. Programul maxim nu numai ca n-a fost împlinit, dar nici cel putin n-a putut fi operat pe o arie întinsa a tarii, pentru ca Presedintia sa poata comunica ca mai exista „focare de rezistenta în curs de lichidare”. Tara se ridicase ca un singur om sa apere Statul National-Legionar, iar Antonescu a fost azvârlit în defensiva.

Trebuie sa spulberam si legenda ca Generalul Antonescu, daca n-a avut succesul asteptat din prima zi a „loviturii”, aceasta se datoreaza faptului ca „nu vroia sa verse sânge”. Contrarul e adevarat. El daduse ordin ca acolo unde se întâmpina rezistenta la ocuparea cladirilor publice, sa se întrebuinteze forta, tragând fara mila. Ordinele erau categorice. La Braila, Prefectura era ocupata de legionari. Armata a tras în ei si 11 tineri legionari au platit cu viata rezistenta lor la uzurparea antonesciana.

La Ploiesti s-a produs o alta tragedie. Victor Silaghi, Comandant legionar de pe timpul Capitanului, fusese numit de mine sef al organizatiei Prahova. Vazând cele ce se întâmpla în capitala, Silaghi a zburat cu masina la Ploiesti, în 21 Ianuarie, pentru a se interesa de situatia în judetul sau. Însotit de înca doi legionari, s-a dus la Prefectura Judetului, unde spera sa-l gaseasca pe Prefectul legionar, Mantaluta. Dar aici se afla deja armata. Când a încercat sa intre, un sublocotenent zelos a dat ordinul sa se traga în pasnicii legionari care vroiau sa ceara doar explicatii. Îsi poate imagina oricine ca trei oameni, fara arme, nu se puteau încumeta sa-i scoata pe soldati din Prefectura pentru a restabili ordinea anterioara. Silaghi a fost lovit mortal. A mai cazut un tânar legionar, Badea Popescu, Seful Fratiilor de Cruce din Prahova.

Au fost si capitale de judet în care ocuparea Prefecturilor de armata s-a realizat fara nici o împotrivire, ca de pilda în Dâmbovita, Muscel sau Oltenia. Dar aceste trofee antonesciene reprezentau o minoritate pe aria întinsa a tarii.

În seara de 21 Ianuarie, situatia se stabilizase în favoarea Legiunii. Capitala, Ardealul, Banatul, Moldova si Dobrogea erau controlate de legionari. În Muntenia si Oltenia, multe prefecturi au fost ocupate de armata, dar mai existau altele unde legionarii au ajuns la un compromis cu militarii.

Trebuie precizat ca victoria legionara contra uzurpatorului nu se putea realiza fara atitudinea binevoitoare a armatei, la marile ei comandamente asa, cum am scris în capitolul anterior. Daca în toate partile armata ar fi procedat ca la Braila, fara îndoiala ca n-am fi putut rezista. Ar fi curs mult sânge. Mii de oameni ar fi fost ucisi spre bucuria lui Antonescu. Trebuie sa ne aducem aminte de acesti generali de înalta tinuta morala, patrioti si întelepti, care, vazând situatia creata în tara de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, au refuzat sa-i urmeze ordinele scelerate. Trebuie sa ne aducem aminte cu recunostinta si de masele de soldati care au fraternizat cu legionarii si de tinerii ofiteri care au luat aceeasi atitudine nobila. S-a realizat de fapt o coalitie militaro-legionara, care a permis miscarii sa-si afirme suprematia fata de încercarea de uzurpare a Statului Legal si Legitim de catre Antonescu.

14. ÎNFRÂNGEREA LUI ANTONESCU

Miercuri, 22 Ianuarie, lovitura de Stat a lui Antonescu se împotmolise. Nu mai avea alta perspectiva decât sa capituleze. Faptul nou care se întâmplase în aceasta zi era aparitia multimilor de la sate, care invadasera capitalele de judet, zeci de mii, sute de mii de oameni din rezerva natiunii, se concentrasera la orase, ascultând de comanda sefilor legionari si marind cu prezenta lor masiva capacitatea de rezistenta a Miscarii. Generalul nu mai era capabil de nici o miscare, de nici o initiativa, din cauza aluviunilor de mase populare. Era mai mult decât înfrânt. Blocat, sufocat, strivit literalmente de acest torent popular.

Trebuie spulberata o alta defaimare pusa în circulatie de propaganda antonesciana: ca legionarii au tras în armata. Nicaieri si niciodata, în nici o parte a tarii, nu s-a tras în ostasi. În schimb, în anumite locuri trupa, la ordinele unor ofiteri inconstienti, a tras în legionari, facând victime. Si în acest caz, desi în legitima aparare, legionarii n-au ripostat.

N-a cazut nici un soldat ucis de legionari. Au murit doi soldati la Bucuresti, dar accidental. Unul din cauza unei ciocniri de masini, iar altul ars tot printr-un accident. Aceste cazuri accidentale de soldati morti au fost exploatate la maximum de propaganda antonesciana. În special s-a facut mare vâlva ca legionarii ar fi stropit cu benzina un soldat si i-ar fi dat foc, când în realitate acesta a fost victima unei întâmplari nenorocite.

Legionarii nu puteau trage în armata, desi aveau si ei ceva arme, din doua motive:

1. Respectul ce-l purtau institutiei militare.

2. Nu puteau trage în proprii lor frati si camarazi, caci multi soldati concentrati pe vremea aceea proveneau din rândurile miscarii.

Din cauza acestor conflicte sufletesti, legionarii se aflau în stare de inferioritate fata de atacatori. Suportau focul militarilor fara sa raspunda, iar daca ripostau vreodata, nu era spre trupa, ci rafale trase în aer, spre intimidare. Norocul legionarilor în aceste zile a fost ca atâtia generali bravi si întelepti au refuzat sa asculte de ordinele scelerate ale lui Antonescu.

În dupa amiaza de 22 Ianuarie, ma cauta, la locuinta unde ma ascundeam, Nicolae Petrascu, Secretarul General al Miscarii. Venea de la Legatia Germana, unde avusese, o întâlnire cu Fabricius. Acesta continua sa reprezinte interesele Reichului, în lipsa titularului nou numit Killinger, care nu aparuse înca la Bucuresti. Ce-mi spune Petrascu?

– Am fost chemat la Legatia Germana, unde am avut o întrevedere cu Fabricius. Acesta mi-a comunicat pe un ton grav ca Generalul Antonescu este decis sa se retraga si vrea sa lase puterea unui guvern propus de mine. Sa-i comunic în graba numele viitorilor ministri.

Daca comunicarea ar fi venit direct de la Antonescu, m-as fi îndoit de veracitatea ei. Petrascu vorbise cu Fabricius si comunicarea fusese transmisa prin el. Era angajat în declaratie si Reichul german. Decizia lui Antonescu de a se retrage nu putea reflecta decât o sugestie de la Berlin, având în vedere situatia haotica creata în tara de lovitura de Stat a acestuia. Aceasta a fost interpretarea mea de atunci. Antonescu capituleaza si vrea sa asigure o succesiune normala.

În cursul guvernarii noastre, de cate ori izbucnea vreo neîntelegere intre noi, Generalul mi-a spus nu odata, ci de zeci de ori, ca vrea sa se retraga. Dar asta era teatru. Vroia sa pipaie pulsul interlocutorului sau. Si lui Maniu i-a oferit de nu stiu câte ori, când se agravase situatia de pe front, sa ia conducerea guvernului, stiind prea bine ca va refuza! Când a fost arestat de Rege si deposedat de titlul sau, a avut un acces de furie, amenintându-i pe toti ca, „mâine vor fi împuscati”. Antonescu era un patimas al puterii, reprezentând tot sensul vietii lui. Posesia puterii o punea mult deasupra intereselor tarii.

Am crezut ceea ce mi-a comunicat Petrascu, pentru ca era cu garantia lui Fabricius. Am socotit ca este o indicatie de la Berlin, care fusese informat ca noi am fost victimele unei agresiuni neprovocate si n-am facut decât sa aparam fiinta Statului existent. Si atunci m-am apucat sa redactez în graba o lista de guvern, din care nu lipseau vechile nume de legionari, adaugând altele, în special în sectorul militar. În ce priveste pozitia Generalului, am menajat-o pe cât am putut si în aceste împrejurari exceptionale, când varsase sânge de legionar. Aflând ca vroia sa se retraga, i-am trimis vorba sa accepte sa ramâna mai departe în fruntea Statului, iar mie sa-mi transmita numai conducerea guvernului. Era un semn de atentie si recunostinta din partea mea pentru colaborarea noastra. Cu aceasta lista s-a prezentat Petrascu la Legatia Germana si i-a predat-o lui Fabricius.

Decizia lui Antonescu oglindea de fapt situatia reala a tarii. Nu mai putea guverna. Era blocat. Nici marile comandamente militare nu mai raspundeau ordinelor lui! Ce era sa faca? Berlinul nu-i daduse înca avizul în dupa amiaza de 22 Ianuarie.

Mai târziu, Antonescu s-a exprimat ca cu lista de întocmita de mine, am vrut sa-l fac „din cal magar”. Nimic mai fals. Fabricius i-a declarat lui Petrascu ca Generalul vrea sa se retraga din toate functiile, inclusiv cea de Sef al Statului. A fost un gest prevenitor al meu, când l-am rugat sa ramâna în fruntea statului.

S-a mai spus dupa ce conflictul se transase la Berlin în favoarea lui Antonescu, ca eu i-as fi dat Generalului un ultimatum când i-am prezentat lista noului guvern.

A nu se confunda acest episod cu interventiile a diverse personalitati legionare, senatori ai miscarii, pe lânga Antonescu, ca sa se ajunga la o întelegere. Aceste demersuri s-au realizat independent de mine si n-am stiut nimic de ele. Dupa cum se stie, nu s-a ajuns la nici un rezultat.

15. APELURI DISPERATE LA BERLIN

Strâns în chingi în tara, paralizat în încercarea lui de a rasturna prin forta Statul National-Legionar, Generalul Antonescu si-a pus ultima lui nadejde la Berlin. Mai exista o instanta suprema, Hitler, care putea sa-l salveze.

La ultima lui întrevedere cu Hitler, în 14 Ianuarie 1941, la Obersalzburg, Antonescu reusise sa-i smulga Führerului consimtamântul pentru a lua masuri „de restabilire a ordinii interne”. Obtinuse, cum s-ar zice, mâna libera de la Hitler pentru a stârpi „anarhia legionara”. Dându-i aprobarea, Hitler credea ca Generalul, sprijinit de armata, nu va întâmpina greutati ca sa curete statul de elemente ostile conducerii lui… asa cum a procedat el, în Iunie 1934, contra capeteniilor S.A. Antonescu, la rândul lui, era tot atât de încrezator în puterile lui. Avea doar experienta loviturii de stat de pe timpul regelui Carol si credea ca lucrurile se vor desfasura dupa acelasi calapod. Cu ajutorul armatei se va înfrunta cu legionarii, expulzându-i din functiile ce le ocupau în stat. Deci, nici unul si nici altul nu se îndoiau, când s-au despartit la Berchtesgaden, ca problema legionara va fi repede rezolvata.

Dar iata ca socotelile nu au iesit dupa dorinta lor. În 21 Ianuarie, când Antonescu daduse ordinul ca legionarii sa fie scosi din Prefecturile, Primariile si Chesturile ce le ocupau în mod legal, s-a izbit de o puternica rezistenta. În cursul operatiunilor de „curatire a terenului”, o serie de înalti comandanti ai armatei au refuzat sa exercite ordinele lui nefaste, adoptând o atitudine de expectativa, ceea ce a înlesnit contraatacul Legiunii si mobilizarea maselor populare. În 22 Ianuarie, „rebelii” erau concentrati cu zecile de mii la portile consiliului, iar în provincie dominau în cea mai mare parte a tarii.

Perspectiva era sumbra pentru Conducator. Cum am scris în capitolul anterior, Antonescu se gândise în amiaza acestei zile, 22 Ianuarie, sa lase puterea. În acest scop mi-a trimis vorba prin Fabricius sa-i întocmesc o lista a noului guvern. Caci daca Hitler nu-i sarea în ajutor, cu fortele de care dispunea în România, trebuia sa capituleze.

Si acum trebuie sa urmarim cu foarte mare atentie ce s-a petrecut dupa acest esec, pentru a descoperi noua postura a Generalului. Ce cerea de asta data Antonescu prin mijlocirea lui Fabricius? Nu neutralitatea armatei germane din România pâna ce el îi va lichida pe „rebeli”, asa cum primise aprobarea în audienta din 14 Ianuarie, ci interventia directa a armatei germane, alaturi de el, contra legionarilor. Deosebirea era enorma. În 14 Ianuarie se multumise sa ceara de la Hitler acordul sau, pentru a restabili „ordinea interna”, cu propriile lui forte, adica întrebuintând exclusiv armata româna. Cum operatia lui nu daduse rezultatul asteptat, ci dimpotriva, se soldase cu o amenintare iminenta pentru propria lui securitate politica, acum cerea un lucru si mai grav, incalificabil din punctul de vedere al demnitatii nationale, ca si cum am fi fost o tara ocupata: ca armata germana din România sa intre în actiune alaturi de armata româna pentru a zdrobi rezistenta legionara.

De la 14 Ianuarie la 22 Ianuarie, Antonescu facuse un salt din pozitia de aliat al Reichului în aceea de vasal al Reichului. Una e ca sa fii de acord cu Antonescu pentru expulzarea legionarilor din stat, pentru motive de dezordine în exercitarea functiilor ce le detineau, si cu totul altceva sa te amesteci în afacerile interne ale României, cu toata forta militara de care dispui în aceasta tara, pentru a salva pozitia politica a Conducatorului, amenintata sa se prabuseasca.

Complicele lui Antonescu, Fabricius, si-a îndeplinit si de data aceasta misiunea lui întunecata, cu zel si ardoare. În aceste momente critice, când se hotara soarta tarii, Fabricius nu s-a mai despartit de Antonescu. Era mai mult la Presedintie, pentru a primi ultimele informatii, decât la Legatie. Permanent agatat de telefon, trimitea rapoarte peste rapoarte Ministerului de Externe, Cancelariei Reichului si sefilor militari care îi cerea lamuriri. Fabricius zugravea situatia din România în culorile cele mai negre. Se poate ajunge la razboi civil. În miscare s-a infiltrat un mare numar de agenti comunisti care provoaca dezordini si atâta la revolta contra sefului statului. Interventia armatei germane este neaparat necesara pentru a se pune capat tulburarilor. Altminteri, este periclitata însasi securitatea Reichului în România, ca baza operativa pentru proxima campanie din Balcani.

Fara îndoiala ca Hilter, în fata acestor cereri repetate ale lui Fabricius de a veni în ajutorul lui Antonescu, a fost pus într-o situatie grea. Alte surse informative nu avea, decât ceea ce-i raporta ministrul lui de la Bucuresti, care, la rândul lui, repeta aidoma ce-i spunea Antonescu. Nu era usor sa ia o decizie atât de grava. Caci una e o rafuiala între Antonescu si Horia Sima si cu totul altceva sa iei partea lui Antonescu contra legionarilor, care si ei erau prietenii Germaniei. Dupa lungi sovaieli, raspunsul de la Berlin a venit târziu de tot, spre miezul noptii, 22 Ianuarie, si era pe placul lui Antonescu.

16. ULTIMATUMUL LUI HITLER

Unde ma aflam eu în timpul acesta? Nici pe baricade în mijlocul camarazilor si nici în vreun centru legionar de comanda al Capitalei. Pierdusem contactul si cu ministrii si capeteniile Miscarii. Umblam singur din loc în loc, din casa în casa, cautându-mi adapost pe unde puteam. Ideea mea fixa era sa nu cad în mâna zbirilor lui Antonescu, stiind ca daca ma prind, ma lichideaza în învalmaseala evenimentelor de atunci. Dar mai important decât aceasta era ca legionarii sa stie ca sunt în viata si în libertate. Stiam ce s-a întâmplat cu Capitanul în 1938, când, din cauza arestarii lui, toata miscarea a fost paralizata.

N-am avut nici un amestec în tulburarile din tara. Ultimul meu act politic a fost sa-l chem pe Trifa si sa-i cer sa organizeze o manifestatie de protest contra demiterii Generalului Petrovicescu, Ministrul de Interne. De atunci n-am mai dat nici un ordin, nici verbal ci nici în scris. Rezistenta legionara ce-a urmat contra loviturii de Stat si apoi ridicarea poporului contra uzurpatorului s-au petrecut spontan si peste capul meu.

Vagabondajul meu pe strazile Capitalei era extrem de periculos acum. În timp ce în prigoana din 1938 ma plimbam în voie, nefiind decât un ilustru necunoscut venit din provincie, în timpul guvernarii sute de mii de oameni îmi vazusera mutra, fie la manifestatii fie din ziare. Singura legatura ce-o pastram era cu credinciosul Boian. Dar si legatura cu acesta era un risc, deoarece fiind în timpul regimului nostru Sef al Serviciului de Ordine al Miscarii, era el însusi cautat de agentii lui Antonescu.

Pe unde n-am fost în acele trei zile de când am plecat de acasa: 20, 21, 22 Ianuarie 1941? Am avut trei gazde principale: mai întâi am tras la parintii camaradului Nicolau, care fusese inspector de politie în timpul guvernarii noastre, apoi la o familie de unguri pe care o cunosteam înca din prigoana anului 1938, în strada Dumbrava Rosie Nr. 10; în sfârsit, în casa Doamnei Polihroniade, care locuia împreuna cu mama sa pe Strada Pallade, lânga Calea Mosilor.

Ultima mea gazda a fost la Doamna Polihroniade. Aici a venit în dupa masa zilei de 22 Ianuarie, Miercuri, Petrascu, cu cererea lui Antonescu, transmisa prin Fabricius, sa întocmesc lista noului guvern. În acea dupa amiaza, nu se mai auzeau focuri de arma. Parea ca atmosfera s-a linistit. Dar iata ca în noaptea de 22/23 Ianuarie, Miercuri spre Joi, pe la orele unu sau chiar mai târziu, intra în locuinta Doamnei Polihroniade Stoicanescu, însotit de Gunne, îmbracat în uniforma de ofiter german. Gunne era ajutorul imediat al lui Bolschwing, care era seful lui SD (Sicherheitsdienst) din România. Nu mi-a placut ca Stoicanescu l-a adus pe Gunne la locuinta unde ma ascundeam, dar n-am avut ce face. Gunne era sas din Ardeal si vorbea perfect româneste. Si Stoicanescu si Gunne mi-au spus sa merg la sediul SD, unde ma voi gasi mai în siguranta, deoarece casa lor se bucura de extrateritorialitate si agentii lui Antonescu nu pot sa intre în ea. Am acceptat.

Cu masina lui Gunne am strabatut capitala de la punctul de plecare, aproape de Calea Mosilor, pe unde se afla locuinta Doamnei Polihroniade, pe niste strazi paralele cu Soseaua Stefan cel Mare si apoi Soseaua Bonaparte. Nu se vedeau nicaieri soldati. În schimb puternice grupuri legionare patrulau pe strazile pustii. Când ne-am apropiat de Soseaua Bonaparte, am dat cu ochii de un spectacol neasteptat si neuitat. Nu-mi venea sa cred. Cordoane de legionari si cordoane de soldati stateau fata în fata, la un metru distanta unii de altii. Soldatii pazeau accesul la Presedintie, iar legionarii, strazile care duceau în interiorul orasului. Trupa avea armele pe umar, dar fara de a manifesta o atitudine amenintatoare. Râdeau, glumeau cu legionarii si îsi ofereau reciproc tigari. Sunt convins ca daca ar fi primit ordin sa traga, ar fi fraternizat cu legionarii, trecând peste ordinul ofiterilor lor. În afara de perimetrul Presedintiei, armata nu avea altceva în posesie decât Palatul Telefoanelor si Directia Generala a Sigurantei si Politiilor, pe care o ocupasera din primul moment prin surprindere. Restul Capitalei era abandonat în mâna legionarilor.

Ajungând la sediul SD, aflator în Parcul Jianu, care se bucura de statut diplomatic, ca si Legatia germana, am întâlnit acolo, claie peste gramada, mai multi ministri legionari si capetenii de-ale Miscarii. Erau concentrati acolo Iasinschi, Corneliu Georgescu, Papanace, Gârneata, Stoicanescu, Biris si altii, în total 11-12 persoane. Cum serviciul german nu dispunea decât de o singura camera libera, dormeau pe podele, unul lânga altul, înveliti cu paturi, ca si cum ar fi fost puscarie. Dar erau bucurosi ca aveau un refugiu sigur, temându-se ca vor fi arestati de zbirii lui Antonescu. Ceilalti ministri legionari nu erau aici. Nici Protopopescu, nici Sturdza, nici Constant, nici Cosmovici si nici Generalul Petrovicescu.

Am stat si eu în aceeasi camera motaind pe un scaun, când pe la orele 4 dimineata, Joi, 23 Ianuarie, misterul chemarii mele la SD se lamureste. Nu era vorba de siguranta mea, ci de o comunicare importanta de la cele mai înalte foruri germane. Apare Neubacher, condus de Bolschwing si Gunne. Era contractat la fata. Scoate o hârtie si îmi citeste un ordin al Führerului, prin care eram somati sa încetam orice rezistenta. Nu îmi aduc aminte exact textul ultimatumului lui Hitler, dar l-a înregistrat Sturdza, care venise între timp si el la locul unde ma aflam. Îl reproduc dupa cartea lui:

”Führerul face apel la patriotismul legionarilor si insista ca linistea sa se restabileasca cât mai curând. Evenimente importante se pregatesc în aceasta parte a Europei, care necesita ordinea si linistea în România. Generalul Antonescu este de acord sa promita ca daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si Miscarea nu va fi trasa la raspundere”.

În fata acestui ultimatum, nu mai am alta alegere decât sa ordon încetarea rezistentei si retragerea legionarilor din institutiile publice, pe care le detineau în mod legal.

Împreuna cu Neubacher, am redactat comunicatul de încetare a rezistentei, cu urmatorul cuprins:

Ordin catre toti legionarii

”Pentru împiedicarea varsarii de sânge, pe care noi nu am vrut-o si care n-a servit decât dusmanilor comuni ai României si ai Axei, cunoscând ca politica Germaniei si a Italiei cere conditii speciale, pe care Miscarea Legionara le recunoaste, si având în vedere ca între Conducerea Statului si Miscarea Legionara au început tratative pentru limpezirea situatiei, ca sa usuram mersul acestor tratative,

Ordon

Ca sa înceteze orice lupta.

Legionarii vor parasi de îndata institutiile publice ocupate si vor reintra în viata normala.

Cer ca acest ordin sa se execute fara sovaire si cu cea mai mare strictete.

Vreau ca în cel mai scurt timp Tara sa-si reia aspectul normal”.

Horia Sima Bucuresti, 23 Ianuarie 1941, ora 5 dim.

În ceea ce priveste paternitatea acestui text, prima parte a comunicatului, care motiveaza de ce trebuie sa înceteze rezistenta, fara sa se pomeneasca ceva de ultimatumul lui Hitler, a fost dictat în întregime de Neubacher, bineînteles în germana si apoi tradus în româneste. Partea a doua a textului, care începe cu cuvântul „Ordon”, îmi apartine mie.

Se observa o anumita coincidenta între partea redactata de Neubacher si ultimatumul lui Hitler. Führerul ne asigura ca daca se executa ordinul de încetare a rezistentei, dupa promisiunea lui Antonescu, legionarii nu vor avea nimic de suferit. Neubacher merge mai departe asigurându-i pe legionari si opinia publica ca Conducatorul este dispus la tratative cu Miscarea pentru limpezirea situatiei. Dupa cum vom vedea mai departe, aceste promisiuni au ramas „tabula rasa” si legionarii au intrat într-o noua prigoana. Antonescu nu si-a tinut cuvântul dat lui Hitler.

Dar ce facem cu acest comunicat? Întâi trebuia adus la cunostinta Conducatorului Statului, pentru a sti ca rezistenta a încetat, sa ia si el masurile corespunzatoare, retragând trupele în cazarma. L-am rugat pe Vasile Iasinschi sa-l însoteasca pe Neubacher la Presedintie si, în prezenta acestuia, sa-i predea ordinul meu lui Antonescu. S-au urcat amândoi în masina, pusa la dispozitie de amfitrioni, si dupa ce au trecut prin mai multe cordoane de soldati, au ajuns la Presedintie. Aici au fost primiti imediat de Antonescu si, în prezenta lui Neubacher, Iasinschi i-a predat ordinul meu catre legionari. Citindu-l, Generalul nu parea sa-i fi placut modul în care a fost redactat. S-a convenit în aceasta audienta si termenul în care ordinul de evacuare va fi executat. În capitala, pâna la 11 dimineata, iar în provincie, pentru a avea suficient timp la dispozitie ca sa fie transmis ordinul pâna la ultimele unitati legionare, întreaga zi de 24 Ianuarie. În seara acestei zile, operatia de evacuare a cladirilor publice trebuia încheiata.

Neubacher a mai ramas cu Generalul, la dorinta acestuia. Iasinschi s-a retras în cabinetul alaturat, Secretariatul. În timpul când se afla în anticamera, asteptând iesirea lui Neubacher, s-a apropiat un ofiter de el si l-a rugat sa-l urmeze. L-a condus într-o camera, unde l-a dat în paza unor soldati. Era arestat din ordinul lui Antonescu. Faptul era odios, caci toate conventiile internationale sunt unanime pentru a respecta persoana solului. Dar Generalul avea alte conceptii despre onoare si demnitate. Când a iesit Neubacher din cabinetul Generalului si nevazandu-l pe Iasinschi, a întrebat de el. I s-a raspuns ca a fost retinut pentru anumite explicatii. Neubacher, pe un ton extrem de violent, a protestat, spunând ca el nu pleaca fara Iasinschi. Antonescu n-a avut încotro si a dat ordin ca Iasinschi sa fie pus în libertate. Iasinschi venise la Presedintie cu garantia lui Neubacher si, în afara de aceasta, Neubacher reprezenta în acel moment guvernul german. Sub ocrotirea lui Neubacher, trecând din nou prin cordoane de soldati, Iasinschi a putut reveni în siguranta la sediul SD, unde ne-a povestit indignat ce era sa i se întâmple.

Dupa întoarcerea lui Iasinschi, am luat dispozitiile necesare ca ordinul de evacuare al cladirilor publice sa ajunga în cea mai mare graba la cunostinta legionarilor. Sturdza si Biris s-au dus cu ordinul meu la Prefectura de Politie ci la Prefectura Judetului Ilfov, unde erau concentrati sute de legionari. Ordinul a fost transmis si prin posturile de radio si a aparut si într-o editie speciala a ziarului Cuvântul.

Hotarârea mea a fost dictata nu numai pentru a da curs ultimatumului lui Hitler, ci si de teama de a nu se produce ciocniri între soldatii germani si legionari. Situatia se prezenta extrem de grava. Ordinul lui Hitler a fost transmis si Misiunii Militare Germane din România, iar aceasta, la rândul ei, l-a comunicat tuturor unitatilor germane din România, cu indicatia sa-l sprijine pe Generalul Antonescu contra „rebelilor”. Dar nu era vorba numai de un sprijin demonstrativ, ci trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme, daca vor întâmpina rezistenta la evacuarea cladirilor. Ne închipuim ce s-ar fi întâmplat daca s-ar fi ajuns la încaierari între soldatii germani si legionari, cazând si ceva morti de-o parte si de alta. Ce imensa satisfactie pentru Antonescu! Era argumentul suprem de care se putea servi pentru a dovedi guvernului german ca Miscarea este subminata de agenti comunisti si ca trebuie luate contra ei cele mai aspre masuri. Ar fi fost finalul glorios al „epopeii” antonesciene contra Miscarii, care a început la 20 Ianuarie, cu destituirea Generalului Petrovicescu.

17. UN ACT DE OCUPATIE

Ultimatumul dat de Hitler Miscarii Legionare si, paralel, ordinul transmis armatei germane din România sa intervina în favoarea lui Antonescu, la nevoie facând uz de arme, echivala cu un act de ocupatie a tarii noastre. În multe orase ale tarii, armata germana a intrat efectiv în actiune, asumându-si rolul sa preia institutiile publice din mâna legionarilor si sa le predea autoritatilor militare românesti. La Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea si alte localitati, ofiteri germani s-au prezentat în ziua de 21 ianuarie în fata legionarilor, detinatori legali ai administratiei, si i-au somat sa paraseasca cladirile. Evident, ca acestia, având cunostinta de ordinul meu de încetare al rezistentei, s-au retras imediat.

Ce facea Hitler cu aceasta decizie? Smulgea puterea din mâna legionarilor, care erau pe punctul sa câstige victoria asupra agresorului, si i-o trecea Generalului Antonescu, unicul responsabil de haosul creat în tara. Pe punctul de a capitula, acesta câstiga partida, gratie interventiei de ultima ora de la Berlin.

Faptul era deosebit de grav din punctul de vedere al suveranitatii nationale. Avizat în ultima instanta la ajutorul lui Hitler, Antonescu accepta interventia unei puteri straine în afacerile interne ale României, exclusiv în beneficiul sau personal, pentru a-si salva „tronul” care se clatina.

De pe timpul turcilor si al invaziilor rusesti, poporul roman n-a trait un moment de mai mare umilinta nationala ca aceasta. O putere straina este chemata „sa faca ordine” în România, asa cum pe vremuri diferitii pretendenti la domnie se adresau Portii Otomane, cerându-i sa-l alunge pe principele existent si a-i înscauna pe ei la cârma tarii. La aceasta degradanta postura s-a redus „patriotismul” lui Antonescu. Pretul ce-l platea, pentru a-si asigura exercitiul puterii în România, era urias, caci însemna înstrainarea independentei nationale, chiar pentru acest scurt interval. Generalul însusi recunoaste în cartea Pe Marginea Prapastiei ca, în timpul acestor tulburi, s-a simtit ocrotit de „umbra marelui Führer”, umbra ce nu era tocmai umbra, pentru ca în acele momente se aflau pe solul României 20 de divizii germane.

Dupa 24 Ianuarie 1941, Conducatorul a suferit o brusca scadere a prestigiului si personalitatii lui în raport cu Reichul German. De unde în toamna, Antonescu era lider nediscutat al poporului român si partener al lui Mussolini si Hitler, acum a decazut în categoria mizerabila de vasal al Führerului. El nu mai avea vreun cuvânt de spus decât doar sa asculte si sa execute toate masurile ce i se ordonau de la Berlin în domeniile politic, economic si militar, stiind prea bine ca nu se mentine la putere decât exclusiv din gratia lui Hitler.

Pozitia lui Antonescu a devenit si mai precara în raport cu Berlinul, prin azvârlirea în opozitie a Miscarii Legionare. O miscare puternica de o jumatate de milion de suflete nu poate fi tinuta la pamânt decât printr-o permanenta represiune si care nu se putea realiza fara de asistenta permanenta a guvernului german si a reprezentantilor lui din România.

Dincolo, în Germania, se afla grupul legionar de refugiati. P e acesta îl tinea Hitler în rezerva pentru o eventuala necesitate politica ce s-ar ivi în România, dar si ca o permanenta amenintare contra lui Antonescu, daca acesta ar încerca sa iasa de sub tutela Berlinului. Prins ca într-un cleste, libertatea de manevra a Generalului a fost redusa la minimum. Din om liber, stapân pe o tara care-l asculta si-l iubea, Generalul a devenit un prizonier al Reichului, nemaiputând reprezenta cu demnitate interesele neamului nostru.

18. MASACRU PE STRAZILE CAPITALEI

Dupa semnarea ordinului de încetare a rezistentei, în 24 Ianuarie, Joi, la orele 5 dimineata, am ramas mai departe la sediul SD, împreuna cu ceilalti camarazi, ministri si capetenii legionare, care îsi gasisera refugiul aici.

Eram cu totii în asteptarea evenimentelor. Presupuneam, dupa cum era logic, ca dupa ce Conducatorul Statului luase cunostinta de retragerea noastra din institutiile publice, va recurge la o masura paralela, trimitând armata stationata pe strazi în cazarmi. În câteva ore, centrele noastre de rezistenta din capitala vor fi evacuate, iar, pâna la sfârsitul zilei, conform conventiei, vor fi parasite si cladirile administrative din orasele de provincie. În consecinta, nimic nu parea sa stea în calea unei normalizari a situatiei si reluarii contactului cu Antonescu.

Dar ce surpriza dureroasa! Abia se crapase de ziua si auzim rapait de mitraliere. Nu salve întrerupte, ci un foc continuu si sustinut. Ce sa fie? În primul moment ne-am gândit ca unii legionari n-au executat ordinul meu si continua sa reziste în anumite puncte. Armata trage pentru a-i scoate din locurile unde s-au baricadat. Dar în aceasta ipoteza trebuia sa se traga ocazional si într-un anumit punct, pâna ce legionarii asediati se predau sau fugeau, si apoi sa se faca tacere. Dar nu era asa. Focul nu înceta o clipa, convergea din mai multe parti si se desfasura cu o intensitate crescânda. În zilele precedente s-au auzit focuri razlete, dar nu mi-a fost dat sa aud aceasta hora lugubra, prevestitoare de sânge si moarte. Erau bubuituri continue. Fierbea capitala de gloante. Mai târziu ne-am dat seama de dispozitivul armatei: posturi de mitraliera maturau crucis si curmezis strazile principale ale Capitalei. Oricine s-ar fi aventurat pe strazi era ciuruit de gloante.

Spre seara focul a încetat si atunci am aflat îngroziti de masacrul de pe strazile Capitalei. Mormane de cadavre zaceau în Piata Teatrului National, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucisarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Postelor. 800 de vieti omenesti au fost secerate de mitraliere.

În dimineata de 24 Ianuarie, Antonescu nu avea nici un motiv sa-si arate strasnicia, dând ordin sa se traga în multime. La miezul noptii, de 23/24, venise ultimatumul lui Hitler, si, ca urmare a acestui ultimatum, am dat ordinul de încetare al rezistentei, la orele 5 dimineata. Imediat o delegatie compusa din Neubacher, însarcinatul guvernului german, si Iasinschi, reprezentantul Miscarii, au plecat la Presedintie si i-au predat lui Antonescu ordinul meu. S-a convenit si timpul necesar pentru evacuarea cladirilor. Operatia era în curs. Atunci de ce aceasta furie sangvinara? De ce a dat ordin armatei sa traga în lumea de pe strada, când nu mai era nevoie de nici un foc de arma?

Crima lui Antonescu este cu atât mai grava cu cât cele 800 de victime nu erau nici macar legionari. Nu participasera la asa zisa „rebeliune”. Erau oameni nevinovati. O multime curioasa sa vada ce se mai întâmpla între legionari si armata. Nu purtau nici arme si nici nu s-au împotrivit armatei. Printre cei morti nu au fost mai mult de 20 de legionari. Armata tragea fara somatie, oriunde observa pe strada un grup civil. Pâna la urma erau vânati si indivizi singuratici, care încercau sa treaca o strada sau sa se ascunda. Marea majoritate a celor ucisi au fost oameni simpli, între care femei si copii.

N-a fost respectat nici termenul pentru evacuarea centrelor noastre de rezistenta din capitala. Când legionarii concentrati la Prefectura de Politie au început sa iasa pâlcuri-pâlcuri, au fost primiti cu focuri de arma. Unii au cazut, iar ceilalti s-au înapoiat grabnic, cautându-si alte locuri pe unde sa se retraga.

O alta încalcare a cuvântului dat de Antonescu a fost ca a atacat si sediile noastre. Ori sediile nu erau institutii publice. Armata apare la sediul din Strada Gutenberg, îl ocupa si îi aresteaza pe legionarii de serviciu care se aflau acolo. O alta trupa începe sa traga asupra complexului din Strada Romei, unde erau adapostite o multime de servicii ale Miscarii. Personalul de aici nu s-a retras, crezând ca sediile vor fi respectate. Armata trage fara preaviz. Cu mare greutate camarazii nostri se strecoara prin dosul cladirii si dupa ce sar câteva pârleazuri, se risipesc pe strazile învecinate, lasând birourile în mana „cuceritorului”.

Halal de asa vitejie din partea Conducatorului Statului! Dupa ultimatumul lui Hitler si dupa ce acesta îi pusese la dispozitie armata din România, era un „eroism” sinistru sa se razboiasca cu lumea de pe strada.

Care este explicatia acestei iesiri sangvinare, prin nimic justificate în acele împrejurari?

A fost un act de razbunare bestiala al Generalului Antonescu, furios pentru rezistenta ce-a întâmpinat-o. Era catranit pâna în adâncul sufletului ca n-a izbutit sa faca „ordine” în tara, asa cum îsi imaginase el în prima zi, dupa reteta din timpul dictaturii carliste, al carei artefice a fost. Adica armata sa ocupe institutiile publice fara împotrivire, trecând peste ordinea constitutionala în vigoare. Dupa rezistenta ce-a întâmpinat-o, dupa esecul suferit chiar din partea armatei, care în multe puncte ale tarii refuzase sa-i urmeze ordinele scelerate, îsi pusese în gând sa-si ia revansa. Finalul „rebeliunii” nu va fi cum cred legionarii, ci se va sfârsi printr-o baie de sânge, pe care o s-o tina minte. Nebunia lui Antonescu au platit-o cu viata 800 de românasi de-ai nostri.

Dar ordinul dat de Antonescu sa curete strada de „rebeli” mai avea si un dedesubt politic. Lui nu-i convenea sa se spuna ca ne-am supus lui în urma ultimatumului lui Hitler. A profitat de acest ultimatum, dar orgoliul lui suferea. Tara trebuia sa stie ca el a zdrobit „rebeliunea”, în timp ce ordinul Führerului era necunoscut marelui public. Si atunci a semanat moarte pe strazile Capitalei, pentru a arata, prin mormanele de cadavre, cine e biruitorul. Ce Hitler, ce armata germana! El si numai el; cu bravii lui ostasi, a culcat la pamânt insurectia legionara si a restabilit linistea în tara. O conceptie de guvernare fioroasa, pe care a trebuit sa o suporte poporul român patru ani, sub scutul „umbrei ocrotitoare a marelui Führer”.

Lantul ticalosiilor antonesciene nu se opreste aici. Conform angajamentelor luate de Antonescu fata de guvernul german, confirmate de Neubacher si de toti sefii de unitatii germani care au intervenit contra legionarilor, în caz de încetare imediata a rezistentei, acestia nu vor avea nimic de suferit, iar Miscarea nu va fi trasa la raspundere. Dar abia încetase focul spre seara, si grupe de soldati, conduse de ofiteri, dupa listele primite, au început sa faca descinderi pe la casele legionarilor si sa-i aresteze, conducându-i la Malmaison. Între alti au fost detinuti, Sturdza, Zavoianu, Constant, Protopopescu, Braileanu, Cosmovici, Biris si altii. Fireste ca daca ar fi stiut ce li se întâmpla, s-ar fi ascuns sau s-ar fi refugiat si ei la sediul SD. Dar ei s-au încredintat garantiei date de guvernul german ca nu vor fi urmariti.

Cercurile evreiesti nationale si internationale fac o clamoare pâna la cer pentru cei 124 coreligionari ai lor cazuti în aceste zile, dar nu varsa o lacrima pentru cei 800 de oameni asasinati din ordinul lui Antonescu. Acestia nu erau decât români crestini si nu apartineau poporului ales. Ei nu merita nici o consideratie. Lamentatiile evreiesti n-au încetat nici pâna astazi.

E regretabil ce s-a întâmplat cu acesti bieti evrei anonimi, luati la întâmplare si ucisi, dar originea acestor crime trebuie fixata în ansamblul situatiei de atunci. Trebuie culese toate informatiile, din toate locurile, si în lumina lor analizate aceste fapte, daca vrem sa ajungem la o judecata obiectiva.

1. Când au fost ucisi acesti evrei? În care timp, în care perioada? Nu în cursul guvernarii legionare, ci dupa dezlantuirea loviturii de Stat a Generalului Antonescu, între 21-23 Ianuarie 1941. Atunci nu pot fi imputate aceste ucideri unei actiuni de guvern sau conducerii legionare. E un lucru foarte important care trebuie retinut de un spirit obiectiv. Acesti evrei au cazut victima, când autoritatile erau baricadate, înfruntându-se, iar capitala fara nici o protectie.

2. Nefiind o autoritate constituita a Statului responsabila de aceste crime, cine le-a savârsit? Elemente iresponsabile de la periferia Capitalei, care apar întotdeauna în situatii revolutionare, spargând casele oamenilor, jefuind si asasinând. Fenomenul nu e nou. Se întâmpla în toate revolutiile din lume. E un fapt consemnat istoriceste. Nici revolutia franceza si nici cea rusa nu s-au distins prin respectul averii si vietii altora.

3. Daca e vorba sa tragem pe cineva la raspundere, apoi acesta nu poate fi decât Generalul Antonescu, creatorul acestei stari de dezordine din tara. El a pregatit lovitura de Stat cu toata minutiozitatea, fara sa-si dea seama probabil de consecinte. Evreii ucisi sunt în primul rând victimele rebeliunii lui Antonescu contra formelor constituite ale Statului.

4. În al doilea rând conducerea evreiasca de pe atunci nu poate fi scutita de raspunderi. Ei au intrigat pe lânga Antonescu, alaturi de alte forte, sa ne loveasca pe la spate. Evreii au fost beligeranti în aceasta ciocnire. Pe Filderman, presedintele evreilor din România, l-am vazut adeseori urcând sau coborând scarile Presedintiei, mergând sau venind de la o consfatuire cu Antonescu. El n-a fost strain de lovitura de Stat a Generalului.

5. Când esti beligerant, trebuie sa te astepti si la pierderi. E în logica faptelor. Matatias Carp, în Cartea Neagra, recunoaste ca conducerea evreieasca n-a fost straina de evenimente si chiar se lauda cu aceasta isprava. Matatias Carp mai spune ca se asteptau si la „convulsiuni”, ca urmare a actiunii temerare a lui Antonescu. „Convulsiunile”, prevazute de Carp au venit si peste evrei, soldându-se cu moartea a 124 dintre ei. Miscarea Legionara a suferit mai multe pierderi.

6. Noi repudiem aceste ucideri de oameni nevinovati. Dar evreii care ne acuza pâna astazi, daca ar fi înzestrati cu un minimum de simt de obiectivitate, ar face distinctia necesara între crime sau pogromuri savârsite în împrejurari revolutionare, de pleava societatii, si crime, masacre, sau pogromuri patronate de Stat, de un guvern, de autoritatile constituite si responsabile, cum au fost masacrele contra legionarilor din timpul lui Carol, sau acelea care s-au savârsit sub regimul comunist, contra întregului popor romanesc. Acestea merita o alta calificare. Aceste fapte abominabile se datoreaza unor conducatori bine cunoscuti si istoria nu-i va ierta niciodata.

19. INTERVENTIA REGELUI

Regele Mihai se afla la Sinaia în momentul loviturii de Stat. Fara îndoiala ca Antonescu stia ca Regele pleaca la Sinaia si a ales tocmai momentul absentei lui din capitala ca sa-l demita pe Petrovicescu si apoi sa dea ordin armatei sa ocupe institutiile publice.

Nelinistit de întâmplarile din Capitala, Regele s-a decis sa revina la Bucuresti pentru a mijloci o aplanare a conflictului între Legiune si General. În definitiv, era datoria lui sa intervina într-un conflict care afecta ordinea constitutionala.

Actul constitutional de la 14 Septembrie, purta doua semnaturi: a Regelui si a Generalului Antonescu. Ceea ce facea Generalul acum, era o flagranta violare a Constitutiei în vigoare. Pe de-o parte, ignora semnatura Regelui de pe documentul care instaura existenta Statului National-Legionar, pe de alta parte urmarea sa elimine Legiunea din guvern si din Stat, întrebuintând forta. Procedeul Generalului de a rezolva neîntelegerile cu Miscarea era anticonstitutional si rezistenta miscarii justificata. El trecuse peste, autoritatea Regelui, care-i acordase puteri depline la 6 Septembrie, si i le reînnoise prin Actul Constitutional de la 14 Septembrie.

Generalul nu putea întreprinde o actiune contra Miscarii fara consultarea Suveranului. El savârsise un dublu sperjur, atât contra Suveranului cât si fata de Miscarea Legionara, careia îi datora ascensiunea la conducerea Statului.

Regele Mihai vroia sa ajunga cât mai repede la Bucuresti, pentru a gasi o formula de împacare între General si Miscare. Era datoria si dreptul lui sa intervina, deoarece Antonescu nu respectase semnatura regala de pe Actul de la 14 Septembrie 1940.

Generalul aflase de plecarea Regelui de la Sinaia cu intentia de a reveni la Palatul Regal din Bucuresti. Era adânc îngrijorat. Regele ar fi putut sa-i încurce socotelile. Un contact între Rege si Legionari ar fi avut urmari incalculabile asupra reusitei sângeroasei lui întreprinderi. Dar daca Regele îl va obliga pe Antonescu sa dea înapoi, dupa ce s-a convins ca el este agresorul, sau chiar sa-l destituie, alegând o alta formula de guvernare?

Cu orice pret, Regele trebuia împiedicat sa ajunga la Bucuresti, în acest scop, a trimis pe Valea Prahovei, în întâmpinarea Suveranului, pe Rioseanu, însotit de o trupa de agenti si jandarmi, cu misiunea sa-l sfatuiasca sa se întoarca la Sinaia. Motivul invocat ar fi fost ca situatia în capitala este tulbure si este riscant pentru Suveran sa se aventureze pâna ce nu va fi restabilita ordinea. Regele nu parea dispus sa renunte la planul sau de a ajunge la Bucuresti. Atunci Rioseanu i-a comunicat ca are ordin de la Antonescu sa-l opreasca chiar cu forta, caci nu poate raspunde pentru viata lui. Regele Mihai si-a dat seama de ticalosia lui Antonescu. Era pur si simplu arestat si obligat sa se întoarca sub paza la Sinaia. Un baraj de jandarmi îi taia calea. I s-a dat voie sa revina în capitala, abia dupa ce Antonescu devenise stapânul tarii, cu ajutorul lui Hitler.

Care era planul Regelui daca ar fi ajuns la Bucuresti? În primul rând sa medieze în conflictul dintre General si Miscare, pe baza lui statu-quo-ante, adica respectul actului de la 14 Septembrie. Dupa informatiile primite de la ofiterii de la Palat, prieteni ai Miscarii, daca bunele oficii ale Suveranului nu ar fi dat rezultat, atunci Regele avea în rezerva un alt plan. Vazând ca formula Statului National-Legionar nu e viabila, ducând la un conflict deschis, era dispus sa anuleze Actul de la 14 Septembrie, dar concomitent sa-i retraga si Generalului Antonescu deplinele puteri si titlul de Conducator al Statului. Regele, profitând de acest conflict, vroia sa-si recupereze în forma plenara prerogativele regale.

Mai departe ar fi numit imediat un guvern prezidat de Maresalul Prezan, a carui misiune principala ar fi fost sa procedeze la alegeri cu toate partidele, pentru ca pe baza lor sa se formeze guvernul definitiv. Pe noi ne-ar fi aranjat aceasta solutie a crizei. Niciodata nu ne-a fost teama de expresia vointei populare. Pe timpul guvernarii cu Antonescu de trei ori i-am propus sa mergem la alegeri si tot de atâtea ori a refuzat. Am fi obtinut o mare majoritate în Parlament, caci ne bucuram de o imensa popularitate. Numirea Maresalului Prezan ar fi fost oportuna atât pentru a asigura unitatea si coeziunea cât si pentru a potoli aprehensiunile Berlinului. Hitler nu avea ce face în fata prestigioasei figuri a Maresalului Prezan.

Si acum un episod personal. Antonescu stia ca noi nutrim o anumita simpatie pentru tânarul Rege. Profitând de aceste sentimente, vroia sa-mi întinda o cursa. Vineri, 25 Ianuarie, soseste o invitatie de la Palat si, pe nu stiu ce fire, ajunge la grupul legionar care se refugiase la sediul SD. Eu nu mai eram acolo. Parasisem aceasta casa în seara de 24 Ianuarie, dupa ce se potolise focul de pe strada. Invitatia era pentru mine. Horia Sima era invitat la Palat, pentru a trata cu Regele. În locul meu, s-a dus Constantin Stoicanescu la Palat, pentru a se informa asupra invitatiei si asupra modalitatilor de întâlnire cu Suveranul. Invitatia parea suspecta, pentru ca aflase de incidentul Suveranului de pe Valea Prahovei. Stoicanescu s-a dus la Palat, a fost primit la intrare si dupa câteva minute a fost invitat sa plece. Nu a fost arestat, pentru a nu tulbura „vânatul cel mare”, care nu aparuse.

20. O CALAMITATE ISTORICA

Nimeni din rândurile Miscarii nu i-a purtat un gând hain Generalului Antonescu, nu i-a vrut raul si nu i-a contestat pozitia lui în Stat. N-a fost atins nici cu o floare. Legionarii sunt loiali cuvântului dat si recunoscatori binefacatorilor lor. În ceea ce ma priveste, îi purtam o sincera afectiune si nu aveam alta inspiratie mai înalta decât sa-l vad aparând cu demnitate dreptatea neamului romanesc si izbutind în greaua sarcina ce si-a asumat-o, a refacerii teritoriale a tarii.

Cele scrise în cele doua volume din cartea Pe Marginea Prapastiei, sunt o colectie de false interpretari, de minciuni si calomnii, care nu-l onoreaza pe autorul sau pe autorii ei. Pâna si memoria Capitanului a fost terfelita. Nu are nici cel putin meritul unei lucrari logice si bine închegate. Cititorul se pierde în aceasta avalansa de acuzatii, luate cu toptanul de oriunde, fara sa fie triate si ordonate. Când ne vom ocupa de aceasta carte imunda, vom arata subrezenia alcatuirii ei. Acum doar atât vreau sa spun ca daca era vorba sa-l rasturnam pe Antonescu, nu era nevoie sa razvratim toata tara. Exista o metoda mult mai expeditiva si sigura. Era suficient sa-l imobilizam pe Conducator si câteva persoane din jurul lui, pentru a paraliza orice reactie. Dar nici nu puteam macar imagina acest act de felonie, care nu concorda cu etica legionara. Am fi cazut noi însine în pacatul de sperjur, care l-a desfiintat si pe Regele Carol si pe Antonescu.

Din nefericire, Generalul Antonescu nu simtea efluviile de bucurie si de dragoste care veneau din popor, binecuvântându-l. Nu avea antene sufletesti pentru a trai în comuniune spirituala cu neamul, desi cuvintele de patriotism, tara, popor, drepturi nationale, erau nelipsite din proclamatiile lui. Nu se vedea decât pe sine si punea propria lui persoana deasupra intereselor tarii. Orice actiune politica o judeca dupa beneficiul ce-i putea aduce în ascensiunea lui spre putere. Nae Ionescu spunea de General ca deasupra lui nu admitea decât existenta lui Hristos, apoi venea el si numai dupa aceea Regele; la urma celelalte personalitati ale neamului, de orice valoare, prestigiu si categorie. Iar Corneliu Codreanu, întrebat ce crede despre Generalul Antonescu, i-a spus Profesorului Ionica: „S-ar putea sa fie un bun general, dar fereasca Dumnezeu sa ajunga tara pe mâna lui!”.

Era însetat dupa putere si nimic mai mult. Era capabil de orice compromis si de orice crima, daca aceste instrumente i-ar fi servit înaintarii lui cu o treapta mai sus spre conducerea Statului. Asa se explica colaborarea lui eu Regele Carol la implantarea dictaturii regale. Fiind Ministru al Apararii Nationale, el a fost principalul executor al loviturii de Stat din 10/11 Februarie 1938 si apoi organizatorul faimosului plebiscit, cu votul pe fata, care a aprobat noua Constitutie, cu o majoritate de 99 la suta.

N-a putut coabita cu Regele Carol, pentru ca si unul si altul râvneau la puterea deplina. Generalul credea ca dupa serviciile aduse Suveranului, va fi ales de acesta „omul tare” al regimului. Considerându-l prea primejdios, Regele Carol l-a concediat. Amarât de aceasta desconsiderare, a trecut în opozitie si s-a apropiat de Miscare.

La 4 Septembrie 1940, gratie actiunii revolutionare a Miscarii, a smuls puterile depline de la Regele Carol si, dupa renuntarea acestuia la Tron, a devenit Sef de Stat, profitând de tineretea si lipsa de experienta a Regelui Mihai.

Neavând încotro, pentru ca nu avea nici partid si nici o baza populara Generalul a ajuns la un acord cu Miscarea care s-a concretizat în Statul National-Legionar. Dar de abia începuse noua guvernare si si-a manifestat pretentia sa fie proclamat Sef al Legiunii. Întâmpinând împotrivire în realizarea acestui plan, si-a îndreptat privirile spre Hitler, de unde astepta sa i se recunoasca totalitatea aspiratiilor lui. Asa am cazut victima unei vaste campanii de dezinformare la Berlin, cum s-ar zice în termeni moderni. De la prima lui întâlnire eu Hitler, Antonescu s-a folosit de acest contact ca sa ne ponegreasca. Si atunci, prin fidelul sau companion, Fabricius, curgeau la Ministerul de Externe German rapoartele defavorabile Miscarii.

În schimb, din partea noastra nimic. Nici o stire, nici o informatie, oricât de corecta, care sa contrabalanseze campania de denigrare a Miscarii. Niciodata în timpul guvernarii legionare, în relatiile cu reprezentantii germani, n-am rostit vreun cuvânt de critica la adresa Conducatorului. Era peste putinta mea sa savârsesc un astfel de lucru nedemn. Seful meu, Seful Statului, nu putea fi pârât în fata unei puteri straine, chiar daca simteam cum se abate el de la aceasta norma de corectitudine în colaborarea noastra. În toate documentele germane ale epocii nu se va gasi nici un rând care sa emane de la mine si care sa cuprinda vreo aluzie negativa la adresa Generalului Antonescu. Chiar atunci când aveam motive. Chiar atunci când aveam probe concludente ca suntem sapati la Berlin.

Intrigile lui Antonescu, ale oamenilor din jurul lui, ale functionarilor de la Legatie care împartaseau parerile lui, s-au acumulat la Berlin, constituind unicul dosar informativ de care dispunea Hitler, pentru a lua fatala decizie din 23 Ianuarie, ultimatumul ce ni l-a dat.

Unii autori au sustinut ca eu i-as fi trimis o scrisoare lui Hitler, înainte de ciocnirea din Ianuarie, în care m-as fi plâns de Antonescu. Nu exista aceasta scrisoare. N-am trimis nici o misiva la Berlin si n-am însarcinat pe nimeni sa faca vreun demers împotriva Generalului. Deci, de-o parte, o perfecta loialitate din partea Miscarii, pe de alta parte, o perfecta ipocrizie din partea lui Antonescu, care se folosea de orice prilej pentru a convinge Berlinul ca suntem o Miscare anarhica si infiltrata de comunisti, cu care nu se poate guverna.

Generalul Antonescu triumfa la 23 Ianuarie, în urma ultimatumului lui Hitler, pe ruinele Statului National-Legionar. Din punct de vedere personal, fara îndoiala ca a primit o satisfactie imensa, devenind singurul stapân al României, dar pentru interesele reale ale neamului, guvernarea lui a fost o calamitate istorica, pe care o suportam pâna astazi.

Ce s-a întâmplat dupa aceea, ce consecinte grave pentru neamul nostru, îmi permit sa le expun pe puncte, pentru o mai usoara întelegere.

I. Vasal al Reichului

Ajutorul ce l-a primit de la Hitler, pentru a înfrânge Miscarea Legionara, Generalul Antonescu l-a platit scump. Din partener egal în drepturi cu Hitler si Mussolini, a devenit un vasal al Reichului, fiind silit sa accepte toate cererile ce i se prezentau de la Berlin. Îsi pierduse libertatea de miscare în relatiile cu Puterile Axei, iar România a devenit un fel de feuda a Germaniei. Doua ghiulele îl tineau legat de Hitler, împiedicându-l sa apere cu demnitate interesele tarii:

– îi datora puterea interventiei lui Hitler si stia ca fara de permanenta asistenta a Marelui Reich German s-ar fi prabusit. Pâna la 23 Ianuarie 1941, s-a sprijinit pe Miscare pentru a putea guverna, dar dupa eliminarea ei din guvern, avea nevoie de o alta forta care sa-i ia locul. În golul politic lasat de Miscare, a intrat armata germana, care-i garanta continuitatea puterii,

– azvârlind Miscarea în opozitie, îsi crease o grava problema interna, o amenintare latenta, care, la orice slabire a presiunii contra Legiunii, se putea actualiza. Pentru a putea face fata acestei primejdii, pentru a putea tine în frâu Miscarea printr-o represiune continua, era avizat tot la concursul fortei germane,

II. Pretul platit

Ajungând în dependenta totala de Reich, trebuia permanent sa dea ceva, sa vina cu daruri deosebite la Berlin, pentru a-si mentine favoarea lui Hitler. A platit un pret enorm puternicului sau aliat, nu de la sine, ci secatuind substanta nationala, pentru a-si asigura „tronul”.

a) Pe plan economic, a înstrainat un mare numar de întreprinderi nationale; aceleasi pe care le-am aparat noi, din ordinul sau, de rapacitatea germana.

b) Din punct de vedere politic, a facut doua greseli capitale, în relatiile cu Reichul. A aderat la Pactul Tripartit, fara sa tina seama de avertismentul lui Sturdza, care i-a atras atentia ca Pactul este rau întocmit si daunator Puterilor Axei. Ca urmare a acestui Pact, a declarat razboi Angliei si Statelor Unite, când Japonia i-a atacat pe americani la Pearl Harbour. A intrat în razboi contra Rusiei fara sa încheie în prealabil un tratat cu Germania, fie el si secret, în care sa se precizeze interesele României si modul în care ele vor fi delimitate si satisfacute.

c) Din punct de vedere militar, a trimis trupele în Rusia fara sa fi fost instruite si echipate cum trebuie cu armamentul promis de Germania. Armata româna avea un armament vechi, demodat, caci Regele Carol nu s-a îngrijit de înzestrarea ei. Si atunci, ca sa compenseze debilitatea armatei în putere de foc, a înmultit numarul diviziilor destinate sa atace Rusia, cum recunoaste Generalul Chirnoaga în lucrarea lui. Cu alte cuvinte, substituia tunurile, tancurile, mitralierele, cu carne de tun. Asa se explica înfioratoarele pierderi ale armatei române. Aproape o jumatate de milion de oameni si-au lasat oasele în stepele Rusiei. Numai la Odesa am pierdut 70.000 de oameni, când totalitatea pierderilor germane în Campania din Rusia, pâna la acea epoca, era de 135.000 de morti.

III. Lipsa de simt politic

Antonescu nu era un om politic. Una e sa conduci o armata si cu totul altceva este sa conduci o tara. Omul politic poseda o perspectiva în adâncime a intereselor nationale. El nu vede numai ceea ce se întâmpla în fata ochilor lui, dar trage si concluziile necesare pentru a prevedea evenimentul, pentru a prefigura viitorul. Antonescu nu era capabil sa prevada consecintele unei actiuni, pentru ca era prea ancorat în propria lui persoana. Se precipita într-o parte sau alta, dupa cum îi dicta interesul sau personal. Era bun tot ce-i putea întari dominatia lui asupra tarii si era rau tot ce i-ar putea slabi frânele guvernarii lui.

Ca sa facem o comparatie – ce deosebire de Ionel Bratianu, în pregatirea intrarii în razboi a României, alaturi de Antanta, în 1916. Cu câta arta si rabdare a smuls de la Aliati Tratatul prin care i se asigura României alipirea Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. Cum a stiut Bratianu sa se dea la o parte, facându-i loc lui Marghiloman, când România, tradata de rusi si izolata, nu mai avea alta iesire decât sa încheie pacea cu Puterile Centrale.

IV. Conflictul cu Miscarea

Un om politic si-ar fi dat seama de valoarea Miscarii Legionare într-un razboi de natura ideologica, ce batea la usa.

Hitler a facut aceeasi greseala din aceleasi motive. Nici el nu era un om politic. Avea alte calitati, dar nu se putea compara cu Bismarck, la care se referea adesea, si nici n-a urmat învatatura lui Clausewitz.

Miscarea Legionara a cazut victima conjugarii eforturilor a doi oameni nepolitici, care credeau numai în forta militara si ignorau marele aport ce-l putea aduce Puterilor Axei nationalismul european.

V. Antonescu si Regele

Aceeasi lipsa de simt politic l-a determinat pe Antonescu sa-l trateze pe tânarul monarh ca o cantitate neglijabila. În loc de a-l lua sub ocrotire, de a-l asocia la afacerile Statului, pentru a-l pregati pentru ziua de mâine, l-a tinut la distanta de sfera lui de putere, socotindu-l un copil slab la minte. În afara de aceasta se purta cu familia regala cu o lipsa de consideratie care mergea pâna la mojicie. Aceasta continua bruscare a Regelui si a Reginei-Mama Elena, l-a împins pe tânarul monarh sa-si caute refugiu la acele forte si la acei indivizi care fi ofereau perspectiva unei schimbari de front si trecerea în tabara aliata.

Daca 23 August s-a realizat în conditiile dezastruoase ale unei capitulari, faptul se datoreaza si tensiunii crescânde între megalomania Generalului si amaraciunea unui Suveran, care se vedea tratat fara nici un respect pentru rangul sau în Stat.

VI. Exterminarea Miscarii Legionare

Obsedat de pericolul Miscarii Legionare, Generalul Antonescu a imaginat un sistem comod ca sa scape de cât mai multi dintre membrii ei: însusi razboiul ce izbucnise.

Nu erau legionarii anticomunisti, nu fusesera crescuti de Corneliu Codreanu în cultul patriotismului? Nu se ivise razboiul pe care-l doreau ei? Perfect, atunci cei vinovati de „rebeliune” sau cei ce erau prinsi în activitati „subversive”, vor fi trimisi pe front, dar formând din ei o categorie aparte. La Sarata, alaturi de hoti si dezertori, ca sa simta povara crimei lor de razvratire contra Statului! Odata ajunsi pe front, vor fi întrebuintati în locurile cele mai expuse pentru a disparea, dar a câstiga în schimb „reabilitarea dupa moarte”. Dar nu numai cei trimisi la Sarata, ci toti legionarii, cu oricât de usoara culpa, sau toti cei cunoscuti ca atare, asadar mii si mii dintre ei, chiar daca nu puteau fi îndepartati din regimentele obisnuite, de la Statul Major erau încondeiati ca periculosi ordinii de Stat si expusi sa fie lichidati, fie prin metode directe fie prin folosirea lor în misiuni speciale, de unde nu se mai întorceau. Familiile lor, odata cu anuntul ca a cazut fiul lor pe front, primeau „mângâietoarea veste” ca „s-a reabilitat dupa moarte”.

Legionarii din aceasta categorie erau degradati la rangul de soldat, orice grad ar fi avut, nu puteau primi decoratii, nu puteau fi înaintati, nu aveau dreptul la concedii etc. Singura lor iesire din aceasta situatie infamanta era „reabilitarea dupa moarte”. Daca mai ajungea câte unul în tara, gratie unor ofiteri mai putin zelosi, si era descoperit, era înapoiat pe front, pentru îndeplinirea ordinului de „reabilitare dupa moarte”. Vitejia lor în transee nu servea la nimic. Pentru Antonescu, nu existau nici merite si nici iertare, daca soldatul era legionar.

VII. Antonescu si 23 August

Normal ar fi fost ca dupa Stalingrad si dupa evolutia generala a razboiului, care nu mai putea fi câstigat de Germania, Maresalul Antonescu trebuia sa se gândeasca la un succesor, care sa conduca destinele României în noua faza. Dar, obsedat de putere, vroia ca tot el sa ramâna „eroul” desprinderii de Axa. Tot el vroia sa realizeze si schimbarea de front, trecând în tabara aliatilor, tradând „umbra” marelui Führer, de a carui favoare neîntrerupta s-a bucurat pâna atunci.

Prefacându-se ca ramâne loial Axei, cu stiinta lui s-a urzit întreaga conspiratie care pregatea saltul în tabara victorioasa. Cu aprobarea Maresalului, au plecat la Cairo Visoianu si Stirbei pentru a trata cu aliatii. În alte puncte ale Europei, alti emisari cautau puncte de contact cu puterile anglo-saxone la Madrid, la Berna, la Lisabona, la Ankara. La Stockholm, legatura se facea direct cu Moscova, prin intermediul ambasadoarei sovietice, Doamna Kolontay. Tot cu toleranta Maresalului se constituise la Bucuresti blocul partidelor democratice, în care au intrat si comunistii. Agenti straini parasutati în România erau acoperiti si ascunsi de Siguranta, pentru a nu cadea în mana serviciilor germane. La Ministerul de Externe, omul de încredere al lui Mihai Antonescu, Niculescu-Buzesti, supraveghea toate comunicatiile cu strainatatea. Însasi la Presedintie exista de multa vreme un cuib de spioni, sub conducerea Doamnei Goga, care transmitea Londrei cele mai înalte secrete de Stat. Antonescu îsi pregatise toate piesele pentru a cadea din nou în picioare în momentul când el însusi va trimite un ultimatum trupelor germane sa se retraga din România. În caz de refuz, avea o armata de rezerva anume pregatita sa-i atace si sa-i dezarmeze pe aliatii de pâna atunci. Asa cum trasese în legionari la 21 Ianuarie, ala cum era acum dispus sa traga în soldatii germani, daca nu s-ar fi ascultat ordinul sau de evacuare. Daca lucrurile s-au întâmplat altfel, se datoreaza faptului ca paralel cu conspiratia lui contra Germaniei, se formase o alta conspiratie, în jurul Regelui, al carei obiectiv era ca la schimbarea de front sa fie eliminat si Maresalul. Capeteniile acestei conspiratii, care mai mult sau ai putin coincideau cu oamenii de „încredere” ai lui Antonescu, socoteau ca Antonescu era un lest care trebuia azvârlit peste bord, pentru a fi salvati ceilalti. Antonescu se compromisese prea mult cu germanii pentru a mai fi valabil în noua conjunctura. 23 August este finalul dezastruos al guvernarii antonesciene. Nu poate fi socotit o ruptura si nu poate fi separat de Conducator. 23 August este opera Maresalului de la alfa la omega si singurul lucru ce nu l-a calculat a fost ca ar putea fi tradat de proprii lui oameni de încredere. Un bun cunoscator al împrejurarilor de atunci, Wilhelm Hagen, spune ca „victoria lui Antonescu, cu ajutorul german, pe lunga durata, s-a dovedit a fi o victorie a la Pyrrhus; a fost egala cu o sinucidere politica. Distrugerea Miscarii Legionare însemna ca regimul si-a pierdut orice sprijin în popor. A devenit un „sistem mort”, asa cum fusese si guvernul autoritar al Regelui Carol II. În ceasul primejdiei, nu s-a ridicat nici o mâna sa-l apere. O mica revolutie de Palat a fost suficienta pentru a-l doborî” (Die Geheime Front, p. 289).

-SFÂRSIT-

                INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE