HORIA SIMA
ERA LIBERTATII
STATUL NATIONAL LEGIONAR
VOLUMUL II
CUPRINS
I.
DESHUMAREA CAPITANULUI
1.
S-a pravalit piatra
2.
Mormântul de la Jilava
3.
Lucrarile de deshumare
4.
Marturia lui Posteuca
5.
La Biserica Sf. Ilie Gorgani
6.
Decorarea-martirilor
7.
Pregatiri pentru reînhumare
8.
De la Biserica la Mausoleul de la „Casa Verde”
II.
PROCESUL LUI CORNELIU ZELEA CODREANU
1.
Revizuirea procesului Capitanului
2.
Scrisoarea Capitanului trimisa Profesorului Nicolae Iorga
3.
Cum s-a înscenat procesul de ultragiu
4.
Procesul cel mare si lovitura de Stat
5.
Arestarea Capitanului
6.
Un rechizitoriu sui-generis
7.
O monstruozitate juridica
8.
Un complet de judecata
9.
Atmosfera de teroare
10.
Martorii în lagar
11.
Decimarea apararii
12.
Misterioasele dosare disparute. Nulitatea Tribunalului
13.
Procedura rapida
14.
Capetele de acuzatie
15.
Osândit din ordin
16.
Anularea sentintei de condamnare a Capitanului si reabilitarea memoriei lui
17.
Revizuirea procesului politic a 19 legionari
18.
„Un graunte de noroi”
III.
PEDEPSIREA ASASINILOR
1.
Dar Dumnezeu vede si va rasplati
2.
Cum s-au facut arestarile
3.
Antonescu vroia sa-i salveze pe asasini
4.
Procesul... AD KALENDAS GRAECAS
5:
Un trimis al lui Canaris
6.
Detonatorul
7.
Surprins de evenimente
8.
O noapte la Presedintie
9.
Alarma de la Prefectura de Politie
10.
Un consiliu de ministri memorabil
11.
Comunicatul
12.
Antonescu cere sefia Legiunii
13.
Convocarea Forului Legionar
14.
Interventia germana
15.
Sechestrarea lui Madgearu si Iorga
16.
Pe Valea Prahovei
17.
Ce-am gasit la
18.
La Câmpina
19.
Întoarcerea la Bucuresti
20.
O atmosfera calma
21.
Fata în fata cu faptuitorii
22.
Masurile luate
23.
Conventia finala cu Antonescu
24.
Da-mi-l pe Boieru!
25.
Soarta lui Iorga
26.
O complicitate germana
27.
Si daca n-ar fi fost Jilava?
28.
Sfârsitul domniei carliste
IV.
RESTABILIREA ECHILIBRULUI
1.
Schimbare de atitudine
2.
Marea manifestatie de la
3.
Parada trapelor germane
4.
Am avut noroc
5.
Semne de bunavointa
6.
Mihai Antonescu intra în cuib
V.
FAZA PROVOCARILOR
1.
Fatala decizie a Berlinului
2.
Misiunea lui Killinger
3.
Debarcarea Ministrului de Interne
4.
„Berbecul de Codreanu”
5.
„Eu nu voi fi un Kerenski al României”
6.
Scoaterea jandarmeriei de sub autoritatea Ministrului de Interne
7.
„Trageti în ei...”
8.
Marea provocare
9.
Antonescu strânge documente
10.
O confruntare dramatica
11.
Decorat de Rege
12.
Numirea lui Eugen Cristescu
13.
Ispravile lui Stânga
14.
Descinderea de la loja masonica
15.
Cum a fost torpilata audienta mea la Hess
VI.
LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU
1.
Originile loviturii de Stat
2.
O formidabila coalitie
3.
Opacitatea germana
4.
Întoarcerea de la Obersalzberg
5.
Mari adunari legionare în toata
6.
Asasinarea Maiorului Döring
7.
Destituirea Generalului Petrovicescu
8.
Manifestatia studentimii
9”.
A doua faza a loviturii de Stat. Înlocuirea Prefectilor si chestorilor
legionari
10.
Planul si realitatea
11.
Cine a ocupat institutiile publice? Agresorul si victimele
12.
Atitudinea armatei
13.
Contraatacul
14.
Înfrângerea lui Antonescu
15.
Apeluri disperate la
16.
Ultimatumul lui Hitler
17.
Un act de ocupatie
18.
Masacru pe strazile Capitalei
19.
Interventia Regelui
20.
O calamitate istorica
Nota
introductiva
Volumul
al II-lea din Era Libertatii este dominat de doua evenimente capitale:
deshumarea Capitanului si conspiratia puterilor înfrânte la 6 septembrie pentru
a-si lua revansa contra Legiunii.
Sfortarile
inamicilor din umbra s-au concentrat asupra Generalului Antonescu, cultivându-i
orgoliul lui bolnavicios. Printr-o tesatura maiastra de intrigi l-au înstrainat
treptat de Miscare, determinându-l în final la o actiune de forta contra
noastra. Fiind prea slab pe plan intern în raport cu Miscarea, Generalul
Antonescu n-ar fi reusit niciodata sa ne îndeparteze de la putere, daca n-ar fi
primit ajutor de unde ne asteptam cel mai putin: de la Germania
national-socialista. Aceia pe care i-am salutat cu bucurie, deschizându-le
calea în România, ne-au dat lovitura de gratie, distrugând acest început de
renastere nationala si facându-si lor cel mai mare rau.
N-a fost o deshumare. Ci o adevarata Înviere,
Înviere în sens spiritual. Acel pe care-l credeau îngropat, s-a ridicat din
mormânt si i-a azvârlit pe ei, pe ucigasii lui, în nimicnicie.
Guvernarea
legionara poate fi judecata sub mai multe aspecte. În volumul anterior am
înfatisat uriasul efort facut de Miscare pentru refacerea natiunii mutilate si
umilite de catre regimul carlist. Se inaugurase un proces de însanatosire care,
daca ar fi continuat câtiva ani, ar fi dus la rezultate spectaculare în toate
domeniile. Dar semnificatiile acestei guvernari este mult mai adânca. Dincolo
de elanul ei creator, de impunatoarele ei realizari, el întrupeaza un moment
care depaseste în însemnatate toata opera noastra din aceasta perioada: actul
deshumarii Capitanului.
Daca
n-ar ramâne nimic decât acest fapt, rasturnarea pietrei de la Jilava, si
guvernarea noastra ar fi justificata pe planul mare al istoriei si dincolo de
istorie, în eternitate. Asa cum fariseii si carturarii l-au dat mortii pe
Hristos, în speranta ca odata pierit din aceasta lume nu va mai ramâne nimic din
minunile Lui, aceeasi socoteala si-au facut si fariseii de la Palat: strangulat
si târât în mormânt Capitanul, praf si pulbere se va alege de Miscarea lui. Dar
iata ca diabolicul lor plan s-a spulberat la 6 septembrie, când o natiune
întreaga si-a sfarâmat catusele si a iesit triumfatoare la lumina.
Dar
cine a biruit de fapt a fost Capitanul! Desi azvârlit în fundul unei gropi
peste care s-a turnat o mare placa de beton, el continua sa traiasca în inimile
legionarilor, sa le inspire actiunile, sa-i întareasca în credinta si sa-i
îndemne la lupta. Dar nu numai legionarii, ci întreaga suflare româneasca traia
într-o încordare continua, asteptând minunea Învierii. Si celui mai umil fiu al
neamului i se parea imposibil sa fie rapus Capitanul, asa cum anuntase comunicatul
oficial. S-au faurit legende care întareau credinta multimilor ca se gaseste în
viata undeva si va aparea câr de curând în fruntea ostilor biruitoare.
N-a
revenit Capitanul, asa cum doreau toti, cu chipesa lui înfatisare, dar nici n-a
zabovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt si a strabatut capitala, plâns de
toata
Posteuca,
în stilul lui patetic, exprima aceeasi idee: „Cine ar fi cutezat sa spuna în
1938-1939, si chiar în 1940, ca va învia Capitanul? Cine l-ar fi crezut sanatos
la minte pe acela care ar fi afirmat atunci ca Corneliu Codreanu va da la o
parte, într-o buna zi, lespedea de doua vagoane de ciment si ca va mai marsalui
odata biruitor prin mijlocul neamului, regasit si cutremurat de asa maretie,
prin fata dusmanilor, a calailor înnebuniti de groaza si aruncati la pamânt,
calcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Si
totusi minunea s-a împlinit. Capitanul si martirii lui au înviat. Au înviat!
Scriu acest cuvânt cu toata îndrazneala. Caci ridicarea lor din morminte n-are
nimic pamântean. Face parte din voia lui Dumnezeu si din vesnicia celeilalte
învieri, întâmplata acum aproape 2000 de ani. A fost adevarat: Înviere”.
Vorbind
de guvernarea legionara, Mile Lefter îmi spunea odata în exilul din Germania,
ca n-a fost altceva decât un moment de ruptura în tragica istorie, un
intermezzo, o cortina ca s-a ridicat si iar a coborât, pentru a descoperi o
singura întâmplare: deshumarea Capitanului. Odata acest act împlinit, se pare
ca nu mai avea nici un rost sa ramânem la guvern, ci trebuia sa parasim scena
istoriei pentru a intra din nou în lumea noastra proprie, în existenta noastra
obisnuita, ca si primii crestini: în prigoana.
Caracterizarea
lui Lefter mi se pare justa. Într-adevar, dupa îndeplinirea datoriei fata de
Capitan, dupa asezarea trupului lui între Mota si Marin la Casa Verde, se strânge cercul tradarii în jurul nostru,
ducând la deznodamântul din Ianuarie 1941. Capitanul biruise înca o data, nu
asa cum ar fi dorit natia, creând „o
Capitanul,
Nicadorii si Decemvirii, dupa ce au fost strangulati în noaptea de
29-30 Noiembrie 1938 în padurea Tâncabesti, de catre jandarmii asezati în
spatele lor cu frânghiile în mâna, au fost adusi la Jilava în aceleasi brekuri
în care s-a savârsit crima, si trupurile lor fara viata au fost azvârlite
într-o groapa dinainte pregatita.
Dupa
cum anunta comunicatul oficial al guvernului, Corneliu Codreanu si ceilalti
legionari ar fi încercat „sa fuga de sub escorta” si, dupa somatiile de
rigoare, jandarmii ar fi tras în ei, omorându-i pâna la unul. Pentru a fi în concordanta
cu comunicatul, simulând încercarea lor de fuga, înainte de a-i arunca în
groapa, jandarmii au tras salve de gloante în trupurile lor înca neracite. Dar
în graba cu care au lucrat, ca sa nu-i prinda zorile cu mortii lânga ei, au
uitat corpul delict, streangurile de la gâturile celor sugrumati.
Groapa
a fost sapata într-o vâlcea acoperita cu o padurice de salcâmi, în partea de
sud-vest a Fortului, la o distanta de cca. 200 de metri de statia de cale
ferata Jilava.
Dar
la câteva zile dupa savârsirea crimei, echipa de asasini revine la Jilava cu
noi ordine. Au desfacut groapa si au turnat peste trupurile aflate în fundul ei
o mare cantitate de acid sulfuric, adus în bidoane. care a fost motivul acestei
macabre operatii, realizata tot noaptea, la lumina felinarelor? Fara îndoiala
ca Armand Calinescu se gândea la reclamatiile ulterioare ale familiilor care ar
fi putut cere sa li se predea trupurile celor " fugiti de sub
escorta", pentru a fi înmormântati crestineste. Pentru aceasta eventualitate
îndepartata, dar totusi chinuitoare, trebuia sa dispara orice urma a crimei,
nemairamânând din trupurile martirilor decât resturi de oase calcinate ,
amestecate cu tarâna. Vitriolul turnat în cantitati considerabile peste ei
trebuia sa grabeasca disparitia lor fizica, pentru a nu se afla cum au fost
executati(cu streangul de gât), dar sa nu fie nici cel putin posibila
deshumarea si identificare lor, nemaiexistând în fundul gropii nimic, nici din
falnicul trup al Capitanului si nici al camarazilor lui.
Cu
aceasta masura, nelinistea lor nu s-a terminat. Dar daca într-o noapte, un grup
de legionari ar patrunde în incinta Fortului si ar ridica trupurile,
ascunzându-le în alta parte si provocând o grava tulburare în
Mormântul
avea o lungime de 13 metri si 3 metri latime. Deasupra lui era o movila de
pamânt destul de mare, în forma de trapez, înalta de aproape 1,50 metri. În
vârful movilei era înfipta crucea cu numele martirilor. Sub movila, invizibila
dinafara, se afla uriasa lespede de beton. Sub lespede se mai gasea un strat de
caramida si apoi începea groapa propriu-zisa, care acea o adâncime de 1,50
metri. În fundul ei zaceau martirii neamului.
Singura
concesie ce au facut-o calaii sentimentului public, îngrozit de atâta cruzime,
a fost ca au lasat sa se puna o cruce la mormânt cu numele celor ucisi.
Sefii
de regiuni si judete au fost convocati la Casa Studenteasca, Duminica, 24
Noiembrie, pentru a pregati reînhumarea sfintelor oseminte ale Capitanului.
Luând parte la aceasta sedinta, împreuna cu secretarul general al Miscarii, am
stabilit urmatorul program, care a fost transmis imediat prin radio si presa.
„Din
ordinul Comandantului, saptamâna care vine, începând de Luni, 25 Noiembrie, va
fi închinata în întregime memoriei, eroismului si jertfei nemuritoare a
întemeietorului Miscarii Legionare.
În
toate zilele din aceasta saptamâna, legionarii vor înalta rugaciuni la toate
bisericile din
Miercuri
seara, în 27 Noiembrie, sfintele oseminte ale Capitanului, Nicadorilor si Decemvirilor
vor fi depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde preotii vor rosti ziua si
noaptea rugaciuni, iar comandantii legionari si toate gradele legionare vor
face de veghe la capatâiul celor adormiti în Domnul.
Toate
drapelele studentimii si ale marilor unitati legionare vor fi aduse la Biserica
Sf. Ilie Gorgani, pentru a fi închinate Capitanului.
Reînhumarea
va avea loc Sâmbata, 30 Noiembrie, la Casa Verde.
Unitatile
tuturor organizatiilor din provincie, cu drapele lor, vor fi prezente în
capitala, în dimineata zilei de sâmbata.
În
aceasta zi, a celei mai mari jertfe din istoria neamului nostru, legionarii de
pe întreg cuprinsul tarii vor tine post negru si vor trai într-o adânca
reculegere”.
În
conformitate cu dispozitiile luate în sedinta aceasta, organizatia capitalei a
luat masurile necesare cum sa se procedeze la lucrarile de deshumare.
Marti
26 Noiembrie, la orele 10 dimineata, patrund în
Echipa
de ingineri a elaborat un alt plan, care prevedea ridicarea întreaga a placii
si asezarea alaturi de mormânt. Aceasta lucrare era mult mai anevoioasa, cerea
unelte speciale si o forta motrica. Pe de alta parte ar fi durat mai mult decât
simpla ei spargere.
La
Jilava s-a deplasat si Comisia Speciala de Ancheta, în frunte cu presedintele
comisiei, consilierul Eugen Banescu, împreuna cu membrii ei: Apostolide,
Vintila Cristescu si Gerota. Comisia era însotita de medicul legist Valentin
Consilierul
Eugen Banescu vroia ca în cursul acelei zile, la ora 4 dupa masa, sa procedeze
la identificarea osemintelor. Dar hotarându-se ca lespedea sa fie ridicata
întreaga, lucrarile s-au prelungit pâna a doua zi dimineata si atunci
consilierul, pierzându-si rabdarea, a spus celor dimprejurul lui, dar suficient
de tare ca sa auda si altii: „Sa se termine odata cu comedia asta”.
Înainte
de a se ajunge la lespede, trebuia data la o parte uriasa movila de pamânt de
deasupra ei, înalta de 1,50 metri. O echipa e legionari din Tara Motilor începe
lucrul. „Bulgarii de pamânt se rostogolesc cu iuteala fulgerului, scrie
reporterul de la Buna Vestire. Cu mâinile înclestate pe târnacop, alti
pe cazemate si lopeti, legionarii muncesc de zor si n-au pic de odihna pâna nu
vad placa de beton. Dupa 4 ore de lucru le iau locul studentii de la
Politehnica si apoi grupul legionar „Dealul Negru”. Abia spre seara a putu fi
îndepartata imensa cantitate de pamânt aflata deasupra placii. Fiind la
sfârsitul lui Noiembrie si noaptea venind timpuriu, s-au instalat reflectoare
puternice, care au permis continuarea lucrarilor fara întrerupere în tot cursul
noptii”.
Odata
lespedea de beton dezvelita, a început operatia de ridicare a ei. Au fost
sapate galerii sub placa si prin ele introduse sine de cale ferata, proptite în
afara în doua grinzi de fier, asezate de-o parte si de alta a mormântului. Cum
oamenii nu puteau ridica aceasta uriasa greutate de 30.000 de kg, s-a folosit
forta motoarelor. Sub actiunea masinilor, placa s-a desprins de stratul de
caramizi si a început sa se înalte încet. Abia la orele doua noaptea, dupa mari
sfortari, placa a fost ridicata si asezata alaturi de mormânt.
Odata
acest obstacol eliminat, Miercuri, 27 Noiembrie, la orele 6 dimineata, încep
sapaturile pentru a se ajunge la osemintele din fundul gropii. În vederea
deshumarii, sunt prezente toate gradele legionare din Capitala, în frunte cu
comandantii Bunei Vestiri, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Mile Lefter. Mai sunt de fata la actul deshumarii doamna
Elena Codreanu, sotia Capitanului, în mare doliu; domnul profesor Codreanu cu
doamna Codreanu, sotia lui; familia Doru Belimace si aproape toate familiile martirilor care zac în aceasta groapa.
Abia
la ora zece dimineata stratul de pamânt, adânc de un metru si jumatate, a fost
scos si au aparut primele corpuri. În acel moment, parintele Boldeanu a facut
cea dintâi slujba de pomenire a sufletelor celor adormiti de doi ani sub
lespedea de piatra.
Primele
relicve au aparut mai înainte, odata cu saparea galeriilor sub lespede. Din
mormanul de pamânt au fost scoase trei oscioare calcinate, bucati de lant si o
bucata de tabla, ce pare a fi rupta de la bidoanele de tinichea, în care a fost
adus vitriolul varsat peste trupurile martirilor. Relicvele sunt adunate gramajoara
si asezate deasupra mormântului, aprinzându-se lumânari în jurul lor. Primele
obiecte întâlnite de legionari în groapa au fost geamantanul Capitanului si o
carticica de rugaciuni, tot a Capitanului. Se pare ca ucigasii au uitat aceste
lucruri si le-au aruncat în groapa mai târziu, dupa ce începusera sa azvârle
pamânt peste trupuri. În continuare, îl citam pe reporterul de la Buna
Vestire, care a facut o dare de seama amanuntita a actului deshumarii.
Apar osemintele
„Sapându-se
mai departe si curatindu-se tarâna cu mare grija, s-a dat apoi peste primul
rând de oseminte. Corpurile martirilor erau asezate cu fata în jos, unul lânga
altul, unele chiar suprapuse. Din cauza imensei cantitati de acid sulfuric
turnat în groapa, corpurile martirilor sunt aproape negre, însa toate bine
conservate.
Faptul
ca nu s-au descompus, identificarea facându-se pe alocuri cu usurinta, se
datoreaza placii de beton, care n-a permis patrunderea apei si a aerului în
groapa.
Îmbracamintea
si încaltamintea în special a fost gasita în buna stare.
Toti
martirii poarta haine vargate, uniforma detinutilor, iar în picioare ghete sau
bocanci.
Primele
oseminte scoase sunt identificate ca fiind ale decemvirului Ion Caratanase,
gasindu-se în buzunarul bluzei vargate o guma de sters, un briceag, un
port-tigaret si o cutie de chibrituri.
Sub
bluza vargata familia a recunoscut flanela ce i-o trimisesera la închisoare.
Vin
apoi la rând ramasitele pamântesti ale lui Stefan Georgescu, care sunt
recunoscute dupa portmoneu si îmbracaminte.
În
preajma lui s-a gasit un geamantan de piele care continea articole de toaleta,
o Biblie si o iconita îmbracata în argint.
Stefan
Curca este recunoscut dupa trasaturile si conformatia fetei, precum si dupa
verigheta de aur gasita la deget.
Ion
Trandafir este recunoscut imediat de familie dupa cojocul ce-l purta în
permanenta, precum si dupa lenjerie si îmbracaminte.
Gavrila
Bogdan, ale carui oseminte au fost scoase imediat dupa cele ale lui Ion
Trandafir, este identificat abia la urma dupa fularul de la gât, dupa dantura,
lenjeria de corp si tabachera de lemn în care se mai gaseau câteva tigari.
De
la marginea gropii sunt scoase apoi alte oseminte, ce par de asemenea a fi greu
de identificat. Pâna la urma ele sunt recunoscute ca fiind ale decemvirului Ion
Atanasiu, dupa o hârtiuta pe care este scrisa o rugaciune”.
Apar osemintele Capitanului
„Din
mijlocul gropii, dintre decemviri, sunt scoase alte oseminte care sunt
recunoscute imediat. Sunt ale Capitanului, având la gât cele trei cruciulite,
un saculet mic de pamânt, o iconita-medalion si verigheta.
Ochii
tuturor se umplu de lacrimi. Ramasitele sunt luate cu mare grija, asezate
într-un cearsaf si puse apoi pe platforma de ciment ce se gaseste asezata în
partea de nord a mormântului.
Doamna
Elena Codreanu, sotia Capitanului si parintii Capitanului, cu ochii scaldati în
lacrimi, aseaza flori multe, multe…”
Ceilalti martiri
„De
lânga Capitan este desprins apoi corpul lui Iosif Bozântan, recunoscut dupa
dantura si îmbracaminte.
Al
noualea este scos
Vlad
Radu, scos din marginea de nord a mormântului, este identificat dupa medalionul
de la gât, carticica de rugaciuni din buzunarul bluzei vargate si tabachera, în
care se gaseau intacte doua tigari. Mai greu este identificat Ion Pele,
deoarece nu se afla nimeni din familia lui. Este recunoscut totusi dupa
conformatia fetei, bricheta si tabachera”.
Nicadorii
„Ultimii
scosi sunt nicadorii. Asezati unul lânga altul, într-un colt al gropii.
Primul
este scos Nicky Constantinescu, recunoscut imediat de fratele sau. Nicky avea
la gât o bucata de frânghie.
Caranica Ion poarta la gât o cruciulita, iar Doru Belimace este recunoscut imediat
de parintii sai dupa îmbracaminte.
Platforma
de ciment în greutate de peste 30.000 de kg., asezata de asasini deasupra
mormântului din cine stie ce calcule, de data aceasta serveste drept platforma
pentru identificarea osemintelor.
Corpurile
martirilor sunt asezate pe platforma în ordinea gasirii lor în groapa, învelite
în giulgiuri albe. Platforma îti face impresia unui admirabil strat de flori,
albul imaculat la pânzei împletindu-se cu varietatea florilor.
Plâng
parintii, fratii, surorile, plâng rudele, plâng camasile verzi, toata lumea plânge.
În
noaptea care se lasa pe nesimtite se aprind proiectoarele, facând tot mai
stralucitoare si mai impunatoare trista ceremonie a deshumarii. Rând pe rând
osemintele sunt ridicate de legionari si asezate cu multa grija în cele
patrusprezece sicrie”.
Au
fost multi legionari la Jilava si multi martori ai actului deshumarii, dar nici
unul nu ne-a lasat o depozitie mai cutremuratoare decât Vasile Posteuca.
Reportajele
din gazete au redat cu exactitate desfasurarea lucrarilor de dezgropare, dar
„reportajul” lui Posteuca, scris cu patru ani mai târziu, pe când se afla în
lagarul de la Buchenwald, întrece toate darile de seama din ziarele timpului,
prin adânca întelegere a acestui moment unic din istoria neamului nostru. El nu
noteaza numai ce s-a întâmplat atunci, ce zguduitoare traire este sa stai fata
în fata cu acela care a fost îndrumatorul unei generatii, acum redus la
nimicnicia lutului si cu streangul de gât, ci proiecteaza în fiecare particula
a timpului scurs în aceasta veghe cumplita, transcendenta istorica si
spirituala a întâlnirii cu Capitanul, în starea în care se afla dupa groaznicul
sacrilegiu savârsit prin uciderea lui, care va apasa greu asupra neamului
nostru.
Posteuca
a scos în evidenta, dincolo de durerea familiilor si a legionarilor prezenti,
sfarâmarea unui vis de marire nationala. Toate valorile umane si spirituale au
fost ultragiate în noaptea de 29-30 Noiembrie si trebuia sa se ajunga la
tragicul deznodamânt ce ne-a costat mai întâi sfarâmarea tarii si apoi
subjugarea ei. A fost ucis omul care putea sa crute tarii trista soarta de
astazi. Dam acum cuvântul lui Vasile Posteuca, urmarindu-i emotiile, gândurile,
reflexiile, când s-a înaltat din groapa Capitanul:
„Îmi
staruie si acum în minte, în suflet si în sânge, zilele si noptile acelea ale
deshumarii de la Jilava. As vrea sa ma adun pentru a descrie tot fiorul
dumnezeiesc simtit atunci, si nu stiu cum sa încep. Ma pierd într-o stare de
evlavie care-mi frânge sufletul si a arunc în genunchi, pentru a ma închina si
a ma ruga lui Dumnezeu.
E
o noapte de toamna. Rece. Bate din când în când câte o suvita de vânt taios,
fosnind straniu în frunza uscata a salcâmilor. Lucram de zor. Peste zi lespedea
uriasa a fost data la o parte cu ajutorul tancurilor si a macaralelor. Hârlete,
târnacoape si lopeti hârsâie în pamântul jilav si înnegrit de acidul sulfuric,
ca si cum ar atinge în oase. În lumina stranie a reflectoarelor, fetele celor
care lucreaza se rasfrâng palide, ca si lutul de pe lopeti, iar paduricea
Jilavei pare o armata de duhuri cu bratele tremurate de rugaciune spre cer.
Lânga un mal mai înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de
lumânari de ceara, aruncând umbre si lumini pe fetele icoanelor înnegrite de
vreme. O noapte ireala. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legenda si
vesnicie. Oprit pentru o clipa din lucru, ma coplesesc mii de întrebari: oare e
aievea ce vad? Nu cumva e un vis? Îmi vine sa ma reped la camarazii de alaturi,
cu fruntile numai picuri de sudoare, sa-i pipai si sa-i întreb: voi sunteti cu
adevarat, mai? Traiti? E posibil sau am înnebunit eu? Îl dezgropam pe Capitan?
Nu-mi vine sa cred. Ma uit mirat, atent si cutremurat împrejur si fiecare clipa
care se scurge rupe din mine, împingându-ma din ce în ce mai mult în mit si
ireal. Îmi duc mâna la fruntea ce o simt rece, si lânga vatra de jar ce-mi
incendiaza trupul, mintea si sufletul, si ma întreb: e oare posibil? Acum un an
se laudau dusmanii în satanica lor ura fara margini: l-am trântit sub piatra
grea. De-acum sa pofteasca sa se mai ridice. Sa pofteasca a mai vorbi de
biruinta si înviere!
Toate
fantasmele dimprejur sunt numai întrebari, numai chinuri. Si totusi e adevarat.
Sapam la deshumarea Capitanului, a Nicadorilor si Decemvirilor. Sapam chinuiti
mereu mai adânc, într-o tacere de sfârsit de lume. Zidurile negre de noapte
care marginesc lumina reflectoarelor, fac parte din paduricea de al Jilava, o
insula fara legatura cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de tara, de
zilele de care abia ne-am desprins si dincolo de lume. Fara aderenta în
materie, fara calendar. Când am început? Când vom sfârsi? Nu stim. Sapam tacuti
cu lopetile, cu causele palmelor, înnegrite si însângerate. Mai pe deal, sfinx
al durerii românesti de totdeauna, sta tatal Capitanului, mos Zelea. În sumanul
lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creste în
lumina jucausa a reflectoarelor si mai înalt. Pâna la cer. Ce va fi zicând
sufletul acestui om, în aceste clipe, când asteapta sa-si scoata din pamântul
nesatul, feciorul? Mintea ma doare ca sub cutite. Nu pot sa-mi raspund nimic.
Stiu ca în sufletul batrânului apostol si tata staruie amara întrebare, care ne
sfârteca si noua inima: dar daca mormântul e gol? Daca i-au ars la crematoriu sau
i-au aruncat în alta parte si aici au facut mormântul numai pentru a minti
ochii lumii? Durerea ma framânta în ghearele ei salbatice, cum ai framânta în
mâna aspra un bulgare de lut. Mi-e rece, mi-e cald. As vrea sa dorm. Dar nu
pot. Sap mai departe. Ma simt ca de piatra. S-a adunat tot universul în mine.
Îmi vine sa plâng cu hohote, aud gemete în mine, care ma îngrozesc. E posibil?
A murit Capitanul? Îl dezgropam pe Capitan? Îmi vine sa strig peste toata
lumea: unde sunteti voi, dusmani? Unde va e puterea cu care va laudati mai
ieri? Unde va sunt slugile, unde va sunt santinelele care pâna mai ieri pazeau
mormântul acesta, la usile tuturor închisorilor, lânga retelele lagarelor? Unde
sunteti? Unde va e dreptatea? Unde e ordinea în numele careia ati omorât? Mi-e
mintea o noapte valpurgica. Trec zece ani într-un minut. Ma vad pornit, copil
înca, în 1932, la lupta. În vad pe Capitan. Îi vad apostolii cutreierând
Sapam
mereu. Sudoarea de pe frunti pica fierbinte în tarâna. Intram în adânc si nu
dam de nimic. Suntem aproape al doi metri. Deznadejdea ca nu vom gasi nimic ne
anchilozeaza bratele. Si noaptea nu se mai sfârseste. O noapte fara sfârsit…
Caut sa ma dezbar de vis. Sa ma agat de realitate. Iau tarâna-n palme si o duc
la frunte. Sunt cu adevarat? Da! Sunt cu adevarat. E adevarat. Sunt adevarate
toate. Între lumânari, cu fata la icoane, cu genunchii-n tarâna rece si uda, se
roaga doamna Lilica, sotia Capitanului. În valul de doliu, pare o umbra a
mormântului pe care-l scormonim…
Traiesc
si acum clipele acelea si ma înfior. Si vorbesc de unul singur cum vorbeam si
atunci. De ce l-ati omorât, mai? De ce? De ce ati însângerat întreaga istorie a
neamului românesc? Ce v-a facut acest om? N-ati stiut ca prin el vorbeste
însasi istoria româneasca? Cu ce veti putea plati crima aceasta, care întuneca
lumea, care-L întuneca la fata pe însusi Dumnezeu?
Da…
În noaptea aceea, la jilava, s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Învierea lui
Corneliu Codreanu si pedepsirea fulgeratoare a calailor lui. Cei ce cadeau în
noaptea aceea sub gloante, în cazematele de alaturea ale Jilavei, nu cadeau de
vrerea pamânteasca, rezultat al unei uri sau însetosari de razbunare, ci sub
biciul implacabil al destinului, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura
ordinea si respectul dreptatii în lume.
Ma
gândesc astazi, dupa patru ani, la toate acestea si vad cele întâmplate acolo,
total desprins de evenimente si de oameni. Cei ce loveau în cazematele jilavei,
erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Capitanului.
Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriasa, pe care oamenii n-o puteau
înconjura, careia nu i se puteau refuza. Era glasul Capitanului: „Doresc sa fiu
razbunat… deoarece sunt convins ca în felul acesta veti face un mare bine
neamului românesc”.
Si
în timp ce noi râcâim lutul cu degetele, alte brate mânate de destin ridicau
pietrele de pe sufletul Capitanului. Îi izbeau cu moarte pe calai. Si dimineata
a venit greu. Dar a venit. Alba si linistita, cum sunt diminetile Sfintelor
Pasti, când pe tot pamântul se striga: Hristos a înviat! Capitanul! Dar pentru
a învia era nevoie ca Iuda sa nu mai existe. Si Iuda era acum multiplicat. Nu
era numai unul. Dar si crucea si mormântul jertfelor erau multiplicate. Nu era
numai unul. Erau sute. De aceea si iuda trebuia sa ispaseasca multiplicat. Si a
ispasit. A platit înainte de a se da lespedea la o parte si de a se ridica fiul
neamului.
Au
fost si mai sunt înca oameni (si vor mai fi) care sa ne acuze ca i-am împuscat
pe calaii Capitanului, fara a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la
Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribila sentinta, care va ramâne
în toata istoria româneasca? Biruinta legionarismului în cadrul nationalismului
european nu era cea mai formidabila sentinta? Mai era nevoie de formalitati? Si
totusi, noi n-am ocolit aceste formalitati. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuza.
Noi am fi vrut ca cei de la Jilava sa fie judecati. Dar daca judecata formala a
putut fi evitata, cea mai implacabila, care e mai tare decât vicleniile
oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria si tot ea i-a
pedepsit prin mâna legionara, la porunca mormântului care se deschidea în
noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea
spre cer, vestea învierii”.
Deshumarea si identificarea osemintelor a
tinut toata ziua de Miercuri 27 Noiembrie, pâna noaptea târziu. Dupa
recunoasterea trupurilor si învaluirea lor în giulgiuri, legionarii le-au
ridicat cu grija si le-au asezat în sicrie. În momentul când corpul Capitanului
vine la rând, ultimul, sa fie depus în sicriu, comandantul legionar Sandu
Valeriu da comanda „Pentru onor”.
„Nimeni nun mai sufla, doar un fosnet
determinat de executarea salutului legionar si linistea de mormânt se asterne iarasi
în decorul mistic al paduricii. Un moment de înalta reculegere si preotii încep
slujba prohodului…”
La citirea Sfintei Evanghelii, toti cei de
fata au cazut în genunchi, iar dupa „vesnica pomenire”, corul legionar
intoneaza Imnul Legionarilor Cazuti.
Sicriele sunt închise. Ridicate pe umeri de
legionari, sunt purtate spre autocarele ce asteapta în apropiere. Înainte de a
fi asezate în masini, sicriele sunt înfasurate în drapele tricolore si drapele
verzi ale Legiunii. Sunt mai multe autocare. În prima masina este asezat
sicriul Capitanului; în masina a doua, sicriele Nicadorilor, iar în alte
masini, ale Decemvirilor.
Cortegiul de masini porneste din fata
mormântului la ora 9 seara. Pâna la iesirea din fort s-au facut mai multe
opriri, preotii rostind rugaciuni. Dupa iesirea de la Jilava, în drum spre
biserica, s-au facut câteva popasuri, la locuri care evocau viata legionara
petrecuta de martiri: la Biserica „Progresul”, la casa lui Doru Belimace, la
sediul din strada Gutenberg.
Procesiunea ajunge la Biserica Sf. Ilie
Gorgani, al orele 10,45 noaptea. Sicriele sunt coborâte din masini si, purtate
de legionari, sunt asezate de catafalc, în fata altarului. În centru si pe un
podium mai înalt, al Capitanului, apoi ale Nicadorilor si la urma ale Decemvirilor.
S-a oficiat de îndata un serviciu religios de catre un sobor de preoti, în
frunte cu parintele Udristeanu. Dupa slujba, a început din aceeasi clipa veghea
la capatâiul Capitanului de catre gradele legionare, în pozitie de drepti. S-a
întocmit un program cu echipele ce vor face de garda, schimbându-se din ora în
ora, fara întrerupere, pâna Sâmbata dimineata.
Biserica este îmbracata în verde. Toate
drapele studentimii si ale marilor unitati au fost aduse la biserica, pentru a
fi închinate Capitanului. Legionarele din capitala au adus brate de flori pe
care le-au presarat pe sicrie. Se fac slujbe fara întrerupere, iar corurile
legionare, care se schimbau si ele, dau raspunsurile. Cum numerosi preoti au
cerut sa ia parte la slujbele de pomenire, în timpul cât osemintele Capitanului
se aflau în biserica, s-a decis ca slujbele sa se faca în sobor. Preotul Ilie
Imbrescu a fost însarcinat cu organizarea serviciilor funebre la Biserica Sf.
Ilie Gorgani si cu rânduiala în ziua înmormântarii. Pentru a domni ordinea
perfecta în toate momentele reînhumarii Capitanului, a dat un comunicat în care
a stabilit cum se vor încadra preotii în cursul ceremoniilor religioase.
Pentru cucernicii preoti
„În legatura cu marile solemnitati ale
înhumarii sfintelor oseminte ale Capitanului, Nicadorilor si Decemvirilor,
comunicam:
Tabloul
pentru fiecare zi (24 de ore), cu rânduirea preotilor la veghere în Biserica
Sf. Ilie Gorgani, va fi afisat, în timp util, la sediul legionar din str.
Gutenberg nr. 3.
În toata
În zilele de Joi, Vineri si Sâmbata, rugam sa
se bata clopotele în toata
Preotul legionar Ion Lungianu va supraveghea
stricta si deplina executare a dispozitiilor privitoare la participarea
preotilor în capitala.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
În dimineata zilei de Joi, 28 Noiembrie, a
început pelerinajul la Biserica Sf. Ilie Gorgani pentru populatia capitalei si
pentru cei sositi din provincie. Cei dintâi care sosesc la biserica sunt
fruntasii Legiunii, membrii guvernului si autoritatile civile si militare.
Biserica este arhiplina. O afluenta de lume cum nu s-a mai vazut vreodata.
Camasi verzi, batrâni, femei si copii, au umplut strazile învecinate si
asteapta în tacere sa le vina rândul. Când ajung la treptele bisericii, se
însira unul câte unul, intra în biserica, aprind lumânari s se prosterneaza în
fata Capitanului, rostind o rugaciune. Nu mai mult de un minut si trec mai
departe, facând loc altora. Acest val de oameni continua fara întrerupere zi si
noapte.
Vineri, 29 Noiembrie, pelerinajul a atins
punctul culminant. Toata tara vrea sa-si înfrateasca gândul si inimile cu cei
ce-au lasat marturie ziarul Buna Vestire. Biserica Sf. Ilie Gorgani a
luat aspectul unui furnicar. Strazile din jurul bisericii înca din cursul
diminetii au fost blocate de imensitatea celor veniti sa-si ia crestinescul bun
ramas de la acei care si-au jertfit viata întru sfintele idealuri ale neamului
românesc.
„Cu tot frigul si burnita cazuta, au asteptat
unii câte 3-4 ore pâna au reusit sa se încadreze în monom, spre a avea
posibilitatea sa se prosterneze în fata celor 14 sicrie.
Ordinea mentinuta în mod impecabil, în
permanenta, de cordoane de legionari si legionare, a asigurat o normala
desfasurare a pelerinajului.
Asta noapte, la orele 12, începând de la
Monitorul Oficial si pâna al biserica, circulatia a fost complet întrerupta,
publicul, în care abundau camasile verzi, asteptând sa le vina rândul sa intre în
biserica”.
Eu nu fusesem de fata la lucrarile de
deshumare de la Jilava. Am socotit ca nu e locul meu aici, deoarece asista
Comisia de Ancheta, în frunte cu consilierul Eugen Banescu, presedintele ei. Comisia
trebuia sa dispuna de toata libertatea pentru a-si pune concluziile ei, fara
nici un amestec din partea guvernului. În al doilea rând, Miscarea era
reprezentata de Comandantii Bunei Vestiri, Ilie Gârneata, Radu
Mironovici si Mile Lefter, mult mai indicati
decât mine se prezideze actul deshumarii, fiind camarazii Capitanului din
primele ceasuri ale întemeierii Legiunii. În sfârsit, avea întâietate familia
Capitanului, în frunte cu profesorul Codreanu si doamna Elena Codreanu, sotia
Capitanului.
Aveam de gând sa merg totusi la Jilava a doua
zi, Miercuri, dupa încheierea lucrarilor de deshumare, pentru a vedea mormântul
în care au zacut trupurile martirilor si sicriele lor, înainte de a fi închise
si duse la biserica. N-am putut sa merg nici atunci deoarece am fost absorbit
de evenimentele ce-au urmat. În noaptea premergatoare, au fost împuscati
asasinii închisi la Jilava, iar Miercuri, toata ziua, am fost legat de
Consiliul de Ministri, care a început de dimineata si a tinut pâna seara
târziu. Dupa sfârsitul lui, în goana am plecat spre Ploiesti, în speranta ca
voi da de urmele lui Iorga si Madgearu si îi voi putea salva. Noaptea de
Miercuri spre Joi, 27/28 Noiembrie, am petrecut-o pe Valea Prahovei. M-am
întors în capitala abia Joi pe la amiaza si atunci a trebuit sa ma ocup în
graba de fixarea ordinii de participare si a itinerarului ce trebuia sa-l
strabata cortegiul funebru de la Biserica Sf. Ilie Gorgani pâna la Casa Verde.
În dupa masa zilei de Joi, 28 Noiembrie, vine
la Presedintie Fanica Anastasescu si-mi propune sa decorez post-mortem martirii
neamului. Am dat din cap îndoielnic. Nu-mi cadea bine propunerea lui. Eu eram
prea mic ca sa-l decorez pe Capitan si chiar pe Nicadori si Decemviri. Apoi,
Nicadorii si Decemvirii, dupa câte stiam eu, fusesera decorati de Capitan cu
Crucea Alba. Cum sa adaug acum o decoratie de aceeasi valoare? Fanica
Anastasescu nu s-a dat batut si mi-a raspuns:
–
Actul decorarii are acum o alta semnificatie, fiind savârsit în alte
împrejurari. Dumneavoastra sunteti seful Legiunii si vicepresedintele
Consiliului de Ministri. E o recunoastere a martiriului si a gloriei lor din
partea Statului National Legionar, pentru a carui împlinire s-au sacrificat ei.
–
Bine, sub acest aspect, actul ar avea o justificare, dar pe Capitan în nici un
caz nu pot sa-l decorez eu. Trebuie sa însarcinam un senator al Legiunii sau un
comandant al Bunei Vestiri.
Ne-am fixat atunci asupra profesorului Ion
Gavanescul, primul senator al Legiunii.
Atât prin vârsta, cât si prin vechimea lui, era cel mai indicat sa prinda
decoratia pe pieptul Capitanului.
–
Dar eu nu am Crucea Alba, si nu stiu cine sa aiba numarul necesar, caci si
decoratiile au fost confiscate de politie si distruse.
–
Am eu o colectie întreaga, mi-a spus Fanica Anastasescu. N-au fost gasite în
cursul prigoanei.
Vineri dimineata, 29 Noiembrie, la orele
8,40, însotit de profesorul Gavanescul si de Fanica Anastasescu, am intrat în
Biserica Sf. Ilie Gorgani, care fusese mai înainte închisa publicului. Dupa un
scurt moment de reculegere, sicriele au fost deschise si pe lintoliul care
învaluia trupurile lor, am pus decoratiile. La urma, profesorul Gavanescul a
prins decoratia pe pieptul Capitanului. A fost ultima data când sicriele au
fost descoperite.
O tacere mormântala. Toata lumea lacrima
împietrita. Ne închinam cu evlavie în fata sicrielor si parasim biserica.
Pelerinajul si slujbele religioase si-au reluat cursul.
În noaptea de Vineri spre Sâmbata am facut si
eu de garda la capatâiul Capitanului, cu o echipa de schimb.
Pregatirile pentru reînhumare au început cu o
saptamâna înainte. Duminica, 24 Noiembrie, sefii de regiuni si judete au fost
convocati la Casa Studenteasca din Bucuresti, pentru a fi consultati asupra
ceremoniei funebre si pentru a primi ultimele dispozitii. La sfârsitul acestei
sedinte, tinuta sub conducerea mea, s-a dat un comunicat din partea
secretariatului general al Miscarii, pe care l-am transcris în capitolul 3,
„Lucrarile de deshumare”.
Acest comunicat a suferit o modificare mai
târziu, în sensul ca ziua de post negru a fost stramutata pentru Vineri, 29
Noiembrie, în loc de Sâmbata 30 Noiembrie, cum era fixata la început. Aceasta
s-a petrecut în urma unei observatii ca profesorului Codreanu si a unor preoti
legionari.
Sefii de regiuni si de judete, dupa
întoarcerea lor acasa, au luat masuri necesare ca sa se îndeplineasca
dispozitiile date prin comunicat.
Paralel, comandantul Fratiilor de Cruce a dat
ordin ca tinerii din aceasta organizatie sa se pregateasca sa ia parte la
ceremonia reînhumarii.
Directia Generala a Teatrelor, Operelor si
Spectacolelor a publicat un comunicat, prin care aducea la cunostinta ca în
ziua de 30 Noiembrie 1940 – ziua reînhumarii sfintelor oseminte ale Capitanului
– toate spectacolele de orice fel, din întreaga tara, sunt suspendate”.
De asemenea, Ministerul de Educatie Nationala
a anuntat ca sunt suspendate în aceasta zi cursurile la toate scolile din tara,
de orice grad.
Abia întors de pe Valea Prahovei, Joi, la
amiaza, a trebuit sa întocmesc în graba programul funeraliilor Capitanului,
ordinea de participare a oficialitatilor si a unitatilor legionare. Dupa ce
m-am consultat cu mai multe capetenii legionare, am ajuns la urmatorul
dispozitiv, pe care-l reproduc dupa ziarele timpului:
Cum va decurge ceremonia reînhumarii
Traseul
Bulevardul Elisabeta, Bulevardul Bratianu,
Piata Victoriei, Bulevardul Basarab, Calea Grivitei, Casa Verde.
Dispozitiv
Deschid cortegiul Fratiile de Cruce, formând
o troita vie.
Crucile purtate de comandantii plini si
ajutoare.
Colivele.
Praporii.
Coroanele si corurile.
Preotii.
Capitanul purtat de 24 de comandanti:
comandantii Bunei Vestiri si comandantii legionari.
Ceilalti martiri, purtati de 156 de legionari,
grade si functii.
Familiile.
Reprezentantul M.S. Regelui.
Conducatorul statului si comandantul Miscarii
Legionare.
Ministrii straini. Guvernul român.
Corpul diplomatic si delegatiile straine
venite în formatie.
Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul si generalii.
Trupa militara.
Cetatuile.
C.S.L.
C.M.L.
Razletii.
Regiunile de la 1-10.
O chestiune care n-a putu fi solutionata
satisfacator a fost aceea a transportului sicrielor de la Biserica Sf. Ilie
Gorgani la Casa Verde. Orientându-ne dupa înmormântarea lui Mota si Marin, ar
fi trebuit sa folosim si noi carul învesmântat în cetina de brad si tras de
legionari. Dar din cauza timpului scurt si a tulburarilor din acea vreme, n-am
putu face aceste pregatiri. De alta parte, nea-m gândit ca nu cadreaza cu
maiestatea momentului sa recurgem la carele funebre, obisnuite la înmormântari,
si nici la autocarele cu care au fost aduse sicriele de la Jilava. Asa se face
ca am ales atunci ca trupurile martirilor sa fie purtate pe umeri de legionari
pe toata lungimea traseului. Defilarea celor cazuti, pe strazile capitalei, a
avut un efect zguduitor asupra publicului, dar organizarea schimburilor a fost
defectuoasa. Adeseori a trebuit sa ies eu din cortegiu pentru a trimite echipe
de legionari care sa ia locul acelora care dadeau vadite semne de oboseala.
Ziua de 30 Noiembrie 1940, ca si aceea a
înmormântarii eroilor Mota si Marin va ramâne în istoria României ca o manifestare
religioasa si nationala de proportii necunoscute pâna atunci. A fost un act de
adeziune al întregului popor la sacrificiul Capitanului, al Nicadorilor si
Decemvirilor. A fost mai mult decât un doliu colectiv: o revarsare
transcendentala de sentimente si credinte spre acei care si-au varsat sângele
pentru mântuirea neamului. Participarea multimilor a fost uriasa. Lacrimi,
emotii si suferinte la toti oamenii care, însirati de-a lungul strazilor,
salutau cortegiu murmurând rugaciuni.
Din cauza evenimentelor de atunci, am redus
participarea legionarilor din provincie la delegatii, pentru a nu rani
susceptibilitatea lui Antonescu. Anturajul lui, în frunte cu doamna Goga, îi
insuflase si cu acest prilej teama ca noi vrem sa profitam de venirea la Bucuresti
a mase de legionari, pentru a-l rasturna. Aceasta masura restrictiva nu a
alterat cu nimic masiva afluenta de populatie la funeralii. Lipsurile din
provincie au fost compensate de capitala. În afara de evrei, n-a lipsit nici o
casa de român si crestin care sa nu fi iesit în întâmpinarea martirilor, pe
ultimul lor drum. Trebuie socotit la cel putin o jumatate de milion de oameni
pe cetatenii care s-au adunat de-a lungul strazilor parcurse la cortegiu,
pentru a aduce ultimul lor omagiu de recunostinta si reculegere acelora care
s-au ridicat biruitori prin moarte.
Nu putem reda mai bine starea de spirit a
populatiei din capitala, a familiilor celor cazuti si a multimilor legionare
decât reproducând impresiile reporterului care a consemnat pentru ziarul Buna
Vestire desfasurarea actului de reînhumare:
La Biserica Sf. Ilie Gorgani, fortareata
crestinismului legionar
„Biserica Sf. Ilie Gorgani, lacasul unde se
închina pe vremuri Capitanul, de unde au plecat si eroii Mota si Marin, iar
deunazi venerabilul luptator, parintele Ion Mota, adaposteste de trei zile si
trei nopti sfintele oseminte ale Capitanului si ale celorlalti treisprezece
martiri, trecuti întru Domnul pentru dreapta credinta legionara.
În acest rastimp, pe dinaintea celor
paisprezece sicrie, a defilat toata tara româneasca, ca un ultim omagiu adus
unor vieti de zbucium si de sacrificiu.
Momentele premergatoare parcurgerii drumului
spre vesnicie sunt de o cutremurare nemaiîntâlnita.
Încerci sa-ti retii durerea, dar lacrimile
curg peste orice zagazuri si se preling abundent. Esti cuprins de acea durere
în fata careia nu gasesti nici un fel de mângâiere, traiesti momentele acelea
când vrei cu tot dinadinsul sa iei locul alaturi de sufletele lor, sa parcurgi
vamile nevazute ale vazduhului, spre acel minunat coltisor de rai, în locuri
luminate, în locuri nevinovate, unde se vor aseza sufletele nevinovate ale
martirilor pe care-i jelim astazi. La capatâiul Capitanului, scufundata în
adânca smerenie, plânge, plânge, doamna Elena Codreanu, tovarasa lui de viata.
Aureolata de fumul de smirna si tamâie emanat
din amfore, ai viziunea unei martire, ce si-a luat sarcina de a înfrunta drumul
spinos al vietii. De unde o mai fi având lacrimi?
Mai departe, strajuind în capul celorlalte
sicrie, abia conturându-se în multimea de flori, vezi rasarind familiile
îndurerate ale celor ce-au avut parte de o moarte atât de grozava.
Comandantii legionari, garda de onoare, dau
sumbrului decor o nota de o si mai pronuntata durere.
Patrunsi de maretia clipei, înaintea
sicrielor martirilor, înainte de Sfânta Slujba a Prohodului, un grup de ostasi
germani privesc îndelung cele paisprezece trupuri neînsufletite”.
Marea Slujba a Prohodului
Un impunator sobor de preoti, în frunte cu
Mitropolitul Gurie al Basarabiei, asistat de P. S. S. Venaimin Pocitan, prim
Vicar al Patriarhiei, a savârsit slujba religioasa. Din sobor mai faceau parte
P. S. S. Valeriu Moglan, Vicarul Mitropoliei Moldovei, preotii Andrei
Mihailescu-Gorgani, Georgescu-Edineti, duhovnicul studentimii, Arh. Atanasie
Popescu, Dionisie Udristeanu, Liviu Stan, Stefan Palaghita, Protoereul Firmilian
Marin, Ilie Imbrescu, G. Butnaru, C.
Diaconescu, Antipa Florescu, Orghidan, Tuta, Brighidan, Matei si Babus.
Biserica, ce de dimineata adapostea numai
familiile legionarilor cazuti, începând de la opt si jumatate, se populeaza
încet cu oficialitati si conducatori legionari.
În partea dreapta a bisericii iau loc,
alaturi de reprezentantul M. S. Regelui, colonelul Erwin Kraus, dl. general
Antonescu, seful statului, Horia Sima, comandantul Miscarii Legionare,
îmbracati în camasa verde. În acelasi timp, Comandantii Bunei Vestiri, Ilie
Gârneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Mile Lefter si inginerul
Blanaru. Alaturi de ei, primul senator al Legiunii, profesorul Ion Gavanescul.
Tot în partea dreapta, în al doilea rând, se
aseaza membrii guvernului: Traian Braileanu, Ministrul Educatiei Nationale; Nicolae Mares, Ministrul Agriculturii;
George Cretianu, Ministrul Finantelor; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii,
Sanatatii si Ocrotirilor Sociale; Ion Protopopescu, Ministrul Comunicatiilor; general
Constantin Petrovicescu, Ministrul Afacerilor Interne; Nicolae Dragomir,
Ministrul Cordonarii Economice; Mihail Antonescu, Ministrul Justitiei.
În spatele ministrilor, iau loc subsecretarii
de stat si alti înalti demnitari: Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Ministerul Presei si
Propagandei; Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finante; Vladimir
Dumitrescu, Secretarul General la Ministerul Cultelor si Artelor; prof. P.
P. Panaitescu, Rectorul Universitatii
din Bucuresti; Eugen Chirnoaga,
Rectorul politehnicii din Bucuresti; prof. arhitect Iotsu, Retorul Scolii de
Arhitectura; Radu Gyr,
Directorul Ministerial; I. G. Vântu, Primarul General al Capitalei; colonel
Elefterescu, adjutant al conducatorului statului.
În acelasi grup se afla comandantii legionari
Andrei C. Ionescu, Sandu Valeriu, Coriolan Matei, Grigore Macrin, Ion Turcanu,
Al. Ventonic, avocat Aurel Ibraileanu, D. Ifrim, Petre Bolintineanu, Dimitrie
Popa, Iosif Dumitru, Stefan Predescu, Dumitru Chica si altii.
Armata este reprezentata de domnii general
Pantazi, Subsecretar de Stat la Apararea Nationala; general Ioanitiu, Seful
Marelui Stat Major; amiral Rosca, Amiral Coslinschi, general Dobre, general
Petrescu, general Vasiliu, general Ramiro Enescu, general Negrescu, comandor
Jienescu.
Din magistratura s-a remarcat prezenta
domnilor D. G. Lupu, Presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie; D.
Botez, Prim-Presedinte al Curtii Superioare Administrative; Bratescu,
Presedintele Curtii de Conturi; N. Ioanovici, consilier; I. Petrescu,
Prim-Presedinte al Curtii de Apel; Emil Vântu, Prim-Presedinte al Tribunalului
Ilfov; Benedict Stoenescu, procuror general; I. Gheorghiade, Prim-Procuror al
Tribunalului Ilfov.
Din partea Cavalerilor Ordinului Mihai
Viteazul au participat un grup de generali de rezerva; Samsonovici, Bengulescu,
D. Bucur, Magulescu si un grup de colonei, în frunte cu Popescu-Corbu si
Bolintineanu.
Reichul german a fost prezentat printr-o
numeroasa delegatie, în frunte cu trimisii guvernului german, Baldur von
Schirach si Von Bohle. Alaturi de ei, ministrul Germaniei la Bucuresti, Wilhelm
Fabricius si generalii Speidel si Nansen, sefii misiunii militare germane din
România; generalul Von Scheich, trimisul extraordinar al Armatei Marelui Reich;
Neubacher, fostul primar al Vienei si actualul însarcinat cu afacerile
economice din România; p.p. Obergruppenführer Lorenz, reprezentant al
Reichsführerului SS Himmler.
Din partea Italiei au luat parte la funeralii
Pelegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucuresti si reprezentant al M. S.
Regelui-Împarat Silenzi, reprezentantul personal al Ducelui.
Din partea Spaniei au venit domnii Merry del
Val, însarcinatul de afaceri al Spaniei; Luis Beneyto, conducatorul-delegat al
Falangei Spaniole în România.
La orele noua începe slujba prohodirii. Se
face pomenire celor cazuti, în timp ce clopotele tuturor bisericilor din
capitala încep sa sune prelung. Raspunsurile sunt date de corul Patriarhiei,
sub conducerea comandantului-ajutor Remus Tincoca.
Formarea cortegiului
Dupa sfârsitul Sfintei Slujbe a prohodirii,
soborul de preoti iese din biserica si coboara treptele în strada. În fata
bisericii, de partea cealalta a strazii, apare un imens panou îmbracat în pânza
verde, având la mijloc chipul Capitanului, sub care este scris „Prezent”.
Peretii de la intrarea în biserica sunt de asemenea îmbracati în verde, având
deasupra chipul Arhanghelului Mihail. Comanda cortegiului a fost încredintata
de Radu Mironovici comandantului legionar Bartolomeu Livezeanu, care se ocupa
de încadrarea oficialitatilor, pe masura ce ies din biserica.
Sicriele sunt scoase pe umeri de catre
comandantii legionari si comandtii-ajutori si asezate pe nasalii. Sicriul
Capitanului este purtat de colonelul Zavoianu si un grup de preoti.
Cortegiu este deschis de 25 de buciumeni si
tulniceri din codrii Câmpulungului Bucovinei, locuri atât de scumpe
Capitanului, pe care le-a strabatut în lung si în lat.
Dupa buciumeni urmeaza o troita vie, formata
din frati de cruce.
La câtiva pasi, Vasile Iovin si Dumitru
Banea duc crucea ce-a fost înfipta pe
mormântul legionarilor de la Jilava. Urmeaza crucile martirilor ce vor fi
asezate la capatâiul lor, la Casa Verde.
Dupa ei, un grup de tineri duc prapurii si
coliva. Urmeaza cortegiul coloanelor, fiind deschis de o coloana de lauri, a
miscarii legionare. Vin apoi la rând coroanele depuse de familii; familia
Codreanu, familia Belimace, Catalina Codreanu, doamna Alexandrina Cantacuzino,
doamna inginer Maria Ionescu. Coroana doamnelor legionare ale celor cazuti la
Râmnicu-Sarat. În continuare apar coloanele delegatiilor straine. Coroana
trimisa de Führerul Adolf Hitler, alcatuita din trandafiri rosii, pe un fond de
lauri. Coroana Ducelui Mussolini. Coroana Legatiei germane. Coroana
ambasadorului italian Pelegrino Ghigi. Coroana contelui Ciano, Ministrul de
Externe al Italiei.
O splendida coroana de brad de pe Muntele
Rarau, simbolizând locurile cutreierate de Capitan încheie cortegiul.
Îndata dupa coroane, urmeaza corul legionar
condus de Remus Tincoca. Dupa ce se însira membrii corului studentesc, condus
de Mircea Hoinic, iar la urma corul Seminarului Monahal Cernica, condus de
Ierodiaconul Felix Dubneac.
Dupa grupele corale vine clerul, condus de
preotii Gheorghe Dan Popescu si Ion Potecas.
Sunt aproape o mie de preoti în cortegiu,
care înainteaza în ordinea urmatoare:
preotii de mir si calugarii de la diferitele
mânastiri;
diaconii care servesc în sobor;
preotii cu epitrafire, culioane si feloane
albe;
preotii cu epitrafire si feloane albastre;
grupul preotilor greco-catolici.
Capitanul purtat pe umeri
Dupa cortegiul preotilor, urmeaza grupul de
Comandanti ai Bunei Vestiri si comandantii legionari care formeaza o garda de
onoare si poarta pe umeri trupul Capitanului. Sicriele Nicadorilor si
Decemvirilor înainteaza în rând câte doua, purtate de 12 legionari, iar pe
margine alti 24 de legionari marsaluiesc ca echipe de schimb.
La câtiva pasi de sicrie, familiile
legionarilor cazuti: profesorul Codreanu, doamna Elena Codreanu, doamna
Iridenta Mota, cu copiii Gabriela si Mihaias, familia Nicki Constantinescu,
familia Belimace, doamna Maria Ciumetti, familia Trandafir.
Urmeaza dupa familii o garda legionara de
onoare, dupa care paseste reprezentantul M.S. Regelui, Colonelul Erwin Kraus.
În rândul urmator, Generalul Ion Antonescu, Conducatorul Statului, îmbracat în
camasa verde, avându-l la stânga pe Horia Sima, Comandantul Miscarii Legionare.
În spatele lor, o alta garda de onoare, formata din legionari îmbracati în
mantale negre de piele. Îndata dupa ei, apar membrii guvernului, trimisii
extraordinari, membrii corpului diplomatic, înaltii demnitari, generalii si
Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul.
Asociatiile patriotice
Dupa oficialitati, se rânduiesc în cortegiu
asociatiile patriotice din toata tara, fie in corpore, fie reprezentate prin
delegatii si drapele: Invalizii de razboi, Gloriile Neamului, Asociatiile
Vitejii Neamului, Virtutea Militara, Surorile de caritate din razboi, Barbatie
si Credinta, Legatia Româna a fostilor luptatori, Asociatia voluntarilor din
razboi, Grupul seniorilor „General Cantacuzino”, Voluntarii Ardeleni si
Macedoneni, Cercul Subofiteresc de rezerva, Societatea Veteranilor de la 1913,
Cercetasii de razboi, Uniunea Ardelenilor.
Batalioanele legionare
Cortegiul este încheiat de batalioane
legionare. Imensul convoi al camasilor verzi este deschis de Cetatuile
legionare, sub conducerea Luciei Trandafir. Urmeaza Fratiile de Cruce, sub
conducerea lui llie Smultea. În
continuare, defileaza studentimea legionara, sub conducerea comandantului ei,
Vasile Andrei. La câtiva pasi apar batalioanele Corpului Muncitoresc, în frunte
cu Dumitru Groza. Organizatia Capitalei se încheie cu Corpul Razletilor,
comandat de Ilie Niculescu. Dupa unitatile din Bucuresti se însiruie
organizatiile din provincie, dupa regiunile carora apartin.
Pe Bulevardele Capitalei
Cortegiul se pune încet în miscare la sunetul
buciumenilor bucovineni, care anunta plecarea. Pe Bulevardul Elisabeta
circulatia este întrerupta. Zeci de mii de oameni, în tacere si reculegere,
asteapta trecerea sfintelor oseminte. Scene colective de adânca evlavie se
observa în masele de oameni. Multi îngenuncheaza, murmurând rugaciuni.
Cortegiul a facut primul popas la rondoul de la Statuia Bratianu. Aici un imens
panou, cu chipul Capitanului, acopera statuia, încadrat de aripile
Arhanghelului Mihail. O multime imensa s-a adunat în jurul statuii. Aici
sicriele sunt date jos de pe umeri si soborul de preoti face o scurta slujba de
pomenire. Cortegiul se pune din nou în miscare pe Bulevardul Bratianu si apoi
pe Take Ionescu. Se face o noua oprire în Piata Victoriei. Aici, Generalul Ion
Antonescu, cu o parte din membrii guvernului si reprezentantii straini se
desfac din cortegiul si se îndreapta spre Presedintia Consiliului; pentru un
scurt moment de odihna. Dupa slujba din Piata Victoriei, cortegiul îsi continua
drumul avându-l în frunte pe Comandantul Miscarii Legionare si pe toti
demnitarii legionari. Un alt popas se mai face în Bulevardul Basarab si apoi în
dreptul Atelierelor Grivita. Pe Calea Grivitei, în dreptul unei case, pe
peretele ei, apare o minunata troita de brad verde, având la mijloc icoana
Capitanului, oferita de muncitorii din cartier. De aici si pâna la Casa Verde,
trotuarele sunt presarate cu crengi de brad, aduse de populatia din acest
cartier.
La Casa Verde
Avizati din vreme, Guvernul si oaspetii au
sosit în masini la Casa Verde, pentru a asista la actul reînhumarii.
În momentul când cortegiul se apropie de Casa
Verde, tacerea este întrerupta de sunetul prelung al buciumenilor. Primele
formatiuni patrund pe sub bolta portii în incinta Casei Verzi. În piata din
fata Casei Verzi, un imens panou în verde, cu portretul Capitanului, domina
zarea. De-o parte si de alta, flamuri verzi, cu chipul Nicadorilor si
Decemvirilor, îl încadreaza pe Capitan. Echipe de 12 legionari, în pozitie
neclintita strajuiesc intrarea.
Procesiunea se scurge încet spre curte. În
fata Mausoleului Mota-Marin, de asemenea sunt asezate panouri verzi si steaguri
cu semnul Garzii de Fier. În fata Mausoleului, trei gropi deschise pentru
Nicadori, iar în partea dreapta, sunt zece morminte proaspete, câte cinci de-o
parte si de alta, care asteapta trupurile Decemvirilor. Deasupra lor în partea
de rasarit, sus, strajuieste un urias Arhanghel Mihail.
Incinta Casei Verzi este neîncapatoare pentru
marea multime. În dreapta criptei iau loc Comandantii Bunei Vestiri si
celelalte grade legionare, în stânga, familiile celor cazuti, iar mai în fata
preotii. În fata mausoleului, iau loc membrii guvernului, în frunte cu
Generalul Antonescu si Horia Sima, împreuna cu delegatiile straine. Soborul de
preoti cânta ultimele litanii si îndata dupa aceea sicriul cu sfintele oseminte
ale Capitanului este asezat în cripta, între Mota si Marin. În continuare sunt
coborâte în groapa sicriele Nicadorilor si Decemvirilor. Se da comanda, si
întreaga asistenta, în pozitie de onor, cânta Imnul Legionarilor Cazuti.
În acel moment suprem de durere si
reculegere, un vultur coboara din înaltul cerului, face câteva rotocoale
deasupra Mausoleului si apoi se înalta iar spre zari necunoscute. Multimea a
vazut în acest zbor un semn si o binecuvântare a cerului...
Se însereaza când ceremonia a luat sfârsit si
lumea adunata la Casa Verde începe sa se împrastie.
II. PROCESUL LUI CORNELIU ZELEA CODREANU
Înainte de a fi strangulat în Padurea
Tâncabesti, Capitanul a suferit un alt martiriu, de ordin moral: procesul din
Mai 1938, în care a fost condamnat pentru „tradare”. O teribila acuzatie pentru
sufletul acestui om care a îndrumat o generatie pe caile onoarei si ale iubirii
de neam. Adevarul a iesit la lumina si netrebnicii lui judecatori au fost
acoperiti de oprobiul întregii tari.
Între
dispozitiile aparute sub noua orânduire a Statului National-Legionar, a fost si
Decretul-Lege Nr. 3226 bis, semnat de Conducatorul Statului si publicat în
Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940, prin care se înfiinteaza o „Comisie de
Revizuirea Proceselor Politice si Sanctionare a Magistratilor Vinovati”.
Potrivit acestui Decret-Lege, Comisia va putea cerceta si trimite spre
revizuire procesele penale pentru infractiuni cu caracter politic, definitiv
judecate în ultimii 8 ani.
Cum
era si firesc, cel dintâi proces ce trebuia sa cada sub prevederile noii legi,
era sentinta de condamnare a Capitanului la 6 luni închisoare, pentru ultragiu
adus profesorului Nicolae Iorga. Acest proces, dupa cum se stie, a precedat
marele proces din Mai si a servit numai ca pretext si paravan pentru a permite
guvernului arestarea Capitanului, încarcerarea lui la Jilava si apoi
condamnarea lui la 10 ani închisoare.
În
consecinta, Comisia de Revizuire s-a ocupat în primul rând de procesul de
ultragiu, intentat la cererea profesorului Iorga. In 31 Octombrie 1940, Comisia
a dat o decizie prin care dispunea revizuirea sentintei prin care Capitanul a
fost condamnat de Tribunalul Militar la sase luni închisoare în 19 Aprilie
1940, pentru delictul de ultragiu.
În
30 Noiembrie 1940, în ziua când sfintele oseminte ale Capitanului strabateau
strazile Capitalei, pentru a fi depuse în mausoleul de la Casa Verde, s-a
judecat al doilea proces în fata Sectiunilor Unite ale Înaltei Curti de
Casatie, dându-se o decizie de anulare a sentintei Tribunalului Militar din
Bucuresti prin care Corneliu Codreanu a fost condamnat la 10 ani închisoare.
Aceste
decizii au reabilitat memoria Capitanului, spulberând acuzatiile nedrepte ce i
s-au adus. Cea mai înalta instanta a tarii a anulat sentintele unor judecatori
corupti, care au dezonorat si armata si justitia, ascultând de ordinele ce
veneau de la Palat.
S-a
pravalit piatra de pe mormântul de la Jilava, dar s-a prabusit si piatra care
apasa pe onoarea si viata Capitanului.
Pentru
a întelege decizia de revizuire a sentintei de condamnare a lui Corneliu Zelea
Codreanu la sase luni închisoare, în procesul de ultragiu intentat de
Profesorul Iorga, este neaparat necesar sa reproducem, pentru a o avea
proaspata în minte, piesa incriminata, care a servit ca baza a acuzatiei,
scrisoarea Capitanului adresata profesorului Nicolae Iorga, în ziua de 26
Martie 1938.
PENTRU
PROFESORUL IORGA COMERTUL LEGIONAR DE LA OBOR SI DE LA LAZAR
Astazi
Sâmbata, 26 Martie 1938, orele 9 dimineata, cele doua restaurante de la Obor si
de la Liceul Lazar, au fost închise de autoritati.
La
magazinul de coloniale Obor.
La
cel dintâi s-a prezentat Comisarul Sef Furduescu de la circ. 18-a, însotit de
trei comisari ajutori si de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.
La
cel de-al doilea, Comisarul Sef Malamuceanu, însotit de doi comisari ajutori,
punând în vedere personalului sa se retraga, deoarece au ordin de a evacua si
de a închide imediat localul.
D-l
Popescu le-a cerut sa arate un ordin scris. Au raspuns: „Avem ordin verbal”.
Personalul s-a retras fara nici un fel de împotrivire, lasând totul în mâinile
autoritatilor.
Mentionez
ca procedura: lipsa de omenie, caci tot exista omenie, chiar si în cele mai
mari injustitii pe care vrei sa le faci.
Este
într-adevar lipsit de orice simt de omenie, ca sa te prezinti la o afacere
comerciala, sa închizi imediat, sa scoti personalul în drum luându-i si camera
în care dormea.
Si
pe deasupra si riscul si satisfactia comerciantilor iudei, care priveau cum se
darâma sub loviturile stapânirii lor si acest început de comert românesc.
Ce-ar
fi fost daca s-ar fi spus: va pun în vedere ca în termen de trei zile sa va
aranjati toate chestiunile si sa închideti localul, caci Ministerul de Interne
a luat aceasta dispozitie.
A
II-a chestiune.
Refuzi
sa dai un ordin în scris în virtutea caruia sa putem actiona în justitie si sa
vedem asupra cui cade raspunderea morala si juridica.
N-ati
vrut sa dati ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autoritatile
locale din partea Domnului Armand Calinescu:
Prefectura
si Chestura de Politie, directia Sigurantei, Bacau, Galati, Piatra Neamt, Arad.
”Urmare
ord. Ministerului de Interne Nr. 745/35, luati masuri si îngrijiti închiderea
si sigilarea localurilor de consum si debit cunoscute si specificate prin anexa
ord. 1821/17/2 crt. Raportati de urmare 25678 00213 86091 22001”.
A
III-a remarca este aceea ca închiderea acestor doua restaurante ne-a cauzat
prejudicii materiale sângeroase si obligatii carora nu le vom putea face fata
în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.
Întreprinderea
„Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, facându-se numai cheltuieli de
investitii în reparatia localului în valoare de 400.000 lei, cu o chirie de
200.000 lei.
Restaurantul
„Lazar” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei anual si
investitii în repararea localului de 250.000 lei.
În
ambele localuri, marfuri, vesela si vinuri în pivnita, în cea mai mare parte pe
credit, peste doua milioane si jumatate.
Tot
ce am adunat prin cea mai mare economie si munca se afla aici.
Acum
15 ani, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai
zgomotos decât D-l Iorga la 1906), domnii de astazi, acesti domni din guvernul
de astazi, ne spuneau:
”Nu
asa veti rezolva problema evreiasca. Apucati-va de comert. Faceti comert ca
ei”.
Iata
ca ne-am apucat. Cu sufletul plin de sperante. Cu dor de munca.
Când
ati vazut însa ca pornim, ca suntem corecti, ca suntem capabili, ca munca
noastra e binecuvântata de Dumnezeu, veniti tot voi si distrugeti acest început
de comert românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastra, veniti
si fara mila înabusiti aceste încercari, tot avântul nostru si tot atâtea
sperante.
Ce
epitete pot sa va dau? Ce cuvinte din limba româna vi s-ar potrivi?
Ne
acuzati ca am gresit în trecut? Dar cine n-a gresit dintre voi? Spuneti-ne însa
cu ce am gresit acum! Ne scoateti o crima din ceea ce însiva ne îndemnati ieri
ca sa facem?
Vine
Profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comertului
crestin rapus de jidani, si facând apel chiar la violenta noastra, vine, ne
murdareste gândurile noastre cele mai curate, si ne rapune el pe noi, pe
români?
Sub
guvernarea fericita si crestina a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai exista în
România nici jidani, nici comert jidovesc, nici problema jidoveasca.
Nu
mai existam decât noi cei care trebuie sa fim nimiciti prin orice mijloace.
Nici
o data. Nici un cuvânt de rau pentru Profesorul Iorga. Totdeauna cu respect si
cu buna-cuviinta.
De
câtva timp ploua cu articole de otrava peste noi.
”Între
bliduri (adica la restaurantele noastre) facem comploturi, punem la cale revolutii
îngrozitoare si vrem sa ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu
revolverele în mâna si în buzunare”.
Ei
bine, nu mai pot.
Din
marginile puterilor mele omenesti, eu care te-am respectat îti strig:
Esti
un incorect. Esti un necinstit sufleteste.
Datoria
elementara a unui om corect este ca sa se informeze si la omul pe care îl
judeca, nu numai la agentii mincinosi ai Domnului Armand Calinescu (care
lansasera ieri pe piata ca 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino
vor sa-l omoare pe D-sa).
”Eu
nu ma pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul, si nici
situatia D-tale.
N-am
nimic. D-ta ai totul.
Dar
din adâncul unui suflet lovit si neîndreptatit îti strig, si îti voi striga din
adâncul gropii, esti un necinstit sufleteste, care ti-ai batut joc pe nedrept
de sufletele nevinovate.
Voi
care ne acuzati de violenta, dupa ce ati întrebuintat contra noastra cele mai
mari violente, împingându-ne la disperare si pacat, daca cineva v-ar fi dat
numai o palma, ati fi reactionat la fel ca mine, fara sa mai fi trecut prin
chinurile fizice si umilintele prin care am trecut noi, voi necinstitilor
sufleteste, va vom dovedi acum, ca nu vom reactiona în nici un fel la
provocarile voastre.
Nu
ca sa închideti comertul nostru, sa ne înabusiti avântul, ci sa ne bateti în
talpi, sa ne trimiteti în Insula Serpilor, sa ne ucideti cu pietre, sa ne
spânzurati cu picioarele în sus si sa ni le bateti în cuie, sa ne supuneti la
cele mai mari umilinte.
Nu
veti întâmpina nici D-voastra, Domnule Iorga, si nici ceilalti care v-ati
asumat raspunderea unei sângeroase si nedrepte opresiuni, nu numai nici o
violenta, ci nici macar o opunere.
Dar
de acum si pâna ce voi închide ochii, Domnule Iorga, si dupa aceea, te voi
privi asa cum meriti”.
Corneliu
Z. Codreanu Bucuresti, 26 Martie 1938
Din
textul scrisorii precedente, rezulta cu claritate motivele care l-au determinat
pe Capitan sa-l traga la raspundere pe Profesorul Iorga pentru atitudinea
adoptata de acesta de la instaurarea dictaturii regale. Profesorul îsi repudia
propriul lui trecut, îsi calca în picioare propriile lui convingeri, pe care si
le-a manifestat zgomotos în cursul luptei lui nationaliste, începuta din anul
1906, pentru a face pe placul camarilei, care pregatea o noua prigoana contra
tineretului legionar. Corneliu Codreanu îi aducea aminte profesorului ce-a
însemnat el pentru studentimea româna înainte de razboi, ce sperante de înnoire
a trezit neamul nostru, pentru ca apoi sa-si renege propriul sau crez, intrând
în tagma acelora care urmareau nimicirea acelui tineret, care nu avea alta vina
decât ca continua ideile maestrului Nicolae Iorga.
Capitanul
pleca de la faptele întâmplate chiar în ziua când a pus mâna pe condei pentru a
scrie Profesorului Iorga. Ceva uluitor. Un comert care abia începuse sa se
înfiripeze, este lichidat în câteva ore din ordinul Ministrului de Interne,
fara nici o baza legala si fara nici un mijloc de recurs pentru a salva acest
fond de comert. Nu se putea întreprinde nimic pentru recuperarea lui, deoarece
însasi caile justitiei erau interzise. Operatia politieneasca de închidere a
restaurantelor legionare s-a savârsit pe baza unui ordin verbal. Pe cine sa
tragi la raspundere pentru acest abuz? Autoritatile nu si-au dat nici cel putin
osteneala sa inventeze vreun pretext legal, pentru a salva macar aparentele.
S-a operat exclusiv pe baza fortei brachiale a agentilor de politie. Au fost
desconsiderate si cele mai elementare legi de sustinere ale edificiului unui
Stat, ca si cum ne-am fi aflat în plin regim comunist. S-a procedat, cum spune
Capitanul, fara sa se respecte nici acel minimum de omenie pe care îl permit
împrejurarile, chiar atunci când se savârseste cea mai mare nedreptate.
Daca
pe plan politic Capitanul nu putea sa întreprinda nimic, caci avea în fata
mobilizat întreg aparatul Statului, nu a putut rabda sa nu-l stigmatizeze pe
profesorul Iorga, exprimându-si revolta contra aceluia care, de la înaltimea
autoritatii lui de profesor si savant, prin veninul articolelor sale, împrosca
cu un torent de insulte si infamii tineretul legionar, care nu facea altceva,
prin deschiderea acestui comert, decât sa-i urmeze propriile sfaturi.
Corneliu
Codreanu constata un paralelism de eforturi între Armand Calinescu si Nicolae Iorga
pentru a zdrobi miscarea. În timp ce Armand Calinescu îsi trimitea agentii de
politie si jandarmii ca sa închida localurile comerciale ale miscarii, Nicolae
Iorga începuse o campanie de presa contra Capitanului si a Legiunii, prin
ziarul sau Neamul Românesc, lovind cu cea mai mare înversunare si ura. De câtva
timp, cum spune Corneliu Codreanu, „ploua cu articole de otrava peste noi”.
Restaurantele legionare erau pentru Iorga localuri unde se conspira contra
Statului, punându-se la cale revolutii sângeroase si razboaie civile. Reaua
credinta era evidenta. În aceste localuri, clienti îsi consumau pasnic o portie
de mâncare si beau un pahar de vin. Dar cum comertul legionar trebuie distrus
si cum o interventie de Stat contra acestui comert nu putea fi sustinuta legal,
Nicolae Iorga si-a luat sarcina sa justifice în fata opiniei publice abuzul
savârsit de guvern când a închis aceste localuri. Cu autoritatea lui morala si
intelectuala, de savant recunoscut în întreaga Europa, sustinea salbaticiile
politiei si instiga sa se procedeze cu cea mai mare severitate contra
„infractorilor Statului”.
Dupa
ce fi enumera Profesorului toate abuzurile savârsite de autoritati si îi
demasca inconsecventa propriei lui atitudini, Corneliu Codreanu nu se poate
abtine de a nu-l face „incorect” si „vinovat sufleteste”, caci si-a batut joc
de sufletele lor nevinovate. Este o miselie sa vorbesti de comploturi „între
blide si pahare”, fara sa te informezi si de la persoanele implicate si fara sa
ai alta alta dovada decât informatiile mincinoase primite de la Siguranta.
Dar
avea vreun motiv personal Nicolae Iorga sa se napusteasca cu atâta ura contra
legionarilor? Nici unul. Cum spunea Capitanul, Profesorul Iorga a fost tratat
de noi întotdeauna „cu cel mai mare respect si bunacuviinta”. Ne aflam asadar
în fata unui caz calificat de agresiune neprovocata. Nimeni din rândurile
miscarii nu l-a insultat pe profesorul Iorga, pentru a explica psihologic
reactia lui. Asta demonstreaza ca Profesorul Iorga facea parte din conspiratie,
apartinea cercului intim de la Palat, în care s-a decis dezlantuirea noii
prigoane. Altminteri este de neconceput furia cu care s-a repezit asupra
oamenilor care n-au opus nici o rezistenta de la instaurarea dictaturii regale,
care s-au multumit sa-si exprime punctul lor de vedere privitor la lovitura de
Stat, declarând ca în viitor îsi vor vedea de afacerile lor profesionale si
particulare. Corneliu Codreanu s-a retras din lupta si nu statea în calea
noului regim.
De
unde provine insa acuzatia de ultragiu, care a provocat darea în judecata a
Capitanului si condamnarea lui la 6 luni închisoare? Printr-o substituire de
functie în persoana careia era adresata aceasta scrisoare. Iorga deschisese
campania lui de presa contra Legiunii, prin ziarul sau Neamul Românesc, în
calitate de ziarist si om politic; când scrii ceva, când ataci pe cineva, este
logic sa te astepti si la replici. Asta e în natura gazetariei, mai ales când
articolele sunt semnate si de un om politic. Cum însa la ora aceea, nu mai
exista în România presa libera, nesupusa cenzurii, iar Corneliu Codreanu nu
avea la dispozitie un organ prin care sa-i raspunda, s-a adresat profesorului
printr-o scrisoare. Aceasta scrisoare n-a aparut în presa, ci a fost
multiplicata si difuzata în cercurile legionare, pentru ca membrii miscarii sa
fie orientati asupra polemicii cu Iorga.
Si
acum intervine marea ticalosie. La sugestia guvernului, Iorga accepta sa i se
deschida Capitanului un proces de ultragiu. Dar cum, caci un proces de ultragiu
nu se poate intenta decât din partea unui functionar public? Armand Calinescu
si Palatul au gasit solutia: Iorga era si ministru în cabinetul nou constituit
al lui Miron Cristea. Scrisoarea lui Codreanu, în consecinta era adresata unui
înalt functionar al Statului, care, simtindu-se lezat, putea cere reparatie în
justitie. L-au scos din circulatie pe gazetarul Iorga, disparuse si omul
politic Nicolae Iorga, si nu ramasese în fata Capitanului decât ministrul
Iorga, care, simtindu-se ofensat de continutul acestei scrisori, a sesizat justitia.
Functionarul public Nicolae Iorga, investit cu o demnitate recent primita,
fusese ultragiat. Aceasta a fost baza procesului.
Corneliu
Codreanu se adresase gazetarului Nicolae Iorga, care scrisese articole
veninoase contra miscarii, se adresase omului politic Nicolae Iorga, care de
decade facea politica si era si întemeietorul unui partid nationalist, pentru
a-i reprosa incoerenta atitudinii lui, si acum apare în fata Capitanului
ministrul Iorga, care cerea satisfactie în justitie pentru „insultele” suferite.
Iorga, la sugestia camarilei, s-a refugiat în autoritatea Statului, fiind sigur
ca de pe aceasta pozitie va obtine condamnarea lui Corneliu Codreanu.
Dar
cine era Statul pe care-l reprezenta Iorga? Era Statul loviturii de Stat de la
11 Februarie 1938, era Statul iesit dintr-un sperjur, era Statul care se opunea
vointei nationale, clar exprimate în alegerile anterioare, era Statul care
cazuse în mâinile unei camarile si urmarea anihilarea Miscarii Legionare, fiind
constituit exclusiv pentru acest scop. Evident ca acest Stat, care nu mai avea
nimic comun cu natia decât doar emblema, îi va da satisfactie lui Iorga, caci
justitia acestui Stat nu va judeca dupa dreptate, ci dupa impulsurile ce le
primea de la Palat.
Dar
cine l-a judecat pe Capitan? Acelasi Tribunal Militar care l-a condamnat mai
târziu, în procesul cel mare, la zece ani închisoare. Trimis în fata acestui
Tribunal, care nu se bucura de independenta, care era o simpla anexa a
regimului, condamnarea era sigura. Corneliu Codreanu s-a prezentat la proces si
a declarat ca e1 a raspuns omului politic si gazetarului Nicolae Iorga, care-l
atacase în articole, încât nu putea fi ultragiat Ministrul Iorga. Acesta, de
altminteri, nici n-a binevoit sa apara în instanta, lasând toata treaba sa o
dezlege justitia, stiind de mai înainte ce sentinta se va da. Capitanul a fost
condamnat la 6 luni închisoare corectionala, fara circumstante atenuate, iar
verdictul i s-a comunicat în 19 Aprilie, pe când era încarcerat la Jilava.
Mai
e o întrebare care trebuie lamurita. Pentru ce avea nevoie guvernul de acest
proces, când era decis sa-l trimita în judecata pentru culpe mult mai grave? În
primul rând, pentru a deschide ostilitatile contra Legiunii cu o lovitura
spectaculara de ordin moral. A fost insultat marele Profesor Iorga, reputatul
savant si justitia tarii a reactionat prompt si constiincios. În al doilea
rând, acest proces servea, cum am spus, ca o cortina de fum pentru a ascunde
scena adevaratului proces, care va începe în Mai si care se va încheia cu
condamnarea Capitanului la 10 ani temnita. Dar în timpul acesta critic, de
pregatire al marelui proces, conspiratorii de la Palat aveau nevoie sa-l aiba
pe Capitan în mâna. O condamnare la 6 luni pentru ultragiu nu era prea grava, dar
pe baza acestei condamnari, Capitanul putea fi detinut, pentru a-i reduce
posibilitatile de aparare la minimum. Când se va înalta cortina si se va
contempla scena în totalitatea ei, se va descoperi ca e vorba de ceva mult mai
grav, de o lovitura în crestet a miscarii, care nu-l cuprindea numai pe
Capitan, ci întreaga elita legionara, care va lua drumul lagarelor si al
închisorilor. Nici cercurile legionare nu si-au dat seama de gravitatea
situatiei decât în ziua când s-au început arestarile în toata tara.
Procesul
de ultragiu al lui Iorga a fost preludiul actiunii de exterminare a miscarii si
profesorul s-a pretat la acest rol odios de a servi ca instrument de camuflare
a adevaratelor intentii si planuri ale regimului.
Tribunalul a facut o gresita stabilire a faptelor
Comisia
de revizuire, cercetând mai întâi procesul de ultragiu, a ajuns la concluzia ca
procesul îndeplineste toate conditiile pentru a putea fi revizuit. Comisia nu
s-a ocupat de continutul scrisorii, nu se referea la acuzatiile aduse de Capitan
lui Iorga, ci exclusiv la faptul diviziunii ce s-a operat în personajul Iorga,
substituindu-se gazetarul si omul politic, cu Iorga ministrul, care cerea
reparatie în justitie pentru ultragiu. Comisia de revizuire a facut o eminenta
expunere a cazului, pentru care ne permitem sa reproducem concluziile ei:
”Având
în vedere ca din examinarea în ansamblu al continutului scrisorii, mai sus
rezumat, rezulta în esenta ca Corneliu Z. Codreanu, în cadrul general al unei
expuneri al chestiunii închiderii magazinelor legionare, arata întâi ca
organele politienesti, în urma ordinului Ministrului de Interne Armand
Calinescu, le-au închis cele doua restaurante legionare de la Obor si Liceul
Lazar si magazinul de coloniale si apoi ca Profesorul Iorga, alta data sfatuitorul
lor de a face comert românesc, scriind articole, în care îi califica pe
complotisti si asasini, în legatura cu comertul ce-l faceau, este un incorect,
un necinstit sufleteste, pentru ca una a povatuit în politica si ziaristica,
aruncând sufletele lor nevinovate în ideea, ca numai asa vor rezolva problema
evreiasca, apucându-se de comert si facând ca ei – si alta face acum, când ei
s-ar fi asteptat sa se informeze si la omul pe care-l judeca, nu numai la
agentii Ministrului de Interne.
Având
în vedere ca atât din acest examen de ansamblu, în care se vad cele doua idei
bine marcate, cât si de faptul ca Corneliu Z. Codreanu arata ca Ministrul de
Interne Armand Calinescu este autorul ordinului de închidere a magazinelor
legionare, precum si din faptul ca se referea la vechile sfaturi date de
profesorul si ziaristul Nicolae Iorga, despre care spune ca si-a batut joc pe
nedrept de sufletele lor nevinovate, rezulta în mod neîndoios ca ofensele ce-i
aduce prin scrisoare nu se refera la calitatea acestuia de ministru, ci la
aceea de om politic ziarist, fiind evident ca motivul determinant al unei
scrisori trimise Profesorului Iorga, a fost revolta determinata de atacurile
prin presa ale acestuia, în care Corneliu Codreanu vedea numai informatii
neadevarate date de agentii Ministrului de Interne si articole care au putut
determina luarea masurilor de închidere a magazinelor legionare.
Având
în vedere ca, daca, în partea finala, Corneliu Z. Codreanu se adreseaza
Profesorului Iorga si catre ceilalti toti, care si-au asumat raspunderea unei
sângeroase si nedrepte opresiuni, aceasta o face pentru a-i cuprinde pe toti
adversarii Miscarii Legionare, lasând evident, separata si de sine statatoare
acea parte din cuprinsul scrisorii, în care se aduc ofense D-sale în legatura
cu articolele din gazeta.
Ca,
de altfel, în acest sens s-a aparat si Corneliu Z. Codreanu în interogatoriul
ce i s-a luat si tot în acest sens au fost si declaratiile martorilor,
profesorul Ion Gavanescul si profesorul Nae Ionescu, iar profesorul Iorga nu s-a prezentat în
instanta si nu s-a produs vreo alta împrejurare care sa îndreptateasca
Tribunalul pentru a stabili altfel faptele.
Ca,
în aceste împrejurari, Tribunalul Militar stabilind în fapt ca ofensele sunt
aduse Profesorului Iorga, în calitate de ministru si nu aceea de om politic si
ziarist, facând o gresita stabilire a faptului, si, prin urmare, procesul cade
sub revizuire în baza motivului prevazut de art. 3 partea a 2-a, din
decretul-lege Nr. 3326 bis din 5 Octombrie 1940”.
Prin „procesul cel mare”, înteleg procesul
din Mai 1938, care s-a încheiat cu condamnarea Capitanului la 10 ani
închisoare, spre a-l deosebi de cel anterior, intentat de profesorul Iorga
pentru ultragiu.
Procesul de ultragiu a fost doar o piesa
tactica, introdusa în ultimul moment, în planul de detentie a Capitanului.
Deschizându-i un proces secundar, pe baza scrisorii adresate lui Iorga,
conspiratorii de la Palat abateau atentia legionarilor si a tarii de la
adevaratele lor obiective, mult mai grave si mai primejdioase pentru destinul
Miscarii. Cu sau fara aceasta scrisoare si actiunea în justitie a lui Iorga,
tot acolo s-ar fi ajuns: o noua prigoana contra Legiunii, care, de asta data
trebuia condusa pâna la ultimele consecinte si cu cea mai mare ferocitate,
pentru a lichida „pericolul” legionar, asa cum cereau interesele combinate ale
Internationalei comuniste. De asta data nu trebuia sa i se mai lase lui
Corneliu Codreanu nici o portita de scapare: toate iesirile, toate posibilitatile
de salvare, trebuiau blocate, pentru ca sa dispara de pe scena politica a
României. Pregatirea acestui proces a început de fapt odata cu lovitura de Stat
a Regelui Carol, care n-a avut alt rost decât sa creeze cadrul politic necesar
pentru nimicirea acestui om si a miscarii ce o întemeiase. Odata cu proclamarea
noii Constitutii si instaurarea dictaturii regale, au fost scoase din functiune
puterile legitime ale Statului. Nu mai exista nici Parlament liber ales si nici
o justitie independenta. Statul fusese redus la puterea executiva, reprezentata
de Rege si oamenii sai de încredere, cu ajutorul carora guverna. Partidele au
fost salvate si orice activitate politica interzisa. Starea de asediu si
cenzura împiedicau orice manifestare ostila regimului nou. Libertatile
individuale au fost suprimate si cetatenii nu se mai puteau apara de abuzurile
autoritatilor, având de ales în a se supune arbitrarului puterii executive,
sau, daca se împotriveau, a înfunda puscariile si lagarele. Înainte de a se
pasi la atacul frontal contra legionarilor, tara trebuie înlantuita, pentru ca
nimeni sa nu cuteze sa se mai ridice pentru a protesta contra faradelegilor
guvernamentale.
Odata creat acest climat de nesiguranta si
teama, cu o graba febrila s-a organizat actul al doilea si cel mai important al
dictaturii carliste: detentia Capitanului. Palatul nu putea accepta solutia
propusa de Capitan, retragerea voluntara a miscarii din lupta politica, fara a
face nici o dificultate noului regim. Opozitia legionara chiar latenta, chiar
neexprimata public, chiar respectuoasa fata de noua ordine, reprezenta un
pericol permanent pentru consolidarea regimului. Simpla prezenta, chiar
inactiva a lui Corneliu Codreanu, în libertate, ar fi dus la triumful final al
Garzii de Fier. O schimbare externa si dictatura Regelui Carol s-ar fi
prabusit.
Odata terminata mascarada constitutionala,
întreg aparatul Statului, sub conducerea Ministrului de Interne, Armand
Calinescu s-a concentrat asupra Miscarii Legionare. Aceasta devenise „vânat
liber”, cu care trebuia sa se procedeze prin solutii de forta, dupa ce Statul
de legi fusese scos din functie. S-a întocmit planul minutios cum sa fie
urmarit si detinut Capitanul ce acuzatii sa i se aduca la proces si ce pedeapsa
sa i se dea, fara a tine seama de vinovatia lui.
Lui Armand Calinescu nu i-a scapat nici
pericolul ce-l reprezentau cadrele conducatoare ale Miscarii. Nu era destul sa
fie arestat Capitanul. În acelasi timp si cu aceeasi lovitura trebuiau
imobilizati si fruntasii Legiunii, pentru ca, sub conducerea lor sa nu se
produca reactii ale maselor populare contra regimului. Asa se face ca, în
noaptea de 16-17 Aprilie 1938, odata cu detinerea Capitanului au fost ridicati
de la casele lor aproape toate figurile principale ale Garzii de Fier: în primul
rând fruntasii din capitala si apoi acei legionari din provincie care detineau
functii importante in organizatie: sefii de regiuni si de judete. Acestia au
fost internati mai întâi la Mânastirea Tismana si apoi concentrati la Miercurea
Ciuc. Dintr-o data miscarea a fost lipsita de cele mai valoroase elemente ale
ei. Tara era ferecata, iar Legiunea era la pamânt, paralizata, din cauza
dezorientarii provocate în organizatie de încarcerarea conducatorilor ei.
Acum drumul era liber pentru înscenarea celui
mai monstruos proces cunoscut în analele judiciare ale României. Corneliu
Codreanu a fost condamnat la zece ani temnita „pentru tradare” si alte crime
tot atât de grave, contra celor mai evidente probe de nevinovatie.
În presa timpului nu s-a dat voie sa se
publice decât prima zi a dezbaterilor, pentru ca apoi sa intervina cenzura.
Desi regizat cu maiestrie, totusi, în cursul procesului, puteau sa iasa la
lumina lucruri neplacute în presa pentru guvern. De aici încolo n-au mai aparut
decât fragmente de proces, alese cu grija, pentru a da o alta imagine
dezbaterilor.
Pentru cunoasterea adevarului m procesul
Capitanului, dispunem de urmatoarele surse, de cea mai mare încredere:
De noul proces nu s-a aflat nimic în cercurile
legionare. Secretul a fost bine pastrat de tenebrosii tovarasi ai conspiratiei
de la Palat. Se stie doar ca era în curs de judecata un proces de ultragiu
intentat Capitanului, pendinte de Tribunalul Militar al Capitalei. Corneliu
Codreanu era liber si se ducea la Tribunal ori de câte ori era citat, pentru a
raspunde învinuirii ce i se aducea. Maxima pedeapsa, prevazuta în astfel de
cazuri, era de 6 luni închisoare, care putea fi redusa sau suspendata, daca se
aplicau circumstante atenuante. Procesul în sine nu constituia un motiv de
preocupare grava printre legionari.
Acestia se orientau dupa circulara data de
Capitan, când a anuntat încetarea activitatii politice a partidului „Totul
pentru tara”. Iesind temporar din viata politica, legionarii se vor ocupa de
afacerile lor particulare si profesionale. Vor profita de aceasta vacanta
fortata, pentru a-si încheia studiile cei înscrisi la Universitate, iar cei ce
exercitau vreo profesie libera sau erau oameni de stiinta, pentru a-si completa
cunostintele lor în specialitatea respectiva. Mi-aduc aminte de ce-mi spunea Vasile
Cristescu. El fusese scos din
învatamânt pentru ca votase contra Constitutiei carliste si, ramânând fara
mijloace de existenta, îsi facuse planul ca, împreuna cu Gheorghe
Ciorogaru, sa deschida un magazin de
confectii pe Calea Victoriei. Era în cautarea capitalului necesar când au
început arestarile.
Ceea ce îl nelinistea pe Capitan si pe toti
care l-au vazut în aceste zile, premergatoare arestarii, era numarul crescând
de agenti care se tineau dupa el, pas cu pas. Nu era ora din zi si din noapte
în care sa nu fie urmarit. La „Casa Verde”, unde locuia, la Predeal, la sediul
din Strada Gutenberg, acum pustiu, când iesea în oras sau când se ducea la
Tribunalul Militar, oricine putea privi cu dezgust mutrele agentilor lui
Calinescu, care nici nu se fereau cel putin sa-si îndeplineasca ordinul cu
discretie si la distanta. Politia era informata permanent de toate miscarile
Capitanului, caci el nu se ferea de nimeni. Sediul era deschis tuturor acelora
care vroiau sa vorbeasca cu el. Dar, de asta data, supravegherea se
intensificase si luase forme sistematice. Echipe de agenti umblau dupa el si
nu-l slabeau nici o clipa, ca si cum le-ar fi fost teama sa nu scape „vânatul”
la vreo cotitura.
În noaptea de 16/17 Aprilie 1938, când a avut
loc arestarea Capitanului, se stia precis unde se gaseste. Localizarea lui era
notata ora cu ora. Armand Calinescu si de data aceasta a procedat tinând seama
de învatamintele anterioare. Când a fost dizolvata Garda de Fier, în 10
Decembrie 1933, Capitanul a fost avizat cu câteva ore înainte de actul
dizolvarii si arestarile ce se vor opera în toata tara si a reusit sa dispara.
Armand Calinescu se gândea ca si de data aceasta, daca Corneliu Codreanu ar
afla de planul guvernului, printr-o cât de usoara indiscretie, s-ar ascunde din
vreme si atunci procesul cu toate implicatiile lui ar ramâne suspendat în aer.
Teama lui Armand Calinescu era neîntemeiata
acum. Corneliu Codreanu declarase în scrisoarea catre Iorga ca nu se va opune
nici unei masuri de represiune. Cine îl cunostea pe Corneliu Codreanu, stia ca
el nu face declaratii de circumstanta, pentru ca mâine sa le renege sau sa
adopte atitudini contrare lor. El era decis de asta data sa înfrunte prigoana
cu pieptul deschis, fara sa schiteze nici cea mai usoara împotrivire.
Declaratiile lui erau expresia unei decizii interioare, fiind hotarât sa-si
joace soarta.
Bineînteles, Corneliu Codreanu mai pastra o
frântura de speranta, de speranta ca franchetea atitudinii lui, determinata
primordial de grija ca tara sa nu devina o „Spanie însângerata”, va trezi ecou
si în cercurile Palatului. Spera într-un minimum de patriotism si la cei ce
guvernau, oricât de rai ar fi fost. Atitudinea lui nu era dictata de
slabiciunea organizatiei lui, ci de o înalta ratiune de Stat. Speranta vana,
caci dusmanii lui nu se gândeau la viitorul tarii, ci cum sa distruga miscarea
legionara, indiferent de catastrofa ce s-ar putea abate asupra României.
Dupa arestare, Capitanul a fost depus la închisoarea
Jilava. Aici, din prima zi a fost supus unui tratament de anihilare fizica,
incompatibil atât cu calitatea lui de sef de partid cât si cu situatia lui
juridica de arestat preventiv. A fost tinut la secret aproape o luna de zile,
hranit mizerabil, într-o celula umeda si rau aerisita, fara legaturi cu familia
si fara sa i se spuna macar pentru ce a fost arestat. Se gândea la condamnarea
în procesul Iorga, de 6 luni închisoare, care i se comunicase la Jilava, dar
aceasta pedeapsa nu justifica tratamentul barbar pe care-l suporta. Abia mai
târziu a aflat, la interogatoriul ce i s-a luat, încotro se îndreapta
cercetarile si scopul lor infam. Suferintele Capitanului la Jilava au fost
scrise cu mâna lui si notele s-au pastrat si au putut fi recuperate în 1940.
Regimul inuman la care a fost supus la Jilava
a avut si el tâlcul lui, în ansamblul planului de nimicire a acestui om: era de
presupus ca trupul lui se va resimti dupa o luna de închisoare severa. Va slabi
în asa masura încât publicul, ziaristii si judecatorii vor avea în fata lor o
epava umana. Prin însasi jalnica lui înfatisare fizica va dovedi ca este
coplesit de învinuirile ce i se aduc. Presa nu va divulga chinurile la care a
fost supus, ci doar ca e un om sfârsit, care nu se mai poate nici apara.
Avem marturia avocatului Ranetescu privitor
la halul de slabiciune al Capitanului, dupa ce a fost adus la Tribunal.
Duminica, 22 Mai, avocatii au fost admisi în odaia rezervata Capitanului,
pentru a pregati împreuna procesul. În cursul cercetarii dosarelor, la un
moment dat s-a oprit. Si-a scos haina. În odaie era cald. Ne-a aratat umarul
sting gol, si ne-a spus: „Iata ce umar am! Si cum era înainte!... Nu se mai
tineau hainele pe el, asa era de slabit”.
Dupa marturia lui Vasile Mailat, „M-au chinuit ca pe hotii de cai”, a spus
el grupului de avocati, când acestia l-au întrebat de sederea lui la Jilava.
În timp ce Capitanul zacea la secret, izolat
de lume si de familie, dusmanii n-au stat cu mâinile în sân. Au folosit aceasta
perioada pentru „pentru a prelucra” opinia publica în sensul vederilor lor,
cautând sa o convinga de vinovatia lui Codreanu. L-au împroscat – zi de zi prin
ziare, cu cele mai nemernice acuzatii. Din acest cor de infamii n-a lipsit nici
mâna Profesorului Iorga. Cu o luna de zile înainte de începerea procesului –
citim în brosura Adevarul în procesul Capitanului – aparatul de Stat a
început o violenta campanie împotriva sefului Legiunii, acuzându-l de cele mai
grele pacate fata de tara, fara ca acesta, înlantuit si pus la secret, sa poata
schita cel mai elementar gest de aparare.
Ce fel de proces este acesta, în care
capetele de acuzare se divulga în public, înainte de a lua cunostinta de ele
acuzatul? Scopul acestei campanii era de a justifica severitatea masurilor
luate de autoritati si arestarile întreprinse, procedând fara crutare contra
tuturor acelora care pregateau o „revolutie sociala” în România. Complotistii
de la Palat vroiau sa convinga opinia publica de iminenta unui razboi civil,
care a fost împiedicat sa izbucneasca numai gratie guvernului, care a actionat
cu cea mai mare energie, arestând la vreme capeteniile rascoalei, în frunte cu
Corneliu Codreanu, facându-i inofensivi. Statul a trecut printr-un moment de
pericol mortal si primejdia a fost evitata numai gratie faptului ca guvernul a
intervenit la vreme, zdrobind în fasa încercarea de razvratire a legionarilor.
Dar s-a petrecut o anomalie pâna la proces.
În afara de zgomotoasa campanie de presa, ordonanta definitiva si rechizitoru1
au fost larg difuzate prin gazete, iar, – prin zelul Ministrului de Interne,
s-au raspândit în brosuri galbene pâna în cel din urma sat.
Dar daca justitia va decide altfel? Era de
competenta justitiei sa se pronunte asupra culpabilitatii lui Corneliu Codreanu
si pâna atunci era normal ca organele executive sa se abtina de la orice
anticipatii. Aceasta îndoctrinare prematura si la scara nationala a publicului,
demonstra clar ca guvernul nu avea nici un dubiu asupra sentintei de condamnare
ce se va pronunta, ca o considera un lucru achizitionat prin complicitatea
Tribunalului Militar iar procesul în sine nu era decât o pura formalitate
exterioara.
6. UN RECHIZITORIU SUI-GENERIS
Din dispozitiile codului penal si practica
judiciara se stie ca un rechizitor trebuie sa enumere acuzatiile aduse unui
inculpat si sa le sprijine pe fapte. Ori, rechizitorul definitiv al
procurorului militar, Gheorghe Atanasiu, din 6 Mai 1938, se ocupa, în proportie
covârsitoare, de 3/4, cu probleme periferice în raport cu fondul procesului, cu
acuzatiile propriu-zise, cu ce i se imputa Capitanului.
La ce se referea cea mai mare parte a
rechizitorului? La sistemul de organizare al miscarii si la antecedentele
vietii politice ale lui Corneliu Codreanu. Din interpretarea rauvoitoare a unor
serii de fapte din trecutul miscarii si al întemeietorului ei, procesul vroia
sa azvârle umbre asupra lui Corneliu Codreanu, sa creeze prezumptii de
culpabilitate, ca si cum gravele acuzatii ce i se aduceau acum nu erau decât
punctul culminant al întregii lui cariere politice. Toata viata Corneliu
Codreanu a fost certat cu legea, a fost un razvratit si un conspirator.
Acuzatiile de acum, mult mai grave, nu erau decât implicatia logica a întregii
lui activitati din trecut. Daca asa a fost Corneliu Codreanu înca de pe bancile
universitare, nu e de mirare ca a ajuns sa-si tradeze neamul, conspirând contra
securitati interne si externe a Statului.
Acesta a fost si rostul amplei publicitati ce
i s-a dat rechizitorului: ca opinia publica sa ia cunostinta de „crimele” lui
Corneliu Codreanu, pentru ca atunci când se va pronunta Tribunalul Militar si
va cadea greaua sentinta, sa nu mai existe nici un dubiu în constiinta
cetatenilor asupra culpabilitatii lui.
Acuzatiile propriu-zise, pentru care a fost
dat în judecata Capitanul, au fost îngramadite în sfertul de rechizitoriu ramas
disponibil, dupa lunga „introducere” la antecedentele „criminale” ale
Capitanului.
În apararea sa, la interogatoriul ce i s-a
luat, Capitanul a dezvaluit frauda din corpul rechizitorului, declarând
urmatoarele:
„Voi intra, Domnule Presedinte si onorat
Consiliu, în miezul procesului – pentru ca acest proces are trei învelisuri: o
parte care se judeca dincolo de aceste ziduri, în presa si la radio, si acolo
eu nu pot face nimic. O alta parte o constituie o serie întreaga de acuzatii
din rechizitoriul d-lui procuror si din ordonanta definitiva, dar pentru care
nu sunt dat în judecata – sunt trecute ca acuzatii, dar nu sunt dat în judecata
pentru ele – si, în sfârsit, o alta parte, pentru care într-adevar sunt dat în
judecata”.
Învelisul al doilea, pe care-l pomenea
Capitanul, contine tocmai acele acuzatii care n-aveau ce sa caute în
rechizitoriu, pentru ca nu apartineau actului de acuzare propriu zis si nu
pentru ele fusese dat în judecata Capitanul. Era o colectie de fapte din
trecutul miscarii, din istoria ei, care au fost reînviate acum si rastalmacite
în mod abuziv de procuror sau de cei ce stateau în spatele lui, pentru a crea
impresia ca Legiunea, de la primele ei manifestatii, a fost o miscare
subversiva, care ameninta existenta Statului.
Raspunzând la întrebarile procurorului
militar, maior Radu Ionescu, care era în instanta, Capitanul a lamurit toate
aceste puncte litigioase din rechizitoriu. Organizatiile legionare, considerate
în rechizitoriu ca fiind conspirative, erau urmatoarele:
Corneliu Codreanu a dat raspunsuri clare si
precise la toate întrebarile puse referitor la aceste organizatii, care puteau convinge
pe toata lumea, în afara de membrii Consiliului de Judecata, care n-aveau
libertate de opinie, fiind legati de anumite ordine.
Un alt grup de acuzatii de aceeasi speta,
care n-aveau nimic cu fondul procesului si au fost introduse pentru a crea atmosfera
în jurul inculpatului, aduceau în dezbatere metodele violente ale miscarii.
Procurorul vroia sa demonstreze ca miscarea cultiva violenta ca si chestiune de
principiu, pentru ca pe aceasta cale sa cucereasca puterea în Stat. Corneliu
Codreanu a aratat ca au existat violente savârsite de legionari, dar acestea nu
erau expresia doctrinei legionare, ci izbucniri razlete, provocate de
suferintele îndurate de legionari din partea autoritatilor. La violentele
agentilor fortei publice, legionarii au raspuns rareori cu propriile lor
violente.
”Eu n-am afirmat niciodata acest lucru
(utilizarea violentei ca scop), iar daca s-a întâmplat violenta în tara
noastra, aceasta se datoreaza nu principiilor pe care le-as fi fixat, ci
determinata poate de legitima aparare, poate de situatia de nenorocire la un
moment dat, dar nu ca principiu.
Unui om poate sa i se întâmple în viata o
nenorocire. La un moment dat, de enervare, se poate sa aiba un gest violent. Se
întâmpla si în familia lui, în casa lui, dar într-o lupta politica?”
Faptele de violenta, readuse în dezbatere de
procuror, erau luate, unele chiar din cartea Capitanului Pentru Legionari,
iar altele, din circulari sau din întâmplarile mai recente din viata Legiunii:
Capitanul a dat explicatiile cuvenite în
fiecare caz în parte si a insistat în final asupra împrejurarii ca aceste
violente au trecut prin fata justitiei, iar el si ceilalti fruntasi ai Legiunii
au fost achitati. Aceste piese nu mai pot fi provocate astazi ca acuzatii,
deoarece cad sub autoritatea lucrului judecat. E un principiu care trebuie
respectat de justitie.
”Aceasta chestiune, spune Corneliu Codreanu
în apararea lui, ar putea fi invocata de oricine contra mea, în afara de cineva
din justitie, care nu se poate ridica împotriva autoritatii lucrului judecat,
pentru ca s-ar dezice”.
În pledoaria sa, avocata Lizeta Gheorghiu,
aparatoare în procesul Capitanului, a explicat magistral tâlcul acestei
dispozitii între acuzatiile extrase din trecutul Legiunii si cele actuale,
singure valabile din punct de vedere al dreptului:
”Din redactia atât a ordonantei definitive
cât si a rechizitoriului domnului Procuror Militar – nu mai vorbim de decizia
Camerei de Punere sub Acuzare, care este o foarte palida reeditare a
cuprinsului ordonantei definitive si a rechizitoriului – se constata din primul
moment ca domnii magistrati militari au cautat în mod special si cu tot dinadinsul
a crea, înainte de a fixa imputatiile aduse învinuitului, o anumita coloratura,
o atmosfera a procesului. Era de altfel metodic pregatita de autoritatea din
afara magistraturii militare, aceasta atmosfera, prin comunicari oficiale,
publicatii trunchiate si de asa zisele „piese inculpatoare”, înainte de a se fi
pronuntat în vreun fel justitia. Comentarii speciale, prin radio, utilizându-se
o întreaga gama a posibilitatilor oficiale, pentru „a se pregati”, din punct de
vedere al atmosferei, procesul acuzatului de astazi. Era normal deci ca domnii
magistrati militari „sa prinda” aceasta dorinta a autoritatilor superioare care
s-au pronuntat înainte de proces, si asa se explica ca trei sferturi din
rechizitoriul domnului procuror general si din ordonanta definitiva sa se ocupe
de atmosfera imputatiilor si numai restul de acuzatii propriu-zise.
Se vede din rechizitoriul domnului Procuror
General, in extenso în toate ziarele, ordonanta definitiva nefiind decât doar
copia acestui rechizitor, ca întregi capitole sunt consacrate pentru:
1. Sistemul de organizare tainica,
clandestina a Legiunii, având ca baza „cuiburile”.
2. Activitati clandestine conspirative „ale
Legiunii”.
3. Organizatii para-militare „ale Legiunii”.
4. Pregatiri teroriste „ale Legionarilor”.
Desigur ca toate afirmatiile cuprinse în
aceste capitole de „atmosfera”, ne referim la ele în concluziile ce le punem în
drept, numai pentru a accentua ca fiind straine de infractiunile supuse
judecatii, n-au ce cauta în discutia juridica, îndeosebi ca dreptul trebuie
ridicat deasupra calculelor odioase de oportunism, spre a releva dreptatea si
echitatea”.
N-au fost procurorii militari care si-au pus
semnatura pe rechizitor, autorii lui. Armand Calinescu a facut apel la
serviciile unui mare profesor de Drept si faimos jurist-consult, fostul
ministru Istrate Micescu, pentru a redacta rechizitoriul, care a servit apoi ca
baza a ordonantei definitive si apoi la darea în judecata a lui Corneliu
Codreanu. Istrate Micescu era acelasi personaj, care, fiind Ministru de Externe
în cabinetul Goga, l-a chemat la sine pe avocatul Ion V. Emilian, pe atunci
Prefect de Neamt, si i-a propus sa-l suprime pe Capitan, garantându-i
impunitatea si asigurându-i o recompensa substantiala. Ion V. Emilian s-a dus
la Capitan si i-a dezvaluit tentativa de asasinat a lui Istrate Micescu.
7. O MONSTRUOZITATE JURIDICA
Procesul Capitanului, din Mai 1938, desi avea
toate aparentele unei judecati obisnuite, ce se desfasura în conformitate cu dispozitiile
Codului de Justitie Militara, în realitate brusca si calca în picioare toata
ordinea juridica existenta pe atunci în România. Procesul a decurs în afara
cadrului stabilit de justitia militara, ca si cum ar fi fost vorba de o actiune
straina de rânduielile ei, urmându-si drumul lui implacabil si imposibil de
controlat, neascultând decât de niste consemne misterioase. Una era justitia
militara, cu articolele si procedura ei; cu probele si contra-probele ce le
cerea pentru a da o sentinta, si cu totul altceva completul de judecata
însarcinat cu acest caz, care se comporta în mod straniu, ignorând sistematic
si deliberat toate regulile ce era obligat sa le respecte. Si atunci asistam la
acest spectacol uluitor în sala de sedinte: de-o parte Capitanul si aparatorii
lui, care raspundeau acuzatiilor, cu Codul de Justitie Militara în mâna,
demonstrând inexistenta lor, iar în alta parte, Tribunalul Militar, care, desi
învins si redus la neputinta în cursul dezbaterilor, da o sentinta de
condamnare a lui Corneliu Codreanu, fara cel mai mic indiciu de culpabilitate.
Avocatul Ranetescu, unul din aparatorii
Capitanului, în seria de articole publicate în Buna Vestire din
Noiembrie 1940, referitor la acest proces, are cuvinte grele la adresa
completului de judecata, care s-a pretat cu buna stiinta la aceasta farsa
judiciara:
”o crima judiciara fara precedent în toata
istoria noastra politica”,
”unelte care au primit ordine sa condamne”,
”toata rânduiala procesului, toate asa zisele
garantii si libertati ale apararii, au fost niste meschine parodii”,
”osânditorii au abandonat din ordin notiunea
de demnitate umana”,
”revizuirea procesului va lamuri toata
aceasta completa opera a Satanei”,
”regizoratul celui mai oribil divertisment
judiciar”.
Capitanul, în cursul detentiei lui la Jilava,
si-a dat seama din primul moment, înainte de a fi chemat la cercetari, ca
judecatorii, pe mâna carora apucasera, nu reprezentau Justitia. În Însemnarile
de la Jilava gasim câteva adnotari care se refereau tocmai la greaua situatie
în care se afla, fiind silit sa compara în fata unor judecatori care nu erau
decât niste unelte ale regimului.
Când a fost adus la interogatoriu în fata
procurorului Atanasiu, spune:
”M-a apucat groaza, caci nu mai aveam nici o
încredere în justitie”.
”Justitia care judeca dupa „ordin” si nu dupa
constiinta, nu exista”.
Iar dupa primul interogatoriu, facea
urmatoarea reflexie amara:
”Dar aici nu e vorba de nici un proces în
care sa te judece omeneste, ci de o prigoana lipsita de dreptate, de legalitate,
de omenie, în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile Lui”.
Rând pe rând vom dezvalui în capitolele ce
urmeaza toate crimele de lese-justitie, savârsite în cursul acestui proces,
toate ilegalitatile si flagrantele încalcari ale celor mai elementare reguli
din Codul Justitiei Militare, culminând infamia de a fi fost condamnat
Capitanul la 10 ani închisoare pentru „tradare”.
8. UN COMPLET DE JUDECATA SINISTRU
În procesul din primavara anului 1934, când
cu împuscarea lui Duca, Capitanul, Generalul Cantacuzino si fruntasii Legiunii
au scapat de la condamnare pentru complicitate numai prin miraculoasa
interventie de ultima ora a Generalului Moruzi. Regele Carol înca de pe atunci
vroia si rezolve radical si definitiv problema Garzii de Fier. Dupa terminarea
dezbaterilor, Generalii din Consiliul de Razboi au intrat în deliberare pentru
a pregati sentinta. În acel moment se prezinta în fata lor Generalul Uica,
Ministrul Apararii Nationale de pe atunci, care le comunica ca „dorinta
Majestatii Sale Regelui este ca inculpatii sa fie condamnati”. Tulburare mare
între judecatorii-generali, caci, dupa toate probele administrate în cursul
procesului, îsi facusera în unanimitate convingerea ca cei trei atentatori au
actionat din proprie initiativa când l-au împuscat la Duca, iar Corneliu
Codreanu, Generalul Cantacuzino si ceilalti fruntasi ai Legiunii erau straini
de fapta lor. În conformitate cu aceste convingeri, Consiliul de Razboi luase
decizia sa pronunte o sentinta de achitare.
Generalul Moruzi, bun prieten cu Generalul
Cantacuzino, aflând de ordinul venit de la Palat prin Generalul Uica si
temându-se sa nu fie un abuz de putere al Ministrului Armatei, la instigatia
guvernului liberal, s-a dus la Rege pentru a-i comunica starea de spirit a
Generalilor din Consiliu. Daca ordinul vine de la Rege, ei, ca ostasi îl vor
executa, dar atunci Corneliu Codreanu si ceilalti fruntasi ai Legiunii nu vor
mai fi „condamnatii justitiei, ci condamnatii Majestatii Voastre”.
Vazându-se descoperit, Regele a intrat în
panica si i-a spus lui Moruzi sa se întoarca imediat la Consiliu si sa comunice
Generalilor ca el n-a dat nici un ordin si ca ei sunt liberi „sa judece dupa
constiinta lor”. Asa a fost salvat Capitanul în acele împrejurari grele.
Dar experienta de atunci a servit la ceva
camarilei. La o noua lovitura ce-o pregatea contra Legiunii si care s-a
realizat mai târziu în procesul din 1938, si-a luat toate masurile de precautie
ca înfrângerea suferita în 1934 sa nu se mai repete, când din cauza unui
tribunal prea scrupulos, s-a pierdut prilejul ca Miscarea Legionara sa fie
lichidata înca de pe vremea aceea.
De asta data era mult mai usor sa se
constituie un tribunal militar docil, dispus sa judece „din ordin”. Pe banca
acuzarii nu mai era decât Capitanul acum, fara sa-l mai aiba lânga el pe
Generalul Cantacuzino, trecut în lumea dreptilor, în Octombrie 1937. Deci, nu
mai era nevoie sa intre judecatorii-generali în completul de judecata, asa cum
cerea procedura, când între acuzati se afla si un general, ci tribunalul se
putea constitui cu ofiteri de rang inferior. Între acestia se puteau gasi mult
mai usor unelte abjecte, dispuse sa-si calce constiinta, pronuntând o sentinta
de condamnare, contra celor mai evidente probe de nevinovatie. Cariera si
viitorul lor depindeau de bunavointa organelor superioare.
Corneliu Codreanu a fost judecat de un
tribunal militar prezidat de Colonelul-Magistrat Constantin Dumitru. Acesta era
unicul ofiter-magistrat din completul de judecata. Restul era format, cum
noteaza Capitanul în însemnarile sale din închisoare, din ofiteri de front.
Cine erau acesti ofiteri de front? Îi gasim
cu numele în brosura Adevarul în procesul Capitanului. Colonelul
Dumitru, presedinte, era asistat de Lt. Col. Ionescu Nicolae, Maior Grumazescu
Dumitru, Capitan Bardaca Gheorghe si Capitan Dumitrescu Nicolae.
Dar cine i-a desemnat pe membrii-judecatori
ai Tribunalului? Generalul Comandant al Corpului II Armata, cum cerea
procedura. Acesta, fara îndoiala, dupa ordinele primite de mai sus, de la
Ministrul Apararii, a întocmit lista judecatorilor destinati sa figureze în
Tribunalul Militar, în fata caruia era chemat sa raspunda pentru „crimele lui”
Corneliu Codreanu.
Dar dupa ce criteriu s-a facut selectia
acestor ofiteri de front pentru a constitui, împreuna cu Colonelul Dumitru,
completul de judecata? Dupa onestitatea lor, dupa virtutile lor ostasesti, dupa
competenta lor în materie juridica, înscrise toate aceste merite în foaia lor
calificativa, pentru a garanta obiectivitatea si independenta în desfasurarea
procesului? Nicidecum. S-au ales dintre cadrele ofiteresti acele elemente care
stateau cu sabia lui Damocles asupra capului lor, oameni cu cazier judiciar,
care s-au facut vinovati de grave abateri de la codul militar si erau pe
punctul sa fie trimisi în judecata si expulzati din armata sau, chiar mai rau,
sa înfunde puscaria. Acestia au fost pusi în alternativa de a secunda pe
Colonelul Dumitru în odioasa lui misiune de a-l condamna pe Capitan sau de a
suferi rigorile legii militare.
Dam iarasi cuvântul avocatului Ranetescu,
care, fiind aparator în procesul Capitanului, a cunoscut componenta detestabila
a acestui Tribunal:
”Tribunalul este prezidat de Colonelul
Magistrat Dumitru Constantin.
De o perfecta politeta (acuzatului i-a spus
tot timpul „D-voastra, Domnule Codreanu”), ascunde însa în cutele acestei
atitudini binevoitoare, un gând perfid: condamnarea.
A întins pilula otravei învelita în poleiala
unei atitudini civilizate. Sunt convins ca judeca din ordin si eu ochii la
microfonul din perete. Cu ocazia incidentelor ridicate de aparare, a suspendat
sedinta, dupa fiecare incident, „pentru deliberare”. Pe aripile nevazute ale
vreunui telefon, s-au transmis apoi faimoasele „respingeri pentru motivele ce
se vor vedea”.
(…)
Au judecat oare, acesti cinci oameni, dupa
constiinta lor sau din ordin superior? Pentru mine astazi este precis: li s-a
dat ordin sa condamne.
Toata rânduiala procedurala, toate asa zisele
garantii si libertati ale apararii, au fost niste meschine parodii. Capitanul
era osândit în alcovuri si între pahare cu sampanie. Înfricosatoarea sabie de
arhanghel, ridicata împotriva pungasilor si jidanilor, trebuia frânta.
Nu se putea constitui un tribunal mai
incompetent ca acesta. Oameni cu suflete simple, cu cultura unilaterala,
chemati de pe la regimentele lor, ignoranti în chestiuni de drept, au fost pusi
sa rezolve, nu numai probleme sociale, politice, stiintifice, economice, dar sa
si interpreteze texte grele de lege penala si sa stabileasca jurisprudente.
În fata lor un haos de acuzatii, un puhoi de
argumente, care de care mai încurcate si mai neverosimile, si un om cit un
munte, cu crestetul senin, cu grai simplu, cu chip palid, cu ochi de fulger; un
morman de dosare, o armata de martori-neînfricati aparatori ai unui nevinovat –
iar în spate... teroarea dezlantuita de sus, destituirea, degradarea, spectre
menite sa înfricoseze si sa, distruga barbatia si dreapta judecata. În afara de
aceasta e bine sa se stie ca toti oamenii întrebuintati pentru condamnarea si
asasinarea Capitanului erau oameni cu cazier, patati în trecutul lor.
Toti acestia au fost promovati apoi ca
elemente distinse ale societatii românesti”.
9. ATMOSFERA DE TEROARE
”O atmosfera de teroare, înabusitoare, plutea
între zidurile Consiliului si în afara lui”, scrie Capitanul în notele lui de
la proces.
Teroarea de la Malmaison, din cursul
procesului, nu era decât reflexul întregului sistem de guvernare inaugurat
odata cu dictatura carlista. Toata tara era înlantuita. Toate libertatile,
suprimate. Nu se putea scrie nimic decât ceea ce era îngaduit în comunicatele
oficiale. Nimeni nu mai era sigur de profesia lui, de functia lui în Stat sau
la particulari si nici chiar de persoana lui. Un denunt era suficient pentru a
aresta pe cineva, a-l supune la torturi si a-l interna în lagar. Justitia
fusese înlocuita cu politia. Nu mai exista nici o garantie pentru individ în
fata bunului plac al Statului, care nu cunostea alta lege decât aceea a terorii
nelimitate. România, sub Regele Carol, se inspira din modelul de guvernare
sovietic.
Dar la ce servea aceasta desfasurare de forte
contra drepturilor si libertatilor individuale? Se exercita pentru apararea
natiunii într-un moment de mare pericol? Suntem departe de aceasta
interpretare. Distrugerea vechii ordini constitutionale servea unui scop infam
si nemarturisit direct: nimicirea acelei miscari, acelui partid care-si
înscrisese în programul sau însanatosirea morala si politica a natiunii
noastre.
Tocmai acest proces de reînnoire spirituala a
României, de refacere a ei din temelii, trebuia întrerupt. România era de multa
vreme sortita sa intre în sfera de influenta bolsevica si tot ce-ar fi putut sa
se opuna acestei „alunecari spre stânga” a tarii noastre, trebuia eliminat din
vreme, înainte de a fi prea târziu. Nu se mai putea tolera ca în a treia tara,
dupa Italia si Germania, ideea nationala sa biruie pe cale de alegeri. Miscarea
Legionara, prin propaganda ce-o facea în masele populare, izbutise sa creeze un
bloc de constiinta si vointa nationala, peste care nu putea trece tavalugul
rosu. Si atunci conspiratia comunista, care a reusit sa-si gaseasca culcus la
Palat, gratie Elenei Lupescu, a decretat moartea Legiunii; Miscarea Legionara
trebuia distrusa ca sa triumfe comunismul în România.
Procesul Capitanului din 1938 era începutul
acestei actiuni de lichidare a Legiunii. Arestarea si condamnarea lui din ordin
nu era decât preludiul crimei planuite pentru mai târziu. Odata Legiunea
decapitata, dupa toate probabilitatile se va dezintegra si va dispare. Daca aceste
prevederi nu se vor îndeplini, atunci se vor lua masuri complementare, de
aceeasi natura, contra celorlalti fruntasi ai Legiunii, care nu trebuie nici ei
lasati în libertate, ci strânsi laolalta în lagare si închisori, pentru a-i
avea oricând la îndemâna pentru un nou val de represalii. Aceasta a fost în
linii mari schema operatiilor planuite de camarila contra Legiunii.
Schimbarea constitutionala de la 11 Februarie
1938, dizolvarea partidelor si suspendarea garantiilor judiciare, n-aveau alt
scop decât sa-l încercuiasca pe Capitan si sa-l târasca în boxa acuzatilor.
Despuiat de orice posibilitate de aparare, un simulacru de judecata îl va
azvârli în ocna, de unde nu mai trebuia sa iasa viu.
Teroarea instaurata de regimul carlist la
toate nivelele vietii nationale, în Februarie 1938, a atins punctul culminant
în cursul procesului. În jurul Capitanului, Armand Calinescu a organizat în
toate amanuntele un sistem de paza si de control atât de sever încât sa creeze
acea atmosfera de intimidare a persoanelor de buna credinta, ce s-ar fi
încumetat sa-l apere. Orice gest de întelegere pentru inculpat putea avea
urmari grave pentru indivizii care cutezau sa înfrunte amenintarile. Izolat de
lume, izolat de natie, azvârlit în subteranele Jilavei, Corneliu Codreanu trebuia
sa devina, prin suferintele lui si pedeapsa ce-o va primi, un memento permanent
pentru toti recalcitrantii care ar mai cuteza sa-i profeseze ideile. Iata ce va
asteapta daca nu va lepadati de el: arestarea, schingiuirea, lagarul, ocna, de
unde cine stie daca veti mai scapa vii.
Înainte de a se pronunta sentinta, înainte ca
sa se desfasoare parodia de proces, lumea trebuia sa ia aminte ca de asta data
prigoana va avea alt final decât în 1934 si cei ce nu vor sa ajunga în situatia
lui Codreanu, sa se retraga din lupta.
Sa clarificam acum, în ce consta acea
„atmosfera încarcata, înabusitoare” de la proces, de care vorbea Capitanul.
Pentru a-i cunoaste resorturile ei intime, trebuie sa trecem în revista, asa
cum ne descriu martorii care au trait acest moment, ansamblul de masuri de paza
luate de autoritati, care depaseau cu mult atât nevoile de siguranta pentru
persoana inculpatului, cât si pentru protectia membrilor din Tribunalul
Militar. S-a montat un enorm aparat de supraveghere si spionaj în jurul lui
Corneliu Codreanu, ca si cum ar fi fost vorba de cel mai mare criminal al tarii
românesti si al tuturor timpurilor.
Procesul s-a judecat în fata Tribunalului
Militar al Corpului II Armata, Sectia I, care avea ca sef pe Colonelul Dumitru.
Sala Tribunalului Militar se afla la etajul I al cazematei Malmaison.
Intrarea la Tribunalul Militar se facea
printr-o alee lunga de 50-60 de metri. La poarta de intrare erau postati
comisari si soldati-jandarmi. Comisarii faceau verificarea permiselor de
intrare si a carnetelor de identitate. În piata din fata cazarmii Malmaison
circulau patrule de soldati si jandarmi. Circulatia era interzisa.
La poarta se facea o prima verificare a
actelor. Dar mai urmau altele. Dupa ce ai intrat în cladire, sub gang, într-o
odaie, era instalat un birou de control central, unde, în afara de prezentarea
legitimatiilor, se facea perchezitia corporala, la barbati si femei, de catre
agenti si agente. Dupa ce ai trecut de acest post principal de control, aproape
la fiecare pas în interiorul cazarii, erai oprit si întrebat de acte: permisul
de intrare si carnetul de identitate. Verificarea se realiza cu multa atentie.
Comisarii se uitau lung la persoanele cu drept de intrare, ca sa vada daca
fotografia coincide cu individul din fata lor. Dar nu se multumeau cu atât.
Întrebau de adresa posesorului permisului de intrare, pe care le notau într-o
condica. În total s-au numarat 4-5 controale în cladire, pâna ce avocatii au
putut strabate în sala unde se afla Corneliu Codreanu.
”Cazarma Malmaison, noteaza avocatul
Ranetescu în amintirile lui din Buna Vestire, gemea de trupe, de
politisti si de agenti ai Sigurantei. Nu puteai respira de atâtia inoportuni,
care se asezau lânga tine si trageau cu urechea. În notele de la proces ale
Capitanului, aceasta omnipotenta înabusitoare a agentilor împrejurul persoanei
sale, este redat cu tot dramatismul si dezgustul.
Tot timpul am fost tinut într-o paza
extraordinar de serioasa si cu totul neobisnuita. La usa, permanent doi
jandarmi în post, iar în camera cu mine, un plutonier. De asemenea, un
plutonier a stat tot timpul în preajma mea.
Discutiile cu aparatorii, pregatirea
apararii, care întotdeauna e secreta, le-am facut-o în fata lor si a doi agenti
de politie.
Avocatii, ca sa poata patrunde la mine, treceau
începând de la poarta, prin patru cordoane, facându-li-se perchezitie
corporala. Salile pline de agenti, care îi spionau pe aparatori, pe martori, si
pe ofiteri. Nu puteau vorbi doi oameni, ca imediat sosea lânga ei un al
treilea: agentul, spionul...
Fiecare avocat sau martor se astepta din
moment în moment sa fie ridicat, arestat, dus în lagar”. Avocatul Ranetescu a
descoperit un microfon în sala:
”Am observat în perete, deasupra
procurorului, un fel de rozeta de alarma, de un format curios. L-am întrebat pe
grefier ce este si mi-a spus ca acopera o gaura de cos. Un coleg spune
grefierului: probabil ca e vreun cos... cu microfon. La care acesta a raspuns:
microfonul e stricat de mult.
Am înteles: anumite urechi ascultau
dezbaterile procesului. Tot de aceea se stenografiaza cu atâta grija tot ce se
vorbeste. Vor vedea însa stenogramele lumina zilei?”
Microfonul din perete nu era destinat numai
declaratiilor Capitanului si ale apararii, ci ca sa îi controleze si pe
complicii lui Armand Calinescu din Tribunal, procurorii si membrii completului
de judecata, daca îsi fac datoria. Sa nu se produca vreo deplasare sau vreo
deviere de la linia de conduita a procesului, prescrisa de camarila, care
trebuia sa se termine cu condamnarea inculpatului. Prin microfon, ofiterii erau
mereu tinuti sub paza ca sa execute consemnele de la Palat.
Teroarea s-a extins si asupra presei. „În
timp ce rechizitoriul procurorului, facut de altii si citit numai de el,
noteaza Capitanul, a fost tras imediat în editii speciale, din ordin, sub
amenintarea suspendarii ziarelor, si citit la radio în întregime, cuvântul
apararii a fost ascultat de Consiliu într-o sala goala si nu s-au publicat în
presa decât 3-4 rânduri.
”Nu stiu daca a existat vreodata, în viata
publica a României, un om care sa fi fost atacat cu atâta înversunare, patima
si rea credinta de întreaga presa si de toate cluburile iudeo-politicianiste,
asa cum am fost eu de la arestarea mea, în tot timpul instructiei, în scopul de
a pregati condamnarea în fata opiniei publice.
N-a fost nimeni, în tot trecutul românesc,
asupra nimanui nu s-a concentrat atâta ura. Nimeni n-a fost lovit ca mine, fara
a avea posibilitatea sa ma apar, fara ca cineva sa ma poata apara”.
Un singur fotograf a fost admis în sala. Era
omul Sigurantei. Acesta a luat poze aproape exclusiv în directia bancii
acuzatului. Cauta prilejul sa-l prinda pe Corneliu Codreanu în momentele când
era aplecat pe hârtii, ca sa poata spune apoi presa la ordinul guvernului ca
„acuzatul este coplesit sub povara acuzatiilor”.
”Nu s-a neglijat nimic, scrie Ranetescu, din
detaliile infamei mascarade juridice”.
Teroarea a avut efect si asupra publicului.
Lume putina, caci masurile extraordinare de paza de la Malmaison si
amenintarile i-au înspaimântat pe multi din aceia ce ar fi vrut sa asiste la
dezbateri, tinându-i departe de acel loc primejdios, de unde puteai fi ridicat
si dus în lagar... În sala, doar mama Capitanului, sotia lui, Doamna Iridenta
Mota si un frate al Capitanului.
O anumita presa, din tara si strainatate, a
fost bogat reprezentata. Guvernul stia ca corespondentii acestor ziare vor
scrie reportajele lor în asa fel încât sa-l prezinte într-o lumina defavorabila
pe acuzat.
Parchetul militar care a condus operatiile de
politie de la Malmaison era sub comanda faimosului Colonel Zeciu, acela care
mai târziu a fost unul din protagonistii crimei din Padurea Tâncabesti. Acesta
s-a comportat ca o bruta, executând la milimetru dispozitiile date de Armand
Calinescu.
”Colonelul Zeciu, scrie Ranetescu, a fost
foarte zgârcit în acordarea permiselor de intrare. S-au facut tot felul de
mizerii si lumea s-a lipsit. Cuvântul de ordine a fost, se pare, cât mai putin
public si acesta s-a accentuat în cele patru zile ale procesului, asa ca în
ziua pledoariilor, nu mai eram decât noi, 7 avocati, tribunalul, Capitanul si
un agent stenograf, cu fata congestionata de bautura.
Capitanul-magistrat Stefan Tartareanu,
ajutorul lui Zeciu, s-a purtat tot atât de hain cu publicul si apararea”.
Ramâne sa lamurim o chestiune ce iese din comunul
acestor zile de teroare. De ce în prima zi a dezbaterilor guvernul a lasat sa
apara în Universul textul apararii lui Corneliu Codreanu, cuvânt cu cuvânt,
fara a-l fi mutilat? Faptul se datoreaza unei interventii a Profesorului Iorga.
Profesorul Iorga scrisese cu 3-4 zile înainte
de începerea procesului un articol în Neamul Românesc, în care cerea ca tara sa
cunoasca dezbaterile de la proces. „Sa asiste lume multa, spunea el. Sa se
deschida usile, spre a se constata, nu nevinovatia lui Codreanu, ci nulitatea
lui...”
Guvernul s-a lasat convins de interventia lui
Iorga, crezând ca apararea lui Codreanu va fi un fiasco, si a lasat libertate
presei sa reproduca fara cenzura prima zi a dezbaterilor. Dar efectul a fost
contrar celui asteptat de Iorga. Corneliu Codreanu a vorbit în apararea sa 7
ore încontinuu într-o forma impecabila. Dupa campania de ura si rea credinta de
pâna atunci, orchestrata de guvern, publicarea declaratiilor Capitanului,
cuvânt cu cuvânt, a avut un efect zguduitor în opinia publica, spulberând toate
acuzatiile aduse pâna atunci.
Guvernul si-a dat seama de greseala si a doua
zi a revenit la sistemul cenzurii.
10. MARTORII IN LAGAR
Corneliu Codreanu a facut apel pentru
sustinerea apararii lui la doua categorii de martori: martorii din afara, adica
acele persoane neîncadrate ce îl cunosteau ca sef al Legiunii. Aceste persoane
puteau fi chemate în fata Tribunalului ca sa-si exprime opiniile lor asupra
miscarii si asupra celui acuzat. Dar exista si a doua categorie de martori,
mult mai importanti, martorii de fapt, adica oamenii cu care a lucrat
Capitanul, pe care i-a avut lânga el zi de zi si-i cunosteau de-aproape
gândurile si actiunile lui. De marturia acestora nu se putea lipsi, pentru a
respinge acuzatiile grave ce i se aduceau.
Când în prima zi a dezbaterilor, Luni 23 Mai,
s-a facut apelul martorilor, din 117 martori propusi de aparare erau prezenti
numai 27! Ce se întâmplase? Majoritatea martorilor faceau parte din categoria
martorilor de fapt si acestia nu puteau veni, nu puteau raspunde la apel,
pentru ca fusesera ridicati de la casele lor odata cu arestarea Capitanului si
li se fixase domiciliul fortat la Miercurea Ciuc. Ca sa citam câteva nume:
Profesor Ion Zelea Codreanu – absent
Avocat Mihail Polihroniade – absent
Avocat Alexandru Tell – absent
Profesor Ion Dobre – absent
Colonel Stefan Zavoianu – absent
Traian Cotiga – absent
Profesor Dragos Protopopescu – absent
Profesor Vasile Christescu – absent
Nicolae Totu – absent
Ilie Gârneata – absent
Ion Banea – absent
Profesor Nae Ionescu – absent
Preot Grigore Cristescu – absent
Vasile Iasinschi – absent
Gheorghe Furdui – absent
Radu Gyr – absent
Profesor Sima Simulescu – absent
Inginer Eugen Ionica – absent
Banica Dobre – absent.
Citind aceasta lista de martori, oricine îsi
da seama ca depozitia lor era indispensabila pentru apararea Capitanului, dar
si pentru lamurirea Tribunalului. Cum putea sa judece instanta militara în
deplina cunostinta de cauza, daca nu-i ascultau pe acei care au trait aproape
de Capitan si i-au înfaptuit directivele lui?
Horia Cosmovici a ridicat incidentul martorilor în prima zi
a dezbaterilor, dimineata, explicând de ce aducerea lor în fata Tribunalului
este neaparat necesara pentru aparare:
”Ei bine, acest inculpat de astazi, Corneliu
Zelea Codreanu, daca ar fi fost singur, n-ar fi ajuns aici. A fost seful unui
partid si al unei miscari. Ei bine, oricum am face, cei care au fost lânga el,
cei care l-au ajutat si l-au înteles, cei care au executat ceea ce el a crezut
si a formulat, vrem sa fie aici. Este legitim.
Aceasta categorie de martori se numeste
categoria martorilor de fapt, a martorilor care stiu lucruri pe care cei din
afara nu le pot sti.
Prin urmare asupra acestui prim punct conchid
în felul urmator: ma judecati pentru o activitate politica pe care singur n-am
putut-o face. Cum am facut-o, cum am executat-o, cum am infiltrat-o în
sufletele acelora care m-au aprobat, aceasta trebuie sa v-o spuna ei. Sunt
martorii de fapt. De acestia nu ma pot priva. Si cred ca D-voastra veti întelege
rostul acestei argumentari a noastre”.
Dar acesti martori de fapt, constata avocatul
Cosmovici în continuare nu pot veni, nu pot fi prezenti, deoarece au domiciliul
fortat, impus de puterea executiva, la Miercurea Ciuc. Apararea nu poate fi
acuzata de neglijenta, deoarece odata cu lista martorilor, a înaintat si
adresele lor: Miercurea Ciuc. Acesti martori fiind indispensabili pentru
aparare, în conformitate cu dispozitiile Codului Militar, Cosmovici cere
amânarea procesului, pâna ce Tribunalul, prin mijloacele ce-i stau la
dispozitie, îi va putea aduce în capitala.
Pledoaria lui Horia Cosmovici era
irefutabila, bazându-se pe textele Codului de Justitie Militara. Si totusi
Tribunalul, dupa ce s-a retras în deliberare, a respins cererea ca „neoportuna”,
în flagranta nesocotire a dreptului de aparare.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. S-au facut
puternice presiuni si asupra martorilor propusi de aparare din afara miscarii,
pentru a-i înfricosa si a-i determina sa nu apara în proces. Asa se explica absenta
lui Vaida-Voievod, a lui Constantin Argetoianu, a Generalului Artur Vaitoianu,
a lui Vintila Dongoroz, a lui Ion Gigurtu, Simion Mehedinti, C. Giurescu si
altii.
11. DECIMAREA APARARII
Expresia e riguros exacta. Din 228 de avocati
înscrisi în lista aparatorilor, abia a zecea parte a putut sa strabata în sala
de sedinte. Avem marturia avocatului Ranetescu din ziarul Buna Vestire:
”Am lista aparatorilor înscrisi... Sunt 228.
Imensa majoritate au lipsit, fiind opriti de a parasi localitatile lor. Cei mai
multi n-au putut razbi în sala din cauza vigilentei comisarilor si a domnilor
agenti.
Daca ar fi fost sa intre toti, sala ar fi
devenit neîncapatoare. Fapt sigur este ca apararea s-a redus la „noi cei 7” si
la cei 20-25 de tineri avocati, cu drept numai de a asista în sala, dar care,
chiar de a doua zi, au fost sistematic opriti la poarta”.
S-au întreprins mai multe operatiuni de
politie pentru a-i împiedica pe avocatii înscrisi în apararea lui Corneliu
Codreanu sa ajunga în fata Tribunalului. Prigoana contra lor a început din
provincie. Multi avocati din orasele de provincie, legionari sau prieteni ai
miscarii, au cerut telegrafic sa fie înscrisi printre aparatori. Contra
acestora s-a dezlantuit o crâncena teroare. Numele lor au fost transmise imediat
organelor locale de politie, care au început „cercetarile”.
”Avocatilor din provincie, noteaza Capitanul
în însemnarile sale din închisoare, care s-au înscris telegrafic, li s-au facut
noaptea perchezitii în casa si li s-a pus în vedere ca daca vor parasi orasul,
vor fi arestati si vor fi trimisi în lagar”.
Ca urmare a acestor metode de intimidare, o
parte din avocatii înscrisi la proces au fost blocati în localitatile lor, iar
celor recalcitranti, celor ce n-au vrut sa asculte de avertismentul autoritatilor,
li s-a aplicat masura anuntata: au fost ridicati, fie de acasa, fie de pe drum
si internati în lagar.
La intrarea în cazarma Malmaison, unde-si
tinea sedintele Tribunalul Militar, severe masuri de paza îi împiedicau pe
avocatii apararii care nu figurau pe listele celor acceptati de politie, sa
patrunda în sala. Corneliu Georgescu, care se sustrasese vigilentei agentilor
de la Sibiu si venise cu trenul la Bucuresti, n-a facut nici doi pasi la
Malmaison caci desi înscris ca aparator în proces, a fost arestat chiar la
poarta si, fara prea multe explicatii, transportat în lagarul de la Miercurea
Ciuc. El nu-si facea nici o iluzie ca nu va fi arestat si internat în lagar,
chiar de la plecare, dar nu putea lipsi de la îndatorirea lui de avocat sa-l
apere pe Capitan.
Cinismul guvernului a mers atât de departe
încât nu s-a dat înapoi sa ordone arestarea unor avocati, în plina sedinta, de
pe banca apararii, cu toate ca în acel moment, cum observa Capitanul, erau
asimilati magistratilor. Asa s-a întâmplat cu avocatii Colonel Radulescu si
Vlasto.
Este adevarat ca, în prima sedinta a
Tribunalului, Luni, 23 Mai 1938, în afara de cei „7” prevazuti sa pledeze, se
mai gasea un grup de 20-25 de avocati tineri din capitala. Acestia au fost de
nepretuit ajutor Capitanului în acele trei zile premergatoare, când i s-a dat
voie sa studieze dosarele. Dar nici numarul acestora n-a fost respectat.
Prezentându-se în zilele urmatoare, au fost „triati” succesiv, au fost
sistematic opriti de la poarta sa intre, încât când au început pledoariile
apararii, sala era goala. „În afara de cei sapte avocati hotarâti sa vorbeasca,
restul n-au mai putut intra”, noteaza Capitanul.
Teroarea autoritatilor s-a resimtit si în
cercul marilor avocati din tara, care, alta data, cum a fost în 1934 si în alte
procese, l-au asistat pe Corneliu Codreanu. De asta data, marii avocati ai
tarii au stralucit prin absenta.
”Avocatii mari, constata cu amaraciune
Capitanul, au refuzat toti sa ma apere. Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul
Iliescu, Mora, pâna si Nelu Ionescu, Petrache, Ionel Teodoreanu, de teama sa nu
fie dusi în lagare. Teama si lasitate”.
Mai mult l-a durut pe Capitan refuzul lui
Nelu Ionescu de la Iasi de a se prezenta în apararea lui. Nelu Ionescu prieten
cu el de pe bancile Universitatii, care n-a lipsit pâna atunci de la nici un
proces al sau!
Cu atât mai mult îsi îndreapta recunostinta
sa catre avocatii care n-au cedat amenintarilor guvernului.
”De aceea, toata admiratia mea pentru
avocatii: Hentescu, Radovici, Ranetescu, Paul Iacobescu, Lizeta Gheorghiu,
Caracas, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Coltescu-Cluj... si pentru tot acest
tineret eroic, care nu s-a plecat în fata nici unei amenintari, care a riscat,
care a înfruntat furtuna”.
12. MISTERIOASELE DOSARE DISPARUTE. NULITATEA
TRIBUNALULUI
Când Corneliu Codreanu, cu avocatii lui, au
început sa cerceteze dosarele ce le-au fost puse la dispozitie, pentru a-si
pregati apararea, au constatat cu surprindere ca din cele 20 de dosare,
mentionate atât în rechizitoriul definitiv al procurorului-militar, Gheorghe
Atanasiu, cât si ordonanta definitiva a judecatorului-instructor, maior Dan
Pascu, lipsesc o parte din ele, în speta dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 si 18.
Consternare. Atât în rechizitoriul definitiv cât si în ordonanta definitiva i
se fac imputatii de crima lui Corneliu Codreanu, pe baza de acte în original
cuprinse în dosarele-lipsa. Se fac trimiteri la aceste dosare-lipsa. Se fac
trimiteri la aceste dosare, la paginile respective, dosare însa pe care
apararea nu le-a vazut. Prima întrebare pusa de Corneliu Codreanu avocatilor
sai, când a început împreuna cu ei studiul dosarelor, a fost: „Aratati-mi, va
rog, originalele”, dar originalele nu existau, fiind cuprinse în
dosarele-lipsa.
Ceea ce era mai grav în aceasta frauda, era faptul
ca nici Camera de Punere sub Acuzare, acea instanta care hotarâse în final
trimiterea în judecata a lui Corneliu Codreanu, nu primise dosarul complet,
adica cele 20 de dosare, asa cum cere legea.
Ce contineau dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17
si 18, cu „piese originale”, care au disparut fara urma în drumul de la
Ministerul Public spre Camera de Punere sub Acuzare? Avocatul Ranetescu s-a
ocupat de aceasta chestiune, în ziarul Buna Vestire, din 6 Noiembrie
1940.
”Nici pâna astazi nu-mi pot explica de ce
tribunalul militar nu a pus la dispozitia apararii câteva dosare ale
procesului.
Conform procedurii Codului Justitiei
Militare, trebuia sa se trimita Camerei de Punere sub Acuzare întregul dosar
(format din 20 de dosare), odata cu ordonanta de urmarire.
Au lipsit însa, în tot cursul procesului,
dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 si 18 cu „piese originale”. Aceste dosare n-au
fost trimise nici Camerei de Punere sub Acuzare, cum cerea legea, si nici n-au
fost depuse pe masa tribunalului.
S-a ridicat incident de amânare pe aceasta
chestiune, dar a fost respins „pentru motivele ce se vor vedea”.
Procurorul a raspuns ca piesele-lipsa sunt în
cópii la Dosarul Nr. 1. De ce în cópii?
La ora 6 jumatate seara, am formulat printr-o
petitie, depusa la grefa, protestul nostru ca nici pâna la acea ora nu ni s-au
pus la dispozitie dosarele de mai sus.
Protest zadarnic!”.
Pe chestiunea lipsei acestor dosare din
dosarul general al cauzei, în numele apararii, avocata Lizeta Gheorghiu a
indicat un incident, cerând amânarea procesului, pentru ca Tribunalul Militar
n-a fost sesizat legal. Iata textul acestei magistrale interventii în prima zi
a dezbaterilor: „Subsemnatii avocati, aparatori ai D-lui Corneliu Zelea
Codreanu, în virtutea prevederilor art. 294 si 336 al J.M., avem onoarea de a
ridica urmatorul incident de viciata sesizare a tribunalului de judecata si
nesocotire a dreptului de aparare. În fapt;
În drept:
II. În conf. cu prev. art. 200, al. ultim
C.J.M., în caz de crima, ministerul public va înainta dosarul Camerei de Punere
sub Acuzare în trei zile de la primirea lui.
Ori, necontestat, în speta, toate cele 20 de
volume formau „dosarul cauzei” si toate trebuiau puse la dispozitia Camerei de
Punere sub Acuzare, pentru ca aceasta sa se pronunte în deplina cunostinta de
cauza.
Art. 276 din proc. pen. de asemenea arata ca
se face convocarea Camerei de Acuzare numai dupa ce e în posesia tuturor
actelor si pieselor care constituie dosarul cauzei.
Îndeosebi, în speta, prin faptul ca piesele
aflate în volumele care au constituit dosarul, constituie indiciile de
nevinovatie pentru judecatorul de instructie si procurorul militar, acestea nu
puteau lipsi din deliberarea Camerei de Acuzare decât prin nesocotirea
flagranta a legii, care duce la nulitatea deciziei Nr. 17, din 17 Mai 1938 a
Camerei de Acuzare, de pe lânga Corpul II Armata.
Nulitatea acestei decizii atrage viciata
sesizare a tribunalului de judecata si solicitam trimiterea dosarelor la camera
de acuzare, pentru a proceda în conformitate cu prevederile legii”.
Horia Cosmovici a completat incidentul
ridicat de Lizeta Gheorghiu în numele întregii apararii, explicând de ce
Tribunalul Militar nu e sesizat legal si în consecinta nu poate sa-i judece pe
Corneliu Codreanu.
”Potrivit legii D-voastra organice, codul de
justitie militara, în afacerile criminale, ordonanta definitiva urmeaza sa fie
comunicata Camerei de Punere în Acuzare, iar Camera de Punere sub Acuzare este
aceea care va sesizeaza pe D-voastra”.
(…)
Ori, ce constatam noi? Constatam ca Onorata
Camera de Punere sub Acuzare a D-voastra, a Corpului II Armata, a suferit din
cauza aceleiasi lipse de care am suferit noi, apararea, pâna astazi, adica
dosarele cauzei – sunt 20, care, în întelesul legii, formeaza un singur dosar –
nu i-au fost trimise.
Ca urmare, argumenteaza Cosmovici, cum a
putut Camera de Punere sub Acuzare sa statueze asupra infractiunilor savârsite
de inculpat fara studierea dosarelor? Unde sunt actele de instructie, daca nu
se gasesc în dosare?
Si atunci, spunem noi, de vreme ce Camera de
Punere sub Acuzare, ca si noi pâna astazi, n-am putut cunoaste toate dosarele,
Camera de Punere sub Acuzare, potrivit art. 221, 227 din cod. penal, n-a putut
sa pronunte o decizie valabila, ci a pronuntat o decizie nula, potrivit legii.
Pe cale de consecinta, D-voastra nu sunteti sesizati, fiindca ceea ce e nul, nu
exista. Nu aveti sesizare”.
Argumentatia lui Horia Cosmovici nu mai lasa
loc nici unei îndoieli. Tribunalul Militar nu avea calitatea sa-l judece pe
Corneliu Codreanu, pentru ca n-a fost sesizat în conformitate cu prevederile
legii. Decizia Camerei de Punere sub Acuzare este lovita de nulitate, pentru ca
n-a avut la dispozitie toate actele de la instructie ca sa le cerceteze. În
consecinta, si sesizarea Tribunalului Militar de catre Camera de Punere sub
Acuzare este ilegal facuta. Cum poti sa trimiti pe un om în judecata, când n-ai
cunoscut piesele incriminate?
Acelasi raspuns stereotip si implacabil al
Tribunalului dupa suspendarea sedintei, pentru a proceda la deliberare:
”Pentru motivele care se vor vedea,
Tribunalul respinge incidentul”.
Reproducem în final si memorabila interventie
a avocatului Sebastian Radovici, care reia tema, explicând înca odata de ce nu
se poate judeca un proces atât de important, lipsind piesele acuzatoare:
”Cred ca nimeni nu are interes ca un proces
în care se aduc cele mai grave acuzatii unui om, un proces care intereseaza
atât de viu opinia publica a acestei tari, sa se judece altfel decât cu o instructie
completa. Si – tin sa subliniez – cu o aparare completa. Ori este incontestabil
ca din dosarele care trebuiau sa mi se puna la dispozitie, lipsesc câteva,
piesele acuzatoare, care se gasesc în special în dosarul Nr. 14, în care exista
piesele acuzatoare care se pretind a fi cele mai grave, pentru ca pe baza lor
inculpatul Corneliu Zelea Codreanu este trimis în judecata D-lor voastre pentru
crima de tradare. Ori, atunci, onorat Tribunal, va întreb cum este posibil ca
noi sa raspundem la aceasta acuzatie, fara sa cunoastem piesele acuzatoare? S-a
spus de catre D-l Prim Procuror ca aceste piese ar exista în copie în dosarul
instructiunii. Ei bine, refuz sa iau cunostinta de aceste cópii, atunci când
este vorba de piese care constituie însasi corpul delict, când se pretinde ca
ele constituie însasi crima savârsita. În asemenea împrejurari, acestea nu au
nici o valoare daca nu sunt puse la dispozitie în original.
De altfel, credem ca si pentru valoarea
juridica si etica a sentintei ce trebuie sa pronuntati cererea noastra trebuie
sa fie admisa si ca atare va rugam sa binevoiti a o admite”.
Rezultatul a fost acelasi: ’Tribunalul
respinge incidentul pentru motivele care se vor vedea”.
13. PROCEDURA RAPIDA
Titlul acestui capitol este luat din însemnarile
din închisoare ale Capitanului. Facând o petitie Comandantului Închisorii
Jilava, în 10 Mai 1938, Corneliu Codreanu cere sa i se permita sotiei sale sa-l
viziteze, fiindu-i urgent necesar pentru pregatirea procesului sau, „proces ce
urmeaza a se judeca dupa procedura rapida”.
De ce aceasta graba în judecarea Capitanului?
Un proces de aceasta importanta, un proces epocal, istoric, ce nu apare în
justitie decât foarte rar, ar fi trebuit judecat cu tot ragazul necesar si cu
multa bagare de seama pentru ca atât acuzarea cât si apararea sa-si poata
procura din vreme actele de care aveau nevoie si sa-si poata desfasura în
liniste si calm toate argumentele pro si contra.
De ce acest ritm precipitat al procesului
Capitanului? Procesul Duca a început la 17 Martie 1934 si s-a încheiat cu
pronuntarea sentintei, în 5 Aprilie 1934, un interval rezonabil, în care timp
au putut defila în fata Consiliului de Razboi toti martorii propusi de aparare
si si-au putut încheia pledoariile lor toti avocatii acuzatilor. Procesul din
Mai 1938, mult mai important decât cel din 1934, caci era vorba de soarta unei
miscari în plina ascensiune, cu un milion de suflete care gravitau în orbita
ei, s-a desfasurat în patru zile! A început Luni, 23 Mai, si sentinta s-a dat
Joi, Noaptea, 26 Mai.
”Procedura rapida” s-a aplicat, pentru ca
Tribunalul Militar n-a fost convocat pentru a judeca obiectiv si impartial o
cauza, ci pentru a condamna. Încredintându-i-se acest rol odios de catre oculta
de la Palat, tocmai rapiditatea desfasurarii procesului constituia un element
esential al infamiei ce se pregatea Cu cât va cadea mai repede ghilotina
condamnarii peste capul lui Corneliu Codreanu, cu atât planul urmarit de
camarila va fi mai bine atins. Nu interesau legalitatea procesului, observatia
scrupuloasa a regulilor de procedura, respectul drepturilor inculpatului în
apararea sa, ci disparitia cât mai repede a Capitanului în fundul unei ocne.
Aplicând maximum de urgenta în procesul contra lui Corneliu Codreanu, guvernul
urmarea doua scopuri: pe de-o parte sa-l aiba repede sub cheie, pentru a-i
putea decide ulterior soarta finala. Pe de alta parte, pentru a-l elimina tot
asa de repede pe Capitan din circuitul vietii publice, dupa marea biruinta din
alegerile din 1937. Toata atentia tarii, toate aspiratiile poporului se
îndreptasera dupa aceasta victorie spre figura lui, asteptând de la el
mântuirea. Când tara se va trezi din iluziile ei, dupa repetatele lovituri
administrate de guvern Legiunii, si într-un interval atât de scurt, nu-l va mai
gasi pe Corneliu Codreanu nici la sediu, nici în restaurantele legionare, nici
la Carmen Silva, nici pe culmile Carpatilor, la Predeal sau Rarau, ci va afla
ca se gaseste într-un loc strasnic pazit, condamnat pentru „tradare”. Iata cine
e falnicul vostru Capitan! Un biet om redus la neputinta, care-si musca
deznadejdea între gratii. Ecce homo! Ca si Hristos pe drumul calvarului.
Asa se explica si gravele anomalii petrecute
atât în cursul instructiei cât si la proces. Nu interesau daca erau calcate una
dupa alta toate regulile din Codul Penal si Codul Justitiei Militare. Acestea
erau accesorii care nu puteau influenta decizia luata de conspiratia de la
Palat. Esential era ca filmul condamnarii, sub aparentele unei judecati
normale, sa ruleze cat mai repede. A vorbi de anomalii, este prea putin.
Întregul proces este un cumul de ilegalitati, o aberatie, o monstruozitate
juridica, cum se exprima avocatul Ranetescu.
Sa începem cu instructia. Procurorul militar,
Capitanul Atanasiu, îi ia interogatoriul lui Corneliu Codreanu pe ziua de 1 Mai
1938. Dupa aceea este anchetat de magistratul instructor, Maior Dan Pascu. Dar
înainte ca instructia sa se termine, rechizitoriul procurorului Atanasiu s-a
publicat în ziare, aceasta cu scopul sa convinga opinia publica de vinovatia Capitanului,
în vederea sentintei de condamnare ce va urma.
Magistratul instructor, Maior Dari Pascu, l-a
chemat pe Corneliu Codreanu în zilele de 8 si 9 Mai, comunicându-i ca va fi dat
în judecata „pentru tradare”. Instructia se referea la niste „acte secrete” ce
le-ar fi detinut Capitanul si pe ziua de 9 Mai ancheta se termina. Dar iata ca
pe ziua de 13 Mai îsi face din nou aparitia Maiorul Dan Pascu pentru
continuarea instructiei. Pâna atunci fusese anchetat Corneliu Codreanu pentru
acuzatia de „tradare”. Acum îi azvârle în fata doua delicte pe care le-ar fi
savârsit, de care nu fusese vorba la început:
I. Ca ar fi înarmat cetatenii tarii, cautând
sa provoace razboi civil.
II. Ca s-ar fi pus în legatura cu un Stat
strain pentru a provoca revolutia sociala în România.
Aceste delicte nu au fost ridicate nici la
interogatoriul procurorului si nici la primele doua sedinte cu magistratul
instructor. Ele au fost adaugate ulterior, dupa ce, probabil, magistratul
instructor primise noi instructiuni de la acei care din umbra manipulau
procesul. Ori, este cu totul anormal ca în cursul instructiei sa i se comunice
inculpatului de ce este dat în judecata (pentru tradare), pentru ca apoi sa se
amplifice baza acuzatiei lui cu noi delicte, de care n-a fost vorba pâna atunci.
„Procedura rapida” am putea-o numi si teroarea timpului. Procesul s-a judecat
sub teroarea timpului. Dupa ce a fost dus la Consiliul de Razboi pentru a-si
pregati apararea, i s-a dat Capitanului un termen de trei zile pentru studiul
dosarelor. O barbarie! Vineri, Sâmbata si Duminica, noteaza Capitanul, a
trebuit sa cercetez 20 de dosare; ceva nemaipomenit! În trei zile sa-ti poti
cauta contra-probe: carti, ziare, dezbateri parlamentare, foi straine. Sa-ti
aduni material de-al tau, ordine, circulari, acte împrastiate, cine stie pe
unde. Si aceasta cu atât mai greu cu cât ai tai, toti care au lucrat cu tine,
sunt arestati, sau trimisi în lagare, sau ascunsi ca sa nu fie prinsi”. Înca o
data. De ce aceasta graba? Evident, pentru a împiedica apararea sa se prezinte
în conditii optime în fata Tribunalului, cu toate piesele doveditoare la mâna
si toate argumentele. Armand Calinescu mai conta si pe starea de slabiciune a
lui Corneliu Codreanu, dupa o luna de închisoare severa în subteranele de la
Jilava. În apararea lui, se va prezenta lamentabil, ceea ce va fi o proba în
plus a vinovatiei lui. Tot din cauza procedurii de urgenta, din punct de vedere
al acuzarii, procesul a fost rau întocmit, având o multime de puncte
vulnerabile. Desi timpul ce le statea la dispozitie pentru pregatirea
procesului a fost foarte scurt, avocatii apararii au descoperit usor punctele
slabe ale acuzarii si au atacat cu vigoare. Lizeta Gheorghiu considera nula
decizia Camerei de Punere sub Acuzare si ca atare cu totul viciata sesizarea
Tribunalului pentru urmatoarea consideratie: „Ordonanta definitiva a D-lui
judecator de instructie poarta data de 17 Mai 1938, cu Nr. 38547, iar decizia
Camerei de Punere sub Acuzare este data în aceeasi zi de 17 Mai 1938, cu Nr.
17. Este iarasi fapt necontestat ca ultimul interogatoriu, prevazut de art. 210
al C.J.M. s-a luat inculpatului în ziua de 16 Mai 1938. Deci era imposibilitate
materiala ca inculpatul sa fi luat cunostinta de ordonanta definitiva, înainte
de a se fi pronuntat decizia Camerei de Punere sub Acuzare”. O lacuna de
procedura foarte grava, constata Lizeta Gheorghiu, care duce la nulitatea
decizia Camerei de Punere sub Acuzare. Fara a mai îngreuna textul de articole
respective, trebuie precizat ca procedura penala prevede ca inculpatul are
dreptul sa depuna memorii scrise, dupa ce a luat act de ordonanta definitiva!
„Dar ce fel de memorii, afirma Lizeta Gheorghiu în fata Tribunalului, putea sa
faca inculpatul, când el nu stia ca s-a dat vreo ordonanta definitiva, nu putea
sa-i cunoasca cuprinsul, nu i s-a comunicat nimic, nu a fost citat deloc de
Camera de Punere sub Acuzare. S-a nesocotit asadar „flagrant” dreptul
acuzatului, si decizia Camerei de Acuzare, data în astfel de conditii, nu poate
subzista”.
(…)
”În consecinta, fiind decizia Camerei de
Acuzare, investind Tribunalul Militar al Corpului II Armata, prin nesocotirea
flagranta a legii, rugam a se considera viciat sesizat tribunalul militar si a
se trimite afacerea la Camera de Acuzare, spre a da decizia cu pastrarea
normelor de lege”. Incidentul ridicat de acuzare nu lasa loc nici unui echivoc.
O flagranta violare a legii. Inculpatul a fost lipsit de dreptul lui de a
cunoaste ordonanta definitiva si a depune memorii scrise în apararea lui,
înainte de a se pronunta Camera de Punere sub acuzare. La deschidere, conform
ordinelor primite dintr-un loc tainic, Tribunalul raspunde: „Pentru motivele ce
se vor vedea, Tribunalul respinge incidentul”. În aceste conditii haotice si de
necrezut, s-a desfasurat întreg procesul. Textele legale, invocate de aparare,
pentru a dovedi falsurile si abuzurile acuzarii, n-au servit la nimic. Unul
dupa altul, incidentele ridicate de aparare, de o perfecta coerenta logica si
legala, nu serveau la nimic. În final si-au dat seama atât apararea cât si
Capitanul de inutilitatea eforturilor lor. Sentinta era gata confectionata în
sertar. Ea nu era rezultatul dezbaterilor, ci a deciziei luate în hrubele
conspiratiei de la Palat.
14. CAPETELE DE ACUZATIE
Vom concentra capetele de acuzatie contra
Capitanului într-un singur capitol, pentru a ne putea da seama mai bine stat de
natura lor infama cât si de modul tot atât de mizerabil în care s-au prabusit
sub replicile drepte si curate ale apararii. Rechizitoriul procurorului a ramas
la sfârsitul dezbaterilor într-o jalnica stare, desfiintat atât ca realitate de
fapt cât si ca temei legal. Sunt trei capete de acuzatie care i s-au pus
Capitanului în sarcina: tradare de patrie, legaturi cu o putere straina, pentru
a dezlantui o revolutie sociala în România, si înarmarea populatiei pentru a
provoca un razboi civil. Ne vom ocupa rând pe rând de toate aceste acuzatii,
pentru a dovedi ca n-aveau nici un temei, ca se bazau exclusiv pe nascociri,
minciuni si interpretari rauvoitoare, încât orice Tribunal din lume, cu un
minimum de respect pentru misiunea lui de a administra dreptatea, ar fi
pronuntat o sentinta de achitare.
I. Crima de Tradare
Dupa interogatoriul luat de Procurorul
Atanasiu, Corneliu Codreanu este adus în ziua de 8 Mai în fata magistratului
instructor Maior Dan Pascu, care îi aduce la cunostinta ca a fost trimis în
judecata pentru „tradare”. Cuvântul l-a izbit atât de greu pe Capitan, încât,
la început, n-a priceput bine despre ce este vorba si daca tradarea se referea
la persoana lui. „Am ramas un moment uluit. Apoi mi-a explicat ca este vorba de
detinerea si publicarea de acte secrete, care interesau Siguranta Statului si
care se încadreaza în articolul 191 Codul Penal sub titlul de tradare”.
În continuare Maiorul Dan Pascu i-a luat un
interogatoriu asupra acestor acte secrete, aflate la perchezitie, presupuse a
interesa Siguranta Statului. Capitanul i-a dat explicatiile necesare,
aratându-i ca nici unul din aceste acte nu are nimic de-a face cu Siguranta
Statului.
Capitanul e cutremurat de atâta miselie.
”M-am întors din nou în celula mea, cu inima
strapunsa de sageti.
Eu seful Miscarii nationaliste-legionare, sa
fiu judecat pentru tradare!
N-am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de
tot, pe patul meu de scânduri si m-am zvârcolit toata noaptea. Dimineata m-am
trezit în somn, „Auzi, draga Mota, voi fi judecat pentru tradare!” (Însemnari
de la Jilava, pp 24-25).
Ce erau aceste faimoase acte „secrete”,
gasite la domiciliul Capitanului? Cum ne explica el însusi, în apararea lui, erau
simple ordine trimise de prefecti si de comandanti de legiuni + jandarmi catre
organele subalterne, prin care li se cereau sa urmareasca activitatea
legionarilor. „Erau sicane politice – electorale, îndreptate contra
organizatiei mele”.
Avocatul Ranetescu, în seria de articole
„Pentru cunoasterea adevarului”, publicate în ziarul Buna Vestire, din
Noiembrie 1940, reia aceasta tema, aratând cum s-a înscenat procesul de
„tradare”. „Din aflarea la domiciliul Capitanului a unor simple ordine
politienesti, date în timpul campaniei electorale, dar intitulate „secrete” sau
„confidentiale”, s-a inventat crima de tradare a sigurantei exterioare a
Statului (!), prin detinere de acte secrete, privitoare la acea siguranta
exterioara”.
Reproducem câteva din aceste ordine, pentru a
se convinge oricine ca n-aveau nimic în comun cu Siguranta Statului, ci erau
acte abuzive ale guvernantilor de pe atunci, date cu scopul de a împiedica
propaganda legala a Miscarii Legionare în decursul alegerilor.
Prefectura Judetului Ilfov. Serviciul
Administrativ. Strict Confidential. Mr. 198 Rezervat. 11/X/1937.
Domnule Pretor,
Avem onoarea a va trimite mai jos, în copie,
ordinul confidential personal Nr. 61096/37, al Ministerului de Interne,
circulara politiei, relativ la masurile de ordine dispuse în vederea extinderii
propagandei si organizarii legionare în judetul Ilfov. Veti lua masuri de a se
opri orice încercare a acestor legionari de a patrunde în judet si în comune.
Cei ce nu vor întelege de bunavoie, vor fi arestati si trimisi la domiciliul
lor.
Se va raporta Prefecturii orice încercare de
acest fel,
Prefect...
Nu e singurul ordin de acest fel. Mai sunt si
altele, transmise de la Interne organelor subalterne, tocmai în perioada de
pregatire a campaniei electorale din 1937.
*
Prefectura Jud. Prahova, Serv. Administratiei
de Stat Nr. 116 din 22 Iulie 1937.
Personal-Confidential
Domnule Director,
Am onoarea a va aduce la cunostinta ca
organele noastre în subordine, au constatat ca personalul acelei fabrici, al
carui nume este aratat pe verso acesteia, se face cunoscut vinovat de agitatii
care au tulburat si tulbura ordinea publica.
Pentru aceste consideratii si ca o
exemplificare a intolerantei unor asemenea manifestari, va rog a-i îndeparta
din serviciu.
(urmeaza o lista de 56 muncitori români
legionari).
Directorul întreprinderii caruia i se
adreseaza „personal si confidential” prefectul, cerându-i sa-i scoata din
serviciu pe muncitorii legionari, era un evreu! Evreul putea sa detina „acte
secrete”, iar Corneliu Codreanu este învinuit pentru detinerea acestui ordin
abuziv al Prefecturii de „tradare de patrie”.
*
Ordinul D-lui General Bengliu Nr. 586/938,
catre unitatile jandarmeriei din tara: Luati masuri de supraveghere si
carantina morala asupra oamenilor de trupa si în special a concentratilor
dubiosi si banuiti ca gardisti, comunisti ori sectanti. Supravegheati si
atitudinea ofiterilor.
(SS) General Bengliu
Ordinul Generalului Bengliu dateaza din
perioada Guvernului Goga! În timp ce la cârma tarii era un guvern presupus
nationalist, organele lui executive dispun sa fie supravegheati tot legionarii,
adica tocmai aceia ce erau înruditi ideologic cu partidul de la putere. Când i
s-a adus la cunostinta ordinul lui Bengliu, Capitanul, revoltat de duplicitatea
guvernului, a dat o circulara, în care, dupa ce a reprodus ordinul lui Bengliu,
a facut urmatorul comentar:
”Bine, frate nationalist, pe de-o parte îmi
faci teoria fratiei si unirii, iar pe de alta parte dai telegrame cifrate ca sa
ma supravegheze ca pe un periculos dusman al Statului? Ma asteptam sa fie
supravegheati toti delapidatorii banului public, toti îmbogatitii prin frauda,
toti jidanii corupatori din armata. Tot pe mine ma supraveghezi? Ce ironie!”.
*
Sunt ordine tot atât de „secrete” si „confidentiale”
care dateaza din anul 1934, când miscarea era dizolvata si nu se înfiintase
înca partidul „Totul pentru tara”. Iata unul din ele:
Ordin de Informatii al Inspect. de Jandarmi
Bucuresti, catre Legiunea de Jandarmi de Arges, cu Nr. 61 din 4-l0-34:
„Vi se trimite în copie adresa Nr. 1324904 a
Insp. Reg. de Politie Bucuresti, de care veti lua cunostinta si urgente masuri
de investigatii, intensificând serviciul de informatii si a-i supraveghea de
aproape pe toti membrii fostei organizatii Garda de Fier. Veti raporta pâna la
10-l0 daca a luat fiinta noua organizatie „Fulgerul” pe raza sectiei D-voastra.
Nu admit delasarea si cer multa atentie din partea fiecarui rang pentru a fi în
curent cu orice se pune la cale, pentru a lua masuri la timp.
Comand. Leg. Jand. Arges,
Maior, ...
Ne întrebam cum putea un ordin politienesc de
urmarire a legionarilor, emis în 1934, sa pericliteze siguranta Statului 5 ani
mai târziu, în Mai, când s-a judecat procesul Capitanului?
Mai este o întrebare de lamurit. Cum au ajuns
aceste ordine de urmarire politieneasca în posesia Capitanului? Ele n-au fost
sustrase de legionari de la Centru, adica de la Ministerul de Interne, de la
Inspectoratul Jandarmeriei sau de la Directia Generala a Politiilor, ci au
ajuns în mâna lui trimise de la periferia garii, din cine stie ce orasel de
provincie sau din vreun sat. Aceste ordine „secrete” si „confidentiale”
circulau pe la toate autoritatile subalterne din tara, prefecti, pretori,
legiuni de jandarmi, politii locale, pâna la posturile de jandarmi.
Si acum intervine marea ticalosie a organelor
care l-au anchetat pe Capitan, în cursul detentiei lui de la Jilava. Au
încadrat aceste ordine, care se refereau la abuzurile guvernelor care s-au
succedat la cârma tarii, contra organizatiilor legionare legal constituite, si
transmise jandarmeriei si politiilor din fara sub consemnul de „secret” si
„confidential”, în articolul 191 din Codul Penal, care se referea la „crimele
si delictele contra sigurantei Statului”. Dintr-o data asadar aceste acte de
rutina administrativa ale autoritatilor au devenit piese de acuzatie contra
Capitanului de „înalta tradare”, pentru ca art. 191 se ocupa tocmai de faptele
care pun în primejdie integritatea teritoriului, suveranitatea nationala si
independenta tarii.
Corneliu Codreanu a fost trimis în judecata
prin aceasta interpretare fortata a textelor legale, pentru crima de înalta
tradare, prevazuta de art. 191, acuzat ca si-ar fi procurat si detinut acte
secrete, privind siguranta exterioara a Statului.
Am vazut natura acestor acte din exemplele
date. Toate sunt la fel. Sa ascultam comentariile avocatului Ranetescu din
ziarul Buna Vestire:
”Fara sa fie cineva om de lege si pricepator
al subtilitatilor juridice, se poate întreba uimit: cum se poate ca niste simple
ordine, date de un Capitan de jandarmi sau de un prefect, ori pretor, catre
subalternii de pe la sate, si prin care li se cere sa-i prigoneasca pe
partizanii unei organizatii politice, sa fie considerate – daca le detine un
particular – drept fapta criminala, încadrata în rubrica de înalta tradare?”
„În textul art. 191 din Codul Penal este
vorba de planuri, schite, fotografii, acte secrete, etc., care privesc
integritatea teritoriului, suveranitatea nationala, independenta tarii,
siguranta Statului, mobilizare, piete întarite, forturi, stabilimente tehnice,
etc., care, în interesul apararii nationale, nu pot fi divulgate, si care fapt
se pedepseste cu munca silnica de la 5 la 25 ani si degradare civica pâna la 10
ani”.
Pentru orice om de buna credinta, ordinele
date cu scop de prigoana electorala demonstreaza josnicia si abuzul celor care
le-au semnalat si transmis si nu pot arunca nici cea mai usoara umbra asupra
figurii de granit a Capitanului. Cum poate atenta posesia unui ordin abuziv de
urmarire a membrilor Garzii de Fier la Siguranta Statului Român?
Sa ne rememoram acum si magistrala aparare a
Capitanului, asa cum s-a pastrat de la procesul sau, când a raspuns la acuzatia
de tradare:
Raspunsul Capitanului spulbera acuzatiile de
tradare
”Domnilor, era vorba de ordine rupte si
prapadite, tinute în buzunar de cine stie ce notar sau primar, ori aruncate la
mutarea vreunui post de jandarmi. Nu sunt ordine luate de la Centru de mine, ci
trimise din cine stie ce fund de sat, ocazional si întâmplator... Si este
natural.
În patru ani s-au gasit la mine doua ordine
de la Arges, unul de la Craiova, unul de la Prahova si doua, pe care le-am
publicat în circulara, unul de la Siguranta Generala si unul al Generalului
Bengliu.
Da, le recunosc! Recunosc ca s-au gasit în
casa mea! Recunosc ca le-am vazut si o parte din ele le-am publicat, iar o
parte nu. Daca sunt vinovat, îmi asum toata raspunderea si trag toata
pedeapsa...
Dar iata cum justific eu chestiunea cu
ordinele:
Continutul lor nu prezinta nici un fel de
importanta. Sa-mi treaca mie prin cap ca aceasta ar putea sa angajeze Siguranta
Statului Român? Nici nu m-am gândit vreodata în viata mea ca aceste ordine ar
putea sa pericliteze siguranta exterioara a Statului. Unul de la Craiova altul
de la Arges – ordine locale – ele nu puteau sa angajeze siguranta în mare a
Statului roman. Cel mult putea sa angajeze o chestiune de ordine publica, dar
Siguranta în mare a Statului?
Si atunci le-am pastrat... Caci erau ordine abuzive
de care ma puteam servi. În ce sens? Mai întâi dându-i în judecata pe autorii
lor, deoarece prin ele se calca dreptul patrimoniului meu legal, consfintit de
legile tarii. Eu sunt partid legal constituit si am dreptul sa-mi fac
propaganda... D-ta poti sa ma urmaresti, dar nu sa ma împiedici... Nu poti pe
de-o parte sa-mi spui: iata, esti legal, du-te si fa-ti propaganda, iar de alta
parte sa-mi pui asemenea piedici...
Mi-am spus: este o sicana de ordin
politic-electoral, asa cum se întâmpla, permanent aproape, între toate
partidele... Dar aceasta nu înseamna ca te poti ascunde de raspunderea
dumitale, sub strict, personal, confidential, sau chiar limbaj cifrat. Nu!
Si atunci, ce pot face? Eu îl public ca sa ma
adresez opiniei si sa spun: iata ce nedreptate mi se face!
De altfel fiecarui om politic, care condure
organizatia, îi vin asemenea ordine. Tuturor oamenilor li se trimit, fiindca au
corespondenta cu lumea, au oameni prin toate partile, care atrag atentia ca în
cutare loc se trimit ordine abuzive.
Am chemat aici o serie întreaga de martori,
oameni politici, aproape toti sefi de partid, ca sa declare, daca într-adevar
au sau nu asemenea ordine.
V-am citit ordinul confidential al
Prefecturii Prahova, prin care se cere sa se ia pâinea la 56 de legionari de pe
Valea Prahovei pentru credinta lor legionara. Toti români: Blaga, Ambrozie,
Cioc, Mircea, Irimia, Prian etc.
Eu – sef de miscare nationalista din România
– sa fiu facut tradator, pentru ca posed un asemenea ordin, iar orice primar,
orice notar, orice jandarm sau orice jidan, patron de fabrica, sa-l poata tine
în buzunar sau acasa la el?
Eu cred ca orice ordin de acesta, pe care
poate sa-l tina în buzunar D-l Madgearu, sau domnul sef de post, domnul
comisar, domnul primar, domnul notar, pot sa-l tin si eu la mine, fara ca
cineva sa poata spune ca eu periclitez prin aceasta siguranta Statului Român...
Când am reprodus în circulara mea Nr. 131
ordinul secret al generalului Bengliu, privitor la supravegherea legionarilor
din armata, am scris: Bine, frate nationalist, pe de-o parte îmi faci teoria
fratiei si unirii, iar pe de alta dai telegrame ea sa ma supravegheze ca pe un
periculos dusman al Statului?
Ma asteptam sa fie supravegheati toti
delapidatorii banului public, toti îmbogatitii prin frauda, toti jidanii
corupatori din armata... Tot pe mine ma supraveghezi?”
Sa admitem ca pledoaria Capitanului, fiind
pro-domo, n-ar fi suficient de convingatoare, cu toata argumentatia ei
impecabila. Dar iata ca vine ca martor Iuliu Maniu, seful partidului
national-taranesc, care sustine exact acelasi punct de vedere, dezvinovatindu-l
pe Corneliu Codreanu ca ar fi putut comite un act de tradare din detinerea unor
ordine administrative ilegale, îndreptate contra organizatiei sale.
În cursul depozitiei sale ca martor Corneliu
Codreanu i-a pus urmatoarea întrebare:
Daca în practica vietii noastre politice,
partidele de opozitie n-au protestat public în presa si în parlament împotriva
ingerintelor electorale si daca n-au prezentat cópii de pe ordinele date de
autoritati subalternilor, în aceasta privinta?
Marturia lui Iuliu Maniu
”Într-adevar în toate alegerile – în afara de
cele din 1928 si 1932, pe care le-a facut Partidul National Taranesc – guvernele
au folosit puterea executiva, jandarmeria si Siguranta, pentru scopurile
electorale ale partidului de la guvern si ele nu s-au marginit la activitatea
Sigurantei de Stat. Partidele de opozitie totdeauna au nazuit sa puna mâna pe
ordinele secrete, prin care se îndruma forta publica de a împiedica opozitia în
actiunea si în miscarile ei politice. Astfel eu însumi, în anul 1927, am avut
în mâna 18 ordine secrete si confidentiale ale puterii publice, prin care
puterea executiva era pusa în serviciul partidului guvernant. Aceste ordine
secrete le-am publicat si în ziare si au fost citite în Parlament.
Mai mult m-am dus la Ionel Bratianu,
presedintele Consiliului, si i le-am prezentat într-un memoriu, pentru a
protesta în contra acestor ingerinte... Nu mi-au facut nici Primul Ministru,
nici Autoritatile, vreun cap de acuzare si nici nu puteau face, fiindca
detinerea si câstigarea unor astfel de ordine secrete era la toate partidele de
opozitie un uz constant.
La întrebarea ce mi se pune, daca detinerea unor
asemenea acte de catre seful unui partid de opozitie, ar putea constitui un act
de tradare, sau ar putea periclita ordinea în Stat si siguranta publica,
raspund: Niciodata! A fost un uz constant!”
Marturia lui Iuliu Maniu a fost confirmata de
un alt ilustru membru al partidului national-taranesc, fostul Ministru Sever
Dan:
”Ordinele si circularile jandarmeriei sau
politei, în chestiuni electorale – desi intitulate confidentiale sau secrete –
au existat cu sutele în posesia tuturor oamenilor politici, fiind obiceiul ca
partidul de la guvern sa faca dificultati celor din opozitie. Asemenea ordine
nu ating siguranta exterioara si nici pe cea interioara a Statului. Personal am
avut si eu ordine de acestea, care s-au publicat în dezbaterile Parlamentare, cu
ocazia discutiilor la mesaj ori la validari”.
Pledoariile avocatilor apararii au fost tot
atât de concludente, desfiintând cu argumentele zdrobitoare, acuzatia de
tradare.
Lizeta Gheorghiu arata ca art. 191, în care a
fost încadrat Corneliu Codreanu, se referea „la crime si delicte contra
sigurantei exterioare a Statului”. Ori „acte prin care în mod abuziv se dictau
masuri ilegale împotriva unei organizatii care fiind legale, acte care prin
nimic nu serveau la asigurarea fiintei Statului sau la conservarea existentei
lui, nu puteau fi socotite ca unele ce intereseaza Siguranta Statului”.
Lizeta Gheorghiu indica exemplul altor
organizatii politice care au posedat acte de asemenea natura si n-au avut nici
un neajuns în aceasta pricina:
”Este ziarul Dreptatea, ziarul
National-Taranesc, care pe coloane întregi a publicat ordine secrete ale
comandamentelor superioare ale Jandarmeriei si Ministerului de Interne si nu
s-a luat nici o masura, pentru ca era evident ca acele ordine nu puteau fi
socotite ca interesând Siguranta Statului.
A da caracterul de tradare si a sanctiona cu
munca silnica detinerea unor acte administrative, este un fapt ce depaseste
orice masura.
A încadra apoi aceste acte în acelea
interesând siguranta exterioara a Statului, este o monstruozitate juridica”.
Horia Cosmovici pleaca în pledoaria lui de la
uriasa propaganda ce s-a facut de guvern în jurul acuzatiei de tradare,
azvârlite lui Corneliu Codreanu.
”Tradare!, a precizat rechizitorul definitiv.
Tradare, a reluat ordonanta definitiva. Tradare, a mentinut decizia Camerei de
Acuzare’. Tradare au împrastiat gazetele dintr-un colt în altul al tarii.
Tradare s-a difuzat prin radio si pentru tradare sunteti întruniti astazi sa
judecati”.
Conform Codului Penal, articolele 190 si 191,
se enumera 180 de cazuri posibile, când detinerea unor acte ar interesa
siguranta exterioara a Statului.
Din aceste 180 de posibilitati, spune
Cosmovici, n-ati izbutit sa gasiti la domnul Corneliu Codreanu nici unul.
Ce acte ati gasit care sa intereseze teritoriul,
siguranta exterioara a Statului – am explicat de ce nu poate fi vorba de
siguranta interioara – mobilizarea si concentrarea armatei, materialul militar,
si asa mai departe. N-ati gasit nici unul. Ca doara nu puteati pretinde ca
Statul Roman si-ar avea fiinta periclitata, prin aceea ca nu stiu care
autoritate ar fi dat ordin ca Sima Simulescu sa fie împiedicat de a face
legiuita propaganda electorala!
Si atunci ne întrebam, ce are de-a face
siguranta exterioara a Statului cu ordinul nu stiu carei autoritati, care îsi
permite – nesocotind legea – sa ma opreasca în desfasurarea campaniei
electorale?”
În fata acestor zdrobitoare dovezi de
nevinovatie, si repetate de atâtea personalitati din lumea politica a tarii,
niste anchetatori onesti n-ar fi sovait o clipa sa-si retraga acuzatia de
tradare, chiar în cursul procesului. Dar nu mai exista pe banca acuzarii un
procuror de talia Generalului Petrovicescu, care, în 1934, cu toate presiunile guvernului, a refuzat sa-l implice
pe Corneliu Codreanu si pe ceilalti fruntasi ai Legiunii în atentatul împotriva
lui Duca. Actualii comisari regali erau niste unelte pervertite ale regimului
carlist, capabile de orice crima.
II. Legaturi cu un Stat strain pentru a
provoca Revolutie Sociala în România
Pe baza art. 209 din Codul Penal a mai fost
acuzat de faptul ca a intrat în legatura cu un Stat strain, pentru a primi
instructiuni si ajutoare, cu scopul de a dezlantui o revolutie sociala în
România.
Pe ce documente, pe ce acte, pe ce dovezi,
s-a ridicat aceasta acuzatie, tot atât de grava si dezonorata ca si cea de
tradare?
Pe nimic altceva decât pe o scrisoare
adresata Cancelarului Adolf Hitler de un necunoscut, pe care Capitanul nu o
vazuse niciodata în viata lui si a carei copie se gasise la perchezitie, la domiciliul
sau. Dezbaterea referitor la aceasta scrisoare s-a tinut în sedinta secreta,
împotriva protestului apararii ca nu era nimic de ascuns nici publicului si
nici strainatatii. Mai întâi s-a dat citire acestei scrisori, si apoi, la
interogatoriu, Capitanul a explicat de ce nu-i poate apartine.
„Excelentei Sale Adolf Hitler, Comitetul
Central al Legionarilor Nationali-Socialisti din România, luând în dezbatere
problema programului nostru pentru campania din 1935, pe care o pregatim de
mult în vederea viitoarei aliante economice si politice cu poporul german, a
hotarât ca odata cu omagiile si urarile sale de izbânda totala, sa va trimita
si ecoul romanesc al evenimentelor europene în curs de desfasurare.
1. Guvernul Excelentei Voastre apare în ochii
românilor ca principalul tulburator al pacii dintre popoare. Opinia publica,
profund influentata de marea presa din solda marii finante iudaice, se teme de
un nou razboi si nu mai simpatizeaza în aceeasi masura cu regimul Excelentei
Voastre, care este acuzat ca îl preconizeaza. Trebuie spulberata legenda ca
Germania este tara tehnicii distrugatoare de civilizatie.
2. Plebiscitul din Loare (probabil a vrut sa
zica Saar) preocupa toate spiritele. Lumea se asteapta la o mare catastrofa, pe
ziua de 13 Ianuarie. Hitlerismul este aspru criticat. Presa dusmana va prezinta
ca incendiatorul Europei. Încrezator în ideologia national-socialista, noi
respingem cu hotarâre insulta adusa poporului german, de a pregati razboiul.
Noi stim ca regimul instaurat de Excelenta Voastra, din care ne inspiram pentru
campania de mâine, comporta alte mijloace, mai umane, mai eficace, mai
permanente, de expansiune economica, politica si sociala.
3. Purtatorii stindardului national-socialist
din România, noi privim cu mare interes si deosebita atentie manevrele
iudaice-masonice de rasturnare a regimului instaurat de Excelenta Voastra.
Solidaritatea de interese morale în primul rând, care ne leaga în mod
indestructibil, ne obliga si ne comanda a va aduce respectuos la cunostinta
dorinta noastra de consolidare al guvernului Excelentei Voastre si de pace
între popoarele Europei.
Un razboi acum poate însemna pentru noi
nimicirea. Dimpotriva, amânarea razboiului va face ca în cursul anului viitor
sa fâlfâie si in România stindardul national-socialist.
Gratie unui nou sistem economic de îmbogatire
mutuala, prin ceea ce noi numim economie automata, vom putea realiza cele mai
legitime deziderate profesionale, nationale si internationale.
Înfaptuirea acestui salvator plan
economic-social, de care va vom vorbi la timp, reclama însa o stare de pace
între popoarele europene, cel putin în cursul anului 1935.
Încrezator în întelepciunea, capacitatea si
nobilele simtaminte ale guvernului Excelentei Voastre, Va trimitem salutul
fratesc si entuziast al legionarilor national-socialisti din România.”
Capitan
Cum a ajuns aceasta scrisoare între hârtiile
Capitanului, confiscate la perchezitie, e un mister. Corneliu Codreanu a spus
avocatilor din primul moment, când a început cu ei cercetarea dosarelor: „Eu nu
stiu de unde s-a putut gasi la mine aceasta scrisoare. N-am vazut-o în viata
mea”. Horia Cosmovici, în pledoaria sa, a emis ipoteza ca scrisoarea a ajuns la
sediu, asa cum ajungeau multe lucruri adresate Sefului Legiunii: „domnul
Corneliu Codreanu, prin suflul nou si adânc de reînnoire a vietii noastre
sociale, trecea în ochii tuturor ca primul dintre cei ce puteau sa înfaptuiasca
orice idee noua, orice formula originala. De aici e foarte posibil ca acest
proiect de reforma a vietii profesionale, nationale si internationale, prin
„solidaritatea mutuala” si „economie automata”, sa fi cautat autorul ei sa-l
faca sa-l ajunga, daca s-ar fi putut chiar în mâna Sefului Miscarii Legionare.
Ca n-a ajuns, e mai mult decât firesc, caci e mult prea originala ideea si este
de banuit ca pâna la sef se face o triere. Deci, scrisoarea a ramas pe undeva
pe la sediu, între alte hârtii pastrate la Secretariat. Scrisa în 1935, cu
scopul de a fi adusa la cunostinta lui Corneliu Codreanu, a fost descoperita la
perchezitia din 1935, la domiciliul Capitanului”.
Avocatul Ranetescu este de alta parere când
evoca în paginile ziarului Buna Vestire odiosul proces din 1938. El crede ca
acea scrisoare a fost strecurata de agentii care au facut perchezitia, între
hârtiile ridicate de la domiciliul Capitanului”.
Enumerând nedreptele acuzatii ce i se aduceau
Capitanului, Ranetescu spune:
”Trebuie însa si ceva care sa-l compromita pe
Capitan fata de întreaga simtire nationala, prezentându-l drept un om capabil
de schimbarea orânduirii noastre de Stat.
Acel ceva a fost descoperit. O foaie de
hârtie, scrisa de D-l Radulescu-Thanir, cu 5 ani mai înainte, o copie gasita
Dumnezeu stie unde, si strecurata cu abilitate printre actele ridicate de la
Casa Verde”.
Presupunerea lui Ranetescu e tot atât de
plauzibila ca si ipoteza lui Cosmovici.
El da si numele autorului acestei scrisori,
Radulescu-Thanir, descoperit chiar în cursul procesului, printr-un sir
miraculos de întâmplari. Dar înainte de a ajunge la acest punct culminant al
procesului si înainte de a fi stiut cine e autorul real al scrisorii, sa-l
ascultam pe Capitan cum s-a aparat de învinuirea de a fi scris acest mesaj
Excelentei Sale Adolf Hitler.
Capitanului i-a fost extrem de usor sa
combata aceasta acuzatie, deoarece o simpla citire a scrisorii arata
imposibilitatea morala de a fi atribuita lui. Vom înfatisa pe puncte obiectiile
prezentate în apararea lui:
1. Mai întâi, din punct de vedere al
conceptelor întrebuintate, Capitanul a declarat ca nu întelege ce înseamna
cuvintele „economie automata”, „solidaritate economica” si „îmbogatire
mutuala”. Aceasta împerechere de cuvinte nu corespunde gândirii lui si trebuie
sa reprezinte caracteristica ideologica proprie autorului scrisorii.
2. În aceeasi ordine de idei, s-a facut o
comparatie în ceea ce priveste stilul, dovedindu-se a fi cu totul strain de
felul sau de a formula.
3. Autorul scrisorii nu cunoaste miscarea,
deoarece niciodata în aceasta miscare n-a existat un Comitet Central.
Titulatura de „legionari national-socialisti” e cu totul straina de originea si
istoria acestei miscari. Nici un legionar nu s-a numit „national-socialist”.
4. În sfârsit, semnatura de pe scrisoare, de
„Capitan”, este o alta proba ca autorul scrisorii nu apartine miscarii, deoarece
niciodata Corneliu Codreanu n-a semnat vreuna din scrisorile sau circularile
lui altfel decât cu numele sau propriu.
5. Cât priveste speranta autorului ca într-o
zi sa fâlfâie si în România stindardul national-socialist, ea reprezinta, fata
de conceptia legionara, o imposibilitate. Acest deziderat vine în contrazicere
cu linia miscarii, în care cei mai buni oameni ai ei, Mota si Marin, si-au
jertfit viata înfasurati în tricolorul romanesc. Corneliu Codreanu a refuzat nu
numai influente straine, dar nici cel putin sugestii. Sursa de inspiratie a
nationalismului legionar, cum a aratat în lucrarea sa Pentru Legionari, purcede
de la sirul marilor scriitori din secolul trecut, Conta, Alecsandri,
Kogalniceanu, Eminescu, Hasdeu, când pe vremea aceea, în Germania, nu numai ca
nu se punea problema antisemita, ba chiar, la Congresul de la Berlin, Bismark a
impus României masuri de protectie a jidanilor. În relatiile cu Puterile Axei,
Corneliu Codreanu a pastrat o atitudine de demnitate si onoare necunoscuta în
tara noastra. Astfel, Capitanul a refuzat invitatia primita la congresul de la
Nürnberg din 1937- contrar D-lor Cuza si Goga, care i-au dat urmare, caci nu
întelegea sa apara prea mic fata de celelalte State. Vroia sa fie socotit ca
reprezentant al miscarii nationaliste din România.
6. Revolutia sociala, asa cum e prezentata în
actul de acuzare, nu poate avea nici un sens pentru o miscare ce izbutise sa
obtina 70 de locuri în Camera si avea perspective sa le dubleze la ultimele
alegeri, care au fost apoi suprimate. N-avea nevoie de violente. Conducerea
i-ar fi revenit pe cai normale.
”Revolutia legionara”, daca au vreun sens
aceste cuvinte, nu se realizeaza prin violenta, ci prin perfectiunea interioara
a omului. E o revolutie de tip spiritual, conceptie expusa de nenumarate ori de
Capitan si înteleasa de toata lumea legionara.
La sfârsitul interogatoriului asupra acestei
chestiuni, a rostit Capitanul urmatoarele cuvinte: „O sa ne caute si nu se
poate ca Dumnezeu sa nu ne ajute ca sa gasim persoana care a scris aceasta
scrisoare”. Membrii completului de judecata zâmbeau sceptic la aceasta
afirmatie, caci apararea nu mai avea la dispozitie decât doua zile pentru a-l
descoperi pe autorul ei între 20 de milioane de români! Si totusi minunea s-a
împlinit. În 48 de ore s-a înfatisat la Malmaison, pentru a fi audiat ca
martor, cu zece minute înainte de a-si începe procurorul rechizitorul, autorul
scrisorii. Un lant de întâmplari de necrezut a dus la aflarea lui, care nu se
pot explica altfel decât prin voia lui Dumnezeu, cum a profetit Capitanul.
Un avocat legionar Marinescu, ce facea parte
din aparare, citind scrisoarea, a fost izbit de expresiile „economie automata”
si „îmbogatire mutuala”. Îsi aminteste ca a citit undeva aceste lucruri. Acasa,
la parintii lui din Oltenia, a vazut cândva o carte cu o dedicatie data de
autor si în acea carte pare ca existau aceste formule economice bizare. Imediat
s-a urcat în tren, s-a dus la Râmnicul-Vâlcea, si a doua zi a venit cu o carte
scrisa de un domn Radulescu-Thanir, intitulata Neocooperatia.
Chiar din primele rânduri ale introducerii,
se citeau clar expresiile „economie automata” si „îmbogatire mutuala”. „Ca
ultim noroc al nostru, spune Capitanul, scrisul de mâna, dedicatia, este
acelasi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt eu acuzat”.
Apararea freamata de bucurie. Era în posesia
dovezii de care avea nevoie. Imediat a fost trimis un avocat dupa D-l
Radulescu-Thanir si acesta a venit la Tribunalul Militar. Aratându-i-se
scrisoarea catre Hitler, a recunoscut ca e scrisul sau si chiar ca e autorul
scrisorii. Capitanul multumeste lui Dumnezeu ca i-a ajutat sa-l identifice pe
adevaratul autor al scrisorii.
Radulescu-Thanir, la cererea avocatilor, a
dat o declaratie scrisa, prin care-si recunoaste paternitatea piesei de la
dosar si s-a pus la dispozitia Tribunalului ca martor. Ramânea sa fie audiat si
acuzatia ar fi cazut definitiv. Nimic nu parea sa mai stea în calea acestei
probe cruciale, care ar fi spulberat orice suspiciune ca Corneliu Codreanu ar
fi intrat în legatura cu o putere straina pentru a pregati revolutia sociala în
România.
Si totusi imposibilul s-a întâmplat!
Tribunalul statuând contra evidentei, contra celor mai elementare reguli de
judecata, a respins acest incident. Iata cum povesteste avocatul Ranetescu
aceasta scena danteasca, când coalitia puterilor raului, care statea în spatele
Tribunalului, s-a opus cu înversunare la audierea acestui martor capital în
proces:
”Radulescu-Thanir a venit în persoana la
Tribunal si a asteptat afara cu încredintarea ca va fi introdus.
În acest timp, apararea a depus pe masa
Tribunalului atât volumul Neocooperatia cât si declaratia D-lui Thanir,
explicând eroarea ce se savârseste si cerând, ca, la nevoie, sa se faca o
expertiza grafica, spre a se stabili identitatea dintre cele doua scrisori,
dedicatia si piesa inculpatoare. Apoi când au aflat ca D-l Radulescu-Thanir
este la usa tribunalului, au cerut sa fie introdus si audiat ca martor. Ni se
parea acest lucru atât de normal si de judicios!
Totusi Tribunalul, printr-o dispretuire a
celei mai elementare reguli de judecata, a respins cererea de expertiza, a
înlaturat volumul cu dedicatia, a nesocotit explicatiile apararii asupra
asemanarii expresiilor din scrisoare cu cele din volum, si a respins, în
sfârsit chemarea ca martor a D-lui Radulescu-Thanir”.
(…)
”Nedreptatea era strigatoare la cer! Un
martor se oferea sa declare în fata crucii; ca el a scris o scrisoare, ca el
este proprietarul ideilor exprimate în ea – iar nu cel învinuit – si totusi un
tribunal invoca art. 309 C.J. Militare si spune: „respinge proba, fiindca o
apreciez ca nenecesara”.
Nu gasea acel tribunal ca este concludent si
necesar sa fie ascultat D-l Thanir, care ar fi lamurit totul si s-ar fi
declarat autor al scrisorii? Nu se gasea util, pentru o dreapta judecata, sa se
constate ca o scrisoare veche de cinci ani apartinea unui om care scrisese în
trecut o dedicatie pe un volum cuprinzator de aceleasi idei si expresii ca
acelea din scrisoarea corp-delict?
Nu. Tribunalul aprecia ca nu este nevoie. În
înalta sa întelepciune, îl socotea pe Capitan autorul scrisorii si se ascundea
înapoia principiului suveranitatii puterii de judecata din art. 309”.
S-a sfârsit! Vor sa ma condamne
”În acest moment, noteaza Ranetescu, pentru
prima oara am citit pe fata Capitanului întreaga prabusire a încrederii sale în
judecatorii de pe fotolii. De unde pâna atunci pastrase nadejdea ca sfânta
dreptate va birui caznele napastei si ale urii, am observat cum îl abate
dezamagirea si cum i se înfige în coltul gurii un surâs amar...
«S-a sfârsit! Vor sa ma condamne!», au fost
cuvintele ce ne-a soptit în pauza sedintei... Apoi a pastrat o atitudine de
adânca resemnare pâna la urma. Ne spusese sa expunem pe larg în pledoarii
problemele de drept si justificarile sale, dar, chiar în cursul pledoariei
mele, mi-a trimis un bilet, prin care ma ruga sa scurtez pledoaria. Era inutil.
Îsi dadea seama cu ce fel de justitie are de-a face”.
III. Înarmarea populatiei cu scopul de a
provoca un razboi civil
A treia crima pusa în sarcina Capitanului a
fost prevazuta de art. 210 din Codul Penal, prin care era învinuit de
razvratire, de înarmarea populatiei cu scopul de a provoca razboiul civil.
Corneliu Codreanu s-a facut vinovat de
razvratire, spunea acuzarea, fiindca înfiintase depozite de arme. Când
procurorul a expus chestiunea depozitelor de arme, s-a referit la un proces
verbal adresat de Generalul Bengliu, Comandantul Jandarmeriei, prin care acesta
atesta ca din diferitele descinderi si perchezitii facute pe tot cuprinsul
tarii s-au strâns urmatoarele arme:
16 arme militare
14 carabine
57 arme de vânatoare
2 arme de salon
3 închizatoare de arma
16 pistoale automate
137 de revolvere
12 cartuse de mitraliera
57 cartuse de arma de vânatoare
20 de tuburi de cartuse arme militare
8 cutii de pulbere
106 grame alice
6 pumnale
2 sabii
”Acest depozit constituie unul din elementele
articolului 210 Codul Penal si dovada existentei lui este „netagaduita”, a spus
procurorul.
Capitanul l-a întrebat pe procuror:
– În ce oras, la ce strada si în ce numar se
afla acel depozit?
– Care este numele proprietarului casei?
– Cine este persoana însarcinata sa ascunda
si sa pazeasca acel depozit?
Procurorul n-a raspuns nimic. Si atunci
Capitanul, cu felul sau clar si transant de a lamuri lucrurile, a demonstrat
absurditatea acuzatiei:
”Cum, Domnilor, un razboi civil se face cu
armele descrise în lista D-lui General Bengliu? Eu vreau sa rascol poporul si
în loc sa strâng arme – arme multe, nu schelete de revolver si bastoane cu sis
– într-un anumit loc, sub o anumita paza, ma apuc sa dau – asa la întâmplare –
unuia de la Satu Mare o pusca, unuia de la Craiova un pumnal, altuia de la
Sighetul Marmatei o cutie de pulbere, lui X de la Iasi un revolver, lui V. de
la Brasov o carabina, si asa mai departe, pentru ca sa mi se spuna ca am facut
depozit de arme cu scop insurectional?
Nu mi se arata daca eu personal am dat acele
arme sau daca nu cumva erau ale persoanelor la care s-au gasit. Nu mi se
demonstreaza cum ar fi fost posibil sa se adune posesorii de arme dintr-o suta
de unghere ale tarii, la un loc pentru a dezlantui o revolutie.
Dar mai mult, nu mi se explica gestul meu de
cap al rebelilor – gest de inconstient sau de nebun – de a încredinta Muzeului
Militar toate armele ce-mi lasase mostenire Generalul Cantacuzino, si cu care
n-aveam ce face. Eu îi înarmam pe altii, dar ma dezarmam pe mine însumi!
Domnul Procuror tace, fiindca n-are ce sa
raspunda”.
(Generalul Antonescu si Generalul Costandache
au confirmat, în cursul depozitiei lor ca martori, ca armele ramase de la
Generalul Cantacuzino au fost predate Muzeului Militar).
În pledoaria sa, avocatul Cosmovici a reluat
teza Capitanului, aratând cât de ridicola este acuzatia depozitelor de arme.
”Ordonanta definitiva zice: S-au gasit
depozite de arme. Va rugam aratati-ne unul din aceste depozite. Locul unde
l-ati gasit. Persoana care-l pazea. Ordinul care s-a dat în acest sens.
Raspunsul D-voastra este o vasta tacere. Raspunsul, din punct de vedere al
probei, caci raspunsul din punct de vedere al insinuarilor si al afirmatiilor
gratuite, asa cum face o anumita presa, acest raspuns n-avem ce face cu el. Nu
avem ce combate.
Pentru a da însa prilejul anumitei prese,
devenita uneori din ordin astazi toata presa, ca sa poata anunta cu litere
groase si mari: însemnate depozite de arme si munitii la membrii fostei
organizatii politice „Totul pentru tara”, ati pornit cu perchezitiile si s-a
colindat toata tara. O precizeaza însasi ordonanta definitiva când zice „pe
întreg teritoriul rural”. Si ce ati gasit? Ici si colo, la câte un biet roman,
o ciosvârta de pusca ruginita, sau o bucata de pistol fara cocos, sau mai stiu
eu ce briceag, nici una din ele nefiind adunate cu alta împreuna, ci raspândite
pe la fiecare om, ramase unele din batrâni, sau altele din razboi. Acestea sunt
arme importante si munitii cu care sa provoc si sa sustin un razboi civil
într-o tara? Si mai mult, din ordinul acestui om periculos? Pai daca e
periculos, cum îl puteti acuza ca armele i s-ar reduce la toate jucariile
ruginite gasite ici si colo?
Pericol? Adica cum? Ar veni cam asa: Corneliu
Zelea Codreanu, cu gândul la razboiul civil, a chemat si a zis: Pentru
D-voastra luati aceste tuburi de cartuse de vânatoare si veti cuceri Nordul
Basarabiei. Pentru Sudul Basarabiei, luati aceasta varga de arma si doua
boxuri. Pentru Transilvania, e ceva mai greu, luati aceasta banda de cartuse de
mitraliera si petarda asta goala. Perfect, mai ramâne Banatul. Aici, întrucât
este însasi industria noastra de razboi, luati aceasta suma de grame de alice
de vânatoare. Ma opresc domnilor, caci am fost crescut în respectul justitiei.
Mi-e greu sa continui. Am impresia ca povestesc la copii, iar nu ca discut în
fata D-voastra, pentru cinstea, onoarea si viata unui om”.
Avea nevoie Capitanul sa declanseze un razboi
civil sau sa dea o lovitura de Stat pentru a ajunge la putere? Asa cum a
explicat în cursul interogatoriului, când a fost întrebat de paternitatea
scrisorii adresata lui Adolf Hitler, Corneliu Codreanu repeta si cu acest
prilej aceleasi dovezi si argumente care exclud utilizarea violentei din partea
Miscarii pentru a ajunge la putere. Miscarea izbutise sa obtina în alegerile
din Decembrie 1937, 70 de locuri în Parlament. La viitoarele alegeri avea
perspectiva sa-si dubleze mandatele. În aceste împrejurari, ce rost ar fi avut
ca Miscarea sa recurga la forta, când conducerea Statului i-ar fi revenit pe
cai normale?
Dar nu numai avântul extraordinar al Miscarii
în anii 1937-1938, reflectat în alegerile din acesti ani, demonstra cu
prisosinta lipsa de interes a Capitanului de a forta nota, orientându-se spre o
lovitura de Stat, ci întreaga lui conceptie politica si morala garanta ca
niciodata nu va apuca aceasta cale. Biruinta, spunea el, nu poate veni decât
odata cu desavârsirea unui proces de constiinta al Natiunii Române. În aceasta
privinta, dispunem de nenumarate declaratii ale lui, în care explica
legionarilor, pentru a nu mai ramâne dubiu în sufletul lor, cum va birui ideea
legionara. Printr-un intens efort educativ al maselor populare, care
amplificându-se, va duce automat la biruinta. Reproducem Circulara Capitanului
din 28 Februarie 1937, din care se vede clar ca nu simtea nici o atractie
pentru lovitura de Stat, pentru întrebuintarea violentei ca metoda de cucerire
a puterii politice.
”Catre Sefii de Regiuni
Rog comunicati legionarilor:
În urma înmormântarii mucenicilor Mota si
Marin, autoritatile s-au speriat, dar nu din cauza dezordinii, ci din cauza
Ordinii, într-adevar impresionante, care a domnit tot timpul.
Imediat, la câteva zile, au început
declaratii ministeriale, lipsite de cel mai elementar interes. Vrem sa
introducem ordinea. „Vom face totul ca sa restabilim ordinea”. Nu întelegem
nimic. De ce sa aparati o ordine pe care nimeni n-o ameninta?
Acum circula zvonul ca autoritatile ar vrea
sa provoace cu orice chip, împrastiind vestea ca se pune la cale un complot
legionar, ca se vor face perchezitii si arestari, cautându-se camasi verzi si
arme prin casele legionarilor.
Se poate ca acestea sa fie numai simple
zvonuri de cafenea. Totusi, eu am obligatia sa atrag atentia legionarilor ca:
1. Niciodata Miscarea Legionara, pentru a
birui, nu va recurge la „ideea de complot”, sau la „lovitura de Stat”. Consider
aceasta ca o prostie. Miscarea Legionara nu poate birui decât odata cu
desavârsirea unui proces interior, de constiinta al Neamului Romanesc. Când
acest proces îi va cuprinde pe majoritatea românilor si se va desavârsi, atunci
biruinta va veni automat, fara comploturi si fara lovituri de Stat. Biruinta pe
care noi o asteptam în felul acesta este atât de mare, atât de luminoasa, încât
niciodata nu vom admite sa fie înlocuita cu o biruinta ieftina si trecatoare,
nascuta din complot sau lovitura de Stat.
2. În caz de perchezitii, ziua sau noaptea,
legionarii vor deschide si vor primi autoritatile cu cea mai mare amabilitate.
La sedii unde se vor gasi legionari, la aparitia autoritatii, se va comanda
„Pentru onor”.
3. Daca legionarii, familiile si copiii lor
vor fi bruscati, maltratati, atunci în cel mai mare calm vor zice:
Doamne, pentru biruinta Legiunii,
învredniceste-ne si pe noi de orice suferinta si de o moarte ca a lui Mota si
Marin. Acest ordin va fi afisat la toate sediile din tara.
26 Februarie 1937.
Corneliu Zelea Codreanu
Guvernantii din acea vreme, în frunte cu
Regele si camarila lui, erau cu atât mai putin îndreptati si autorizati politic
si moral sa-l acuze pe Capitan de „razvratire” si de pregatire a unei lovituri
de Stat”, cu cât ei însisi, cu putin înainte (11 Februarie 1938), rasturnasera ordinea
existenta în Stat, suprimasera Constitutia în vigoare, si, cu ajutorul
baionetelor, impusesera un regim dictatorial. Deci, ei s-au facut culpabili de
întrebuintarea fortei, ei au recurs la violente, ei au calcat în picioare
vointa nationala, exprimata în cursul alegerilor ultime, pentru a acapara în
mod ilegal si abuziv puterea. Si în timp ce guvernul dictaturii regale a
azvârlit tara în aceste convulsiuni politice, ce facea Codreanu? Îi îndemna pe
legionari la rezistenta contra încalcarilor de lege, la insurectie, la revolta?
Nimic din toate acestea. Dându-si seama ca de orice tulburare ar putea sa
profite dusmanii din afara, amenintând integritatea tarii si independenta ei
nationala, se supune ordinelor arbitrare ale guvernului si da dispozitii legionarilor
sa renunte la orice lupta politica si sa se abtina de la orice manifestatii, de
orice natura.
Corneliu Codreanu protesteaza contra
schimbarii constitutionale într-o scrisoare adresata lui Vaida Voevod, dar îi
elibereaza pe legionari de angajamentele lor politice, îndemnându-i ca sa se
ocupe de aici înainte de afacerile lor profesionale. Capitanul concediaza asa
zicând Legiunea si o trimite la vatra, asteptând alte vremuri când îsi va putea
relua activitatea ei politica. Aceasta atitudine, de renuntare la orice
opozitie fata de noul regim, a fost fixata de Capitan în Circulara din 21
Februarie 1938:
Circulara Nr. 148
”Anuntam membrii, ca începând cu data de
astazi, 21 Februarie 1938, partidul „Totul pentru tara” nu mai exista.
Întreaga conducere a cazut de acord ca
ratiunea de existenta a Partidului a încetat.
Toti cei legati pâna în prezent juridiceste
de acest partid, functionari de Stat sau nefunctionari, sunt dezlegati de toate
aceste legaturi, luându-si completa lor libertate de actiune. Toate functiile,
Sefii de regiuni, de judete, etc., sunt desfiintate. Sediile se închid si se
dau proprietarilor.
Motivele care ne-au determinat la aceasta
hotarâre sunt:
Decretul Regal Nr. 870 din 17 Februarie 1938,
cuprinde urmatoarele dispozitii:
a) Functionarii Statului nu pot face
politica, nu mai pot face parte din partide.
b) Cei ce nu sunt functionari, adica restul
de cetateni, daca actioneaza politiceste, sunt sanctionati.
c) Conducerea este sanctionata, daca mai da
circulari, ordine, dispozitii.
Deci suntem aruncati din raportul de Drept în
raportul de Forta. Pe acesta însa, noi nu-l primim. Noi am înteles sa actionam
în cadrul legii, manifestându-ne credintele noastre.
Daca aceasta n-o putem face si daca orice
manifestare de credinta ne este interzisa, ratiunea de existenta a partidului
nostru a încetat.
Noi nu vrem sa întrebuintam forta.
Nu vrem sa întrebuintam violenta.
Ne este suficienta experienta din trecut,
când, fara voia noastra, am fost atrasi pe calea violentelor. La orice violentare
noi nu raspundem în nici un fel: suportam. Si chiar atunci când întreaga
natiune este tratata ca o turma de animale inconstiente.
Lovitura de Stat nu vrem sa dam.
Prin esenta însasi a conceptiei noastre, noi
suntem contra acestui sistem. Ea înseamna o atitudine de bruscare, de natura
exterioara, pe când noi asteptam biruinta noastra de la desavârsirea în
sufletul natiunii a unui proces de perfectiune omeneasca.
Nu vom întrebuinta aceste mijloace, pentru ca
tineretul de astazi are prea adânc înfipta constiinta misiunii sale istorice si
a raspunderii sale, pentru a face acte necugetate, care sa transforme România
într-o Spanie însângerata.
Bucuresti, 21 Februarie 1938
Corneliu Zelea Codreanu
Iata cum raspunde Corneliu Codreanu
provocarilor patronate de Palat: retragându-se din lupta, renuntând la orice
opozitie, demobilizând miscarea si îndemnându-i pe tineri sa-si desavârseasca
pregatirea 1or profesionala. Regele Carol avea drumul liber sa guverneze dupa bunul
sau plac. Si atunci un astfel de om, care de buna voie se da în laturi, se
despoaie de orice putere, se desparte de propriul sau partid, dându-si seama ce
nenorocire se poate abate asupra tarii daca s-ar încaiera poporul cu tiranii,
cum poate fi acuzat de razvratire si instigatie la razboi civil, când el
însusi, în aceste momente de încordare interna, n-are alta preocupare mai
înalta decât evitarea oricaror tulburari? Prin toate masurile luate de guvern
si chiar înainte de instaurarea dictaturii regale, Corneliu Codreanu a fost
provocat sa reactioneze contra valului de nedreptati, iar el nu numai ca nu
reactioneaza, ci ofera Regelui si guvernantilor, vinovati de sperjur, de
violarea tuturor legilor existente, o înalta lectie de patriotism si dragoste de
neam. Asa trebuie sa gândeasca orice cetatean îngrijorat de viitorul României!
În însemnarile de la Jilava, Capitanul
comenteaza dezbaterea de la proces a acestei acuzatii cu urmatoarele cuvinte:
„Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte si martori, ca nici nu ne-a trecut
prin gând vreodata sa declansam un razboi civil. Dar nu numai atât: nici macar
sa facem o tulburare cât de mica. Primejdia de la Rasarit pândindu-ne fiecare
greseala, fiecare pas”.
15. OSÂNDIT DIN ORDIN
Apararea, formata din Cosmovici, Hentescu,
Radovici, Lizeta Gheorghiu, Iacobescu, Ranetescu, Caracas, „a fost impecabila”,
se exprima Capitanul cu admiratie pt. cei ce-au riscat sa fie alaturi de el în
aceste ceasuri grele.
Când s-a dat ultimul cuvânt acuzatului,
Capitanul a spus urmatoarele:
”Onorat Tribunal aveti în mâinile D-voastra
nu viata mea, pe care o dau bucuros, ci onoarea întregii tinerimi a României.
Cred în Justitia militara a tarii mele”.
Nu mai putea insista în dezvinovatirea lui,
caci vedea pe ce panta apuca procesul: spre o condamnare din ordin. De aceea
s-a limitat la o declaratie de principiu, aratând ca Tribunalul tine în mâinile
lui onoarea unei întregi generatii. Condamnându-l pe el pentru tradare, vroia
sa spuna Capitanul, întreaga generatie tânara ar iesi patata din acest proces.
Nici aceste cuvinte iesite dintr-o inima însângerata, n-au avut vreun efect
asupra brutelor din Tribunalul Militar, insensibile la orice chestiune de drept
si justitie.
Convins ca nu mai e nici o scapare, ca
Tribunalul ce-l are în fata nu judeca dupa lege si constiinta, ci a fost ales
si instruit ca sa-l condamne, indiferent de cursul procesului, a dat dispozitii
avocatilor lui sa scurteze pledoariile, în asa fel încât chiar în noaptea
aceea, de Joi, 26 Mai, sa se poata pronunta sentinta. Ultimul ce trebuia sa
vorbeasca, Paul Iacobescu, vazând atmosfera ce domnea în sala, renunta la
cuvânt, fiind trecut de miezul noptii.
Îndata dupa 12 noaptea, Tribunalul Militar
intra „în deliberare”. E un fel de a vorbi, caci sentinta era pregatita dinainte
si ei n-aveau altceva de facut decât sa o semneze.
În hârtiile lui Ranetescu întâlnim si
marturia acestuia despre ultimele ore petrecute cu Capitanul la Malmaison:
”La orele 2 noaptea, Tribunalul „delibera”.
Capitanul sta trist în boxa, fumând o tigara. Plutea o atmosfera de oboseala si
pesimism. Experienta celor patru zile de framântare, ne spunea ce soptea
instinctul: „condamnare”! Auzeam parca loviturile grele ale destinului.
Nu stiu când a venit ordinul colonelului
Zeciu ca acuzatul sa fie scos din boxa, pentru a nu fi de fata la pronuntarea
sentintei – asa cum spune legea.
L-am vazut pe Capitan când iesea spre fundul
boxei, între jandarmi, cu fata întoarsa spre noi, si facând cu mâinile un gest
de îmbratisare. Ochii lui mari, cu reflexe ceresti, parca implorau iertarea
celor ce pacatuiau în fata lui Dumnezeu si din el se revarsa atâta iubire si
atâta seninatate! Parca vedeam cum intra în eternitate, în ceva diafan, ca
într-un nor de azur, care-l ia de pe pamânt si îl înalta... Si sufletul mi-a soptit
brutal: n-ai sa-l mai vezi!
Si nu l-am mai vazut”.
L-au trecut într-o alta camera si dupa vreo
jumatate de ora, a fost dus cu duba, în puterea noptii, înapoi la Jilava.
Revenit în celula lui, cu fortele slabite de
încordare si chinuri, Capitanul avea nevoie de un somn reparator. S-a trântit
pe patul de scânduri, cu gândul la ziua de mâine, când îsi va afla condamnarea.
”Dar, nu... O fiara, cu numele de Zeciu,
veghea, noteaza Ranetescu. Trebuia turnata pe gâtul acuzatului si ultima
picatura de venin. A dat porunca aspra ca în chiar noaptea aceea sa se execute
citirea sentintei”.
Capitanul, în Însemnarile de la Jilava,
a notat pentru posteritate si aceasta ultima scena a procesului sau:
”Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor pasi si
de zavoarele care se trag. Ma scol în picioare. Intra procurorul Maior Radu
Ionescu, grefierul Tudor, Comandantul închisorii si ceilalti ofiteri de garda.
Grefierul citeste: Tribunalul Militar a
raspuns afirmativ la toate întrebarile. Sunteti condamnat la 10 ani munca silnica.
Mai ramâne câteva minute si se uita la mine.
Maiorul face ochi si da din umeri. Pleaca toti.
În fata marii nedreptati care ma loveste,
sunt linistit, cu constiinta împacata”.
Mai ramâne o ultima speranta: recursul la
Curtea de Casatie Militara. Avocatii se pregatesc pentru acest ultim asalt.
Toate articolele din Codul Penal si Codul de Justitie Militara au fost violate.
Nu se poate ca Înaltul For de Justitie Militara sa nu sesizeze motivele de
recurs si sa nu ordone o noua judecare a procesului, anulând sentinta data de
Tribunal.
Luni, 13 Iunie, vin din nou avocatii la
Capitan, pentru a examina împreuna motivele de recurs în Casatie. Recursul este
fixat pentru Miercuri 15 Iunie. Avocatii cred ca vor putea obtine o amânare a
recursului, de cel putin 15 zile, caci asa e uzul, pentru a putea prezenta noi
motive. O oarecare lucire de speranta mai are si Capitanul, caci, cum spunea
el, „Sunt condamnat pe simple afirmatii. E ceva unic în analele proceselor,
juridic si procedural”. Dar si aceasta îndepartata speranta se stinge repede.
Camarila de la Palat îsi pusese oamenii ei si la Curtea de Casatie Militara. Un
oarecare General Turbatu prezida aceasta Curte. Prima dezamagire. Nu se acorda
amânarea de 15 zile, asa cum era uzul, ci recursul se judeca dupa aceeasi
procedura rapida. Abia doua zile au câstigat avocatii. Recursul se judeca
Vineri, 17 Iunie, ora 5 dupa masa. I-a adus Capitanului stirea sotia lui,
venita la Jilava în dimineata acestei zile.
Citim în Însemnarile de la Jilava, Vineri,
17 Iunie, seara:
”Acum o jumatate de ora au venit avocatii la
mine si i-au spus ca s-a respins recursul meu la Casatia Militara.
Erau cu totii tristi si abatuti. Am stat cu
ei vreo 15 minute. I-am întrebat cum s-au desfasurat dezbaterile. Mi-au spus în
câteva cuvinte; ne-am despartit”.
Motivele de recurs la Casatie, prezentate de
avocatii apararii, dupa consultarea lor cu Corneliu Codreanu, se gasesc la
sfârsitul cartii Adevarului în Procesul Capitanului. Sunt atât de
numeroase violarile savârsite de Tribunal în acest proces, atâtea nedreptati
acumulate, atâtea flagrante încalcari ale legii si ale regulilor procedurale,
toate de o gravitate exceptionala, încât Curtea Militara de Casatie daca ar fi
retinut unul singur din aceste motive, ar fi trebuit sa admita recursul.
Suveran si dispretuitor, Curtea Militara trece peste toate violarile si
respinge recursul, pentru ca si aceasta înalta instanta militara fusese pusa în
prealabil la pas, judecând nu dupa lege si constiinta, ci dupa ordinele primite,
care scoteau din functie adevarata justitie.
Sentinta Capitanului e total rupta de faptele
judecate la proces si de regulile de drept si procedura cuprinse în Codul Penal
si Codul de Justitie Militara. Nu exista nici o corespondenta, nici o legatura
între dezbaterile procesului si rezultatul lui final. Cum poti sa condamni pe
un om când nu ai nici cea mai mica proba de vinovatie contra lui?
Nu vom întelege acest proces si nici absurda
sentinta ce s-a dat, daca nu cunoastem fondul lui politic. Trebuia eliminata
din complexul vietii politice romanesti o miscare ce se opunea cu îndârjire
„apropierii de Rusia”. Palatul ajunsese în acea perioada un centru al
conspiratiei comuniste din România. Disparând Codreanu, se credea la Palat, va
disparea Miscarea si atunci drumul va ramâne liber pentru implantarea
marxismului în tara noastra. La aceasta decizie de politica internationala, s-a
adaugat si o consideratie de politica interna. Minoritatea evreiasca detinea în
perioada Regelui Carol frânele guvernarii. Prin intermediul Elenei Lupescu
facea si desfacea toata politica tarii. În domeniul economic, evreimea controla
70 la suta din bogatia nationala. Ascensiunea Miscarii Legionare ameninta
situatia privilegiata a evreimii din România atât pe plan politic cat si pe plan
economic. Si atunci factorul extern, al comunismului mondial, a coincis cu
interesul evreimii: trebuia întrerupt cu orice pret procesul democratic în
curs, prin care Miscarea Legionara ar fi ajuns la putere pe caile indicate de
Constitutie. De aici lovitura de Stat, arestarile, procesul Capitanului,
condamnarea lui si apoi asasinarea lui în Noiembrie 1938.
16. ANULAREA SENTINTEI DE CONDAMNARE A
CAPITANULUI SI REABILITAREA MEMORIEI LUI
Conform deciziei Nr. 1 a Comisiei speciale de
Revizuire, procesul Capitanului a fost trimis la Înalta Curte de Casatie pentru
a fi revizuit. Judecata revizuirii s-a tinut Sâmbata, 30 Noiembrie, exact în
ziua când sfintele oseminte ale Capitanului, purtate pe umeri de legionari,
strabateau strazile Capitalei, pentru a fi depuse în Mausoleul de la Casa
Verde.
În darea de seama asupra procesului, ziarul Buna
Vestire din 1 Decembrie face o comparatie între împrejurarile si atmosfera
în care a fost condamnat Capitanul în Mai 1938 si schimbarea de decor în care a
fost judecata revizuirea sentintei, data cu doi ani si jumatate înainte:
”Atmosfera în care s-a desfasurat judecarea
revizuirii acestui proces istoric în arhitecturala sala a Înaltei Curti de
Casatie a fost cu totul alta decât aceea în care a fost condamnat Capitanul.
Cine a judecat atunci, cum s-a judecat si
unde s-a judecat? Oroarea nedreptatii este înca vie în memoria noastra. Un pod
de cazarma improvizat în sala de judecata. O atmosfera închisa pâna la
strangulare.
Cine au judecat ieri?
Cele mai înalte figuri ale magistraturii
tarii: Primul Presedinte al Înaltei Curti de Casatie, înconjurat de patru
presedinti ai sectiilor Supremei Instante.
UNDE s-a judecat ieri revizuirea?
În supremul For al Justitiei”.
Revizuirea procesului Capitanului s-a judecat
în sala de sedinte a Sectiilor Unite de la Înalta Curte de Casatie. Completul
de Judecata a fost format din urmatorii înalti magistrati:
Dimitrie Lupu, Primul-Presedinte al Înaltei
Curti de Casatie,
Dimitrie Cihodariu, Presedintele Sectiei I.
Mihail Mosgos, Presedintele Sectiei II.
Constantin Macri, Presedintele Sectiei III.
Titu Magheru, Presedintele Sectiei IV.
Fotoliul Ministerului Public a fost ocupat de
Coman Negrescu, Procuror General la Curtea de Casatie.
Functia de Secretar al Comisiei de Judecata a
fost îndeplinita de Filip Mihailescu, Prim-magistrat, Consilier la Curtea de
Apel.
Pe banca apararii au luat loc Alexandru
Vergatti si Horia Cosmovici. Doamna
Elena Codreanu, ca parte civila, este reprezentata de avocatii Vergatti si
Cosmovici.
În sala au fost prezenti, în afara de Doamna
Elena Codreanu, urmatoarele persoane; Doamna Liana Cotiga, avocat, Ilie
Gârneata, Corneliu Georgescu, ing. Blanaru, Comandanti ai Bunei Vestiri,
Colonel Stefan Zavoianu, avocat Traian Cristescu, Dr. Serban Milcoveanu, Preot
Udristeanu, duhovnicul Capitanului, Mitropolitul Gurie, Inginer Tonescu, Vasile
Mailat, primarul Sectorului III Albastru, George Axinteanu, Inginer Tinta,
Inginer Scarlatescu si reprezentantii presei române si straine.
Procesul de revizuire judecându-se dupa
represaliile de la Jilava, petrecute în noaptea de 26/27 Noiembrie, Mihai
Antonescu, Ministrul Justitiei, a crezut de cuviinta sa interzica difuzarea
procesului prin radio, asa cum decisesera avocatii apararii, de acord cu
Ministerul Presei si Propagandei. Motivul invocat de Mihai Antonescu era ca
transmitându-se dezbaterile de la Înalta Curte de Casatie, sa nu se produca noi
tulburari în tara. De fapt revizuirea procesului a coincis cu ziua funeraliilor
Capitanului, încât în acest moment toata tara traia într-o adânca reculegere.
Vârtejul razbunarii trecuse. Masura lui Mihai Antonescu era o ofensa adusa
memoriei Capitanului. Cum adica, atunci când s-a judecat procesul sau în 1938
si a fost condamnat la zece ani închisoare pentru „tradare”, toate mijloacele
de comunicatie ale Statului au urlat saptamâni de-a rândul, dezvaluind
existenta unui complot contra Statului, si au difuzat cu satisfactie
„exemplara” sentinta aplicata principalului tulburator al ordinii publice, de
catre Tribunalul Militar, iar acum, când cea mai înalta instanta a tarii pasea
la revizuirea acestui proces odios, vroind sa reabiliteze memoria lui Corneliu
Codreanu, Ministrul de Justitie al unui Stat National Legionar interzicea ca
tara sa afle prin radio adevarul si sa se bucure de anularea sentintei
anterioare de catre un complet de judecata drept si dezbracat de orice patima?
Mihai Antonescu a fost instigatorul acestei
dispozitii, dar el n-a aparut în instanta. Respingerea cererii ca procesul sa
fie radio-difuzat si-a asumat-o direct Înalta Curte de Casatie, la interventia
lui Mihai Antonescu. Comunicându-i-se lui Horia Cosmovici aceasta decizie, el
n-a trecut-o sub tacere, ci a luat microfonul în mâna si a vestit-o tarii prin
toate posturile noastre de radio. El n-a atacat Înalta Curte de Casatie si nici
nu s-a plâns de masura luata, ci, dimpotriva, i-a dat cu totul alta
interpretare, exprimându-si încrederea în justitia tarii: „
Aici vorbeste Horia Cosmovici.
Anunt toata lumea ca Înalta Curte de Casatie ne-a
comunicat ca respinge cererea ca procesul sa fie radiodifuzat.
Ca avocat si ca legionar, înteleg sa ma supun
si sa primesc cu toata multumirea, pentru ca destul n-a fost justitie în
aceasta tara, destul si-a facut toata lumea de cap. Astazi când un înalt
magistrat îsi comunica dorinta, noi, legionarii, primii, trebuie sa ascultam,
sa întelegem si sa pastram ceea ce ne-a spus Capitanul ca fara justitie o tara
moare.
Prestigiul justitiei si legalitatii ramâne
religia regimului si a Miscarii Legionare”.
La ora 9,50, Completul de Judecata intra în
sala de sedinte, compus din Primul-Presedinte Dimitrie Lupu si presedintii
celor patru sectii. Dimitrie Lupu, dupa ce a facut apelul partii civile, a dat
citire Deciziei Nr. 1 a Comisiei Speciale de Revizuire, prin care s-a trimis
procesul Capitanului în fata Înaltei Curti de Casatie. Lectura acestei decizii
a durat 30 de minute si a fost ascultata în adânca tacere de întreaga
asistenta. Dupa citirea acestui act, Presedintele Dimitrie Lupu da cuvântul
Procurorului-General Coman Negoescu.
Parchetul cere reabilitarea Capitanului si
anularea sentintei de condamnare
Procurorul-General Coman Negoescu si-a
însusit concluziile Comisiei de Revizuire si adresându-se Curtii a spus
urmatoarele:
”D-voastra, chemati sa va pronuntati în fond
asupra revizuirii, luând în considerare cercetarile si concluziile Comisiei, de
admitere în principiu a revizuirii, urmeaza sa declarati fara valoare hotarârea
de condamnare si sa reabilitati memoria condamnatului Corneliu Zelea Codreanu,
bineînteles facând un examen al hotarârii si vazând daca nu cumva hotarârea de
condamnare se mentine si pe alte temeiuri.
În cazul de fata, daca se examineaza
hotarârea de condamnare, se vede ca ea nu poate sa-si gaseasca un alt reazem.
Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat pentru patru fapte, crime si delicte.
Comisia de admitere în principiu a gasit ca legea a fost gresit aplicata si ca
faptele au fost gresit stabilite. Constatarile si concluziile Comisiei se impun
înaintea D-voastra.
D-voastra urmeaza ca, pe baza acestor
constatari si concluzii, întrucât hotarârea de condamnare nu se poate mentine
pe alte consideratii, facând aplicarea art. 508 din pr. p., sa declarati nula
si fara valoare, hotarârea de condamnare si sa reabilitati memoria lui Corneliu
Zelea Codreanu, punând astfel sfârsit efectelor unei hotarâri patata de eroare.
Acestea sunt concluziile noastre”.
Cuvântul Apararii. Pledoaria Avocatului
Alexandru Vergatti
Dupa concluziile Procurorului-General, Primul
Presedinte Lupu da cuvântul avocatului Alexandru Vergatti.
Avocatul Alexandru Vergatti a fost seful
contenciosului legionar pe timpul Capitanului si a ramas în aceeasi functie si
sub regimul legionar.
Avocatul Vergatti a atacat aspectul politic
al procesului, aratând ca ceea ce s-a introdus în dosare nu are nici o legatura
cu adevarata cauza. „Va marturisesc cinstit ca în clipa în care trebuie sa
aratam în fata D-voastra motivele pentru care cerem rejudecarea procesului
Capitanului, nu pot sa fac acest lucru fara sa încerc în sinea mea sa ma
gândesc la cel care si-a dat viata, la cel care s-a dus pentru un adevar,
adevar pe care-l slujim si îl profesam cu totii. Si nu pot face acest lucru,
Domnule Presedinte si Onorata Înalta Instanta, pentru ca daca am încerca sa
judecam acest proces simplu, asa cum s-ar parea ca reiese din textul rigid al
legii, nu v-am cere altceva D-voastra decât o schimbare de perspectiva, v-am
cere ca într-un proces, care a avut o anumita perspectiva, D-voastra sa
pronuntati o hotarâre care sa-i dea o alta perspectiva. O cerem noi – nu
anticipam asupra hotarârii Curtii.
”Dar nu aceasta este intentia noastra. Pentru
ca, Domnule Presedinte si Onorata Instanta, procesul Capitanului a capatat
valoarea unui truism, pentru acei care nu s-au mai interesat nici de fond si
nici de întinderea acestor adevaruri.
În acest proces nu s-a judecat daca
într-adevar acel oricine este cineva, nu s-a ocupat nimeni de acea scrisoare de
care Onorata Comisie spune ca nu s-a tinut seama, nu s-au ocupat de aceste
lucruri; s-au preocupat cu totul de altceva si anume, din ce traieste
Capitanul, daca Capitanul este destept sau nu, s-au preocupat daca vorbeste sau
nu bine, daca e un bun cuvântator la întruniri publice; nu s-au preocupat daca
adevarurile pe care el le spunea au valoare nationala, autentica.
Atunci, domnilor, noi suntem obligati astazi
sa lamurim cinstit si cu toata taria pe care ne-o da credinta noastra, linistea
noastra, încrederea în D-voastra, lamurim juridiceste de ce în clipa în care
procesul Capitanului s-a judecat, s-a facut o greseala.
Procesul acesta, nascut în fata unui tribunal
militar, a avut o sorginte: neîntelegerea adevarurilor profesate de un om,
neîntelegerea unor adevaruri, care erau curente, dar inacceptabile pentru ei.
În clipa în care a fost trimis în judecata si
s-a spus ca o organizatie înfaptuita de Capitan prezinta o anumita coloratura,
nu s-a spus acest lucru din reaua credinta a acelora care stiau prea bine ca
aceasta organizatie are cu totul alt caracter decât cel pe care l-au înscris ei
în dosarele pe care le aveti D-voastra, ci a pornit din altceva, din
inacceptarea noilor instructiuni ale Statului, asa cum au fost aratate în
circularile care au fost scoase de catre Capitan. Procesul a pornit, pentru ca
C. Z. Codreanu a dat o circulara.
Se hotarâse suspendarea Constitutiei si
pierderea tuturor drepturilor de catre toti oamenii. Si atunci C. Z. Codreanu a
dat o circulara în care spunea asa: „Deci suntem aruncati din raportul de
Drept, în raportul de Forta.
Pe acesta insa noi nu îl primim.
Noi am înteles sa actionam în cadrul legii,
manifestându-ne credintele noastre, daca aceasta n-o putem face si daca orice
manifestare de credinta, ratiunea de existenta a partidului nostru a încetat.
Noi nu vrem sa introducem forta.
Nu vrem sa întrebuintam violenta.
Ne este suficienta experienta din trecut,
când fara voia noastra am fost atrasi pe calea violentei. La orice violentare,
noi nu mai raspundem în nici un fel. Suportam. Si chiar atunci când întreaga
natiune româna este tratata ca o turma de animale inconstiente.
Lovitura de Stat nu vrem sa dam.
Prin esenta însasi a conceptiei noastre, noi
suntem contra acestui sistem.
Ea înseamna o atitudine de bruscare, de
natura exterioara, pe când noi asteptam biruinta noastra de la desavârsirea în sufletul
natiunii a unui proces de perfectiune omeneasca.
Nu vom întrebuinta aceste mijloace, pentru ca
tineretul de astazi are prea adânc înfipta constiinta misiunii sale istorice si
a raspunderilor sale, pentru a face acte necugetate, care sa transforme România
într-o Spanie însângerata.
Generatia noastra întreaga vede bine manusa
ce i s-a aruncat.
Manusa aruncata va ramâne însa jos.
Noi refuzam sa o ridicam”.
Atunci, domnilor, au suparat aceste lucruri.
În clipa în care s-a hotarât desfiintarea organizatiilor politice si s-a trecut
la masuri, s-au suparat toti acesti oameni, care, neacceptând principiul, au
cugetat în fundul sufletului lor sa-i faca un proces. Începuse în mintea lor sa
se înscauneze gândul acesta al trimiterii în judecata pentru faptele pe care vi
le vom expune.
S-au gasit toti acesti oameni în fata unei
noi circulari a Capitanului, o circulara pe care, cum o spune chiar la
sfârsitul circularii, o adreseaza Ministrilor din tara Româneasca (e vorba de
scrisoarea deschisa adresata lui Vaida Voevod). Avocatul Vergatti citeaza din
aceste circulari o serie de pasaje din care rezulta netemeinicia acuzatiilor
aduse lui Corneliu Codreanu, apoi continua:
Domnilor, Justitia nu este facuta pentru a
trimite în judecata. Justitia este facuta pentru a face dreptate; ea nu este un
simplu instrument mecanic, este constiinta omeneasca, care actioneaza în cadrul
textului de lege.
În acest proces s-a vorbit încontinuu de
ordinea publica, s-a vorbit de fondul acestui proces, ca trebuie sa fie judecat
asa cum a fost judecat, nu pentru ca ar fi un proces normal, caci este un
proces anormal, în care ordinea publica a fost lezata.
A fost o problema pe care noi nu vrem sa o
repetam în fata D-voastra, pentru ca am putea gresi. Noi nu vrem sa ne situam
în acest domeniu de ordine publica, nici atunci si nici acum, caci atunci ca si
acum nu puteam vorbi de o ordine publica legala.
Ordinea publica este una singura, nu forma pe
care o îmbraca, ci forma ei adevarat structurala. Nu se poate încerca sa se
santajeze constiinta unor oameni prin întrebuintarea unor termeni care nu-si au
locul. S-a vorbit încontinuu în acel proces de încalcarea ordinii publice si nu
s-a articulat în nici un fel cum si în ce fel ordinea publica este lezata”.
Aspectele procesului
Alexandru Vergatti constata ca procesul a
avut doua aspecte: unul expus mai înainte, de ordin politic „care a reiesit din
neîntelegerea, din aceasta neacceptare a adevarurilor, a principiilor politice
expuse de Corneliu Zelea Codreanu”
Si un al doilea aspect, al tradarii de care
s-a facut vinovat Corneliu Codreanu.
”Forma de tradare o capata cele 6 circulari
pe care D-l Procuror General le-a expus, circulari care au dus la inculparea
legala, pentru motivul ca în fruntea lor, aceste acte poarta cuvântul „secret”.
Dar simpla lor citire arata ca acest caracter
de secret – cu alte cuvinte inerent sigurantei Statului – din partea
autoritatilor de la care emana aceste acte, nu pot aparea secrete prin
parafarea cu apostila de „secret”, ci prin continutul lor. Este foarte usor ca
o institutie, care are posibilitatea de a da caracter de secret unui act, sa-i
puna aceasta titulatura; dar titulatura nu are importanta, caracterul actului
trebuie sa fie secret.
De aceea socotesc cp nu se poate în nici un
caz, nu numai astazi, dar nu se poate nici atunci si nici oricând în acest
proces care trebuie sa intre în istorie, sa se mai discute altceva, decât
inanitatea acestor acte, care nu pot avea alt caracter, decât cum nu se poate
face justitie.
Eu, personal, încheind expunerea mea, cer sa
faceti dreptate: sa rasfrângeti din constiinta si atitudinea D-voastra de
„Magistrat” toata linistea si toata mândria dreptatii definitive a acestui
neam. Va cer, domnilor magistrati, sa ne eliberati sufleteste de toate
îndoielile care ne-au curmat tineretile noastre si luptele noastre prin
puscarii. Va cerem sa faceti dreptate, sa dati rând cinstei, sa dati drum liber
atitudinii neinfluentate si oneste, sa raspânditi în tara toata atitudinea
personalitatii D-voastra, asa cum ati facut-o în tot decursul carierei
D-voastra de „Magistrati”.
Eu nu pot decât sa va citesc cuvintele
Capitanului, aflate pe o fila în acest dosar, cuvinte pe care Capitanul,
vizionar de proportii mitice, le-a scris în ziua de 13 Martie 1938:
”Dupa fiecare rastignire, urmeaza o înviere;
dupa fiecare înviere, o cadere a judecatorilor nedrepti.
Te rog sa fi sigur ca ne vom bucura împreuna
în ziua învierii, pentru ca toti dusmanii nostri au puterea de a ne rastigni,
dar nu si pe aceea de a opri învierea, care urmeaza fiecarei rastigniri”. Va
cerem sa faceti dreptate, prin învierea luptei tineretului roman”.
Pledoaria Avocatului Horia Cosmovici
Horia Cosmovici a fost Ministru Subsecretar
de Stat la Presedintia Consiliului pentru probleme doctrinare, în guvernul
prezidat de Generalul Antonescu. Înaintea revizuirii procesului Capitanului,
Cosmovici a venit la mine si mi-a spus ca el îsi da demisia din guvern, pentru
a putea aparea ca avocat al apararii în fata Înaltei Curti de Casatie. E un caz
rar si poate unic în analele politice românesti ca o persoana sa renunte la o
demnitate ministeriala pentru a putea pleda într-un proces. În definitiv, se
gaseau multi alti avocati care ar fi putut sa-i apere memoria lui Corneliu
Codreanu. Dar cum Horia Cosmovici a fost unul din cei sapte avocati care au
pledat în procesul Capitanului din 1938 si i-a cunoscut toata masinatia lui
oculta, nu putea lipsi de la îndatorirea de a dezvalui înca odata în fata
justitiei si a tarii întregi crunta nedreptate facuta Capitanului.
Presedintele Dimitrie Lupu da cuvântul
Avocatului Horia Cosmovici. Cosmovici îsi începe pledoaria, explicând ca prin
acest proces s-a judecat zbuciumul unei generatii, care s-a concretizat în
doctrina lui Corneliu Codreanu si a altor gânditori ai Legiunii.
”Înalta Curte, D-voastra judecati zbuciumul
unei generatii: al unei generatii de credinta.
Când spun „generatie”, nu ma refer la un
numar de ani; dupa cum când voi întrebuinta cuvintele „tineresc” sau „tinerete”
sau „tânar”, nu ma refer la culoarea parului. Pentru ca noi întotdeauna am avut
batrâni si experienta parului alb, care ne-au aparat si îndrumat pasii.
Generatia noastra, ca si tineretea noastra, este o chestiune de atitudine
sufleteasca. Cel mai tânar om al Frantei, la un moment dat, a fost Clemenceau.
Si în Miscarea Legionara cel mai tânar om din vremuri grele a fost Generalul
Cantacuzino-Granicerul.
Astazi, când ne-am asumat o raspundere care
depaseste posibilitatile multora, în aceasta tara gasim printr-o providenta
care ne-a aparat întotdeauna, sfaturile si experienta unui om care ne ajuta, ne
fereste si ne apara cu întreg prestigiul persoanei sale.
Înalta Curte, ce este Miscarea Legionara?
Este prima revolutie a neamului românesc.
Prima revolutie care se împlineste.
Noi am mai avut încercari în trecutul istoriei
noastre, dar nici una dintre ele nu a fost împlinita. Aceasta se explica prin
îndoitul punct de vedere, ca revolutia noastra este o revolutie spirituala si
în al doilea rând, ca este o revolutie proprie a noastra, strâns legata de tot
ce este românesc, de tot ce a trait pe acest pamânt.
Revolutia legionara nu si-a întors ochii
nicaieri pentru a prinde si-a desprinde linia viitorului neamului românesc. Ea
s-a întors la Mihail Kogalniceanu, la Eminescu, la Conta, la toti acesti oameni
ai trecutului nostru, care au fost premergatorii, în vremea când problema nici
nu se punea în Europa.
Ce reprezinta în esenta ei aceasta Miscare
Legionara?
Ne-o arata unul dintre prietenii pe care i-am
pierdut, mare figura legionara, Puiu Gârcineanu, într-o carte asa cum putem scrie noi legionarii, în vremea când mai
mult simteam decât gândeam, carte intitulata Din lumea legionara. Va rog
sa îngaduiti a-i aduce lui Puiu Gârcineanu prinosul amintirilor mele si în
acelasi timp sa-l înconjor de celalalt bun prieten, cu care s-a înteles
întotdeauna, Iordache Nicoara,
si respectat de vechii luptatori. Numai cine nu e legionar sau poate dintr-o
trufie nemasurata, ar putea sa vorbeasca cu usurinta de acesti doi oameni.
Înalta Curte, suntem unica miscare care
împletim credinta bisericii ortodoxe cu o miscare politica.
Legionarismul este în primul rând credinta în
Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul credintei noastre crestine.
Miscarea Legionara se poate defini printr-o
singura fraza: este o lupta gigantica, lupta de încordari uriase, pentru a
tinde catre perfectiunea si sublimul aratat noua de linia bisericii crestine.
Aceasta miscare pune ca o conditie esentiala, pentru ca acest neam sa poata
pasi înainte pe drumuri noi, transformarea interioara, schimbarea omului. Nu poti
sa ai dreptul sa ceri altuia sa se îndrepte, pâna când în prealabil tu însuti
nu încerci sa te îndrepti”.
În continuare Avocatul Horia Cosmovici
explica ce rol joaca în doctrina legionara Credinta Învierii din Morti, Înviere
învatata de Biserica Crestina.
Abordeaza apoi programul politic al Miscarii,
din care retine gravitatea problemei jidovesti si plaga politicianismului în
viata publica a României, bazându-se pe numeroase citate din lucrarile
Capitanului.
În ce priveste metodele de lupta ale Legiunii,
Cosmovici arata ca ele nu s-au inspirat din principiul violentei, pentru a
cuceri puterea. Dimpotriva, chiar în primele zile de la întemeierea Miscarii,
Corneliu Codreanu a declarat ca va actiona exclusiv în cadrul legilor tarii:
„Vom merge pe linia legilor tarii, neprovocând, ocolind orice provocare,
neraspunzând la nici o provocare”.
Corneliu Codreanu a cerut sa fie razbunat si
toti cei vinovati de dezastrul tarii sa fie pedepsiti. Dar cum? Nu prin actiuni
singuratice si necontrolate de razbunare, ci prin procedeu legal. Iata se spune
la punctul 84 din Carticica Sefului de Cuib:
”Primul punct din programul legionar daca va
întreba cineva, sa-i spuneti ca este juramântul pentru pedepsire. A doua zi
dupa victoria legionara, se va constitui Tribunalul exceptional, care va chema
în fata lui si va judeca:
Pe toti jefuitorii banului public.
Pe toti cei ce au primit mita, înlesnind
afaceri.
Pe toti cei ce, încalcând legile fundamentale
ale tarii, au persecutat, au ucis, au lovit în legionari sau în familiile lor.
Orice functie ar detine de la jandarm la
ministru, nimeni nu va scapa acestei judecati”.
Grija de legalitate l-a urmarit pe Corneliu
Codreanu permanent, chiar si atunci când legionarii lui erau supusi la chinuri
si ilegalitati de nedescris si se puteau prevedea reactii, când suferintele
atingeau limita disperarii, cum s-a întâmplat în anumite cazuri. Cuvântul lui
de ordine a fost permanent: supunere la legi si rabdare în fata celor mai mari
nedreptati.
Din aceasta perspectiva, Horia Cosmovici arata
cât de absurda a fost acuzatia de atâtare la razboi civil, azvârlita
Capitanului în cursul procesului sau. Cu ajutorul ultimelor declaratii si
circulari ale lui Corneliu Codreanu, demonstreaza cât de preocupat era seful
Legiunii ca sa nu se produca nici o tulburare în tara, nici chiar atunci când
locuitorii ei au fost despuiati de toate drepturile lor prin lovitura de Stat a
Regelui Carol. El îsi dadea seama de nenorocirea ce s-ar abate asupra tarii,
daca Românii s-ar încaiera între ei, în timp ce dusmanii pândeau la hotare.
Horia Cosmovici îsi încheie pledoaria cu
urmatoarele cuvinte:
”Înalta Curte, sunt la sfârsit.
Am scris o brosura intitulata Adevarul în
procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, în Mai 1938. Aceasta brosura am
scris-o în timpul prigoanei – cum o numim noi, urmariti de agenti, am scris-o
în diferite case, o parte la mine acasa, o parte la Alex. Ghica, alta parte la
Ion Boroianu, apoi în casa lui Danielopol. Am împartit-o tuturor ca sa poata
cunoaste adevarul în procesul Capitanului.
Am numai doua lucruri aici care sunt ale
mele. Ma voi referi numai la unul dintre ele, pentru ca, Înalta Curte,
convingerea mea sincera este ca sunt atât de departe de a ma considera, de a ma
socoti un om priceput sa despic destinul neamului, sa-l pot vedea; dar am o
credinta a mea si aceasta credinta o slujesc pâna la ultima suflare.
Ei bine, veti vedea ca am izbutit eu care, va
spuneam, sunt departe de perfectiune – sunt departe chiar de linia legionara cu
mii de metri – am izbutit sa fiu proroc. Sa nu mire lumea: am fost cinstit când
am scris – si o stiu toti legionarii, este un lucru care poate fi controlat...
Scriam:
„Când o judecata este dreapta, nu mai judeca
nimeni, dar când o judecata e strâmba, atunci judeca toata lumea. Iata de ce
procesul Corneliu Codreanu, pierdut înaintea instantei militare, continua în
fata Tribunalului tarii si sentinta ramâne sa se dea”. Nimeni nu mai credea în
biruinta legionara când am scris aceasta – „si nu se stie de care parte vor fi
tradatorii si de care parte patriotii”.
Înalta Curte, concluziile mele de azi le-am
trasat atunci, în 1938.
Azi nu stiu în ce masura am izbutit sa va
prezint întregul zbucium al generatiei noastre pâna la acest punct.
Înalta Curte, va cer în fata unui mormânt,
azi deschis din nou, al Capitanului, sa binevoiti a accepta ca sa aveam
posibilitatea, noi legionarii, prin D-voastra, sa mai smulgem acestui mormânt
pentru Tara Româneasca înca o biruinta, prestigiul justitiei.
Va rog dati-ne-o, caci altfel nu am mai putea
trai”.
Dezbaterile fiind închise, Curtea a intrat în
deliberare. La ora 7 seara, Înalta Curte de Casatie, în plenul ei, a intrat în
sala aducând urmatoare decizie:
Memoria Capitanului a fost reabilitata
”Comisia, potrivit deciziei Nr. 1/940 data de
Comisia pentru revizuirea proceselor politice si a decretului-lege Nr.
3226/1940 art. 4 si art. 506 din procedura penala, decide:
Declara fara valoare sentinta tribunalului
militar, Sectia l-a, a Corpului II Armata Bucuresti, privitoare la defunctul
Corneliu Zelea Codreanu si îi reabiliteaza memoria.
Ordona publicarea acestei hotarâri în
Monitorul Oficial, pe cheltuiala Ministerului de Justitie, si într-un ziar din
capitala, la cererea D-nei Elena Corneliu Codreanu, sotia Capitanului”.
17. REVIZUIREA PROCESULUI POLITIC A 19
LEGIONARI
Guvernul dictaturii carliste nu s-a multumit
cu condamnarea Capitanului, ci dupa ce sentinta acestuia a ramas definitiva,
prin respingerea recursului sau în ziua de 17 Iunie 1938, a trimis în judecata
pentru motive identice si la scurt interval si pe 19 fruntasi ai Legiunii,
considerându-i pe acestia complici la delictele si crimele ce le-ar fi savârsit
Seful Legiunii si pentru care a primit pedeapsa de 10 ani închisoare.
Conducatorii legionari, trimisi în judecata,
se aflau internati în Lagarul din Miercurea Ciuc, când a venit ordinul sa fie
transportati la Bucuresti, pentru a se înfatisa înaintea aceluiasi Tribunal
Militar, Sectia a I-a a Corpului II Armata, care l-a osândit si pe Capitan.
Evident, dupa ce membrii Tribunalului Militar n-au avut nici un scrupul de
constiinta ca sa execute ordinul de la Palat, condamnându-l pe nedrept pe
Corneliu Codreanu, cu atât mai putin puteau fi impresionati de protestele de
nevinovatie ale colaboratorilor Capitanului. În 25 Iunie 1938, a început procesul
fruntasilor Legiunii si s-a încheiat la 1 Iulie cu condamnarea în bloc a
tuturor acuzatilor, variind în sentintele lor doar anii de închisoare. Pedeapsa
cea mai mare au primit-o Vasile Christescu si Alexandru Cantacuzino, 9 ani de închisoare, deoarece fugisera de
sub escorta, când erau transportati cu trenul de la Miercurea Ciuc la
Bucuresti, iar restul de la 7 ani pâna la un an.
Comisia pentru revizuirea proceselor politice
si sanctionarea magistratilor vinovati s-a ocupat si de cazul celor 19 fruntasi
legionari, condamnati la 1 Iulie 1938, dând o decizie de revizuire a procesului
lor.
Hotarârea Comisiei pentru revizuirea
proceselor politice
Decizia Nr. 4 din 21 Noiembrie 1940
Comisia formata din Domnii:
Presedinte: Domnul Stefan P. Mihaileanu, Consilier
la Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Membrii: D-nii Vasile Butureanu, Consilier la
Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Constantin Navârlie, Consilier la Înalta
Curte de Casatie si Justitie.
Alexandru Otelesteanu, Profesoi Universitar.
Vintila Dongoroz, Profesor Universitar.
Comisia: Luând în examinare modul cum a fost
judecat procesul politic privitor pe 1) Vasile Christescu, 2) Alexandru
Cantatuzino, 3) Alexandru Cristian Tell, 4) Gheorghe Istrate, 5) Mihail Polihroniade, 6) Paul Craja, 7) Traian Cotiga, 8) Sima
Simulescu, 9) Virgil Ionescu, 10) Banica Dobre, 11) Furdui Gheorghe, 12) Clime
Gheorghe, 13) Serban Milcoveanu, 14)
Nicolae Totu, 15) Radu Budisteanu, 16) Apostolescu Gh., 17) Serafim Aurel, 18)
Eugen Ionica, 19) Preotul Nicolae T. Georgescu-Edineti, care formeaza dosarele
895 si 900 din 1938, ale Tribunalului Militar al Corpului II Armata, Sectia
I-a, proces solutionat prin sentinta Nr. 503 din 1 Iulie 1938, ramasa
definitiva prin nefolosirea cailor de reformare de catre cei doi dintâi si prin
respingerea recursului celorlalti inculpati de catre Curtea Militara de Casare
si Justitie, care a avut loc prin Decizia cu Nr. 416, din 26 Iulie 1938, a
acelei Curti, cum si recurs introdus contra acestei din urma decizii, motivat
pe necompetenta instantelor militare de a-i judeca pentru faptele pentru care
au fost trimisi în judecata, care a avut loc prin Decizia Nr. 4591, din 7
Octombrie 1938, a Înaltei Curti de Casatie si Justitie Sectia II-a, cum si pe
neconstitutionalitatea art. 128, punctul 3 din Codul de Justitie Militara, care
a avut loc prin Decizia Nr. 125, din 30 Martie 1939, a Sectiilor unite ale
aceleiasi Înalte Curti, sentinta prin care au fost condamnati primii doi, în
lipsa, la câte 9 ani închisoare corectionala, 120.000 lei amenda si 6 ani
interdictie corectionala, urmatorii pâna la al 15-lea inclusiv, la câte 7 ani
închisoare corectionala, 20.000 lei amenda si 6 ani închisoare corectionala,
urmatorii trei câte 5 ani închisoare corectionala, 20.000 lei amenda si 6 ani
interdictie corectionala, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale,
prevazut si pedepsit de art. 209 punctul 1 din Codul Penal redactia initiala si
delictul de participare la o organizatie politica interzisa, prevazut si
pedepsit de art. 23 al.l si art. 30 din legea apararii ordinii în Stat, iar
ultimul la un an închisoare corectionala, pentru delictul de participare la o
organizatie politica interzisa, prevazut si pedepsit de-art. 23 al. 1 si art.
30 din legea pentru apararea ordinii în Stat.
Constatând ca potrivit art. 1 al
Decretului-Lege cu Nr. 3326 bis din 3 Octombrie 1940, procesele penale pentru
infractiuni cu caracter politic definitiv, judecate în ultimii opt ani pot fi
revizuite.
Ca prin infractiuni cu caracter politic,
potrivit art. 27 c.p., se înteleg acelea pe care legiuitorul le sanctioneaza cu
pedepse politice, cum si acelea care, desi sanctionate cu o pedeapsa de drept
comun, au acest caracter prin împrejurarile în care au fost savârsite sau din
cauza mobilul lor, în care caz, instanta de judecata este datoare sa substituie
pedepsei de drept comun, pedeapsa politica corespunzatoare, în scara pedepselor
stabilite de art; 22 si 23 din acelasi Cod.
Ca întrucât în speta, faptele pentru care
numitii de mai sus au fost condamnati, sunt infractiuni politice, având acest
caracter fata cu mobilul care a determinat faptele imputate si care era
politic, ca unul care, dupa cum se arata în considerentele de mai jos, tindea
la propaganda politica a partidului si organizarea lui în vederea timpului
acelei propagande, prin înscaunarea la cârma Statului, procesul acesta intra
între acelea a caror revizuire se poate proceda în virtutea acelui Decret-Lege.
Considerând ca potrivit art.2 al aceluiasi
Decret-Lege, revizuirea proceselor penale cu caracter politic definitiv,
judecate în ultimii opt ani, va putea fi admisa, în afara de cazurile prevazute
de procedura penala, si pentru 1. Violarea dreptului de aparare; 2. Gresita
stabilire a faptelor; 3. gresita aplicare a legii.
Având în vedere ca din examinarea sentintei
si deciziilor care au intervenit în cauza, cum si a actelor de instructie si
celorlalte piese din dosar, se stabileste în fapt ca judecata s-a facut cu 1.
Violarea dreptului de aparare; 2. Gresita stabilire a faptelor si 3. Gresita
aplicare a legii, potrivit art. 3326 bis, din 3 Octombrie 1940, revizuirea
urmeaza sa fie admisa. Pentru aceste motive, în virtutea legii
DECIDE:
Admite în principiu revizuirea procesului
politic privitor pe 1) Vasile Cristescu, 2) Alexandru Cantacuzino, 3) Alexandru
Cristian-Tell, 4) Gheorghe Istrate,
5) Mihail Polihroniade, 6) Paul Craja, 7) Traian Cotiga, 8) Sima Simulescu, 9) Virgil
Ionescu, 10) Banica Dobre, 11) Furdui
Gheorghe, 12) Clime Gheorghe, 13) Serban Milcoveanu, 14) Nicolae Totu, 15) Radu
Budisteanu, 16) Apostolescu Gheorghe, 17) Serafim Aurel, 18) Eugen
Ionica, 19) preotul Nicoale T.
Georgescu-Edineti .
(Urmeaza în continuare repetarea pedepselor
la care au fost condamnati fiecare, de Tribunalul Militar asa cum se specifica
la începutul Deciziei).
–
pentru:
1. Violarea dreptului de aparare.
2. Gresita stabilire a faptelor si
3. Gresita aplicare a legii.
Dispunem înaintarea dosarelor Comisiei de
Judecata de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, potrivit art. 4 al
Decretului-Lege Nr. 3326 din 3 Octombrie 1940.
Dat astazi 21 Noiembrie 1940
Presedinte: (ss) Stefan P.Mihaileanu
Secretar: Panait V.Calcai
Membrii:
Vasile Butureanu
Constantin Navârlie
Alexandru Otelesanu
Vintila Dongoroz
N-am gasit în ziarele ce le avem Decizia de
la Înalta Curte de Casatie, prin care s-a revizuit procesul celor 19 legionari
si s-a anulat sentinta data de Tribunalul Militar, asa cum s-a procedat în
cazul Capitanului. Din colectia ziarului Buna Vestire, lipsesc anumite
numere si probabil Decizia Comisiei de Judecata a Înaltei Curti de Casatie a
fost publicata în unul din acestea. Dar daca a fost declarata fara valoare
sentinta contra Capitanului, cu atât mai mult nu exista nici un impediment ca
Înalta Curte de Casatie si Justitie sa dea aceeasi decizie.
18. „UN GRAUNTE DE NOROI”
Ce semnificatie nationala are anularea
sentintei de condamnare a Capitanului si reabilitarea memoriei lui prin Decizia
Înaltei Curti de Casatie? Cum trebuie valorizata din punct de vedere politic si
istoric aceasta Decizie?
Cum se proiecteaza viata de mâine a neamului
nostru?
Aceasta întrebare cruciala si-a pus-o si
Avocatul Dumitru M. Ranetescu, în ultimul articol publicat în ziarul Buna
Vestire, din 5 Decembrie 1940, si a lamurit-o cum nu se poate mai patrunzator.
Ranetescu face distinctie între planul spiritual de existenta, unde Capitanul
nu poate fi atins de nici o micime omeneasca, de nici o ticalosie a
contemporanilor, dominând cu statura lui uriasa viata eterna a neamului nostru,
si planul istoric, unde era nevoie de aceasta reparatie, de aceasta decizie a
celei mai înalte instante judiciare a tarii, pentru ca „un strop de noroi” se
prinsese pe albul imaculat al vesmântului sau.
Încheiem aceasta parte a lucrarii, destinata
procesului Capitanului, cu incomparabila exegeza a lui Ranetescu, care a
talmacit posteritatii însemnatatea Deciziei Înaltei Curti de Casatie, în
termeni de o mare înaltime intelectuala si spirituala, care face inutil sa mai
adaugam noi ceva.
”Sfârsind acest memorial, privesc cu adânca
melancolie la vraful de hârtii, înnegrite de praful podurilor si de umezeala
pamântului, pe unde au stat ascunse în vremea prigoanei.
Le-am scris cu durere, dar nu cu deznadejde,
la câteva zile dupa proces. Capitanul traia, undeva pe fata tarii si inima mea
îl dorea de departe. Speram ca într-o zi va sosi ceasul biruintei si al
rafuielii. Povestea scrisa de mine putea sa slujeasca la ceva...
Azi ma întreb: la ce poate servi rascolirea
unei dureri, îngropata în tarâna anilor? S-a pronuntat acum trei zile, de
Înalta Curte, anularea unei monstruozitati judiciare si reabilitarea
Capitanului.
Era nevoie de anularea unei nulitati, de
desfiintarea unei negatii a oricarei idei de justitie? Teoretic, da.
Fiindca pe albul imaculat al vesmântului de
jertfa si nevinovatie, cu care Capitanul a intrat în istorie, se prinsese un
graunte, de noroi. El trebuia smuls, caci, în scurgerea veacurilor viitoare,
s-ar fi putut gasi cineva care sa demonstreze, cu autoritate de lucru judecat,
ca a existat un tradator cu numele de Corneliu Codreanu.
Câti jidani n-au pângarit memoria lui Iisus,
bagatelizându-i minunile si încercând sa-l coboare din înaltimea sfinteniei la
murdaria vulgaritatii, fara alt argument decât exegeza talmudica si cutezatoare
a spiritului lor pervers!
Dar când ar fi vorba sa se descopere în
arhive o sentinta definitiva, de osândire a Capitanului?
Pentru noi, cei de azi, care am sorbit din
cupa amara a nedreptatii, dar am vazut si rasaritul uriasei biruinte,
reabilitarea Capitanului este o simpla formalitate a legii.
Am vazut solemna înfatisare a Înaltei Curti,
am auzit gravele concluzii ale procurorului general, stralucita cuvântare a lui
Vergatti, profunda elocinta – cu rezonante de suspin si de blestem – din
pledoaria D-lui Horia Cosmovici, am ascultat glasul emotionat al celui mai
înalt magistrat al tarii, prim-presedintde Lupu, si am iesit din încaperea
Curtii ca dintr-o imensa Catedrala în care s-a rostit cuvântului lui Dumnezeu.
Nici o soapta, nici un murmur. A fost ceva –
pentru noi legionarii ca si pentru cei buni si drepti – putea sa fie, putea sa
nu fie. Pe Capitan nici o sentinta nu l-a putut atinge si nici o lege nu l-a
putut spala.
Doar formalismul omenesc trebuia îndeplinit
pentru tiparnita Istoriei.
Martori si transmitatori catre urmasii nostri
a acestei tragice legende umane, noi cei de azi, am împietrit în credinta
Capitanului si cu ea ne vom încalzi sufleteste, pâna la sfârsitul vietilor
noastre.
Nu ne mai copleseste durerea, caci prin
„Capitan” nu mai întelegem o viata de om, ci viata de veci a neamului nostru.
Este atât de uriasa jertfa lui, opera întregii lui existente pamântesti si
spirituale, încât ne întrebam daca pentru marea evolutie a lumii nu a fost
aceasta jertfa, aceasta aparitie fulgeratoare, una din minunile omenirii.
Tot ce a scris, a vorbit si a înfaptuit
Capitanul sunt constructiile de baza pe care se va zidi si cladirea lumii noi.
Omul nou si lumea noua vor renaste – ca legendara pasare – din cenusa rugului
înaltat de Capitan si în jurul caruia au ars toate pacatele trecutului.
Si atunci, când s-a desfasurat sinistra drama
de la Malmaison, ca si azi când culegem oseminte si le asezam cu pietate pe
altarele verzi ale României Legionare, se desprinde din freamatul întregului
nostru istoric, din întinsul câmpiilor, al codrilor, din glasul apelor, din
crestele muntilor, acea mama a noastra – tara – si ca o batrâna strabunica
consolatoare vine sa ne spuna duioasa: „Nu-l plângeti pe Codreanu, caci a fost
unul dintre cei mai buni copii ai mei!”
Ai fost Capitane, ca acele spirite
stralucitoare, care si-au trait viata exclusiv pentru neamul si pamântul
românesc, cercetând neobosit rosturile acestui neam, cladind din trecutul si
legendele lui, din vitejia si întelepciunea voievozilor, din dragostea
poporului pentru brazda stramoseasca, un sfânt patrimoniu lasat
generatiilor...: ai fost ca un Eminescu, care hoinarea prin tara lui draga, de
la Putna lui Stefan, prin toti muntii si prin toate câmpiile Ardealului,
Bucovinei, Moldovei si Tarii Românesti, pâna pe ulitele Blajului sau printr-acelea
ale Bucurestiului, pentru ca sa se întoarca apoi în cetatea Iasiului, aromând
peste tot mireasma pamântului, a sânului tarii lui, a tarii care i-a fost atât
de scumpa; sau ca un Sincai, cel care îsi purta povestea neamului în desagi,
poveste culeasa cu pretul a mii de suferinte de prin toate bibliotecile lumii,
dar pe care el a daruit-o aceluiasi neam ca pe cea mai scumpa comoara. Ca toti
marii revolutionari, încremeniti în moarte cu numele tarii pe buze – luptatori
si protestatari neînfricati împotriva împilarilor si suferintelor neamului –
astazi însiruiti în fresca nemuritoare a istoriei noastre – tot astfel tu,
Capitane, ai depasit o simpla glorie omeneasca si te-ai ridicat pe cele mai
înalte culmi ale recunostintei si iubirii ce-ti datoreaza o întreaga natiune.
Sa traiesti în nemurire, Capitane!”.
III. PEDEPSIREA ASASINILOR
Nimeni dintre executorii Marii Crime n-au
crezut ca, în scurta vreme, vor trebui sa dea seama de fapta lor înfioratoare,
în aceeasi Jilava în care a patimit Capitanul. Mormântul în care zaceau
osemintele lui era la câteva sute de metri de celula lor si din momentul
deschiderii lui tremurau mai mult decât de oameni.
Cu aceste cuvinte îsi încheie Capitanul Însemnarile
de la Jilava, iar într-o notita în ziua de 13 Martie 1938, asadar cu o luna
înainte de arestarea lui, împartasea unui legionar, ceea ce va veni.
”Dupa fiecare rastignire, urmeaza o înviere;
dupa fiecare înviere, o cadere a judecatorilor nedrepti”.
Dupa doi ani de la uciderea Capitanului în
Padurea Tâncabesti, 30 Noiembrie 1938, profetia lui s-a adeverit: scoaterea la
lumina a osemintelor Capitanului din groapa de la Jilava, ceea ce echivaleaza
cu o înviere, i-a urmat si caderea judecatorilor lui nedrepti. Prin judecatorii
nedrepti nu trebuie sa întelegem numai pe aceia din Tribunalul Militar, ci
toate uneltele de care s-a folosit Regele Carol pentru a nimici Legiunea.
Vasile Posteuca a explicat ca nimeni altul ce
s-a petrecut în noaptea aceea la Jilava.
”Da... în noaptea aceea la Jilava s-a
împlinit voia lui Dumnezeu. Învierea lui Corneliu Codreanu si pedepsirea
fulgeratoare a calailor lui. Cei ce cadeau în noaptea aceea sub gloante, în
cazematele de alaturi ale Jilavei, nu cadeau din vrerea pamânteasca, ca rezultat
al unei uri sau încetosari de razbunare, ci sub biciul implacabil al
destinului, al voii lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea si respectul în
lume”.
Continuând reflexiile lui Posteuca, crima era
prea mare ca sa ramâna neispasita. Ordinea întregii lumi a fost zguduita prin
asasinarea Capitanului. Era o rastignire a unui om care n-a vrut decât binele
neamului si apararea Bisericii Crestine. Se formase o conspiratie a puterilor
raului, ca sa-l doboare pe acest „cavaler fara frica si fara prihana”, care se
opunea cu înversunare ca tara lui sa cada sub domnia Anticristului. Trebuia sa
piara Codreanu, pentru ca acest „pericol” sa fie înlaturat. Asa au decretat
Caiafele de la Palat, încredintând aceasta sarcina fioroasa celor mai abjecte
fiinte ce le-au gasit în aparatul de Stat.
Dar iata ca rasare soarele biruintei
legionare într-un chip cum nu si l-au imaginat niciodata iudele care au tradat
neamul. Cuibul conspirativ de la Palat se sparge si sinistrele figuri care îl
populau fug în toate partile. Lumina Învierii e asa de puternica încât multi
nici nu mai au ragaz, sa se ascunda.
”Dumnezeu vede si va rasplati”. Toate
umilintele, toate chinurile morale si fizice, îndurate de Capitan în decursul
procesului si al detentiei lui prin diferite închisori, care ating punctul
culminant al cruzimii si barbariei prin strangularea lui în Padurea Tâncabesti,
si-au gasit cuvenita rasplata. În noaptea de 26/27 Noiembrie 1940, s-a savârsit
mai mult decât un act de razbunare, un act de Dreptate Divina. Acesta este
faptul de crestet din existenta Statului National-Legionar. Nici ce-a fost
înainte si nici ce-a fost dupa aceea nu se poate compara cu semnificatia
istorica si spirituala de la Jilava. Capitanul a înviat din mormânt, iar
judecatorii lui nedrepti s-au rostogolit de pe soclul puterii lor, fulgerati de
mânia Divina.
Cu pedepsirea asasinilor erei carliste, s-a
restaurat ordinea morala si respectul dreptatii în lume, cum interpreteaza
Vasile Posteuca. Natiunea a primit din nou puteri, a respirat liber, dezlegata
de povara crimei savârsite contra lui Codreanu, care apasa greu constiinta
fiecarui român. Caci toti se întrebau, cum de n-a putut fi salvat Capitanul,
cum de o natiune întreaga a tolerat sa fie ucis cel mai mare fiu al istoriei
ei? Exista si pacate colective, caci vinovatia nu se circumscrie la acei care
au îndraznit sa-i ia viata.
Acum cel putin, prin razbunarea Capitanului
de legionarii lui, atâta mângâiere se revarsa asupra sufletelor românilor ca
nici omorâtorii lui nu s-au putut bucura de roadele faradelegilor lui. Iarasi
ni se încruciseaza gândul cu Posteuca, acest vizionar al destinului românesc,
care a prins ca nimeni altul esentele metaistorice ale actului de la Jilava.
”Ma gândesc astazi dupa 4 ani la toate acestea,
si vad cele întâmplate acolo, total deprins de evenimente si de oameni. Cei ce
loveau în cazematele Jilavei; erau numai instrumente ale unei porunci care
venea din mormântul Capitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriasa, pe
care oamenii n-o puteau înconjura, careia nu i se puteau refuza. Era glasul
Capitanului: „Doresc sa fiu razbunat... deoarece sunt convins ca în felul
acesta veti face un mare bine neamului românesc”.
Nici când cerea razbunare Capitanul, nu se
gândea la el, la o satisfactie personala postuma, ci la binele neamului. El
pentru neam a trait si pentru neam a murit. În consecinta, si razbunarea
trebuia sa serveasca tot neamului, sa fie un exemplu, sa-l trezeasca din
apatie, convingându-l ca raul, crima, faradelegea, nu vor disparea în valul
indiferentei cotidiene, ca întâmplari istorice marginale, ca va veni ziua
judecatii, când autorii lor vor trebui si dea seama de faptele lor nedrepte.
Acest deznodamânt va fi un îndemn, o încurajare pentru masele populare ca sa
nu-si plece grumajii trufiei atotputernicilor de moment, care si-au închipuit
ca punându-l în mormânt pe Corneliu Codreanu, s-au pus la adapost de orice
primejdie, pentru ca nu va mai exista nimeni care sa-i traga la raspundere.
L-au uitat pe Dumnezeu, care, într-un mod cu totul neasteptat, i-a fulgerat din
carul puterii, azvârlindu-i în pulberea lutului.
Dupa expulzarea noastra de la putere, atât
complicii loviturii de Stat ai Generalului Antonescu, cat si profitorii de mai
târziu ai dezastrului tarii, s-au pus pe treaba, utilizând toate mijloacele pe
care le oferea puterea, ca sa transmita posteritatii o alta imagine a
întâmplarilor de la Jilava. Cu ajutorul unor false testimonii si a unor
interpretari fortate si tendentioase ale faptelor întâmplate, au pretins ca executia
de la Jilava a fost premeditata si organizata. Întelegem zelul lor de a
falsifica adevarul, caci toti s-au facut vinovati de crime uriase fata de
poporul nostru, si, nimic mai simplu pentru propria lor cauza, pentru propria
lor dezvinovatire, decât sa demonstreze ca altii au fost mai rai decât ei,
acoperindu-i cu cele mai mari insulte si calomnii. (N-a fost asa pe timpul
Regelui Carol? Dupa ce a dat lovitura de Stat, nu l-a acuzat pe Capitan si dat
în judecata ca pregatea el razboiul civil?) Dar faptele sunt prea evidente si
vorbesc prin ele însele ca sa mai poata fi rastalmacite, indiferent de
„istoricii” de circumstanta, pusi în slujba regimurilor respective.
În ceea ce ma priveste, n-am avut onoarea sa
ma numar printre razbunatorii Capitanului, nici material, nici moral si nici
cel putin ca sugestie. Caci este o onoare, sa fi fost razbunator al celui mai
mare român al tuturor timpurilor si poate unul din cei mai mari oameni ai
istoriei universale. Eu am creat cadrul politic, conditiile statale, care au
permis pedepsirea asasinilor, dar nici n-am premeditat, nici n-am ordonat si
nici n-am organizat executiile de la Jilava din noaptea de 26/27 Noiembrie
1940. Dimpotriva, ma pot acuza de neglijenta, de o lipsa de vigilenta în
urmarirea vinovatilor. N-am fost suficient de atent la masinatiile Generalului,
la nivelul inferior al aparatului de Stat.
Am scris în Cazul Iorga-Madgearu si în
volumul I din Era Libertatii, cum Generalul Antonescu, la începutul
lunii Noiembrie, mi-a facut senzationala destainuire „ca îi va pedepsi pe
vinovati cu toata strasnicia, dar nu vrea sa verse sânge”. Era o radicala
schimbare în atitudinea lui. Voi relua acest episod. Ei bine, din acel moment
si fara sa se mai consulte cu mine, a instigat Comisia de Ancheta sa fie mai binevoitoare
cu asasinii aflati sub ancheta, culminând interventiile lui neloiale cu ordinul
dat în noaptea de 26/27 Noiembrie ca sa fie schimbata garda legionara de paza
la celulele detinutilor cu o garda militara. Nu mi-am dat seama în cursul lunii
Noiembrie ce se pregatea în culisele Presedintiei, de intrigile ce se teseau
între lotul vinovatilor si Conducerea Statului, prin mijlocirea anturajului lui
Antonescu, al Ministrului Justitiei Mihai Antonescu, si al Colonelului
Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne. Daca n-ar fi fost alti legionari mai
vigilenti decât mine, cine stie, acuzatii închisi la Jilava ar fi putut scapa.
În noaptea de 26/27 Noiembrie, la Jilava s-a
produs o descarcare. Asa cum se aduna norii si apoi cerul este brazdat de
fulgere, tot astfel oamenii adunati la Jilava au pasit în noaptea aceea la
pedepsire sub imperiul unei cutremurari interioare. Unii camarazi lucrau la
mormânt, pentru a da de osemintele Capitanului, iar dincoace asasinii lui se
aflau în viata, închisi în celule. Cauza vizibila a actului razbunarii era
deschiderea mormântului. Dar exista si o cauza invizibila. O inspiratie
supraomeneasca, ca venita de la un înger al razbunarii, îi îndemna pe legionari
sa îi loveasca pe raufacatori. Nu se puteau odihni osemintele Capitanului în
noua lor asezare din cripta de la „Casa Verde”, fara aceasta reparatie, fara
„caderea judecatorilor lui nedrepti”.
Nu se poate tagadui ca au existat îndemnuri,
impulsuri, comentarii, îngrijorari, exprimate de unul sau de altul, înainte de
împuscarea detinutilor. A fost o transmisiune continua de la mormânt la celula,
o convergenta în gând si actiune între toti aceia care se aflau în noaptea
aceea la Jilava. Dar nu ca rezultat al unei premeditari, ci ca expresie a unei
stari de spirit colective. Au fost întrepatrunderi de gânduri, emanate din
aceeasi pornire interioara ca sa fie razbunat Capitanul; a existat un consens
al pedepsirii.
Aceasta este explicatia adevarata, simpla si
clara, a celor întâmplate la Jilava. Tot ce s-a brodit mai târziu de catre
scribii antonescieni de la Presedintie sau de istoricii regimului comunist, e
pura fantezie. Sunt supozitii gratuite, fara nici un fundament real, destinat
sa acumuleze hula peste hula asupra Legiunii. Victimele dictaturilor care au
urmat si care am fost tot noi, legionarii, trebuiau nu numai ucisi, ci si
desfiintati moralmente prin faptele lor anterioare, prezentate într-o
perspectiva deformata. Si acum sa ne întoarcem la Posteuca din nou, care, cu
dragostea lui adânca pentru Capitan, a patruns pâna în miezul adevarului;
”Au fost si mai sunt înca oameni (si probabil
ca vor mai fi!), care sa ne acuze ca i-am împuscat pe calaii Capitanului, fara
a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces?
N-a fost cea mai teribila sentinta, care va ramâne în toata istoria româneasca?
Biruinta legionara în cadrul nationalismului european nu era cea mai
formidabila sentinta? Mai era nevoie de formalitati? Si totusi noi n-am ocolit
aceste formalitati. Cei ce ne-au acuzat ne mai acuza. Noi am fi vrut ca cei de
la Jilava sa fie judecati. Dar daca judecata formala a putut fi evitata, cea
mai implacabila, cea mai tare decât toate vicleniile oamenilor, n-a putut fi.
Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria si tot ea i-a pedepsit prin mâna
legionarilor, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru
a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea
învierii”.
2. CUM S-AU FACUT ARESTARILE
Arestarea celor vinovati de asasinarea
Capitanului si-a fruntasilor Miscarii a avut un ritm sacadat. Nu s-a întocmit
de la început un plan de arestari, bazat pe anumite criterii de vinovatie.
Conducatorul Statului, hartuit probabil de evenimentele perioadei de tranzitie,
nu ne-a cerut nici noua si nu a stabilit nici singur o lista a presupusilor
culpabili, pentru a fi împiedicati sa fuga sau sa se ascunda. Problema
arestarilor a ramas, în cursul lunii Septembrie, asa zicând în aer. S-au facut
anumite arestari, dar acestea aveau un caracter sporadic si fara nici o baza
legala sau dispozitie venita de sus. În mod succint, prezentam etapele acestor
arestari, pâna ce s-a ajuns la Jilava:
I. Unul din primele acte de guvernare ale
Generalului Antonescu, dupa ce a primit puteri depline, în dimineata de 5
Septembrie 1940, a fost sa ordone arestarea lui Moruzov, care tocmai atunci
debarcase pe aeroportul Baneasa, venind din Germania. Un ofiter l-a ridicat
direct de pe aeroport si, sub paza, l-a depus la un regiment din capitala.
Odata cu el a fost arestat si Nicki Stefanescu, fostul Director General al
Sigurantei Statului. Graba Generalului de a-i aresta pe Moruzov se explica prin
teama lui ca acesta, sosit în capitala, sa nu înnoade intrigi contra lui, fie
la Palat fie în cadrul Armatei, si sa-l rastoarne. Îi purta ura lui Moruzov si
pentru o afacere mai veche. Pe timpul lui Carol, i se intentase Generalului
Antonescu un proces de bigamie si acela care furnizase justitiei piesele
doveditoare, fusese Moruzov. De atunci, cei doi oameni au devenit dusmani de
moarte. Si internarea Generalului, în vara anului 1940, la Bistrita, se
datoreaza în mare parte influentei lui Moruzov la Palat.
II. Unii criminali ai erei carliste au
încercat sa treaca frontiera sau sa se ascunda. Comisarul Parisianu de la
Prefectura de Politie reusise sa treaca frontiera în Iugoslavia, înca din
primele zile dupa schimbarea de regim, unde nu avea de ce sa se mai teama. Mai
putin noroc a avut Generalul Marinescu, care a încercat sa se salveze pe
aceeasi ruta. Recunoscut întâmplator de niste legionari localnici la Baile Herculane,
a fost readus în capitala.
Aceeasi soarta a avut-o Colonelul Negulescu,
fostul Presedinte al Tribunalului Militar de la Cluj, un alter-ego al
Colonelului Dumitru de la Bucuresti, complice si la asasinarea legionarilor din
grupul de la Huedin. Fugind din Cluj, dupa caderea Ardealului de Nord, s-a
retras la Sibiu, unde locuia incognito. Descoperit de politia locala, a fost
arestat si transportat la Bucuresti.
Seful Legiunii de Jandarmi din Judetul
Constanta, una din marile bestii ale regimului carlist, care ucisese cu mâna
lui trei preoti din acest judet, în cursul represiunilor din 21 Septembrie
1939, disparuse fara urma dupa 6 Septembrie. Cautat peste tot, nimeni nu banuia
ca se ascunde la propria lui mosie ce-o avea în sudul judetului. A fost ridicat
s i transportat la Bucuresti.
Colonelul Dumitru, acea sinistra figura din
magistratura militara, care, fara nici o vorba de vinovatie, îl condamnase pe
Capitan si pe fruntasii Legiunii, nu fugise peste hotare, dar se ascunsese asa
de bine în gara, încât nu i s-a putut da de urma, în tot timpul guvernarii
noastre.
III. Abia spre sfârsitul lui Septembrie au
fost întocmite listele de detinuti pentru crimele savârsite contra legionarilor
sub regimul carlist. Listele au fost întocmite direct si exclusiv de General,
Mihai Antonescu si Rioseanu. Ca o prima parte, s-a decis sa se aplice
domiciliul fortat presupusilor culpabili. Listele întocmite, sub autoritatea
Generalului, depaseau cu mult intentiile noastre. Cuprindeau si persoane din
cadrul politic al tarii, cum erau, Tatarascu, Ghelmegeanu, Radu Lobes, Eugen
Titeanu, Eduard Mirto si altii, apoi Generalii Ilcus si Florea Tenescu. Cu mare
greutate am reusit sa-l conving pe General sa renunte la aceste persoane si sa
ne rezumam, asa cum am convenit, la principalele unelte ale dictaturii
carliste. Am tratat acest subiect, explicând motivele atitudinii noastre
moderate, în Cazul Iorga-Madgearu cât si în volumul I al lucrarii Era
Libertatii, pp. 163- 167.
IV. În cursul cercetarilor Comisiei de
Ancheta, s-au descoperit alti culpabili, neindentificati de legionari. S-au
emis mandate de arestare contra acestora si au fost depusi la Jilava.
Cu acestia din urma, numarul celor
încarcerati la Jilava se ridicase la 64 de detinuti, un numar extrem de mic în
raport cu pierderile suferite de miscare. Cei ucisi în cursul prigoanei
carliste se urca la aproape 300, lasând la o parte calitatea acestor oameni, în
cea mai mare parte elemente de elita ale unei generatii.
3. ANTONESCU VROIA SA-I SALVEZE PE ASASINI
În criteriul ce ni l-am fixat pentru
arestarea si judecarea criminalilor care au ucis floarea tineretului român sub
regimul carlist, am dat dovada de cea mai mare moderatie si umanitate. Cum am
scris în lucrarile anterioare (Cazul Iorga-Madgearu si Era Libertatii),
din cei aproximativ 500 de slujbasi ai Statului implicati în aceste crime,
ne-am limitat la principalii vinovati, adica la acei care nu numai ca au
patronat aceste înspaimântatoare varsari de sânge, dar care apartineau
nucleului central al acestui regim scelerat, formând angrenajul lui intim si
fiind corespunzatori la toate actele lui. Numarul acestora, dupa calculele
noastre nu trecea de o suta, iar în ultimele zile, înainte de dezgroparea
Capitanului, nu se gaseau închisi la Jilava decât abia 64 de detinuti.
Comparând cu pierderile noastre, acestia nu reprezentau decât aproximativ a
cincea parte din totalul celor ucisi sub Carol. Nu mai vorbim de valoarea
intelectuala si politica a fruntasilor generatiei noastre, care au cazut în
hecatombele de la Vaslui, Râmnicu-Sarat, Miercurea-Ciuc si Brasov, si care nu
poate avea nici o compensatie.
În lucrarile acestea, am explicat motivele
pentru care ne-am purtat atât de marinimos cu fostii nostri dusmani, neurmarind
o razbunare oarba, ci un act de dreptate istorica, ce urma sa se realizeze pe
calea justitiei.
Dar iata ca la începutul lunii Noiembrie ma
înfrunt cu un alt General, care-si schimbase atitudinea cu 180 de grade,
nevrând nici pe acestia 64 sa-i pedepseasca asa cum trebuia, pe masura
uriaselor lor crime. De unde înainte vreme, de cate ori se întorcea de la un
act de înhumare a legionarilor, cutremurat de cele ce vazuse, de multimea de
cruci, îmi spunea: „am sa-i pedepsesc pe acesti ticalosi de-o sa ma pomeneasca
istoria!”, acum, nu tulburat, dar vadit încurcat, nu stia cum sa-mi comunice
noua versiune a severitatii lui: „Domnule Sima, am sa-i pedepsesc pe cei
vinovati cu toata strasnicia, dar nu vreau sa vars sânge”.
Am ramas împietrit. Fara a-l contraria
direct, i-am raspuns ca printre cei închisi la Jilava s-ar gasi elemente mai
putin vinovate, care apartineau organelor inferioare de executie si carora li
s-ar putea eventual aplica circumstantele atenuante, dar în nici un caz nu ar
putea fi crutati de pedeapsa capitala un Bengliu, un Marinescu sau Generalul
Argeseanu, care au dat ordinele de executie a legionarilor. I-am explicat ca
luandu-se o astfel de decizie, s-ar produce în Miscare tulburari de nestapânit.
Generalul Antonescu a mârâit ceva, nemultumit
de raspunsul meu, si n-a mai continuat discutia. Cum mi-am dat seama mai
târziu, interesul lui era sa fie salvati tocmai marii criminali si putin îi
pasa daca ar fi pierit niste agenti de politie sau jandarmi. M-am despartit de
el cu speranta ca opunându-i un „non possumus” categoric dorintei lui „de a nu se
varsa sânge”, va reveni la realitate.
Dar n-a fost asa. El si-a tors mai departe
firul complotului sau de a-i salva de la moarte pe marii vinovati. Nu m-a mai
chemat niciodata ca sa-mi ceara parerea asupra soartei detinutilor de la
Jilava, stiind probabil ca se izbeste de un zid de intransigenta. În schimb s-a
folosit de serviciile ce i le putea aduce cauzei sustinute de el tocmai Comisia
de Ancheta. Aceasta Comisie era un organ de instructie înzestrat cu ample
puteri, putând sa decida atât asupra arestarilor, dar si asupra eventualelor
eliberari. Generalul nu aparea nicaieri, nu intervenea direct în lucrarile
Comisiei de Ancheta, nu va cere direct eliberarea vreunui detinut, dar, în
schimb, prin influenta ce o exercita asupra Comisiei, va putea sa dea un alt
curs instructiei.
De îndata ce au simtit membrii Comisiei de
Ancheta ca Seful Statului nu mai e dispus sa procedeze cu rigoare contra
asasinilor, au slabit si ei frânele, inversând întreg sensul procesului: în loc
de a continua cu aceeasi energie ancheta celor vinovati, au cautat sa le
usureze soarta: pe unii sa-i scoata de sub orice urmarire a justitiei,
beneficiind de un „non-lieu”, iar pe altii sa-i puna la adapost de vreo
eventuala razbunare necontrolata a legionarilor.
Am explicat pe larg în lucrarile precedente,
motivele care l-au determinat pe General sa-si schimbe atitudinea:
– Detinutii de la Jilava aveau oamenii lor de
legatura în anturajul Generalului si dispuneau de enorme mijloace de coruptie.
Despre Generalul Gabriel Marinescu se spunea ca a adunat o avere de sute de
milioane de lei rod al diverselor întreprinderi dubioase ce le patrona.
– A mai jucat un rol important în modificarea
dispozitiei sufletesti a Generalului si „spiritul de corp”, acel sentiment de
solidaritate care leaga pe toti acei care au purtat cândva o uniforma militara.
De fapt, un Bengliu, un Argeseanu, un Gabriel Marinescu, nu mai aveau nimic
comun cu armata româna. În schimbul banilor ce i-au primit, milioane de lei, au
ucis sute de cetateni nevinovati, acte ce nu intrau în atributiile unei armate
nationale.
Si acum sa trecem în revista scandaloasele
decizii ale Comisiei de Ancheta, sub impulsul noii orientari primite de la
General:
I. Comisia de Ancheta Criminala hotaraste
scoaterea de sub acuzatie si eliberarea de la Jilava a sublocotenentului de
jandarmi Cinghita, pentru motivul ca n-ar exista probe de vinovatie. Ori,
legionarii care scapasera cu viata din masacrul de la Vaslui puteau depune
marturie în fata Comisiei ca sublocotenentul Cinghita, comandase plutonul de
executie de la Vaslui, unde au fost secerati de gloantele mitralierelor 31 de
legionari. Prefectura de Politie a refuzat sa dea curs acestei dispozitii, caci
se savârsise o eroare grosolana.
II. Comisia de Ancheta ajunge la concluzia ca
comisarul Davidescu de la Prefectura de Politie n-ar fi vinovat si ca trebuie
pus în libertate. Ori cercurile legionare stiau ca comisarul Davidescu
participase la asasinarea Nicoletei Nicolescu si a multor alti legionari ucisi
în beciurile Prefecturii de Politie. Un nou conflict cu Prefectura de Politie,
care refuza sa ia act de aceasta adresa a Comisiei de Ancheta, caci ar fi
însemnat sa puna în libertate un asasin notoriu din perioada carlista.
III. Ca o culme a amabilitatilor aratate de
Comisia de Ancheta fata de detinutii de la Jilava, în a doua jumatate a lunii
Noiembrie, Prefectura de Politie primeste o adresa a Comisiei, prin care ordona
transferarea Generalilor Bengliu si Marinescu la un Sanatoriu, pentru motive de
boala.
Din nou Prefectura de Politie se opune,
aratând ca prin aceasta stramutare, paza celor arestati nu se mai poate face
cum trebuie si culpabilii pot sa dispara.
În toata aceasta perioada de tensiune cu
Prefectura de Politie am fost tinut în perfecta ignoranta asupra activitatilor
mai mult decât suspecte ale Comisiei de Ancheta, realizate sub autoritatea
Generalului Antonescu. Dar un om veghea si se opunea cu îndârjire la toate
încercarile de salvare ale asasinilor, concertate între General si Comisie:
Colonelul Zavoianu. Lucid si constient de ceea ce urmareste, el n-a dat curs
dispozitiilor primite de la Comisia de Ancheta. Nu era legal, dar de alta
parte, era mai mult decât legal, caci Comisia de Ancheta ignora crimele
savârsite de cei pe care vroia sa-i puna în libertate, pentru ca nu binevoise
sa asculte marturia legionarilor, care trecusera prin aceasta catacomba si
puteau sa-i indice cu precizie pe vinovati.
Colonelul Zavoianu si-a jucat viata pentru a
destrama planurile tenebroase tesute în anturajul Generalului, cu scopul de a-i
salva pe asasinii Capitanului si a sutelor de legionari.
4. PROCESUL .... AD KALENDAS GRAECAS
Trebuie mentionat de la început si cu toata
claritatea ca interesul miscarii era ca asasinii Capitanului si ai fruntasilor
Legiunii sa ajunga în fata unui Tribunal, pentru a raspunde de faptele lor.
Disparitia lor sumara – asa cum s-a întâmplat – era prematura si nu convenea
programului nostru. Tara vroia sa stie adevarul pâna în cele mai mici amanunte.
Prin moartea lor, am fost lipsiti de cunoasterea exacta a angrenajului crimei:
cum s-a organizat complotul pentru suprimarea Capitanului, ce persoane au
participat în linia întâia, cine au fost instigatorii principali la crima, cine
a dat ordinele si pe ce filiera? Ce rol au jucat Elena Lupescu, Armand
Calinescu, Ernest Urdareanu si Nicolae Iorga? Cum l-au influentat acestia, în
forme si grade diferite, pe Rege, pentru a-l determina sa-si asume raspunderea
acestor înspaimântatoare varsari de sânge? Câta vreme traia Armand Calinescu,
stiam ca el este motorul principal al crimei, dar, dupa caderea lui, cine i-a
luat locul? Care a fost consilierul principal al Regelui Carol, determinându-l
sa-i urmareasca fara crutare pe legionari, punând în joc toata autoritatea
Coroanei?
Iata întrebari care au ramas pana astazi
numai partial deslusite. Daca s-ar fi tinut procesul, si un Bengliu, si un
Iamandi, un Argesanu, ar fi declarat de pe banca acuzatilor, dupa toate
probabilitatile, ca sa-si usureze propria lor soarta, ar fi deslusit ultimele
vârfuri ale conspiratiei si mecanismul prin care se transmiteau deciziile
ocultei. Camarila de la Palat avea multe ramificatii, dar numai câtiva din
membrii ei aveau putere de decizie, apartinând, cum îmi spunea Nicki Stefanescu
„permanentelor Statului”, în realitate, prin brusca disparitie a delicventilor
de la Jilava, am fost privati de un material politic si istoric de mâna întâi.
În linii mari, procesul crimei a fost înregistrat, dar câte dedesubturi, câte
rotite ascunse, câte personaje mai putin cunoscute, dar care au jucat roluri
capitale în organizarea masacrelor, n-au fost îngropate odata cu cei împuscati
la Jilava?
Este adevarat ca au ramas la dosar
declaratiile facute de presupusii culpabili în fata Comisiei de Ancheta
Criminala. Dar din acest material, în public n-a patruns decât fragmente. Nu
s-au publicat în ziare decât mici reportaje si rareori dari de seama mai
amanuntite, cum a fost depozitia plutonierului de jandarmi, Sârbu, care a pus
streangul la gâtul Capitanului. În Comisia de Ancheta nu figura nici un
legionar, iar Ministrul de Justitie, Mihai Antonescu veghea cu gelozie ca din
declaratiile facute la ancheta sa se divulge cât mai putin.
Nu dispunem nici de acest material. Nu stim
ce s-a întâmplat cu el. Dupa expulzarea noastra de la putere, dosarele Comisiei
de Ancheta au ramas în pastrarea Ministrului Justitiei, Mihai Antonescu, care
nu le-a dat publicitatii. Regimul antonescian nu mai era interesat sa dezvaluie
crimele regimului carlist, fiind avid acum sa descopere cât mai multe probe de
vinovatie contra noastra. Mergând pe urmele lui Carol si reluând actiunea
acestuia de exterminare a legionarilor, faradelegile fostului regim au fost
lasate în adormire. Publicarea materialului adunat de Comisia de Ancheta
Criminala, ar fi fost, într-un anumit sens, un act de acuzatie chiar contra
regimului antonescian, deoarece Generalul si anturajul lui au adoptat aceeasi
linie de prigoniri si asasinate ale regimului anterior, dar cu „alte mijloace”.
Tot atât de putin suntem informati daca
dosarele Comisiei de Ancheta, dupa 23 August, au ajuns în mana comunistilor,
sub noul titular al Ministerului de Justitie, Lucretiu Patrascanu. Trebuie
presupus ca nici ei nu aveau interes sa se cunoasca aceste depozitii, daca au
ajuns în posesia lor, deoarece, din perspectiva suferintelor legionarilor,
comunistii nu se deosebeau întru nimic de predecesorii lor, Carol si Antonescu,
urmarind cu aceeasi furie distrugerea Miscarii.
De fapt, cei doi Antonescu tinteau si mai
departe: nu numai sa-i salveze pe asasini, dar sa împiedice si judecarea
procesului lor. Daca s-ar fi ajuns la judecata, s-ar fi descoperit conexiuni
grave, prin care ar fi fost compromise multe reputatii politice. Ori, aceste
revelatii, nedorite nici de liberali si nici de taranisti, trebuiau sa fie
înabusite. Ar fi fost compromisi multi oameni politici, nu ca autori de fapt,
ci ca sustinatori morali ai crimei. Relatiile dintre regimul carlist si clasa
conducatoare erau fluide, se întrepatrundeau, formând o tesatura de
complicitati. Toti s-au bucurat de moartea lui Corneliu Codreanu. Dovada e ca
nu s-a auzit nici un glas de protest dupa asasinarea lui, nici chiar din partea
acelora care credeam ca sunt mai apropiati de noi.
Paralel cu aceste decizii ale Comisiei de
Ancheta, care arata o suspecta indulgenta fata de vinovatii aflati sub ancheta,
am constatat o lipsa de interes din partea Conducatorului ci a lui Mihai
Antonescu pentru programarea procesului. Nu se stabilise nici instanta care
sa-i judece (noi am cerut un Tribunal Exceptional) si nici nu se fixase data
lui aproximativa. Era ceva nelinistitor. Nu se adusese chestiunea în discutia
Consiliului de Ministri, nu se vedea nici un semn si nici o pregatire,
anuntându-se ceva referitor la proces. Conducatorul Statului ignora suveran
chestiunea.
Întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât ar
mai dura lucrarile Comisiei de Ancheta, pe la mijlocul lunii Noiembrie, acesta
mi-a raspuns ca circa 6-7 luni! El spunea ca trebuie sa treaca prin fata
Comisiei toti fostii prefecti militari, fostii comandanti de legiuni de jandarmi
si toti cei implicati într-un mod oarecare în executiile legionarilor. Asta
însemna convocarea si audierea a înca vreo câteva sute de persoane. M-am
speriat. Daca s-ar fi amânat deschiderea procesului pâna la terminarea
lucrarilor Comisiei de Ancheta, în ritmul preconizat de Mihai Antonescu, asta
însemna ca nu se va putea tine înainte de începutul verii. Dar a tine tara în
aceasta asteptare si încordare atâta timp, putea avea rezultate neprevazute.
Când se produce o revolutie sau o schimbare radicala în politica tarii si
reprezentantii fostului regim sunt trasi la raspundere, justitia trebuie sa
intre cât mai repede în actiune, pentru ca agitatia sa se curme si tara sa-si
reia respiratia normala.
”L-am avertizat pe Mihai Antonescu ca cu
aceasta metoda se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi.
Noi urmarim o pacificare grabnica a tarii. Ce vedem însa? Ancheta se
prelungeste, ia proportii, cuprinde alte si alte categorii de vinovati. Odata
cu actiunea Comisiei de Ancheta, amenintarea creste, se generalizeaza, se
extinde asupra tuturor culpabililor, mari si mici. Noi am convenit însa ca sa
nu fie trasi la raspundere decât principalii vinovatilor, dar, în afara, acest
lucru nu se stie. Cred ca a sosit timpul sa se specifice intentiile guvernului:
care din cei anchetati vor fi chemati în fata justitiei, ce instanta este
prevazuta sa-i judece si cam când ar putea sa înceapa procesul. Cu aceste
precizari, ar scadea brusc tensiunea în toate sectoarele. Interesul guvernului
este de a risipi aceste nedumeriri, de a face cunoscut cât mai repede pâna unde
se va întinde actiunea justitiei, în ce forma si termen se va aplica.
Prelungirea acestei situatii, provoaca nemultumiri în armata, unde atâtia
ofiteri de cariera, fosti prefecti sub Carol, se bucura de prietenii si
protectii puternice”. (Cazul Iorga-Madgearu)
Mihai Antonescu mi-a raspuns ca nu se poate
face nimic pâna ce Comisia de Ancheta nu-si prezinta dosarul complet. M-a rugat
sa avem încredere în General.
Nu exista de fapt nici un impediment efectiv
ca sa se fixeze data procesului pentru principalii vinovati. Argumentul
Ministrului de Justitie nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca sa se
deschida actiune publica contra principalilor vinovati, cel mai târziu în
Ianuarie. Declaratiile agentilor din provincie nu erau esentiale. Ei nu puteau
decât sa confirme de 70 de ori ca ordinele de executie s-au transmis de la
Urdareanu, prin Argeseanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu
se opunea ca în timp ce s-ar fi desfasurat lucrarile sa se propuna sa fie
audiate ca martori persoanele a caror depozitie putea contribui la lamurirea
completului de judecata. În sfârsit, nu era nici o dificultate ca alti vinovati
de aceeasi categorie, descoperiti ulterior, sa fie judecati în alt lot”. (Cazul
Iorga-Madgearu)
Antonescienii, prefacându-se ca sunt extrem
de grijulii în descoperirea tuturor vinovatilor, în realitate aplicau tactica
temporizarii, în speranta ca, prelungindu-se perioada cercetarilor, se va ivi o
alta conjunctura politica, în care vor putea fi salvati de la moarte asasinii
Capitanului si ai fruntasilor Legiunii. Dar nu numai ca nu vroiau „sa se verse
sânge”, cum mi-a declarat Generalul, dar sa si dispuna în toata libertatea de
piesele acuzatoare. Nici proces si nici condamnati, acesta era telul lor final.
5. UN TRIMIS AL LUI CANARIS
Ma aflam la o receptie data de von Ritgen,
Consilier de Legatie, la locuinta lui particulara, cu o multime de invitati.
Eram obiectul atentiei generale, fiind în acel moment Presedinte ad-interim al
Consiliului de Ministri, în lipsa Generalului Antonescu, Conducatorul Statului,
care se afla în vizita oficiala la Berlin.
În cursul receptiei, vad ca se apropie de
mine un domn în civil, pe care mi-l recomanda von Ritgen a fi trimisul
Amiralului Canaris, seful Abwehr-ului german. Nu i-am retinut numele. Probabil
sa fi fost acelasi ofiter de marina, Comandor von Müller, de care vorbeste
Mihail Sturdza în cartea lui, România si Sfârsitul Europei, în capitolul
XV.
Am avut o scurta convorbire cu solul lui
Canaris într-un colt al salonului. Asteptam cu interes sa vad ce mesaj îmi
trimite puternicul sef al contra-spionajului german, urmasul faimosului colonel
Nikolai, din timpul primului razboi mondial. Ma asteptam la toate în afara de
aceasta întrebare:
– Amiralul Canaris se intereseaza de soarta
lui Moruzov, care a adus multe si reale servicii Germaniei. Va întreb care e
situatia judiciara si daca nu-i este amenintata viata.
I-am raspuns cu toata nevinovatia nestiind ce
se va întâmpla peste câteva zile cu detinutii de la Jilava, ca Moruzov va fi
judecat împreuna cu lotul marilor criminali ai regimului carlist. Soarta lui o
va decide justitia. Pâna atunci se afla sub mandat de arestare si nu vad cum
sa-i fie amenintata viata.
A fost multumit de raspunsul meu si ne-am
despartit prieteneste. Nu stiu daca, paralel, n-au fost si alte interventii în
favoarea lui Moruzov, facute direct pe lânga General, fie din partea aceluiasi
personaj sau chiar de catre Canaris, în cursul vizitei lui Antonescu la Berlin.
Dupa câteva zile, s-a întâmplat executia de
la Jilava. Fara îndoiala ca aflând aceasta veste, atât Canaris cât si trimisul
lui la Bucuresti si-au închipuit cele mai rele lucruri despre mine: cuvintele
mele linistitoare n-ar fi avut alt scop decât sa îndeparteze orice banuiala de
la apropiata lichidare a detinutilor de la Jilava, în care si-a gasit moartea
si protejatul lor, întâmplare de care eu n-as fi fost strain. Asigurarile ce
le-am dat enigmaticului personaj trimis de Canaris, fara îndoiala ca le-au considerat
ca expresia unui cinism fara margini.
Mai e o problema ce trebuie lamurita. Asupra
lui Moruzov apasa o dubla osânda: nu era acuzat numai ca participase la actele
criminale ale regimului carlist, dar mai trebuia sa suporte si ura mortala a
Generalului Antonescu. Dintre toti detinutii de la Jilava el avea situatia cea
mai grea. Principial si teoretic, as fi putut interveni pentru toti cei
arestati în cazematele Jilavei, pentru a le usura soarta, în afara de Moruzov.
Subiectul era tabu pentru General. Moruzov era bestia neagra a lui Antonescu.
De câte ori venea vorba despre Moruzov, în legatura cu internarea Generalului
la Mânastirea Bistrita, din vara anului 1940; ochii îi scaparau de mânie si
facea un gest ca si cum ar fi vrut sa-l rapuna cu mana lui.
6. DETONATORUL
Spiritele erau extrem de agitate când s-au
început sapaturile la Jilava, la movila unde se presupuneau a fi osemintele
Capitanului si ale celor treisprezece legionari ucisi odata cu el. Provocarile
anterioare ale Generalului Antonescu, prin mijlocirea Comisiei de Ancheta, au
înfierbântat inimile legionarilor în asa masura încât nu mai trebuia mult ca sa
se produca o iesire violenta.
Cu toate aceste amestecuri neîngaduite ale
Conducatorului în treburile Comisiei de Ancheta, deshumarea Capitanului s-ar fi
putut desfasura fara incidente grave, fara a fi fost afectata soarta
detinutilor din cazematele Jilavei, daca în ziua aceea, când au început
lucrarile de la mormânt, Generalul Antonescu n-ar fi luat o masura de ultima
ora, care sa precipite executia sumara a asasinilor.
Ca sa întelegem nechibzuita dispozitie a lui
Antonescu, trebuie sa plecam de la starea sufleteasca a detinutilor. Acestia pe
masura ce se apropia ziua deshumarii Capitanului, traiau într-o neliniste
crescânda. Se gândeau ca descoperindu-se faradelegea lor, sub aspectul cumplit
al victimelor cu streangul la gât, legionarii, sfâsiati de durere, nu vor mai
tine seama de nici o îngradire legala si îi vor ucide.
Cuprinsi de panica, au trimis mesaje peste
mesaje la Presedintie, prin oamenii lor de legatura, avizând ca viata le este
amenintata si ca ar trebui sa se ia masuri speciale de ocrotire a lor. Dar
tocmai desperatele lor apeluri au fost de rau augur, având un efect contrar
celor asteptate de ei, caci le-au grabit sfârsitul.
Generalul, abia întors de la vizita lui din
Germania, alarmat de stirile ce le primea pe canalele de la Presedintie, a luat
o decizie temerara, care avea ca scop sa previna o eventuala razbunare a
legionarilor în cursul lucrarilor de deshumare, si anume, chiar în noaptea
aceea de 26/27 Noiembrie, sa fie înlocuita garda legionara de paza la celulele
detinutilor cu o garda militara. Generalul a dat acest ordin fara sa ma
informeze, fara sa-mi ceara sfatul, într-o chestiune care ma privea tot atât de
mult ca si pe el, fiind Seful Legiunii. Daca m-ar fi întrebat, i-as fi atras
atentia asupra consecintelor neprevazute ce le poate avea îndepartarea garzii
legionare de la paza detinutilor, tocmai în acele momente critice, când se
proceda la deshumarea Capitanului. Masura s-a luat în cel mai mare secret.
Ordinul a fost transmis de Rosianu direct autoritatilor militare de la Jilava.
Dar cu toata grija lor de a nu se afla nimic, vestea a transpirat, deoarece în
incinta Jilavei începusera pregatirile pentru punerea în aplicare a ordinului
de a se înlocui garda legionara cu soldati. Dupa dispozitiile primite, chiar în
cursul acelei nopti, când trebuia sa aiba loc obisnuita schimbare a garzii
legionare cu un alt grup din afara, adus de la Prefectura de Politie, trebuia
sa se prezinte garda militara si, aratând ordinul primit, sa-si ia în primire
serviciul.
Stirea s-a raspândit ca fulgerul între toti
legionarii care aveau în acel moment vreo legatura cu Jilava: cei ce faceau de
paza la celule detinutilor, cei ce lucrau la mormânt ei autoritatile de la
Prefectura de Politie, care pregateau echipele de schimb. Toti au constatat ca
mai e o diferenta de câteva ore pâna ce soldatii vor înlocui pe legionari de la
celulele detinutilor. Ce s-a petrecut atunci în sufletul lor, nu are nevoie de
prea multe comentarii. Ca sa nu ma repet, reproduc descrierea acestei scene
zguduitoare din cartea mea Cazul Iorga-Madgearu:
„Toata lumea era consternata. Priveau în gol,
nestiind ce sa mai creada. Nu mai exista nici un dubiu, îsi spuneau ei, ca
Generalul Antonescu nu este sincer cu noi, ca nu poate sau nu vrea sa-i
pedepseasca pe vinovati. Am avut atâtea semne prevestitoare. Îndepartarea
garzii legionare este o dovada clara ca Generalul s-a hotarât sa-i scoata din
mâna noastra pentru a-i face mai târziu scapati.”
”Stapâniti de aceste gânduri, au lasat sapele
si târnacoapele din mâini si s-au dus sa încheie socotelile cu vinovatii.
Antonescu vroia sa-i salveze. Datoria lor era alta. Nu puteau sa-l îngroape
pentru a doua oara pe Capitan, în timp ce asasinii lui mai sunt în viata si
guvernul nu se dovedeste capabil sa-i pedepseasca. Legionarii au patruns în
Fort, au anuntat garda de paza de hotarârea lor si apoi au intrat în celule
împuscând pe detinuti. Apoi cu fetele senine, ca dupa împlinirea unei mari
datorii, s-au îndreptat spre mormântul Capitanului, au facut front aici, au dat
onorul, în timp ce din mijlocul lor un glas cutremurat rostea cuvintele:
„Capitane te-am razbunat”.
Decizia Generalului Antonescu de a înlocui
garda legionara de paza cu o garda militara a fost detonatorul care a aprins
atmosfera de durere si revolta ce domnea în jurul mormântului de la Jilava,
determinându-i pe legionari sa treaca la actiune si sa-l razbune pe Capitan.
La actul de la Jilava au participat elemente
din toate corpurile legionare din capitala, care se aflau pe atunci la mormânt,
fie sapând fie observând mersul lucrarilor, pentru a nu pierde acel moment
transcendental, când vor fi scoase din groapa osemintele Capitanului. Acestia
patrunzând în Fort, au antrenat si garda legionara de paza în actiunea de
razbunare. Au tras în detinuti si oameni maturi, care, în împrejurari normale,
n-ar fi fost în stare sa verse o picatura de sânge. Maretia razbunarii
Capitanului consta tocmai în spontaneitatea ei. Ordinul inoportun al
Generalului a patruns ca un cutit în inimile tuturor, taindu-le respiratia si
unindu-i în acelasi gând: razbunarea.
O anumita clasa de istorici de mai târziu a
facut observatia ca, în momentul executiei asasinilor, sapaturile nu ajunsesera
în fundul gropii, unde zaceau osemintele Capitanului. În consecinta, versiunea
ce s-a raspândit ca vederea acestor oseminte ar fi provocat actul de razbunare,
este falsa. Este adevarat ca din cauza lespezii de pe mormânt, care cântarea 30
de tone, lucrarile au mers încet, încât abia a doua zi dimineata, 27 Noiembrie,
s-a ajuns la stratul unde erau azvârliti legionarii ucisi, împreuna cu
Capitanul. De aici concluzia ce o trag acesti istorici de circumstanta ca
lipsea mobilul razbunarii, osemintele Capitanului, si, prin urmare, sângeroasa
represiune din noaptea de 26/27 Noiembrie ar fi fost un act premeditat.
E o interpretare perfida si stupida în
acelasi timp, cautând milimetric conexiunea între stadiul sapaturilor si
executia asasinilor. Nu era nevoie sa se ajunga în fundul gropii cu sapaturile,
pentru ca revolta legionarilor sa ia proportii explozive. Însasi lucrarile
premergatoare, uriasa piatra de pe mormânt si decorul sumbru al acelei nopti de
Noiembrie, erau elemente suficiente pentru a duce la acest deznodamânt. Trebuie
sa mai adaugam ca oamenii care se aflau în aceasta noapte la mormânt nu erau la
prima experienta de acest gen. Au fost martori la alte scene asemanatoare. La
dezgroparea si reînhumarea camarazilor lor ucisi la Miercurea-Ciuc, la Vaslui si
la Brasov. Mai mult decât atât. Multi din ei au patimit prin lagarele si
închisorile lui Carol, în perioada 1938-1940. De lânga ei, au fost ridicati
multi camarazi, legati cu lanturi si apoi au auzit mitralierele care i-au
culcat la pamânt. Si cine erau autorii acestor crime? Aceiasi oameni care
astazi se gaseau închisi, în apropierea mormântului, în cazematele fortului
Jilava. Ei însisi au fost la un pas de moarte în timpul acestor hecatombe.
Scena la care asistau – a deshumarii Capitanului – nu era decât momentul
culminant al unor dureri care au sfâsiat sufletul întregii tari. Nu era nevoie
sa vada osemintele Capitanului, arse de vitriol, pentru ca revolta lor sa
ajunga la paroxism.
Rani si revolte acumulate în trei ani de
prigoana i-a adus în aceasta stare de mânie abia stapânita: si acum ucigasii
camarazilor lor erau pe punctul sa scape, gratie omului „care nu vroia sa verse
sânge”. Revenim iarasi la aceeasi dispozitie fatala a Generalului Antonescu,
care a avut efectul unui detonator, dând amaraciunii si revoltelor o directie
precisa: spre detinutii de la Jilava. Ei trebuiau sa cada, ca sa se
îndeplineasca dreptatea si Capitanul sa fie razbunat.
7. SURPRINS DE EVENIMENTE
În noaptea de 26/27 Noiembrie, ma aflam acasa
si ma pregateam de culcare. Sufleteste eram multumit de colaborarea de pâna
acum cu Conducatorul Statului si de rezultatele obtinute în comun. Vizita
Generalului în Germania parea a fi fost rodnica. Dupa spusele lui la
întoarcere, ar fi obtinut promisiunea revizuirii arbitrajului de la Viena.
Manifestatia ce i-am facut-o la înapoiere a fost impunatoare. Nici prin gând nu
mi-a trecut ca Antonescu s-a folosit de calatoria lui la Berlin, ca sa ne sape
la Hitler si ca pe plan national nu obtinuse aproape nimic. Tot asa de multumit
eram ca Generalul aprobase masurile luate de mine, în absenta lui, referitor la
lucrarile de deshumare de la Jilava, si la ceremoniile ce vor urma, cu
asistenta reprezentantilor straini, ale asezarii Capitanului în cripta de la
„Casa Verde”.
Dupa miezul noptii, suna telefonul. Era
Colonelul Zavoianu. Ce-o fi vrând sa-mi comunice la aceasta ora înaintata? Cu o
voce alterata îmi spune ca detinutii de la Jilava au fost împuscati.
– Stii, s-a întâmplat ceva.
– Ce s-a întâmplat?
– Cei de la Jilava...
– Ce-i cu ei?
– Au fost împuscati.
– Cum, de cine?
– De legionarii care lucrau la deshumare.
– Cum s-au petrecut lucrurile?
– Nu stiu nimic mai mult. Tocmai acum am
primit si eu stirea.
– Pe Antonescu l-ai informat?
– Nu l-am informat înca.
Am lasat receptorul si ma uitam în gol.
Situatia era grava. Grava atât prin actul savârsit, deoarece se rupea
legalitatea unui proces aflat în faza preliminara a anchetei, cât si prin
necunoscutul reactiei lui Antonescu. Eram depasiti de evenimente si descoperiti
pe ambele fronturi. Noi optasem pentru justitie, pentru aducerea vinovatilor
erei carliste sa raspunda în fata Tribunalului, si acuma li s-a aplicat metoda
executiei sumare. În al doilea rând, în eventualitatea unei reactii brutale a
Generalului Antonescu, cunoscându-i caracterul, nu dispuneam în acel moment de
nici un mijloc de aparare. Actul de la Jilava nu-mi apartinea, dar raspunderea
politica se rasfrângea asupra mea. Luând ca pretext cele întâmplate la Jilava,
Generalul putea ordona arestarea noastra, a mea si a celorlalti fruntasi ai
Legiunii, si apoi darea noastra în judecata. Daca as fi participat macar cu o
simpla sugestie la împuscarea detinutilor de la Jilava, ar fi trebuit sa
calculez si riscurile operatiei. Era o prevedere elementara. Dar cum n-am stiut
nimic, eram azvârlit hazardului, în care numai voia lui Dumnezeu putea decide.
Primul lucru ce l-am facut a fost sa trimit
pe Victor Biris, Secretar General la Ministerul de Interne, la Prefectura ca sa
vina cu informatii suplimentare. Paralel, Generalul Antonescu a facut la fel.
L-a trimis la Prefectura pe Ministrul de Justitie, Mihai Antonescu, pentru o
misiune analoga. Pe la trei noaptea Victor Biris si Mihai Antonescu se aflau
amândoi întruniti în cabinetul Prefectului de Politie, unde au avut o lunga convorbire
cu Colonelul Zavoianu.
La întoarcere, Victor Biris ma informeaza ca
vestea suprimarii detinutilor de la Jilava s-a raspândit ca fulgerul în toate
organizatiile din capitala si ca spiritele sunt foarte agitate. Exista temerea
ca actele de violenta contra elementelor carliste sa se repete în capitala si
chiar sa se extinda în provincie. Colonelul Zavoianu pare sa fi pierdut
controlul oamenilor. Legionarii care detineau functii la Prefectura de Politie
si care se aflau în noaptea aceea la locul deshumarii, s-au amestecat cu
ceilalti tragând în detinuti. Mai mult chiar. Din interiorul Prefecturii au
fost ridicati câtiva arestati si nu se stia nimic de soarta lor.
L-am chemat îndata la telefon pe Colonelul
Zavoianu, cerându-i în termeni aspri, sa vegheze cu cea mai mare strasnicie
asupra personalului ce-l conducea ca sa nu iasa din marginile legalitatii si sa
nu se mai repete actele de violenti.
8. O NOAPTE LA PRESEDINTIE
Dupa întoarcerea lui Biris de la Prefectura
de Politie si dupa ce am aflat ce se întâmpla acolo, mi-am dat seama ca este
neaparat necesar sa-l vad pe General chiar în noaptea aceea, pentru a preveni o
masura nechibzuita a acestuia, care ar fi putut duce la agravarea conflictului.
Vroiam sa-i explic cursul real al evenimentelor care au dezlantuit violentele
de la Jilava si sa-l asigur din nou de loialitatea noastra.
Trebuie sa marturisesc ca am facut acest pas
cu inima strânsa. Ma întrebam daca ma voi mai întoarce liber de la Presedintie
sau daca nu cumva Generalul va da ordin sa fiu arestat ca presupus complice la
împuscarea detinutilor de la Jilava. Aveam senzatia ca ma bag singur în gura
lupului Probabil ar fi trebuit sa-mi iau anumite masuri de aparare,
cunoscându-i reactiile lui impulsive. Conducatorul Statului se baricadase la Presedintie.
Daduse ordin ca o unitate militara sa ocupe cladirea, pentru a-l feri de
eventualele atacuri din partea... legionarilor. Temerea lui era absurda,
deoarece actul de la Jilava n-avea nimic de-a face cu propria lui persoana. Cei
împuscati în noaptea aceea erau de fapt si proprii lui inamici, care l-ar fi
rapus si pe el, daca ar fi primit ordin de la Regele Carol. Generalul uitase de
primejdiile prin care trecuse cu câteva luni înainte...
Si atunci ce rost avea baricadarea lui la
Presedintie ca într-o fortareata? Ca sa demonstreze distantarea lui de Legiune
dupa executia asasinilor carlisti, atât pentru uzul anturajului sau cât si
pentru o anumita lume a Capitalei, careia îi apartineau cei pedepsiti la
Jilava. Aceste cercuri nu l-ar fi putut ierta „neglijenta” lui, dupa ce îsi
luase angajamente ferme ca sa-i salveze.
Când am ajuns la Presedintie, singur-singurel
în noaptea aceea, chiar de la intrare m-am izbit de controale. La usa se afla
un post de paza, sub conducerea unui ofiter, care nu dadea voie nimanui sa
intre pâna ce nu primea raspuns de la Secretariatul Generalului. Dupa ce am
iesit din ascensor, pe coridorul unde se aflau birourile Presedintiei, din zece
în zece metri, am întâlnit postati soldati cu baioneta la arma. Dar în afara de
cei ce se vedeau, erau multi soldati înghesuiti prin ungherele coridoarelor si
camerelor neocupate momentan. Chiar si la subsol se aflau trupe. Tabloul era
sumbru. Din toate partile apareau casti de ofiteri si soldati, ca si cum ne-am
fi aflat în plina campanie militara.
Când am patruns în anticamera Generalului, în
afara de functionarii respectivi, nelipsiti de la Presedintie, Maiotul
Elefterescu si Vladescu, i-am întâlnit pe Mihai Antonescu, Ministrul Justitiei
si pe Generalul Pantazi, împreuna cu câtiva ofiteri superiori, care fusesera
chemati probabil sa primeasca ordine. Singurul care avea acces la General era
Ica Antonescu. Intra si iesea destul de des din cabinetul acestuia, comunicând
celor prezenti starea sufleteasca a Conducatorului:
– Generalul e furios. Uite, asa i s-au
îngrosat vinele de la gât, si arata cu amândoua degetele. Se plimba în lung si
lat prin camera si repeta mereu ca mâinile îi sunt naclaite de sânge. Spune ca
va pleca de la conducerea Statului, daca aceasta chestiune nu se va rezolva în mod
onorabil pentru el...
I-a cerut lui Mihai Antonescu sa-l roage pe
General sa ma primeasca, dar n-am obtinut audienta. Neputând vorbi cu Generalul
Antonescu, am încercat sa explic celor prezenti procesul evenimentelor de la
Jilava: 1) lungirea nefireasca a procesului, 2) Atmosfera creata de lucrarile
de deshumare, 3) nefericita interventie a Consilierului Banescu. Notez ca în
acel moment nu stiam de ordinul dat de General de a schimba garda legionara de
la celulele detinutilor cu o garda militara, argument de care nu m-am putut
folosi.
I-am încredintat ca n-a fost o actiune
premeditata, ca nici eu si nici ceilalti conducatori ai Legiunii nu suntem
amestecati în aceasta izbucnire de violenta. Am fost surprins de reactia
întelegatoare a Generalului Pantazi, un devotat a lui Antonescu. Profitând de
un moment când eram singuri, mi-a spus pe un ton categoric, facând ochii mari:
– Domnule Sima, D-ta trebuie sa ramâi aici.
Nu trebuie sa se profite de aceasta nenorocire, pentru a se separa Legiunea de
General. Ar fi o nenorocire mai mare. Eu ma voi opune oricarei încercari de
acest gen. Cazul de la Jilava trebuie tratat exclusiv juridic, fara a se altera
bazele politice ale colaborarii. La urma mi-a spus: „T ine-te bine”.
Ica Antonescu, dimpotriva, de câte ori iesea
de la General însotea impresiile ce le aducea cu comentarii acide. Turna, cum
s-ar zice, uleiul peste foc.
Între timp a sosit la Presedintie si
Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonarii Economice. Acesta împartasea vederile
Generalului Pantazi. El sustinea cu energie si sinceritate ca întâmplarile de
la Jilava nu trebuie sa afecteze relatiile dintre Miscare si General. Mihai
Antonescu vazând ca nu este aprobat nici de cei mai apropiati oameni ai
Conducatorului, se potolise si el.
Atmosfera parea ca merge spre destindere.
Oboseala îi cuprinse pe toti. Generalul Antonescu mi-a comunicat în sfârsit ca
se simte foarte obosit si nu vrea sa vada pe nimeni pâna mâine, când va convoca
un Consiliu de Ministri, pentru a dezbate chestiunea de la Jilava.
Mi-a ramas întiparita aceasta scena pâna
astazi. Dupa temerea cu care am venit la Presedintie, mi-au revenit si
încrederea si curajul.
9. ALARMA DE LA PREFECTURA SI POLITIE
Desi Generalul Antonescu îmi comunicase prin Mihai
Antonescu ca nu ma poate primi în noaptea aceea, am ramas mai departe lânga
biroul sau, în anticamera, împreuna cu toti cei adunati acolo, pâna spre ziua.
Toti stateau pe scaune îngândurati, nestiind
ce hotarâre va lua Generalul. Maiorul Elefterescu si Vladescu trebaluiau pe la
Secretariat. Eu eram mai linistit dupa declaratiile Generalului Pantazi si ale
Colonelului Dragomir. Mai aveam si aliati, chiar printre oamenii de încredere
ai Generalului. Aveam impresia ca se cauta o formula de aplanare a conflictului.
În mijlocul acestor nelinisti si sperante, se
iveste o noua complicatie. Usa se deschide si intra ca o furtuna Colonelul
Rioseanu, speriat si gâfâind. Cu o voce tenebroasa ne spune ca au fost arestati
si dusi la Prefectura de Politie Tatarescu, Ghelrnegeanu si Argetoianu. Daca nu
se intervine imediat, vor avea soarta celor de la Jilava. El nu îndrazneste sa
mearga singur, de teama sa nu i se întâmple si lui ceva. Face apel la mine sa
mergem împreuna. Fara a mai zabovi o clipa, l-am luat de brat si am coborât
scarile în goana. Ne-am urcat în masina si am pornit cu cea mai mare viteza
spre Prefectura de Politie. Era înca noapte afara, pe la 7 dimineata.
Intrând în cabinetul Prefectului, l-am gasit
pe Zavoianu într-o agitatie indescriptibila. Vorbea sacadat, în fragmente,
incapabil sa explice situatia celor arestati.
– Bine, D-le Colonel, nu ti-am spus acum
câteva ore, dupa întâmplarile de la Jilava, sa veghezi cu cea mai mare
strasnicie ca sa nu se produca dezordine la Prefectura? Si acum aflu ca au fost
arestati si adusi la Prefectura Tatarescu, Ghelmegeanu si Argetoianu.
– Da, se gasesc.
– Cine a ordonat arestarea lor?
– Nu eu, chestorul Stânga. A avut informatii
ca viata lor ar fi în pericol si i-a adus aici. Ce sa fac cu ei?
– Adu-i sus!
Când au intrat în cabinetul lui Zavoianu, nu
erau trei, ci cinci detinuti! M-am speriat; în afara de cei trei pomeniti mai
sus, se mai aflau, fostul prim-ministru Gigurtu si Generalul Ilasievici, fost
Maresal al Palatului. Daca arestarea primilor trei mai avea vreun sens, fiind
amestecati, în forma si grade diferite în prigonirea legionarilor, nu
întelegeam ce rost avea sechestrarea lui Gigurtu si Ilasievici, persoane care
n-au avut nimic comun cu crimele dictaturii carliste.
Tatarescu era disperat. Îsi frângea mâinile,
zicând ca e gata sa dea orice declaratie. Ghelmegeanu era agitat, dar nu-si
trada emotia. Argetoianu era perfect stapân pe sine. Privea la noi impasibil,
ca si cum era strain de locul în care se gasea si de amenintarea ce se cernea
asupra lui. Gigurtu si Ilasievici întrebau nedumeriti de ce se gaseau acolo.
Dar dintre toti, eu eram cel mai zapacit. Nu
dadeam de firul afacerii. De ce îndata dupa Jilava, când trebuia sa suportam
furia Generalului, se creeaza un nou conflict? Cine are interesul sa mareasca
spartura, când, dimpotriva, cu totii ar trebui sa potolim apele razvratite, de
o parte si de alta, pentru a relua colaborarea în cadrul Statului
national-legionar? Ma framântam, explicând celor arestati ca s-a facut o eroare
si ca vor fi pusi imediat în libertate.
Trebuia actionat repede. Nu numai ca le-am
dat drumul, ci m-am îngrijit si de protectia lor ulterioara. Vorbind cu
Rioseanu, i-am încredintat acestuia, indicându-i ca, pentru un timp oarecare, e
bine sa-i tina la Ministerul de Interne, sub paza jandarmilor, pâna ce se vor
linisti spiritele. Mai mult decât atât. Le-am sugerat lui Tatarescu,
Ghelmegeanu si Argetoianu ca pentru câteva luni sa plece în strainatate, pentru
a nu cadea victima vreunui element necontrolat.
Însotiti de Rioseanu si Biris, au iesit de la
Prefectura, s-au urcat în masina si au fost condusi la Ministerul de Interne.
Dar cu acest epilog, nu s-a terminat povestea
de la Prefectura de Politie. Mai era o chestiune spinoasa de rezolvat. Dupa
întâmplarile de la Jilava, Generalul Antonescu daduse ordin de înlocuire a
Colonelului Zavoianu cu Generalul Palangeanu. Când am aflat de aceasta
substituire, m-am opus, aratând ca nu se poate proceda la destituirea
Colonelului Zavoianu, fara o ancheta prealabila. Fiind eliminat în aceste
conditii, vinovatia executiilor de la Jilava ar cadea asupra Colonelului, ceea
ce nu pare sa fie adevarat.
Dar dupa savârsirea noilor arestari, nu mai
puteam întreprinde nimic pentru salvarea lui Zavoianu. Situatia lui era
pecetluita. Îsi dovedise incapacitatea de a mentine ordinea în personalul
angajat de el însusi la Prefectura. Stânga, dupa propria lui marturie a operat
arestari fara sa-l întrebe.
Dupa plecarea celor arestati, a trebuit sa
dau o lupta apriga cu Colonelul Zavoianu pentru a-l convinge sa-si dea demisia.
Mai bine de o ora am pledat în fata lui, aratându-i ca interesele Legiunii sunt
deasupra persoanei sale si trebuie sa-i dam aceasta satisfactie Generalului,
daca vrem sa continuam colaborarea cu el. Pâna la urma a acceptat, dar cu conditia
ca, în locul lui, sa fie numit tot un legionar. Nu va parasi postul, decât în
momentul când un alt legionar se va prezenta în cabinetul sau pentru a-i lua
locul. Am fost de aceeasi parere. Nu poate fi vorba de numirea Generalului
Palangeanu, deoarece Prefectura de Politie apartine Ministerului de Interne si
acest minister, conform conventiei, este de resortul Miscarii.
Colonelul Zavoianu pierduse controlul
Prefecturii de Politie. Comisarii de la diferitele departamente întreprindeau
actiuni fara a-i cere aprobarea. Asa Stânga, în noaptea aceea. Asa propriul sau
secretar, Stelian Stanicel, care
daduse ordin sa fie ridicati în aceeasi noapte din celularul Prefecturii fostul
comisar Jean Dumitrescu, împreuna cu câtiva agenti. Transportati în padurea
Baneasa, au fost împuscati. Comisarul Jean Dumitrescu desi primise o rafala de
gloante, a fost numai grav ranit si a scapat cu viata.
Colonelul Zavoianu nu participase în executiile
de la Jilava, dar fusese compromis prin actele subalternilor lui. Osândirea lui
la moarte, sub Antonescu, se datoreaza altor motive, pe care le vom explica la
momentul potrivit.
10. UN CONSILIUL DE MINISTRI MEMORABIL
Consiliul de Ministri, tinut a doua zi
dimineata, 27 Noiembrie, s-a ocupat exclusiv de chestiunea de la Jilava. Toate
celelalte probleme ale natiunii au fost lasate deoparte. Fapt anormal, pentru
ca nu se pot opri toate functiile Statului din cauza pedepsirii unor asasini
notorii, chiar daca s-a savârsit în marginea legii. Caracteristica acestui
Consiliu a fost presiunea crescânda exercitata de Conducatorul Statului, direct
sau prin oamenii lui de încredere, asupra ministrilor si conducatorilor
legionari, ca sa se rezolve conflictul provocat de executiile de la Jilava în
sensul dorit de el. Iar dorinta Generalului Antonescu era ca tara sa vada clar
ca el n-a avut nici un amestec în aceasta „crima” si ca va lua toate masurile
necesare pentru pedepsirea vinovatilor.
Dar furia Generalului Antonescu pentru
moartea detinutilor de la Jilava avea si un alt tâlc. Nu era vorba numai de o
încalcare a legii, care trebuia sanctionata, ci de pierderea unui capital uman
greu de înlocuit în structura vechiului Stat Român. Dupa razboi, sub guvernarea
partidelor, acest Stat s-a degradat, devenind expresia abuzului si a coruptiei.
Sub domnia Regelui Carol II aceste tendinte distructive s-au accentuat în asa
masura încât a devenit norma de guvernare a României. Regele Carol a întreprins
în clasa conducatoare o selectie a valorilor de tip negativ, adica erau
promovate în posturile de raspundere ale Statului numai elemente dispuse la
toate lingusirile si slugarniciile. Interesele natiunii nu mai aveau nici o
rezonanta în sufletul acestor oameni, preocupati în primul rând cum sa-si
mentina favoarea Regelui, de la care veneau toate avantajele. Din sânul acestei
clase, plasmuita dupa chipul si asemanarea Monarhului, s-a recrutat apoi si
aparatul de teroare, destinat sa distruga Miscarea Legionara. În jurul Tronului
se formase o camarila atotputernica, dar mai jos, la nivelul administrativ,
politienesc si judiciar, vârfurile de conducere ale acestor institutii au fost
încredintate unor indivizi dispusi la orice crime, pentru a salva „Statul”, în
realitate pentru a consolida regimul carlist, bazat pe sperjur si calcarea
tuturor legilor tarii. Acestor echipe de „devotati” ai Regelui Carol se
datoreaza atât asasinarea Capitanului cât si macelul din noaptea de 21/22
Septembrie 1939.
Cei disparuti la Jilava, în noaptea de 26/27
Noiembrie, erau tocmai membrii principali ai aparatului de teroare creat de
Carol. Acest aparat fusese literalmente desfiintat. Aceasta elita criminala –
rezultatul unei selectii paciente de un deceniu – era un patrimoniu comun
întregii clase conducatoare. Erau trup din trupul ei si suflet din sufletul ei.
Unde se mai gaseau un Bengliu, un Gabriel Marinescu, un Moruzov, un Iamandi, un
Argesanu? Trebuia sa treaca multa vreme pâna ce se va reconstitui o echipa de
aceasta ferocitate legendara.
Câte combinatii, câte afaceri, câte proiecte
nu s-au pierdut odata cu moartea asasinilor de la Jilava. Asa se explica si
supararea lui Antonescu. Desi cei cazuti în cazematele Jilavei, i-ar fi luat si
lui viata, daca le-ar fi ordonat Regele Carol, totusi sub influenta anturajului
sau si a unei anumite lumi bucurestene, era dispus sa le salveze viata si chiar
isi1uase angajamente ferme în acest sens. Si deodata s-a vazut deposedat de
pretioasa încarcatura! Generalul se gasea acuma descoperit fata de lumea careia
apartinea si trebuia so-si salveze fata.
În Consiliul de Ministri ce-a urmat, s-a
vadit aceasta tendinta a Generalului de a se distanta de Miscare, de a se
desolidariza de actul de la Jilava, condamnându-l cu cea mai mare energie si
anuntând masuri aspre contra acelora care i-au calcat porunca. Numai asa putea
sa se justifice fata de cei care îi cerusera sa salveze pe asasinii de la
Jilava. Vechea structura a Statului terorist carlist fusese lovita în crestet
si aceasta nemaipomenita fapta trebuia ispasita exemplar. Legionarii puteau fi
ucisi cu sutele, caci ei nu erau decât fiii poporului, dar sa îndrazneasca
cineva sa se atinga de autorii acestor crime, de aceasta selectie negativa, de
aceasta echipa de supraasasini, care garantau temeliile societatii românesti
din timpul lui Carol, era un fapt care trecea peste orice închipuire si
rasturna toate calculele acelora care si-au întemeiat existenta politica numai
pe jaf, abuz si coruptie.
Cu Generalul Antonescu n-am putut sa vorbesc nici
în cursul diminetii de 27 Noiembrie, desi dupa întoarcerea mea de la
Prefectura, am stat tot timpul în biroul meu de la Presedintie. Asteptam
dintr-un moment într-altul sa ma cheme. Mai târziu mi-am dat seama de ce
Antonescu evita o întâlnire cu mine. Generalul pregatea o lovitura contra
Miscarii si vroia sa se foloseasca din plin de avantajul surprizei. Nu l-am
vazut decât la deschiderea Consiliului, pe la orele 11.
În ceea ce priveste dezbaterile Consiliului
de Ministri, ma conduc dupa declaratiile facute când am expus „Cazul
Iorga-Madgearu”:
”Consiliul de Ministri s-a ocupat mai întâi
de sanctiunile ce trebuie aplicate vinovatilor, apoi ce masuri trebuie luate
pentru a se împiedica repetarea actelor de violenta. La început a vorbit ca de
obicei, Generalul. Era posomorât, dar calm si odihnit. Moartea celor de la
Jilava nu-l afectase excesiv, contrar celor afirmate de Mihai Antonescu. A
vorbit pe un ton moderat, fara izbucnirile la care ma asteptam. Bineînteles,
i-a condamnat pe faptuitorii de la Jilava, i-a numit o banda de teroristi si a
declarat ca el nu va tolera ca Statul sa fie subminat de anarhia strazii. El a
initiat actiunea de pedepsire a asasinilor din timpul regimului carlist si este
dureros impresionat sa vada ca Miscarea nu are încredere în el. Vinovatii de
crimele de la Jilava vor fi exemplar pedepsiti. În raspunsul meu, am analizat
lantul de evenimente care au provocat actele sângeroase de la Jilava. Au vorbit
apoi ceilalti ministri legionari si nelegionari. Mihai Antonescu, Mares si Rioseanu
ne-au atacat cu înversunare. Pantazi a facut o declaratie moderata, iar
Colonelul Dragomir ne-a luat apararea. Nu au lipsit nici schimburi mai aspre de
cuvinte, cum au fost între Papanace si General, dar în general discutiile au
fost calme si starea de spirit parea favorabila unei aplanari a conflictului.
În acel moment când atmosfera parea sa se însenineze, ajungându-se la o solutie
acceptabila pentru toata lumea, o lovitura de teatru: se scoala Generalul si
spune ca el lasa decizia finala în mâinile noastre, ca el nu poate acoperi
aceste crime si asteapta sa i se dea satisfactie. Dupa ce a rostit aceste
cuvinte s-a retras în cabinetul sau. Nu stiam ce interpretare sa dau retragerii
lui din Consiliu. Era o amenintare sau o dorinta de a se degaja de raspundere?
Prin gestul lui, care exprima vadita lui nemultumire pentru felul cum decurg
dezbaterile, s-au anulat toate straduintele de împaciuire ale majoritatii
ministrilor. S-a revenit la punctul de plecare, la atmosfera grea care domnea
la deschiderea Consiliului.”
As avea de adaugat, la 20 de ani de când am
publicat aceasta lucrare, ca ministrii legionari din guvernul de atunci au
format bloc cu mine, cu exceptia Profesorului Ion Protopopescu. Nu stiu pentru care motive, aceasta nota
disonanta. Ministrul Comunicatiilor si lucrarilor Publice, Profesorul
Protopopescu, s-a sculat si a facut o declaratie de loialitate Generalului
Antonescu, dându-i deplina dreptate în atitudinea lui. Aceasta n-ar fi fost
prea mult, dar felul în care a vorbit, nuantele ce le-a folosit în alocutiunea
lui, aratau nu numai ca el este alaturi de General, dar ca face opinie separata
fata de restul ministrilor legionari.
Declaratia Profesorului Protopopescu, în
momentul culminant al crizei, a facut o impresie penibila asupra noastra si s-a
raspândit ca fulgerul în întreaga organizatie a Capitalei. Nu stiu precis ce
l-a calauzit pe Profesor în acel moment. Se gândea, probabil, ca Antonescu se
va rupe de Miscare si el vroia sa se puna la adapost? Cert este ca dupa
potolirea furtunii, Profesorul Protopopescu si-a pierdut mult din prestigiul
sau în lumea noastra, spre dezolarea sotiei lui, Liliana Protopopescu, o
adevarata legionara, care plângea când a aflat de isprava sotului sau în
Consiliul de Ministri.
11. COMUNICATUL
Dupa plecarea Generalului, dezbaterile
Consiliului de Ministri au continuat, concentrându-se asupra comunicatului ce
trebuia dat publicitatii referitor la moartea violenta a asasinilor de la
Jilava.
Comunicatul final a fost redactat de
Colonelul Dragomir si a fost revizuit de mine si de Mihai Antonescu, având
urmatorul continut:
Comunicatul Presedintiei Consiliului de
Ministri
Presedintia Consiliului de Ministri comunica:
”În noaptea de 26-27 Noiembrie, cu ocazia
deshumarii osemintelor de la Jilava, legionarii care lucrau la aceasta
deshumare, au patruns în închisoare si i-au împuscat pe unii detinuti politici
aflati acolo, considerati ca autorii principali ai crimelor savârsite împotriva
Capitanului si a legionarilor sub fostul regim.
Generalul Antonescu, Guvernul si Miscarea
Legionara reproba acest act.
Dintru început Generalul Antonescu a pus la
baza noului regim ideea de legalitate si justitie, iar Miscarea Legionara s-a
înscris în acelasi cadru de ordine si legalitate.
Se vor aplica sanctiuni severe.
Miscarea Legionara a hotarât încadrarea
stricta si riguroasa în ordinea de Stat a tuturor membrilor ei si sanctionarea
exemplara a acelora care se vor abate de la ordinea legala”.
Mihai Antonescu s-a dus la General, l-a
informat de rezultatul dezbaterilor, i-a aratat comunicatul si acesta l-a
aprobat.
Trebuie sa adaug ca din comunicat, la
publicarea lui, a fost eliminata o fraza prin care se mentiona starea de spirit
a legionarilor care lucrau la mormânt. Nu stiu din interventia cui au disparut
aceste rânduri când comunicatul s-a dat în ziare.
Din dezbaterile Consiliului de Ministri si
din comunicatul dat se desprind urmatoarele concluzii aprobate de toti:
1. Nici Generalul Antonescu si nici unul
dintre membrii nelegionari ai guvernului n-au încercat sa arunce raspunderea
actelor de la Jilava asupra conducerii legionare sau asupra vreunui ministru
legionar.
2. Toti au recunoscut ca suprimarea
detinutilor de la Jilava a fost provocata de drama sufleteasca a celor ce
lucrau la mormântul Capitanului.
3. Miscarea Legionara, ca organ de
guvernamânt, reproba actul si este de acord cu Generalul ca trebuie sa se
aplice sanctiuni celor vinovati.
4. Guvernul si Miscarea Legionara vor lua
toate masurile necesare ca actele de razbunare sau dezordine sa nu se mai
repete.
Desi era vorba de proprii nostri camarazi, ca
elemente cu raspundere în Stat, nu puteam lua alta atitudine. Exigentele
Statului nu tolerau o alta interpretare a pozitiei noastre. Nu puteam cruta
nici pe acei care au suferit în lagare si închisori si care au participat la
luptele de la 3 Septembrie, fara ca sa dam un vot de blam propriei noastre
conceptii despre justitie si legalitate.
12. ANTONESCU CERE SEFIA LEGIUNII
Cum spuneam, Generalul s-a retras din
Consiliu si n-a mai aparut. Dupa redactarea comunicatului, speram ca partea
grea a dezbaterilor trecuse si nu mai ramânea decât sa ne strângem mâna si sa
ne despartim, cu atât mai mult cu cât Generalul citise comunicatul si îl
aprobase. În acel moment, când lucrurile pareau ca merg spre limpezire, sa fi
fost pe la orele unu, se ridica Mihai Antonescu si comunica guvernului ca
conditia pusa de General pentru a continua colaborarea cu Miscarea este sa fie
proclamat Sef al Legiunii. Pentru a se curma anarhia din tara si pentru a nu se
mai repeta actele de violenta, trebuie sa existe o singura comanda în Stat. A
evocat situatia existenta în Spania.
De-abia acum mi-am dat seama de tactica
Generalului. Atât faptul ca nu ma primise în cursul noptii, cât si iesirea lui
brusca din Consiliu, prin nimic justificata, erau mijloace de presiune si
intimidare ca sa ma determine sa-i trec comanda Legiunii.
Am amutit cu totii. Pretentia era atât de
extravaganta încât i-a uluit si pe partizanii Generalului. Era peste putinta unui
legionar sa si-l imagineze pe Antonescu Sef al Legiunii. Un conducator de
miscare nu poate fi impus din afara, ci trebuie sa se ridice din mediul ei
natural de existenta. Consternarea a fost generala. Nimeni, nici chiar
devotatii Generalului, n-au încercat sa sustina cererea comunicata de Ica
Antonescu.
Vazând ca proiectul este întâmpinat cu
raceala, Mihai Antonescu m-a luat deoparte si m-a rugat sa stau numai cu el de
vorba. Am iesit pe coridor si mi-a dat explicatii suplimentare:
1. Daca Generalul nu primeste aceasta
satisfactie, a hotarât sa se retraga si atunci vor veni la putere aceiasi
oameni care ne-au împuscat pe timpul lui Carol.
2. Situatia mea personala nu va avea nimic de
suferit. Voi continua sa fiu Vice-presedinte al guvernului si ma voi ocupa în
continuare de afacerile Legiunii.
3. Toata chestiunea se reduce la o trecere de
comanda pur formala, pentru a-l potoli pe General.
4. El ca prieten ma sfatuieste sa-i dam
aceasta satisfactie Generalului, care a facut atâtea pentru Legiune, aducându-ne
la putere.
I-am raspuns lui Mihai Antonescu în termenii
pe care îi iau din brosura Cazul Iorga Madgearu.
”I-am aratat mai înainte situatia grea în
care m-am aflat dupa 6 Septembrie; Revolutia a fost comprimata, a fost frânata
brusc. Pentru a se încadra miscarea în mentalitatea de Stat, este nevoie de un
timp oarecare de asezare. Nici o schimbare de regim din lume nu s-a produs fara
convulsii. I-am amintit ca de la instaurarea regimului national-legionar si
pâna astazi nu s-au produs decât incidente fara importanta. Daca este vorba de
a se stabili responsabilitatile pentru cele întâmplate la Jilava, ele nu pot fi
mai mari decât ale acelora care au îngaduit sa se dezvolte aceasta situatie
exploziva. I-am amintit de conversatia , ce-am avut-o cu el, cu doua saptamâni
înainte. Prelungirea anchetei fara a se sti exact unde duce, fara a se indica
bazele procesului, a contribuit enorm la deznodamântul de la Jilava.
Cererea Generalului nu numai ca pentru mine
ca persoana este inacceptabila, caci ar însemna ca schimbarea se face sub
presiunea evenimentelor de la Jilava si m-ar indica pe mine responsabil, dar
este si practic inoperanta. Sefia Miscarii nu-i o sefie militara. Legionarii nu
asculta de sef, indiferent cine este, ci de un anumit sef, cu anumite caracteristici
sufletesti. Legatura de disciplina este dublata de o legatura de dragoste si
camaraderie. Generalul Antonescu, ca Sef al Legiunii, s-ar expune sa dea
dispozitii pe care sa nu le asculte nimeni si atunci raporturile dintre noi
s-ar fi înrautatit si mai mult. S-ar crea o sursa permanenta de conflict.”
Mihai Antonescu m-a ascultat în liniste, dar
nu s-a lasat înduplecat de expunerea mea, ci a repetat din nou, la sfârsitul
ei, ca proclamarea Generalului ca Sef al Legiunii este o conditie sine qua non
a continuarii colaborarii.
13. CONVOCAREA FORULUI LEGIONAR
Chestiunea ridicata de cei doi Antonescu –
predarea sefiei Legiunii – era mult prea grava ca sa o pot rezolva singur, fie
cedând presiunilor, fie refuzând sa le fac pe plac. Si atunci m-am decis sa
convoc la Presedintie Forul Legiunii – institutie creata în vara anului 1940 –
cu scopul sa se pronunte asupra ultimatumului antonescian. Asa se face ca,
paralel cu dezbaterile Consiliului de Ministri, a început si Forul sa
delibereze.
N-au fost discutii sistematice în cadrul
Forului, ci schimburi de pareri pe grupe. Pâna la urma membrii Forului s-au
amestecat cu ministrii, formând un singur corp si discutând împreuna. Între
biroul meu si sala unde se tineau sedintele Consiliului de Ministri era un
continuu du-te-vino.
Starea de spirit era ostila proiectului
antonescian. Atât ministrii legionari, cu exceptia opiniei separate a
Profesorului Protopopescu, cât si membrii Forului considerau inacceptabila
pretentia Generalului de a lua conducerea Legiunii. Totusi nu s-a ajuns la acel
moment critic, când trebuia sa i se spuna raspicat lui Antonescu punctul de
vedere al Forului. Se evita luarea unei pozitii clare atât din partea noastra
cât si din partea grupului antonescian, tocmai pentru a nu se ajunge la o
ruptura. Discutiile lâncezeau si metoda întrebuintata de unii si de altii era
persuasiunea. Ica Antonescu, ca purtator de cuvânt al Generalului, mereu
staruia pe lânga unul sau altul din For si din Guvern ca sa i se dea
Generalului satisfactia ceruta. Ai nostri se angajau în discutii contradictorii
cu Ica Antonescu, explicându-i de ce Miscarea nu poate renunta la postulatul
conducerii proprii. Trebuie reamintit ca în timpul acestor tratative,
Presedintia Consiliului de Ministri era întesata de trupe, încât noi eram
virtual prizonierii Generalului. În aceste conditii, opiniile nu se puteau
exprima în toata libertatea si s-au produs chiar clatinari neexprimate în
rândurile noastre. Nu ne aflam într-o situatie comoda.
Trebuia sa rezistam pretentiilor antonesciene
sub amenintarea baionetelor. Antonescu folosindu-se de teama ce ne-ar putea-o
inspira o interventie militara, conta pe masacrarea nervilor nostri, iar noi
speram ca prelungindu-se rezistenta noastra, va renunta la proiectul sau
absurd. Criza se prelungea fara nici o perspectiva de a ie ajunge la o solutie.
Toata dupa amiaza de 27 Noiembrie s-a consumat în aceasta hartuiala. Nici una
din parti n-a cedat.
Victor Silaghi, care se afla la Presedintie,
mi-a semnalat miscari de trupe în capitala. Atunci ne-am luat si noi anumite
masuri de paza. S-a dat alarma în capitala si corpurile legionare au fost
mobilizate pe la sediile lor. Un grup de 17 legionari înarmati din Corpul
Razleti, sub conducerea lui Ilie Niculescu, au reusit sa patrunda la Presedintie,
stând de veghe în aripa rezervata birourilor mele. În modul acesta aveam
impresia ca nu suntem total la discretia Generalului, daca acesta ar încerca sa
ne aresteze.
De fapt temerea noastra nu era justificata.
Generalul în momentul acela nu se gândea la o lovitura de forta contra noastra,
ci luase aceste masuri pentru propria lui aparare. Anturajul lui îi cultiva
sistematic teama ca va fi ucis de legionari. Dupa Jilava, lumea din jurul lui a
reluat ofensiva cu si mai mare putere, convingându-l ca viata i-ar fi în
pericol. Si ca urmare, ocuparea militara a Presedintiei. Era o arma cu doua
taisuri, caci prezenta soldatilor în incinta Presedintiei constituia si un
mijloc de intimidare a conducatorilor legionari concentrati aici.
14. INTERVENTIA GERMANA
Pe la orele 7 seara, s-a petrecut un fapt
neasteptat. Apare Neubacher la Presedintie – ministru pentru chestiuni
economice la Legatia germana – într-o misiune de conciliere. A intrat mai întâi
în biroul meu si a stat mai mult de vorba cu mine. Teza lui era ca executarea
asasinilor de la Jilava nu trebuie sa afecteze relatiile de colaborare dintre
Conducatorul Statului si Miscare. Situatia nu trebuie dramatizata. A evocat
întâmplari analoge din istoria tuturor revolutiilor. Razbunarile sunt la
ordinea zilei când se produc schimbari de regim. Generalul ar trebui sa
înteleaga si el situatia. El, ca prieten al miscarii, se va duce la General
si-i va vorbi în acest sens.
Sprijinul lui Neubacher era de o imensa
importanta pentru depasirea crizei. Cum banuiam ca el nu vine din proprie
initiativa, ci ca un trimis autorizat al Legatiei germane, mi-am dat seama cât
de pretioasa este interventia lui. Generalul Antonescu nu va întreprinde nimic
înauntrul tarii care sa supere Berlinul.
Dupa întrevederea cu mine, s-a dus la General
si iarasi a revenit la mine. Conducatorul, mi-a spus, pare dispus la împacare,
dar cerea din partea noastra garantii de ordine si legalitate. I-am raspuns lui
Neubacher ca sunt gata sa iau toate masurile necesare ca actele de violenta sa
nu se mai repete. Din nou Neubacher a trecut în cabinetul Generalului si iarasi
s-a întors la mine. Scena aceasta s-a repetat de câteva ori. Generalul se lasa
greu sa accepte teza lui Neubacher.
În sfârsit, dupa ultima întrevedere,
Neubacher a venit cu buna veste ca Generalul renunta de a mai pretinde sefia
Legiunii, cerând în schimb sa garantez ca actele de violenta nu se vor mai
produce. Ca urmare a acestei ultime convorbiri si a angajamentelor luate fata
de Neubacher, am redactat un apel de ordine catre legionari si o declaratie de
reînnoire a legamântului fata de General, comunicate ce-au aparut în ziare abia
în 29 Noiembrie 1940. Statu-quo-ul politic a fost salvat gratie interventiei
germane.
În sfârsit am putut sa-l vad pe General si am
avut cu el o discutie surprinzator de calma. As zice, aproape cordiala. Vorbea
degajat si prietenos, ca ci cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Nu mi-a
pomenit nimic de întâmplarile de la Jilava. Nici un repros si nici o acuzatie.
Dimpotriva a împins amabilitatea atât de departe, încât m-a invitat sa iau cina
cu el. Am refuzat invitatia, rugându-l sa înteleaga ca trebuie sa plec
neîntârziat pe Valea Prahovei, fiind îngrijorat de soarta lui Iorga si
Madgearu, care au fost ridicati de la casele lor.
Brusca schimbare la fata a Conducatorului
arata fluiditatea caracterului sau. Era un actor consumat. Stapânea arta de a
alterna furia si severitatea cu gesturile de blândete si prietenie. Dar când
era el sincer? Niciodata. Nu-l interesa decât puterea. Totdeauna se orienta
dupa circumstante, dupa avantajele si dezavantajele jocului politic de moment.
Tensiunea dintre General si Miscare a scazut brusc când a vazut ca guvernul
german nu agreeaza atitudinea lui. Si-a dat seama ca Miscarea nu poate fi
dislocata din Stat, cel putin pentru moment.
15. SECHESTRAREA LUI MADGEARU SI A LUI IORGA
Madgearu a fost ridicat de acasa pe la
amiaza. Alarma pentru arestarea lui s-a dat pe la orele doua dupa-masa. Am fost
informat pe doua cai: prin Nicolae Petrascu, secretarul general al Miscarii, si
prin familia lui Madgearu, care a telefonat la Presedintie.
Prima mea pornire a fost sa las totul si sa
merg în cautarea lui, asa cum am procedat cu grupul celor arestati în cursul
diminetii. Dar am fost retinut de grava problema ce-o ridicase Generalul
Antonescu pentru destinele Legiunii. La acea ora, doua dupa amiaza, discutiile
era aprinse si ne puteam astepta chiar la o rupere a tratativelor si o
ciocnire.
Am fost indus în eroare si de faptul ca
credeam ca rapitorii lui Madgearu vor repeta scena de dimineata, cu Tatarescu,
Ghelmegeanu si ceilalti, adica îl vor conduce prizonier la Prefectura de
Politie, de unde va putea fi eliberat.
În cursul dupa amiezii, sa fi fost pe la
orele 6, am aflat si de ridicarea lui Iorga de la vila lui de la Sinaia. Ma
aflam în aceeasi situatie. Eram blocat, caci nu stiam cum va reactiona
Antonescu în absenta mea de la Presedintie.
Ceea ce m-a surprins, a fost ca n-am remarcat
la cei doi Antonescu nelinistea ce-o manifestasera când au aflat de arestarea
lotului de dimineata. În cazul lui Madgearu si Iorga, trebuiau sa fie cu atât
mai alarmati si sa-mi ceara imperativ sa ma interesez de soarta lor. În mod
normal, ar fi trebuit sa fie întrerupte imediat discutiile referitoare la
„sefie”, pentru ca toata lumea sa plece în cautarea celor disparuti. Nici pâna
astazi nu înteleg strania atitudine a celor doi Antonescu si daca n-a fost un
act premeditat, pentru a mari panica în personalul politic al tarii. N-am putut
face altceva decât sa telefonez în toate partile, semnalând disparitia lui
Madgearu si Iorga si cerând tuturor sa le dea de urma si sa-i puna la adapost.
Sechestrarea lui
Madgearu si Iorga, în acele momente de încordare, ne-a facut un mare rau.
Daca împuscarea detinutilor de la Jilava îsi avea justificarile ei, daca arestarile
de la Prefectura se terminasera, gratie interventiei mele grabnice, numai
cu o sperietura pentru fostii demnitari, acum eram azvârliti din nou în defensiva.
Focul care ardea mocnit în relatiile cu Antonescu fusese din nou rascolit.
În loc de a ne concentra pe salvarea celor doi disparuti, cei doi Antonescu
nu vazusera în acest act decât o noua oportunitate pentru a relua acuzatiile
contra noastra cu si mai mare violenta. Acest lant de dezordini arata ca Miscarea
Legionara este o miscare anarhica, care pune în pericol viata tuturor oamenilor
politici. „Am avut dreptate, spuneau ei, când am cerut unificarea comenzii
de Stat, prin proclamarea Generalului ca Sef al Legiunii!” Cu aceste speculatii
si incriminari, a trecut timpul util pentru salvarea lui Madgearu si Iorga.
N-am putut fi liber decât seara târziu ca sa pornesc în cautarea lor si în
acest interval tragedia se consumase.