HORIA SIMA

ERA LIBERTÃTII

STATUL NATIONAL-LEGIONAR

VOLUMUL I

-continuare-

15. Imprimeria din Sarindar

Gazetele Dimineata, Adevarul, controlate de evrei, câta vreme au aparut, caci fusesera suprimate de guvernul Goga în Ianuarie 1938, ieseau din teascurile propriei tipografii, din Strada Sarindar. De aici si expresia de dispret folosita de gruparile nationaliste când se refereau la aceste ziare contaminate de iudaism: „presa din Sarindar”.

Într-o zi vine la locuinta mea Malaxa cu un pachet de actiuni si mi le preda, zicându-mi:

– Domnule Sima, pachetul acesta de actiuni apartine societatii anonime Dimineata si Adevarul. Le-am cumparat de la proprietarii lor evrei si vi le ofer D-voastra pentru a ajuta actiunea de presa si de propaganda a miscarii. Din acest moment imprimeriile din Strada Sarindar va apartin. Va fac acest dar în amintirea neuitatului meu prieten Nae Ionescu si va rog sa nu dati alta interpretare gestului meu.

– Domnule inginer, cu acest titlu, evocând duioasa prietenie ce v-a legat de Profesorul Nae Ionescu, dascalul generatiei noastre, nu pot decât sa primesc acest pachet de actiuni si va multumesc pentru sacrificiul facut. Fara îndoiala, posesia atelierelor grafice din Sarindar ne va ajuta mult la difuzarea ideilor noastre în popor.

Imediat am procedat la îndeplinirea formalitatilor pentru transferul de proprietate al întreprinderii. Am întocmit actele pe numele meu, nu ca proprietate particulara, ci în calitate de sef al miscarii legionare.

Malaxa cumparase pachetul de actiuni cu suma de trei milioane lei. Suma parea mica în raport cu valoarea întreprinderii, dar societatea era grevata la Banca Nationala cu o datorie de 40 de milioane de lei! Împrumut pe care ne-am obligat sa-l restituim noi.

Tipografia din Strada Sarindar s-a numit de acum înainte „Imprimeriile Cuvântul”, caci aici s-a instalat ziarul Cuvântul. Tot din zaturile ei au iesit cea mai mare parte a cartilor legionare ce le-am reeditat în decursul guvernarii noastre.

16. Cancicov, Ministrul Economiei. Petra, Subsecretar de Stat.

În 10 Noiembrie 1940, Gheorghe Leon, Ministrul Economiei Nationale, este înlocuit cu Mircea Canciov. Schimbarea nu avea nici o semnificatie politica, nici interna si nici externa. Si unul si altul erau liberali; si unul si altul servisera si în cabinetele Regelui Carol II; si unul si altul erau buni economisti, judecati prin prisma sistemului liberal; si unul si altul erau acceptati de Berlin; si unul si altul, în cursul gestiunii lor, s-au aratat binevoitori fata de miscare.

Plecarea lui Leon a fost determinata de influente... feminine. Sotia lui Canciov, Georgeta, care era si un fel de scriitoare, placuta si inteligenta, patrunsese în anturajul feminin al lui Antonescu. Doamna Antonescu, doamnele Veturia Goga, Veturia Manuila, au adoptat-o în cenaclul lor. De atunci, Doamna Canciov era nelipsita din casa lui Antonescu, mai ales de la vila lui de la Predeal, unde-si petrecea Conducatorul sfârsitul de saptamâna. În discutiile dintre aceste doamne s-a urzit planul de a-l înlocui pe Leon cu Canciov. O intriga de Palat si nimic mai mult.

Numirea lui Canciov a afectat si pozitia noastra în guvern. Sa nu uitam ca acest episod s-a petrecut în începutul lunii Noiembrie, când relatiile noastre cu Generalul erau înca bune. Fara sa fi cerut eu ceva, a venit Generalul cu propunerea ca, profitând de schimbarea titularului de la Economie, sa numeasca si un Subsecretar de Stat legionar la acelasi Minister. Îmi cerea sa dau numele persoanei alese cât mai în graba. Daca se poate în 24 se ore. Asa lucra Generalul. Nu-ti dadea timp nici sa respiri.

Omul cel mai potrivit pentru aceasta functie ar fi fost Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Heidelberg, ar fi fost un partener cu autoritate al lui Canciov. Din nefericire, aflasem despre el în ultimul timp lucruri nelinistitoare. Dupa cum am scris într-un articol anterior, dupa întoarcerea lui Ciorogaru de la Berlin, îl rugasem sa creeze o sectie de studii si cercetari economice în cadrul miscarii, de care aveam atâta nevoie. A primit si s-a pus pe treaba cu un grup de colaboratori, instalându-si biroul în Strada Romei. A lucrat cât a lucrat, dar vazând ca timpul trece, fara sa i se dea atentia cuvenita, si-a pierdut rabdarea, a abandonat studiul si a început sa-l frecventeze pe Profesorul Codreanu. Împreuna cu Preotul Borsa, îi propuneau Profesorul tot felul de planuri pentru rasturnarea mea, care s-au descarcat apoi în lovitura de la sediu. Regretând ca trebuia sa ma lipsesc de serviciul acestui specialist în economie, tocmai când era mai mare nevoie de el, evident numirea lui nu mai putea fi luata în considerare.

M-am interesat atunci daca printre functionarii superiori ai Ministerului Economiei nu ar fi un camarad apt sa ocupe acest post. Mi s-au dat câteva nume, dar Canciov mi-a atras atentia ca uzantele nu permit sa fie numit ministru o persoana care pâna atunci figurase ca functionar al aceluiasi Minister.

În aceasta situatie, vine la mine Petrascu, cu probleme de-ale Secretariatului. Îi spun ce ma framânta.

– Am eu pe cineva la Sibiu, îmi spune Petrascu.

– Pe cine?

– Pe Nicolae Petra.

– Cine e acest Petra? N-am auzit de el.

– Un legionar de nadejde. Necazul este ca e cumnat al lui Bidianu si nu stiu daca va convine.

– Îmi convine daca e un om priceput pentru acest minister.

– E director de banca.

– A fi director de banca în provincie, nu înseamna a fi un bun ministru.

– E un om pregatit. De vederi largi, ponderat si modest. N-a fost de acord cu atitudinea lui Bidianu din vara.

– Bine, chema-l la Bucuresti sa stau de vorba cu el.

L-am vazut pe Petra. I l-am prezentat lui Canciov. A facut impresie buna. Si asa a devenit Petra ministru, pe atunci un personaj necunoscut în politica tarii cât si în miscare.

În timpul cât a fost Petra Subsecretar de Stat la Economie, s-a ocupat si de chestiunea comisarilor de românizare. Nu-i placeau cum merg treburile în acest sector. Constatase anumite abuzuri. Mie-mi convine sa se readuca în dezbatere aceasta chestiune, caci se dovedea fragilitatea legii si de aceea l-am încurajat sa continue ancheta. Dupa ce a studiat dosarul comisarilor de românizare, chestiunea s-a tratat în reuniunea Consiliului de Ministri din 13 Decembrie 1940. Conducatorul Statului fusese informat si a cerut explicatii lui Canciov. Acesta i-a raspuns:

”Am auzit ca s-au facut abuzuri, însa nu mi s-au adus nume. Când m-am întors de la Berlin, colaboratorul meu, Dl. Petra, mi-a facut un rezumat al problemei. I-am cerut sa mi-l faca în scris. Apoi mi-a spus : „Ne curatam daca mergem înainte cu comisarii. S-au facut o multime de hotii si patam regimul.

Trebuie sa reglementam aceasta chestiune. L-am rugat pe Dl. Petra s-o puna în studiu si i-am cerut opinia lui. Nume, cazuri concrete nu mi-a adus. Mi-a aratat numai ca sunt unii care fac santaj, altii care s-au dat cu patronii în defavoarea Statului. Am cerut D-lui Petra ca împreuna cu Dl. Crisan sa faca un control discret si sa mearga cât mai adânc.

Aceasta chestiune trebuie adusa la o solutie. Sa se gaseasca o procedura mai buna, dar fara sa deserveasca ideea controlului si a românizarii întreprinderilor”.

La explicatiile lui Canciov, raspunde Generalul, dând urmatoarele instructiuni.

”Sunt si eu informat ca serviciul acesta, a carui idee a fost minunata, ca executie poate sa duca la catastrofa. Si atunci nu putem sa continuam pe calea aceasta, din cauza persoanelor.

Prin urmare, chestiunea comisarilor trebuie privita sub trei laturi.

Mai întâi trebuie sa facem ceea ce n-a facut Leon: instructii, în raport cu categoriile de afaceri si de actiuni, care cad în atributiile lor.

În al doilea rând, trebuie sa ne asiguram ca instructiunile acestea, care trebuie facute cât mai repede, nu ramân litera moarta. Trebuie ca Ministrul Economiei Nationale sa organizeze un sistem de controlori pe regiuni sau pe categorii de industrie, carora comisarii de românizare si patronii sa fie obligati sa le dea toate relatiile de care au nevoie.

A treia latura a problemei este schimbarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu noi. Nu ne uitam la persoane si la cine le-a recomandat. Am convenit cu Dl. Horia Sima ca tot ce este rau plasat în administratia Statului si în industrie sa fie înlocuit. Nu este o piedica în aceasta privinta. Si e mai bine ca s-a sesizat Dl. Petra de chestiunea comisarilor, ca sa facem purificare acolo printr-un om de-a lor.

Chestiunea aceasta trebuie tratata cu energie si cu repeziciune, pentru ca se petrec lucruri neplacute: unii comisari, în loc sa-i tina în loc pe jidani, s-au pus de acord cu ei”.

Dezbaterile acestui Consiliu de Ministri confirma cu cea mai mare evidenta prevederile mele.

1. Generalul Antonescu recunoaste ca paternitatea legii comisarilor de românizare îi apartine, când spune „Sunt si eu informat ca serviciul acesta, a carui idee a fost minunata, ca executie poate sa duca la catastrofa”.

2. Recunoaste ca legea a fost defectuos întocmita. Îi lipsea complementul necesar ca sa fie o buna lege. Partea ei de aplicare fusese lasata în aer. Ce trebuie sa faca comisarii de românizare? Cum sa dirijeze procesul de românizare al întreprinderilor? Ce scopuri se urmaresc si ce rechizite legale si mijloace materiale li se pun la dispozitie ca sa-si îndeplineasca misiunea lor? Aveau puteri discretionare în guvernarea întreprinderilor, dar nu li se indica cum sa se foloseasca de ele.

Ceea ce recunoaste Generalul:

”Mai întâi trebuie sa facem ceea ce n-a facut D-l Leon: instructiuni în raport cu categoriile de afaceri si de actiuni care cad în atributiile lor”.

3. Recunoaste necesitatea unui control central, ceea ce eu propusesem de la început, pentru a nu lasa soarta întreprinderilor la discretia fiecarui comisar de românizare. El însusi propune instituirea unui fel de supra-control:

”Trebuie ca Ministerul Economiei Nationale sa organizeze un sistem de control pe regiuni sau pe categorii de industrie, carora comisarii de românizare si patronii sa fie obligati sa le dea toate relatiile de care au nevoie”.

4. Generalul nu vedea sau nu vroia sa vada ca toate abuzurile semnalate provin dintr-o conceptie gresita a legii. Este imposibil sa gasesti câteva sute de persoane competente si corecte. Propunerea mea, cu crearea unei comisii centrale la Bucuresti, care sa cerceteze fiecare caz de transfer de proprietate evreiasca, ar fi dat rezultate mult mai bune.

Dupa aceasta dezbatere, s-au facut câteva schimbari de personal si s-au dat anumite instructiuni, dar viciul organic al legii n-a putut fi remediat.

17. Chestiunea petrolului

În chestiunea petrolului trebuie sa avem în vedere doua aspecte ale ei:

– livrarile de petrol ale României spre Germania.

– proprietatea societatilor petrolifere care exploatau subsolul românesc.

Cu izbucnirea razboiului, Germania era avizata într-o masura crescânda la importul de petrol românesc. În iarna anului 1939- 1940, Regele Carol sperând înca într-o victorie aliata pe frontul de vest, ca în primul razboi mondial, a sabotat exportul de petrol spre Germania, încât livrarile au ramas mult în urma dorintelor germane. Ca sa remedieze aceasta situatie, în Ianuarie 1940 a fost numit primarul de pâna atunci al Vienei, Dr. Neubacher Hermann, „ministrul însarcinat special cu chestiunile economice pe lânga Legatia Germana la Bucuresti”. Nici Neubacher n-a avut mai mult succes în primele luni ale anului 1940, din cauza atitudinii de expectativa a Regelui Carol, care astepta sa se repete „minunea de pe Marna”.

Dupa victoria Germaniei contra Frantei, livrarile de petrol spre Reich n-au mai fost expuse nici unei piedici. În ziua când Regele Carol s-a decis sa schimbe politica externa a României, orientându-se spre Axa, s-a semnalat la Bucuresti si un pact al petrolului, în care cotele de export au fost stabilite la un nivel satisfacator pentru nevoile Germaniei.

Dupa biruinta legionara de la 6 Septembrie, exportul de petrol spre Germania n-a mai constituit o problema, deoarece la Bucuresti venise la putere un guvern prieten al Puterilor Axei. Totul depindea acum numai de mijloacele de transport, destul de precare pâna atunci, pentru ca petrolul românesc sa ajunga din abundenta în Germania.

Mai dificila era chestiunea a doua, a apartenentei întreprinderilor petrolifere. Dupa primul razboi mondial, capitalul german a fost expulzat din industria petrolului românesc si posesiile germane au fost împartite între francezi, englezi si belgieni. Ca urmare, principalele societati de petrol din România se aflau în mâna grupurilor de interese occidentale: Americani, Englezi, Olandezi, Francezi, Belgieni. Germanii au încercat în perioada 1938-1940 sa reocupe pozitii în petrolul românesc, dar fara rezultate apreciabile. Câteva întreprinderi neînsemnate au trecut sub controlul lor.

Abia dupa instaurarea regimului legionar, Germanii au reluat ofensiva de patrundere a lor în industria petrolifera a tarii. Ei sperau ca tocmai prin legionari interesele lor în acest domeniu sa fie favorizate.

Dar în acest moment, care li se parea lor extrem de prielnic pentru expansiunea lor în petrol, s-au izbit de legea comisarilor de românizare, a lui Leon si Antonescu. Pe baza acestei legi, Leon a numit comisari de românizare la toate societatile petrolifere. Cei numiti nu erau legionari, ci tineri ingineri care lucrau în petrol si faceau parte chiar din cadrul de conducere al acestor întreprinderi. Cunoscând bine problema, fiind martori ai salbaticei exploatari a acestei bogatii românesti în profitul capitalului strain, din care poporului român nu-i ramâneau decât firimituri, acesti tineri ingineri, însufletiti de elan patriotic, la aceasta mare cotitura a istoriei, socoteau sosit momentul ca, cu puterile cele aveau sa readuca în patrimoniul national, cel putin partial, societatile înstrainate.

Abia si-au luat în primire functiile, au si fost asaltati de emisari germani, care le cereau sa le deschida portile întreprinderilor pe care le aveau în supraveghere. Capitalul german se organizase, dupa îndrumarile guvernului Reichului, în vederea unor achizitii masive de actiuni ale vechilor societati. Comisarii de românizare s-au opus pretentiilor germane, creând de aici o noua sursa de conflict cu reprezentantii Reichului în România. Ei staruiau ca sa apere aceasta bogatie româneasca pentru a nu cadea în mâna altor straini.

Grupul comisarilor de românizare din ramura petrolului au venit de câteva ori pe la mine, pentru a-mi expune nelinistea lor si pentru a-mi cere sfatul. Eu le-am spus ca nu ne putem opune frontal penetratiei capitalului german în petrol, dar sa ceara reprezentantilor Reichului o colaborare cu capitalul românesc. Nimic mai natural. Nu putem admite ca societatile engleze, franceze, belgiene etc., presupunând ca ar fi schimbate de stapân, sa fie acaparate de alti straini. Trebuie luate în considerare în bloc toate interesele: ale vechilor actionari, cele germane, dar si cele românesti.

În aceasta privinta, un motiv de conflict cu Neubacher s-a ivit când ministrul a pretins ca societatea Astra Româna, care apartinea grupului olandez „Shell”, sa treaca sub control german. Pe ce îsi baza aceasta cerere? Trupele germane, când au ocupat Olanda, au capturat actiunile societatii Astra Româna din România, de la sediul societatii „ShelI”. Considerând aceste actiuni o prada de razboi, pe baza posesiei lor, pretindea cedarea imediata a Astrei în mâna unui om de încredere al lor. Consultându-l pe inginerul Caleia, unul dintre acesti comisari, acesta mi-a explicat ca germanii nu poseda actiunile propriu-zise, ci numai cotoarele lor, care nu sunt echivalentele titlurilor de proprietate. Actiunile au fost transportate peste Ocean odata cu mutarea sediului lui „Shell”.

În timpul guvernarii noastre, germanii n-au putut patrunde în industria petrolifera, izbindu-se de vigilenta comisarilor de românizare, care, conform legii, dispuneau de puteri discretionare.

Neîntelegere cu Neubacher am mai avut si pe chestiunea Ministrului Dimitriuc, care fusese numit „Subsecretar de Stat pentru problemele petrolului”. Fiind o creatura a regimului carlist, am încercat sa-l dislocam, pentru ca ocupa o pozitie-cheie în economia nationala. Antonescu era dispus sa-l concedieze, dar ne-am izbit de opozitia înversunata a lui Neubacher. Acesta a venit atât la Conducator cât si la mine, cerându-ne cu cea mai mare energie sa-l pastram pe Dimitriuc, deoarece colaborarea cu el merge excelent.

Dimitriuc a ramas mai departe la Economia Nationala, unde exercita un fel de pasalâc, neascultându-i decât pe Nemti, stiindu-se protejat de ei. A jucat un rol important în tratativele economice cu Germania, în care subiectul principal de discutie în schimburile comerciale era petrolul.

18. Cursul marcii germane

Dr. Neubacher, Ministrul Reichului pentru afacerile economice la Bucuresti, s-a prezentat Ministrul de Finante, George Cretianu si dupa aceea Subsecretarului de Stat la acelasi Departament, Constantin Papanace, cam pe la începutul lunii Noiembrie, pentru a le cere sa consimta la fixarea unui nou curs al marcii, ridicându-l de la 50 lei, cat era pe atunci, la 60 de lei. Papanace a cautat sa-l convinga pe Neubacher ca nu e momentul cel mai potrivit ca sa pretinda aceasta devalorizare a leului în raport cu marca, deoarece economia româneasca a suferit mult de pe urma pierderilor teritoriale si înca nu s-a întremat. Dimpotriva, ar trebui ca Marele Reich sa tina seama de aceasta situatie precara si sa ajute României sa-si însanatoseasca baza materiala de existenta, fapt care va avea repercusiuni favorabile si în schimburile cu Germania.

Chestiunea a fost tratata si în urmatorul Consiliu de Ministri. Cretianu si Papanace au expus teza lui Neubacher si raspunsul lor. Ei au explicat împuternicitului Reichului pentru chestiunile economice ca stabilirea unui nou curs al marcii, superior celui vechi, ar însemna o grea lovitura pentru economia nationala. Generalul Antonescu a aprobat atitudinea lor si li s-a cerut sa nu cedeze.

Mare mi-a fost mirarea ca dupa acest Consiliu, în care Generalul sustinuse ferm si categoric punctul de vedere al Ministerului Finantelor, în cursul vizitei lui la Berlin, 22- 24 Noiembrie 1940, si-a schimbat opinia si, în conversatiile economice avute cu acest prilej, a acceptat cererea lui Neubacher, adica urcarea marcii de la 50 la 60 de lei. La prima discutie avuta cu Generalul, dupa întoarcerea lui din Germania, mi-a marturisit, fara a ma privi în ochi, ci undeva pe pereti, ca a trebuit sa admita noul curs al marcii pentru a obtine împrumutul.

Conducatorul Statului ne administrase o noua lovitura joasa, între multe altele. Pe de-o parte, ne cerea sa rezistam pretentiilor germane, caci cel mai aprig oponent al propunerilor lui Neubacher era ministrul legionar Papanace. Pe de alta parte, ajuns la Berlin, îsi renega propria lui atitudine, anuleaza ordinul dat în Consiliul de Ministri si se supune exigentelor germane. Evident, noi am ramas descoperiti, niste naivi care nu ne pricepem „sa facem politica”.

Ridicarea cursului marcii nu era nici cel putin justificata din punct de vedere al schimburilor dintre cele doua tari. România, în acea conjunctura europeana, avea mult mai mult de oferit decât Germania de dat. Petrolul românesc era vital pentru soarta razboiului si valoarea lui cântarea greu în acordurile dintre cele doua State. De alta parte, gratie nefericitei politici germane de întelegere cu Rusia, noi am iesit cu granitele ciuntite si cu o economie zdruncinata. Era de datoria Reichului, ca noul nostru aliat, sa ajute la refacerea economiei românesti si nu sa o încarce cu un nou tribut.

Ridicarea cursului marcii anula apoi într-o oarecare masura însasi valoarea împrumutului contractat de 600 de milioane de marci, deoarece pentru restituirea lui aveam la dispozitie un instrument de schimb mult mai slab. Exportul României trebuia sa creasca considerabil pentru a compensa noua scadere a monedei, pe baza unui curs artificial fixat.

Generalul Antonescu la Berlin a abandonat interesele economiei românesti pentru a capta bunavointa lui Hitler. În vreme ce miscarea aparea în ochii potentatilor celui de-al Treilea Reich, dupa aceasta incalificabila concesiune, ca o organizatie sovinista, care se opunea sistematic tuturor planurilor de colaborare cu Germania, Generalul se înalta în ochii lor ca un om politic realist si loial, singurul capabil sa integreze România în marele spatiu economic german.

19. Conflictul de la Medias

Conform ordinului primit de la Sinagoga, evreii din Ardeal si Banat vindeau pravaliile lor sasilor, evitându-i pe români. Am explicat într-un capitol motivele acestei politici. Fireste, minoritatea germana era satisfacuta ca întretine relatii privilegiate cu evreii în cumpararea bunurilor lor. Fara sa faca eforturi mari, îsi puteau mari reteaua lor de magazine si volumul lor de afaceri.

Pentru a nu fi tulburati de români în aceste operatii, sasii si evreii s-au pus de acord ca sa trateze în secret vânzarea pravaliilor, pentru ca autoritatile sa nu afle decât în momentul când actele erau încheiate si nu se mai putea reveni asupra tranzactiilor. Fenomenul fusese semnalat în întreg Ardealul si Banatul.

La Medias, conflictul între români si sasi pe aceasta tema luase aspecte mai aspre, care a pus atât guvernul cât si miscarea într-o situatie neplacuta. Incidentele au fost consemnate într-un raport al Ministerului de Interne, care a fost prezentat Conducatorului Statului si apoi a fost dezbatut si în Consiliul de Ministri:

Bucuresti, 18 Decembrie 1940

Ministerul Internelor Cabinetul Ministrului

”Am onoarea a face cunoscut ca, în urma cercetarilor facute, Prefectul judetului Târnava-Mare raporteaza:

l. În ziua de 27 Noiembrie 1940, pe când se aflau în gara Copsa Mica, toate autoritatile publice, prefectul, seful politiei, comandantul Legiunii de Jandarmi, în asteptarea trenului cu care se înapoia Dl. General Ion Antonescu, Conducatorul Statului – de fata fiind si Dl. General Vasiliu si Dl. Ministru Rioseanu, sasii din Medias au ocupat, prin echipe organizate, pravaliile evreiesti din centrul orasului, în numar de 10 (zece), pretextând ca au contracte de vânzare-cumparare cu evreii, când în realitate ei nici pâna astazi nu au perfectat aceste contracte.

Pusi în fata acestui atac prin surpriza si pentru a nu da loc la conflicte cu minoritatea saseasca si dupa ce, prin interventia Miscarii Legionare s-au procurat creditele necesare, s-a început si de Miscarea Legionara batalia cumpararii imobilelor jidanesti, care au mai ramas în Sighisoara, Medias si în restul judetului.

La operatia aceasta de cumparare de imobile, se cauta a se respecta în totul dispozitiile legale în vigoare. Faptul ca românii vor sa ajunga în aceasta regiune în proprietatea pravaliilor si al imobilelor jidanesti, explica toata nemultumirea si agitatia sasilor, care s-au erijat acum în ferventi aparatori ai jidanilor de pretinsele brutalitati la care evreii ai fi supusi din partea autoritatilor românesti. În realitate, ei urmaresc sa-i înlature pe români de la orice cumparari de bunuri care apartin evreilor. Prin lumina acestor date este a se vedea si incidentul din noaptea de 3-4 Decembrie 1940 de la Medias.

Organele de control ale Inspectoratului de Politie din Alba-Iulia au avut o atitudine mai aspra fata de câtiva evrei din Medias, care vroiau sa cedeze pravaliile lor exclusiv sasilor.

Garzile cetatenesti pe care sasii pretind ca le-au instituit cu prilejul acelui incident, pentru apararea populatiei, sunt în realitate niste echipe ce fusesera instalate în fata pravaliilor si în curtile pravaliilor evreiesti cu aproximativ o saptamâna înaintea acelui incident, cu scopul de a-i opri pe români sa intre în tratative cu jidanii pentru cumpararea pravaliilor sau imobilelor.

În ziua de 4 si 5 Decembrie, Prefectul judetului a fost la Bucuresti, chemat la Ministerul Coordonarii, iar în ziua de 5 Decembrie 1940, Dl. Comandant al Garnizoanei si al Pazei teritoriului judetului, Dl. Lt. Col. Antohi, s-a deplasat la Medias, luând masuri de ordine, comunicând Prefectului ca situatia nu prezinta nimic grav.

În ziua de 8 Decembrie, Prefectul judetului a cercetat personal chestiunea de la Medias si a constatat ca populatia româneasca este profund indignata de atitudinea Sasilor, care îi sprijina pe evrei si nu se împaca deloc cu ideea ca ar putea si românii sa cumpere pravalii ori imobile de la evrei. Ori, în agitatia si alarma pe care au dat-o evreii, ca o ironie a soartei, ei se vad aparati si încurajati în aceasta, tocmai de concetatenii nostri sasi”.

Ministrul Afacerilor Interne, General Petrovicescu

Din examinarea acestui raport, facut de Prefectul Judetului Târnava Mare si însusit de Ministrul de Interne, General Petrovicescu, rezulta urmatoarele fapte:

l. Evreii vindeau pravaliile din proprie initiativa, fara constrângere, pregatindu-se sa paraseasca tara.

2. Evreii s-au pus de acord cu sasii sa le vânda lor pravaliile si, ca sa nu afle românii, sa duca tratativele în cea mai mare taina.

3. Pravaliile cumparate de sasi erau în centrul orasului si reprezentau comertul cel mai înfloritor al Mediasului.

4. Pusi în fata acestor fapte, au încercat si românii sa cumpere alte pravalii evreiesti, din ceea ce ramasese.

5. Românii s-au izbit si în aceasta încercare de aceeasi coalitie evreo-saseasca, interzicându-le accesul la alte bunuri evreiesti.

6. Sasii luau apararea evreilor, denuntând presupusele brutalitati pe care le-ar fi suferit din partea autoritatilor românesti.

7. Pentru a-i apara pe evrei, sasii au organizat niste pichete pe care le-au postat în fata pravaliilor evreiesti. În realitate, „pentru a-i înlatura pe români de la orice cumparari de bunuri care apartin evreilor”.

8. Ca urmare, s-au petrecut o serie de incidente, fara gravitate, dar care indicau un anumit grad de tensiune între populatia româneasca si minoritatea germana de la Medias.

Acesta e filmul evenimentelor, asa cum rezulta din raportul Ministerului de Interne. Pentru miscarea legionara nu era decât motiv de îngrijorare sa se nasca incidente cu minoritatea germana, stiind prea bine ca aceasta minoritate se bucura de protectia puternicului Reich German. De alta parte, sasii din Ardeal erau camarazii nostri de ideologie în lupta contra comunismului. Am intervenit imediat la prefectul judetului ca sa tempereze zelul legionarilor, chiar daca dreptatea ar fi de partea lor. Astfel de actiuni ne faceau mai mult rau si aduceau mai mare paguba.

Dar originea acestor incidente era mult mai adânca. Erau consecinta lipsei unui plan economic, a unei directive, care sa organizeze economia nationala. Inconvenient pe care Generalul nu-l vedea sau se prefacea ca nu-l vede. Daca ar fi existat planul cerut de mine de la începutul guvernarii noastre, astfel de incidente nu s-a fi produs, deoarece în acest plan s-ar fi înglobat, relatiile noastre cu Germania si cu minoritatea evreiasca. Am fi stiut atunci cum sa procedam, în ce limite si pe ce etape. Acum mergeam înainte târâti de evenimente si nu dominându-le din perspectiva unei viziuni generale a realitatii economice românesti.

20. Apoteoza muncitorimii

Patura sociala care a simtit mai mult binefacerile guvernarii legionare a fost muncitorimea. Pentru taranime n-am putut face prea mult din cauza timpului prea scurt al guvernarii noastre. Singura ei multumire a fost ca nu mai era terorizata si batjocorita de odiosii de jandarmi. Dar taranimea era cu noi stiind ca ne vom îngriji si de soarta ei. În planul ce-l aveam, ne gândeam în primul rând sa punem la dispozitia plugarilor credite ieftine, esalonate pe mai multi ani, ca sa scape de împrumuturi oneroase la banci si de uzura evreilor. În revista Muncitorul Legionar, care aparuse în 10 Noiembrie, sub conducerea lui George Macrin, scriam urmatoarele:

”Odata cu România Legionara, începe pentru muncitorul român o era de dreptate si de omenie. Grija de soarta lui ne-a lasat-o însusi Capitanul, care a fost vesnic framântat de icoana celor chinuiti si napastuiti. Muncitorul Român paseste astazi mândru si senin pe drumul biruitor al Garzii de Fier. El stie ca o viata noua începe pentru el. El stie ca în curând suferintele lui vor apune si munca lui va fi rasplatita”.

Horia Sima

Problema muncitorilor era mai la îndemâna de rezolvat, caci nu trebuia decât sa le impunem întreprinderilor sa se poarte mai omeneste cu ei, revizuindu-le scara de salarizare. În aceasta privinta, n-am cunoscut un moment de liniste, intervenind oriunde era nevoie pentru a usura viata muncitorului. Am povestit cum m-am dus la Malaxa si acesta a aprobat caietul de revendicari al personalului angajat la el, muncitori si functionari. Era o prima victorie pe frontul social al Noii Românii. A doua „descalecare” a mea în lumea muncitorilor a fost la Brad, în judetul Hunedoara, unde erau minele de aur ale societatii „Mica”. Fusesem profesor în aceasta localitate si cunosteam starea de mizerie a muncitorilor care lucrau sub pamânt ca sa scoata aurul din maruntaiele lui.

La societatea „Mica” stapânea, pana la venirea noastra la conducere, Ion Gigurtu. Politica lui de salarizare a angajatilor varia dupa importanta politica si sociala a fiecarui grup. Era extrem de generos cu membrii Consiliului de Administratie, între care figurau de obicei oameni politici, cum era Octavian Goga. Platea bine cadrul de conducere al întreprinderii, directori si ingineri superiori. Era destul de zgârcit cu micii functionari, iar pe cei care se trudeau mai mult, pe muncitorii care scormoneau dupa aurul din mina, îi trata ca pe niste paria, platindu-i mizerabil.

În timp ce se purta atât de hain cu muncitorii, a lasat sa se construiasca pe o înaltime din apropierea Bradului un sanatoriu pentru tuberculosi, vrând sa arate grija ce-o poarta muncitorimii. În loc de a le da salarii mai bune, pentru a nu deveni tuberculosi, le oferea camere de spital pentru a-si scuipa plamânii! Gigurtu se prefacea pe deasupra ca este un adept al miscarilor nationaliste, când în realitate era un trimis al Regelui în mijlocul lor, pentru a le tine sub control, cu ajutorul mijloacelor de care dispunea. În vara anului 1940, si-a dezvaluit adevarata identitate politica: prea supus servitor al Majestatii Sale. În criza care a precedat alungarea de pe tron a Regelui Carol, a cerut Generalului Antonescu „sa traga în legionari!”.

Dupa cuvântarea mea de la Brasov din 9 Octombrie, în care am denuntat atrocitatile maghiare din Ardealul de Nord, m-am repezit la Brad ca sa rezolv la fata locului si problema acestor muncitori si le-am vorbit de pe o tribuna improvizata. Am evocat lupta si sacrificiile Capitanului pentru tara flamânda si goala, le-am explicat conceptia lui despre drepturile si datoriile muncitorului si le-am amintit mila ce-o simtea pentru muncitorii care lucreaza sub pamânt, carora trebuie sa li se faca dreptate înaintea tuturor. Pentru asta am venit si eu în mijlocul lor ca sa le aduc vestea cea buna ca soarta lor se va schimba sub regimul legionar.

Ma uitam la ei, vreo doua mii de oameni. Toti, fara exceptie, aveau fetele supte si palide, privirea stinsa si spinarile încovoiate înainte de vreme. Erau oameni între 20-40 de ani. La cuvintele mele, n-au raspuns nici cu aplauze si nici macar cu aprobari din cap. Stateau închisi în durerea lor. O multime apatica, fara interes. Un scepticism ancestral îi povatuia sa nu mai creada în nimeni. Venisera atâtia politicieni, în jurul alegerilor, promitându-le marea cu sarea, încât se îndoiau si de spusele mele.

Dar, de asta data n-a fost asa. A doua zi li s-a anuntat de directie urcarea salariilor. Pâna atunci un muncitor lucrând opt ore sub pamânt, primea 45 de lei pe zi. Din acel moment salariile lor s-au dublat, ajungând la 90 de lei pe zi. Nu le venea sa creada! Proportional, s-au anuntat îmbunatatiri si pentru micii functionari care erau cei mai napastuiti. M-am informat cu cât ar apasa ridicarile de salarii asupra bugetului întreprinderii. La un beneficiu net anual de 200 milioane... doar 6 milioane! Îi mai ramâneau directiei 194 de milioane anual pentru a le distribui actionarilor si politicienilor.

Un al treilea episod din viata muncitorimii române sub regimul legionar s-a petrecut la minele de carbuni de Petrosani. Într-o zi vine la mine la Presedintie o delegatie a minerilor de pe Valea Jiului, pentru a ma anunta ca sunt decisi sa recurga la greva daca nu li se aproba maririle de salarii cerute de ei.

– Bine, le-am spus. Sa vedem despre ce este vorba. Ce cereti?

Îmi expun doleantele lor. O ridicare de salarii între 8-12 procente, dupa natura muncii prestate. Cererile lor nu numai ca erau rezonabile, ci modeste, în comparatie cu salariile mici pe care le primeau.

– Si pentru atâta lucru vreti sa declarati greva?

– Domnule Ministru, alta data când am încercat sa obtinem îmbunatatiri si am facut greva, am fost împuscati.

– Acum vremurile s-au schimbat, dragii mei. Acum sunteti voi stapâni pe tara, cu alti români, cu toti românii. A încetat exploatarea. Nu mai e nevoie sa faceti greva. Voi da dispozitii comisarului de românizare ca sa va împlineasca îndata cererile, pe baza tabloului pregatit de voi.

Oamenii nu stiau cum sa-mi multumeasca. Asa ceva nu mai vazusera.

La „Resita”, controlata de Malaxa, la Hunedoara, la uzinele Nadrag, Calan si Titan, în industria petrolifera, prin acelasi procedeu expeditiv, s-a ridicat simtitor nivelul de viata al muncitorului. Într-o vizita la IAR-Brasov, am ascultat cererile muncitorilor, prezentate de o delegatie legionara, si l-am rugat pe Popescu-Botosani, directorul întreprinderii, sa le ia imediat în considerare.

Paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, printr-o serie de decizii întelepte, a stabilit un minimum de salarii pentru micile întreprinderi si chiar pentru lucratori, calfele si ucenicii care erau angajati la meseriasi-patroni. Muncitorimea se simtea ocrotita si aparata sub regimul legionar. Nu mai era exploatata pâna la sânge de patroni fara inima sau de întreprinderi straine de viata neamului nostru. Dar Vasile Iasinschi nu urmarea ca impunând salarii minime pentru muncitori sa-i puna în conflict cu patronii si sa creeze din ei o tabara dusmana întreprinzatorilor, cum era obiceiul comunistilor. Ministrul îsi însusise idealul miscarii, de a realiza înfratirea muncitorilor cu patronii pe baza unui echilibru just între remuneratie si productie. Cu prilejul inaugurarii salii de mese a lucratorilor de la Fabrica de tabacarie si încaltaminte Grigore Alexandrescu, la 1 Decembrie 1940, Iasinschi a tinut o însemnata cuvântare cu caracter programatic, pentru orientarea ministerului ce-l conducea:

„Fiecare întreprindere, a spus el, are tendinta sa se dezvolte, sa ajunga mare. Si întreprinderile Grigore Alexandrescu la origine au fost mici. Începutul acesta trebuie respectat, pentru ca respectându-l pe el, ne respectam pe noi. Nu se poate ca aceasta fabrica mare sa nu se fi ridicat la proportiile de astazi, din acea meserie rudimentara, decât prin munca în momentele acestea, când suntem nevoiti a galopa la pas cu evenimentele, nu am procedat înca la organizarea propriu-zisa a muncii. Asta nu înseamna ca nu ne gândim serios la aceasta problema. Intervenind scumpetea vietii, ne-am gândit în primul rând sa trecem peste greutatile actuale. Aceasta nu înseamna ca muncitorul sa se anchilozeze în aceste preturi maximale. Muncitorul trebuie stimulat, pentru a întelege frumusetea lucrului bine efectuat. Inteligenta si priceperea muncitorului trebuie rasplatite. Emulatia la mestesug trebuie încurajata. Muncitorul care da un produs cât mai bun contribuie si la progresul patronului, si astfel armonia dintre muncitor si patron va fi o realitate”. Alaturi de mineri, cei mai nenorociti, cei mai dezavantajati de soarta, erau muncitorii si muncitoarele din fabricile de textile. Sub regimul nostru acesti muncitori si-au recapatat dreptul la viata. Cele mai multe din uzine erau în mâinile evreilor si acestia nu se interesau decât de câstig, neîngrjindu-se de elementarele conditii de igiena. Localuri mizerabile, neaerisite, în care respiratia era îngreunata si de praful si scamele ce se desprindeau din baloturile de lâna si bumbac. Muncitorii textilisti erau total la discretia patronilor, care, prin mijloacele lor de coruptie, aveau de partea lor, în conflictele ce se iveau, autoritatile Statului, de la jandarm pâna la asa zisii inspectori de la Ministerul Muncii. Salariile erau fixate suveran de directorii întreprinderilor, fara posibilitatea vreunei contestatii. Pe cât erau de mici aceste salarii, pe atâta se faceau si mai mici în anumite perioade ale anului, când fabrica nu lucra la randamentul maxim, deoarece stocurile fixate fusesera atinse. Cei ce protestau, erau pur si simplu concediati si familiile lor ramâneau pe drumuri. Sub regimul nostru, aceste scene degradante nu s-au mai întâmplat. Prin masurile luate, sub supravegherea Ministerului Muncii, s-au realizat îmbunatatiri substantiale în scara de salarizare, în igiena localurilor, iar urâtele moravuri patronate de odinioara au disparut. Cu aceste masuri, miscarea a câstigat vertiginos în popularitate, iar comunismul si-a pierdut orice atractie în mase, fiind redus la o expresie inofensiva, a agitatorilor de profesie, înfeudati Rusiei bolsevice. Dupa expulzarea noastra de la putere, Generalul Antonescu si exploatatorii care s-au concentrat în jurul lui ne-au acuzat ca prin aceste ridicari substantiale de salarii, mai ales în industria grea, am bolsevizat tara! Îi durea pe acesti domni. În realitate am scapat tara de bolsevism, ideologia comunista pierzându-si mediul unde sa se implanteze, mizeria maselor populare.

21. Cinci miliarde sapte sute saptezeci si patru milioane de lei

La aceasta cifra impresionanta, comparând cu bugetul Statului de atunci, s-au ridicat economiile realizate sub regimul legionar, în perioada Septembrie-Decembrie 1940. Bani disponibili pentru alte scopuri si alte nevoi ale natiunii. Ziarul Buna Vestire din 3 Ianuarie 1941 a publicat pe prima pagina un articol semnat de Constantin Ghidel, în care autorul comenteaza aceste stralucite rezultate bugetare aratând ca sunt rodul severei administratii a banului public sub guvernul legionar si al muncii pline de devotament a întregului popor. Reproducem acest articol care reda mai bine decât noi astazi, în termeni inspirati de actualitatea momentului, procesul de însanatosire a economiei nationale.

5 774.000.000

”Regimul national-legionar, prin Domnul General Ion Antonescu, Conducatorul statului român, a facut tarii cu ocazia sfârsitului de an un bilant al realizarilor sale dupa patru luni de guvernare.

Într-un timp atât de scurt, pe care vechile regimuri îl foloseau numai pentru orientarea generala si fixarea retributiilor membrilor din Societatea anonima care era partidul, noul regim politic al României a reusit, cu toate vicisitudinile vremurilor, sa realizeze o economie de 5.774.000.000 lei.

Daca aceasta cifra a fost atinsa în împrejurarile atât de grele prin care a trecut tara noastra, cu hotarele sfâsiate, cu un exod de refugiati în mare parte functionari care grevau bugetul public, cu un pasiv enorm la încasarile Statului prin luarea unor provincii cu industrii bogate si în plina activitate, cu toate loviturile pe care factorii naturii – cutremurul – le-au cauzat materialiceste aproape în toata tara, apoi ce economii se puteau face în trecut, când nici o piedica nu lovea mecanismul normal de functionare al Statului?

De abia acum noi cetateni umili ai acestei tari care ne duceam grijile si nevoile cum numai Dumnezeu putea sa stie, pentru binele si propasirea acestei tari, vedem jaful pe care partidismul l-a facut în gospodaria noastra publica.

A fost o iresponsabilitate totala. De altfel cine putea sa raspunda la partid? În aceasta societate anonima pe actiuni al carui singur scop era jefuirea patrimoniului national si pricopseala membrilor în dauna natiunii?”

Este adevarat ca la capitolul excedentului bugetar intrau si economiile realizate prin desconcentrari de trupe. Conducatorul Statului, în darea lui de seama publicata la sfârsitul anului pentru a înfatisa înfaptuirile regimului, evalueaza economiile de la Ministerul Armatei, de pe urma desconcentrarilor, la doua miliarde si jumatate. Cifra pare exagerata, deoarece desconcentrarile nu au început decât la 15 Noiembrie 1940. Dar chiar daca ar fi asa, mai ramân trei miliarde doua sute saptezeci si patru milioane, care se datoreaza exclusiv muncii, cinstei si corectitudinii acestui guvern.

Toti defaimatorii mai vechi si mai noi ai miscarii legionare ar fi trebuit sa se întrebe cum a fost posibil ca într-o tara „în plina anarhie”, cum a fost descrisa mai târziu în Pe Marginea Prapastiei, sa se depaseasca în câteva luni gravul dezechilibru economic si sa se realizeze acest progres uluitor? Bugetul Statului era o oglinda a încrederii cetatenilor în regim, al ordinii care domnea în tara si al spiritului cu care lucrau sutele de mii de legionari pentru a usura soarta neamului nostru lovit de atâtea calamitati.

Sunt anumiti factori care trebuie luati în considerare daca vrem sa întelegem aceasta grabnica însanatosire economica a tarii:

1. Ministrii nu mai pradau Statul, cum era obiceiul pamântului sub regimurile anterioare. Ei se multumeau cu leafa lor modesta, neîndestulatoare pentru multiplele obligatii cele aveau ca ministri, de vreo 35.000 lei lunar. Ministrii legionari nu s-au atins de fondurile secrete ce le aveau la dispozitie. Sub guvernarile anterioare, ministrii profitau de situatia lor în Stat pentru a-si crea surse paralele de venituri, fie din fondurile secrete fie din diverse concesiuni ce le faceau, calcând legea, particularilor sau întreprinderilor, fiind cointeresati în schimb în afacerile lor.

2. Toata tara îsi platea cinstit impozitele. Plateau taranii având convingerea „ca nu se mai fura”. Platea patura mijlocie de meseriasi si negustori pentru a ajuta actiunea de românizare a comertului. Plateau evreii de teama, neputând sa mai însele Statul; plateau pentru prima oara cinstit si întreprinderile liberale, nemaiputând sa se sustraga platii impozitelor. Într-un consiliu de ministri, Papanace a declarat ca fabrica „Letea”, al carei presedinte era Dinu Bratianu, avea o restanta de impozite de 20 milioane de lei!

3. Aparatul Ministerului de Finante, administratori financiari, controlori, perceptori, devenise mai eficace la încasarea impozitelor, temându-se de sanctiuni. Pâna la guvernarea noastra si cel mai mic functionar de la Finante îsi rotunjea veniturile cu bacsisurile ce le primea de la contribuabili, pentru a le trece cu vederea impozitele reale – sume ce se pierdeau pentru Stat.

Facând uz de aceste economii, care se datorau stradaniei întregului popor, Generalul s-a aratat generos fata de o singura categorie: militarii. Dintr-o trasatura de condei, în ajunul Craciunului, a sters toate datoriile ce le aveau ofiterii la „Casa Ostirii” – datorii care urcau la 500 de milioane lei. Pentru alte categorii de slujbasi ai statului n-a aratat aceeasi marinimie. Nu s-a gândit sa suprime curbele de sacrificiu introduse sub guvernul Iorga-Argetoianu si nici n-a respectat gestul de compensatie cu datoriile contractate de învatatori, preoti si profesori la respectivele lor case de credit. Îl interesa armata, pentru ca se gândea sa faca din nou apel la ea ca instrument contra Legiunii si contra Natiei.

22. Cresterea depunerilor bancare

Începând din luna Martie 1939, depunerile bancare au început sa scada din cauza nesigurantei politicii noastre externe. În primavara acestui an se fac mari concentrari de trupe la granita de vest, dupa ocuparea Cehoslovaciei de catre diviziile germane. Teama de un eventual razboi, în care ar putea intra si România, a determinat populatia sa-si retraga banii ce-i avea depusi atât la Casa de Economii cât si la bancile particulare.

Aceasta scadere continua a depunerilor bancare s-a oprit abia la în Septembrie 1940, dupa instalarea Statului National-Legionar. Din acest moment a început un fenomen invers, de sporire a economiilor particulare la banci. Tendinta s-a accentuat în lunile urmatoare, încât, în Decembrie 1940, Casa Nationala de Economii si Cecuri a adus la cunostinta publicului vestea îmbucuratoare ca în ultimele trei luni cuantumul depunerilor la aceasta institutie a crescut aproape cu un miliard de lei! Dar nu numai Casa Nationala ci, paralel, toate bancile de reputatie bine stabilita au înregistrat sporuri importante la sectia depunerilor.

Contrar provocarilor de panica, ce spuneau ca luându-se masuri contra evreilor se va produce un haos economic, publicul a reactionat în sens pozitiv, acordând încredere politicii economice a guvernului legionar. Cum se explica aceasta încredere? Ea are un fundament real. Mai întâi, cu venirea Legiunii la putere, lumea care avea bani lichizi în pastrare, stia ca-i poate încredinta acum fara grija institutelor de credit ale Statului, deoarece exista garantia unor oameni corecti si priceputi în posturile de raspundere.

În al doilea rând, încrederea a revenit si din cauza risipirii necunoscutei externe. Cu încadrarea României în Axa si certitudinea granitelor ce ne-au ramas, Românii au început sa priveasca cu optimism viitorul, sperând în vremuri mai bune.

În al treilea rând, mersul general al economiei românesti promitea o crestere a prosperitatii. Însamântarile de toamna au depasit cu mult cota anilor precedenti, încât se astepta o recolta bogata la vara viitoare. Debuseurile pentru cereale erau asigurate prin conventia cu Germania, care se mai angajase ca la primavara sa trimita si un numar important de tractoare si masini agricole. Toti acesti factori conjugasi au creat efectul psihologic necesar pentru restaurarea încrederii maselor populare în economia nationala. Afluenta depunerilor la banci era o dovada a înviorarii si întaririi fortelor de productie ale natiei.

23. Protestul lui Neubacher

Era dupa Anul Nou. Prin 8-9 Ianuarie 1941, când primesc un telefon de la Neubacher, rugându-ma sa trec pe la biroul lui pentru a-mi comunica o chestiune importanta. Nu-mi poate vorbi în cabinetul meu de la Presedintie, caci vrea sa fim singuri. M-am dus imediat. Neubacher îsi avea resedinta pe Strada Wilson, în localul fostei Legatii austriece. Ministrul economic al Reichului era un om cald si expansiv. De asta data m-a salutat cu raceala si, fara nici o introducere, mi-a întins o hârtie scrisa de mâna lui, spunându-mi ca era o nota de protest din partea guvernului Reichului pentru atitudinea neamicala a miscarii legionare în relatiile economice germano-române. Am început sa citesc nota si pe masura ce înaintam în lectura ei, tonul se înasprea acuzându-ne în final de sovinism în colaborarea economica cu Germania. În convorbirea ce-a urmat, mi-a citat mai multe cazuri în care comisarii de românizare au blocat tratativele cumparatorilor germani cu evreii. Ceea ce l-a umplut de revolta si l-a determinat sa-mi predea aceasta nota, a fost o recenta întâmplare de la Brasov. Un grup german vrând sa achizitioneze marele magazin textil al evreului Neumann, s-a izbit de refuzul comisarului de românizare, sprijinit, de autoritatile locale. Contractul nu s-a putut încheia. I-am raspuns ca voi cerceta cazul de la Brasov si daca s-a savârsit vreo ilegalitate, grupul german va primi satisfactie. În ceea ce priveste nota de protest, i-am exprimat nedumerirea si amaraciunea mea. Nu ma asteptam la acest demers tocmai din partea lui, cunoscut ca prieten si sustinator al miscarii. Cum suntem camarazi si luptatori pentru acelasi ideal, când se ivesc incidente de acest gen, explicabile prin complexitatea problemelor ce se pun guvernarii noastre, ele ar trebui rezolvate prin buna întelegere, fara a crea tensiuni inutile si daunatoare.

În acel moment, ma framânta gândul sa-i spun adevarul, aratându-i ca în toata actiunea de românizare a întreprinderilor evreiesti, noi suntem executantii unui ordin care vine de la Conducatorul Statului si cel mai nimerit lucru ar fi sa i se adreseze lui pentru a-si clarifica politica fata de Germania. Dar iarasi ma retinea sentimentul, ca de atâtea ori, sa nu apar în postura mizerabila a unui intrigant care-si pâraste seful, pentru cine stie ce beneficii personale. Si am tacut din nou, luând asupra noastra o raspundere pe care nu o aveam.

În ceea ce priveste incidentul de la Brasov, n-am mai avut timp sa-l lamuresc. Evenimentele s-au precipitat, prinzându-ne pe toti în hora lor fatala.

24. Desfiintarea comisarilor de românizare

Cu câteva zile înainte de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, ma agraieste Mihai Antonescu, întrebându-ma ce facem cu legea comisarilor de românizare, caci vin tot mai multe plângeri.

– Dupa mine, i-am spus, poate fi desfiintata. Nu e o lege inspirata de miscare. Este creatia fostului ministru al economiei, Leon, si de la început mi-am dat seama de dificultatile ce le vom avea în aplicarea ei. Sunt satul si eu de reclamatiile ce vin, caci toate se sparg în capul miscarii, ca si cum noi am fi raspunzatori de faurirea acestei legi.

Ca urmare a acestei convorbiri, Cancicov si Mihai Antonescu au întocmit decretul-lege de desfiintare al comisarilor de românizare, care a aparut în Monitorul Oficial din 19 Ianuarie 1941.

Cum desfiintarea comisarilor de românizare s-a petrecut cu o zi înainte de dezlantuirea atacului antonescian contra Legiunii, 20 Ianuarie 1941, s-a dat interpretarea, atât în rândurile adversarilor cât si în lumea legionara, ca a fost o masura premergatoare rupturii ce-a urmat. În realitate, desfiintarea comisarilor de românizare s-a facut cu consimtamântul meu si în momentul acela nu aveam de unde sa stiu ca Generalul ne va sari în spate.

Evident, în cercurile germane suprimarea comisarilor de românizare a fost primita cu satisfactie, caci se elimina influenta legionara în economie, raspunzatoare, chipurile, de blocarea intereselor germane în România, în timp ce Generalul îsi netezea imaginea ca un om accesibil cererilor lor.

E semnificativ faptul ca în decretul-lege din 19 Ianuarie 1941 se interzicea întreprinderilor unde au existat comisari de românizare de a face acte de cumparare si de vânzare si alte modificari ale patrimoniului lor, fara de aprobarea Ministerul Economiei Nationale. „Statul, spunea Mircea Cancicov în expunerea de motive, trebuie sa paseasca la organizarea unui sistem de conducere si de control unitar, pentru a pregati viitoarea reforma de reconstructie a vietii economice”. Ni se dadea dreptate noua, ministrilor legionari, care am combatut chiar de la originile ei legea comisarilor de românizare – o recunoastere tardiva – adoptându-se formula propusa de noi, a unui control central al vânzarii bunurilor evreiesti. Nu stiu în ce masura s-a aplicat acest control dupa plecarea noastra de la putere.

25. Perfidia Generalului Antonescu

În trei luni si jumatate de regim legionar s-au realizat mari îmbunatatiri în administratia publica, fapt cu atât mai vrednic de remarcat cu cât am guvernat în împrejurarile catastrofale pe care le-am mostenit de la fostul regim. Cu granitele prabusite, cu o treime din teritoriul national pierdut, cu sute de mii de refugiati, cu un an agricol sarac, guvernul nostru, într-un timp-record, a reusit nu numai sa normalizeze situatia economica a tarii, dar sa si prezinte la sfârsitul anului un bilant excedentar, care întrecea toate asteptarile.

Pentru a verifica acest fapt, avem la dispozitie chiar darea de seama a Generalului Antonescu de la sfârsitul anului 1940, publicata sub numele de „Înfaptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940”. Aceasta declaratie oficiala nu mai lasa nici un dubiu asupra rolului fecund si creator al legionarismului în viata de Stat. Vom extrage din acest document numai acele parti, vom selectiona numai acele realizari sociale si economice, numai acele „înfaptuiri” în care rolul miscarii a fost determinant în progresul realizat.

I. Refacerea agricola a tarii. Semanaturile de toamna s-au realizat pe o suprafata de 2.389.555 hectare, fata de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferenta este enorma, caci înseamna un spor de 39 la suta. Pregatirea ogoarelor pentru însamântarile de primavara însumeaza alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat exceptional în agricultura se datoreaza prefectilor legionari si organizatiilor noastre, care aveau ramificatii pâna în ultimul catun. Cuiburile de legionari i-au îndemnat si încurajat pe tarani sa iasa la câmp cu plugurile si sa lucreze din toate puterile pentru a nu lasa nici un petec de pamânt necultivat. Fara acest urias efort de ultima ora, tara ar fi cazut prada foametei în anul viitor.

II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii. În darea de seama a Generalului se recunoaste ca salariile muncitorilor s-au marit sub regimul legionar, dupa regiuni, între 30 si 70 la suta. Si aceasta „înfaptuire” este opera exclusiva a miscarii. Am aratat în capitolele anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protectia muncitorimii si cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scara de salarizare minima pentru toate categoriile de lucratori.

III. Ajutorarea populatiei evacuate. Refugiatii din Ardealul de Nord, din Bucovina de Nord si din Basarabia au fost sprijiniti de Stat în doua feluri: prin ajutoare imediate, care li s-au acordat pentru a face fata primelor nevoi, pâna vor putea sa-si înjghebeze o noua existenta si, în continuare, prin plasarea lor în functii si munci corespunzatoare ocupatiei lor anterioare, fie la Stat fie în întreprinderi particulare fie în agricultura. Pâna la 15 Noiembrie 1940, spune comunicatul, au fost repartizati în administratia Statului cea mai mare parte a slujbasilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoti, învatatori si functionari; 427 avocati au putut sa-si reia activitatea în diferite barouri, primind prime de asezare; medicii si farmacistii au fost repartizati în noi posturi; taranilor refugiati li s-au pus la dispozitie pamânturi arabile din disponibilitatile Statului; studentii si-au gasit locuri în camine, iar elevii au fost reintegrati în diverse licee din tara.

Toate aceste operatii de asezare a sutelor de mii de refugiati au cazut în sarcina ministrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare si Populatia Evacuata; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale; Traian Braileanu, Ministrul Educatiei Nationale si al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toti s-au achitat în mod stralucit de misiunea lor, rezolvând repede si eficace toate problemele refugiatilor.

IV. Actiunea „Ajutorului Legionar”. Comunicatul face cunoscut ca, pentru a usura viata refugiatilor, „Ajutorul legionar” a înfiintat cantine cu pret redus pe lânga fiecare Prefectura. Dar în afara de mesele platite, „Ajutorul Legionar” a distribuit 500.000 de mese gratuite populatiei lipsita de mijloace. Gratie miscarii legionare nu mai existau oameni care sa moara de foame în România.

V. Exproprierea proprietatilor rurale ale evreilor. Generalul pune în contul „înfaptuirilor” guvernului si exproprierea a 56.430 hectare, a morilor si întreprinderilor forestiere aflate pâna atunci în stapânirea evreilor. Dupa cum am aratat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreiesti se datoreaza initiativei miscarii legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reasezarea populatiei refugiate. Li s-au dat taranilor pamânturile arabile, iar alti refugiati au fost numiti functionari la morile si întreprinderile forestiere expropriate.

VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000. Cum de s-a ajuns la aceste economii fabuloase într-un timp atât de scurt? Cum de s-a realizat acest miracol economic? Explicatia ne-o da tot comunicatul Generalului. Încasarile Statului au crescut considerabil, exact imediat dupa instaurarea guvernului legionar. Iata cifrele comparative:

Septembrie 1940, s-au încasat 3.502.400.000 lei fata de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.

Octombrie 1940, s-au încasat 3.874.260.000 lei fata de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. Si asa mai departe, plusul de încasari mentinându-se la aproximativ un miliard de lei în lunile urmatoare. Am explicat, într-un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasari în arca Statului.

Excedentul de 5.700.000.000 se mai datoreaza si severei administratii a banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidela a unor ministri constienti de raspunderea lor fata de Stat.

Pentru toate aceste „înfaptuiri”, Generalul n-a avut nici un cuvânt de recunostinta si multumire, nici când a publicat aceasta dare de seama si cu atât mai putin mai târziu, când s-a despartit de noi în modul odios în care a facut-o, atacându-ne pe la spate. Si-a însusit aceste realizari ca si cum ar fi fost opera lui exclusiva, ignorând munca si sacrificiile miscarii. Orice om cu mintea sanatoasa trebuie sa se întrebe cum se poate ca o tara aflata „în convulsiunile anarhiei” sau pe „marginea prapastiei”, dupa termenul predilect de mai târziu al generalului, sa poata prezenta, într-un interval atât de scurt, un bilant economic atât de îmbucurator? Trebuie sa presupunem ca colaborarea miscarii la guvernare a reprezentat un coeficient de munca intensiva, de sacrificiu zilnic si de patriotism curat, pentru ca sa poata face acest salt impresionant în economie. Daca acest ritm de guvernare ar fi continuat, s-ar fi creat din România o oaza de prosperitate în Europa, cu toata calamitatea razboiului.

În loc de a recunoaste si rasplati munca noastra dezinteresata si rodnica pentru neam Generalul Antonescu, dupa ce a ajuns singurul stapân al tarii, ne-a coplesit de cele mai infame acuzatii, care dovedesc josnicul sau caracter. Noi am fost ca niste soldati care am fost trimisi de Seful Statului pentru a ocupa niste pozitii economice înaintate, cu scopul de a feri patrimoniul national sa nu cada în mâna altor straini. Desi înzestrati cu mijloace precare, ne-am facut datoria cum am putut, fiind convinsi ca Generalul Antonescu împartaseste aceleasi îngrijorari pentru soarta economiei nationale. Nu ne puteam imagina ca mai târziu, renegându-si propriile lui idei si decizii, sa ne dezavueze si sa ne acuze de savârsirea unor fapte pe care el însusi le ordonase. O asemenea miselie era peste putinta noastra sa concepem. L-a întrecut chiar si pe Regele Carol, care ne era cel putin dusman declarat.

Generalul s-a ridicat pe mormintele noastre, ne-a invitat sa participam la laurii victoriei într-o guvernare comuna, ne-a solicitat ca sub patronajul sau sa dam batalia de românizare a comertului si industriei, pentru ca apoi sa faca stânga împrejur si sa apuce un alt drum, desolidarizându-se de noi si de tot ce-am facut împreuna în domeniul românizarii, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor si pentru a capta bunavointa Germanilor, ne-a azvârlit în rândurile celei mai josnice spete de delicventi, acuzându-ne de furturi, violente si însusiri de bunuri straine, desi stia prea bine ca n-au nici un fundament, cu circumstanta agravanta ca aceste presupuse „delicte” au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autoritati de Sef de Stat.

Aceasta conduita dementa, aceasta lipsa elementara de omenie fata de niste colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofa. Au fost ofensate toate valorile morale si politice ale natiei noastre.

26. ...si perfidia lamentatiilor evreiesti

În diverse publicatii belice si postbelice, evreii se plâng copios de „jafurile” ce le-au suferit sub regimul legionar. Lucrurile trebuie puse la punct, caci evreii pun în acelasi cântar si evalueaza la acelasi nivel pierderile lor materiale suferite în aceasta perioada, fara sa faca nici o distinctie asupra provenientei lor, asupra cauzelor care le-au provocat. Toate le atribuie în bloc „abuzurilor”, „amenintarilor”, „jafurilor” si „violentelor” legionare. Toate pagubele lor îsi au originea în aceasta dezlantuire de ura a „instinctelor primare” ale legionarilor. Daca citesti incriminarile lor, atunci ai impresia ca în timpul guvernarii noastre bande de legionari cutreierau tara de la un capat la altul, îi terorizau-pe evrei si îi obligau sa le vânda pe preturi de nimic pravaliile sau casele lor.

E un tablou fantezist, total îndepartat de realitate. Dar asa e obiceiul lor. Pentru orice presupusa nedreptate suferita într-o tara, umplu mapamondul cu plângerile lor. Se spunea pe la noi: „daca tragi pe un ovreiu de perciuni la Hârlau, se cutremura New York-ul de „bestialitatile” suferite de ei în România”.

Noi nu contestam ca s-au petrecut si ilegalitati, ca au fost si cazuri de pravalii luate sub amenintare, abuzuri savârsite de elemente care nu s-au integrat în mentalitatea de Stat, dar a afirma ca toate pierderile de bunuri evreiesti din perioada guvernarii legionare se datoreaza unor acte de „vandalism” legionar, este un basm. Evreii sunt experti în arta de a amplifica la infinit nedreptatile ce le-au suferit.

Pentru a restabili adevarul, trebuie sa examinam factorii care au afectat bunurile evreiesti în perioada guvernarii legionare, trebuie sa disociem ceea ce s-a savârsit legal si cu o împuternicire legala, de aceea ce a putut constitui un delict contra proprietatii private, trebuie sa defalcam din blocul lamentatiilor partea care nu poate fi atribuita unei transgresiuni a legii. Pentru a aprecia la justa lor valoare pierderile evreiesti din aceasta epoca, trebuie sa le trecem prin mai multe site si numai ceea ce va ramâne din aceste expertize succesive, poate întra în categoria „abuzului” si a „delictelor”.

1. Bunuri cazute sub legile de expropriere a proprietatilor rurale evreiesti. Evreii n-au fost alungati din aceste proprietati prin amenintari, n-au fost jefuiti de ele, ci aceste bunuri au întrat în proprietatea Statului în virtutea unei legi, ramânând sa se dispuna mai târziu de folosirea lor. Legionarii n-au devenit stapânii acestor bunuri, ci le-au luat în primire, unde era cazul, în calitatea lor de functionari ai Statului.

A fost acest procedeu legal? A fost un atentat la sacrosanta proprietate privata si au evreii dreptul sa se plânga? Nu e pentru prima oara când Statul Român purcede la exproprieri de folos obstesc. Sub Domnitorul Cuza, au fost expropriate mosiile mânastiresti si pamântul împartit la tarani. Dupa primul razboi mondial, guvernele de atunci au întocmit legi care au expropriat mosiile marii boierimi. S-a vorbit atunci de acte de violenta, de abuzuri, de deposedare ilegala? O serie de cetateni ai tarii au suferit pagube uriase de pe urma acestor exproprieri, dar fiind o lege de interes obstesc, s-au resemnat. De ce evreii sa faca exceptie? Numai pentru ca sunt evrei? Statul era în dreptul lui sa exproprieze bunurile lor rurale, constatând ca devenisera un balast social, care ameninta sanatatea fizica si integritatea morala a taranimii. A fost o lege de ocrotire a paturii taranesti.

În consecinta, din capitolul lamentatiilor evreiesti trebuie sa scoatem acele bunuri pe care le-au pierdut în virtutea unei legi.

2. Legea comisarilor de românizare. Aceasta lege, cum am aratat în capitolul respectiv, este o lege de provenienta strict antonesciana. De repercusiunile ei asupra averilor, evreii îi pot acuza cel mult pe autorii acestei legi, în speta Generalul, Leon si Mihai Antonescu.

Nu trebuie uitat apoi ca aceasta lege a fost provocata tocmai de graba lor de a se desface de marile lor întreprinderi, cautând de predilectie sa le vânda nemtilor. Legea nu era îndreptata atât împotriva lor cât sa împiedice coproprietatile evreiesti sa cada în mâna altor straini.

De altminteri, evreii n-au avut prea mult de suferit de pe urma acestei legi, deoarece în cazurile în care au încheiat tranzactii cu germanii, germanii însisi s-au îngrijit ca sa intervina la Ministerul Economiei, prin Neubacher, pentru a anula numirea comisarilor de românizare de la acele întreprinderi.

În alte cazuri, destul de numeroase, patronii evrei au corupt comisarii de românizare si acestia, în loc sa apere interesele Statului, au trecut de partea evreilor si s-au facut avocatii lor. Faptul acesta scandalos a fost remarcat chiar de Generalul Antonescu într-un Consiliu de Ministri.

3. Anularea debitelor de bauturi spirtoase si a debitelor de tutun detinute de evrei. Prin decrete-legi semnate de G. Cretianu, Ministrul Finantelor; Mihai Antonescu, Ministrul Justitiei, si Generalul Antonescu, se ridica evreilor toate autorizatiilor de vânzare a tutunului si a bauturilor spirtoase. Nu se pot plânge ca au fost „jefuiti” în acest gen de afaceri, caci li s-au anulat licentele pe baza unei legi.

4. Evreii nu mai pot fi proprietari de cinematografe si case de filme. Printr-un decret al Generalului Antonescu din 20 Noiembrie 1940, li se retrag evreilor autorizatiile ce le aveau pâna atunci de a avea cinematografe si case de filme.

5. Initiativa evreilor în vinderea propriilor lor bunuri. Îndata dupa instaurarea regimului legionar, evreii, cuprinsi de panica, au început sa vânda cu duiumul pravaliile lor dând preferinta cumparatorilor germani. Toate aceste tranzactii, din care n-au lipsit nici românii, nu pot fi trecute în contul „abuzurilor” legionare. Evreii si-au exercitat m mod liber dreptul de a-si vinde pravaliile, iar actele de vânzare le-au încheiat fara nici o constrângere, fie germanilor fie românilor.

6. Pierderi suferite de evrei în cursul ciocnirilor din Ianuarie. E un fapt netagaduit ca în cursul asa zisei rebeliuni, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu, o multime de magazine evreiesti, mai ales în Capitala, au fost sparte si jefuite. Dar cine poarta raspunderea acestor jafuri? Acela care ne-a atacat, agresorul, Generalul Antonescu si nu victimele agresiunii lui, care am fost noi, legionarii. Dar în dezlantuirea loviturii de Stat, Antonescu a fost instigat si de capeteniile comunitatii evreiesti din România, cum recunosc ei însisi. Prin urmare, raspunderea pierderilor materiale suferite de evrei în Ianuarie cade asupra acelora care au provocat dezordinile, haosul si criza de autoritate a Statului, în acele zile tragice. Când fortele de ordine se înfruntau pe baricade, era de asteptat ca pleava societatii sa profite de aceste tulburari pentru a face spargeri si jafuri.

7. Campania de false reclamatii. Dr. Filderman, presedintele Comunitatii evreiesti din România, s-a specializat în aceasta materie, citim în darea de seama a Consiliului de Ministri din 22 Octombrie:

”S-a constatat ca s-au facut guvernului numeroase reclamatii care au fost gasite neadevarate.

Astfel presedintele Federatiei Uniunilor de Comunitati evreiesti din tara. Dl. Dr. W. Filderman, a reclamat ca la Piatra-Neamt nu se da voie sa se înmormânteze nici un evreu pâna nu se platesc taxe în folosul miscarii legionare.

Rabinul – Sef din Piatra – Neamt si Presedintele Comunitatii evreiesti locale au dat declaratii în scris ca afirmatia nu este adevarata.

Dl. Filderman a mai declarat ca la Negresti (Vaslui) au fost sigilate magazinele de cereale ale comerciantilor evrei.

S-au facut cercetari si s-a constatat ca au fost blocate conform legii numai cereale provenind de pe mosiile expropriate. De altfel, toti au dreptul legal de a face contestatie în fata justitiei.

Tot Dl. Filderman a mai reclamat ca la Raducaneni (Falciu) au fost închise magazinele evreiesti; si aceasta informatie este inexacta.

S-a hotarât ca pe viitor cei care fac reclamatii de aceasta natura sa fie dusi, împreuna cu organele anchetatoare, la fata locului si daca se va constata netemeinicia reclamatiilor lor, sa fie trimisi în judecata, pentru raspândire de stiri false si tendentioase”.

Si atunci eliminând acest cuantum: „important de pagube ce se datoreaza unor factori de natura politica si istorica si nicidecum unor acte anarhice stimulate de miscare, ce mai ramâne din faimoasele lor reclamatii? Un numar foarte limitat de cazuri care pot fi atribuite legionarilor, abuzuri savârsite de elemente care n-au avut timp sa-si însuseasca mentalitatea Statului si care au crezut ca se poate face dreptate Românului prin mijloace expeditive, trecând peste legile în vigoare.

27. Evreii si comertul legionar

Lamentatiile evreilor, ca sa fie just apreciate, trebuie puse fata în fata cu ce-au facut ei contra legionarilor, în perioada când erau mari si tari în România, sub domnia carlisto-lupesciana. Ce omenie au aratat ei, ce respect fata de munca si sacrificiile tineretului legionar, care a îndraznit sa se masoare cu ei în domeniul comertului, fara sa calce nici un milimetru legile în vigoare?

Dupa cum e bine cunoscut, comertul legionar iesise în anul 1937 din faza primelor începuturi si se dezvolta vertiginos. De la modesta cooperativa de consum din Strada Gutenberg se trecuse la restaurante si pravalii de coloniale, pentru ca sa se orienteze în final si spre comertul de textile, care cerea investitii mai importante. Tocmai în toamna acelui an se inaugurase un mare magazin de stofe la Bacau, în inima unui centru dominat fara rival de evrei. Deschiderea altor magazine din aceeasi bransa erau prevazute la Brasov, Timisoara si Arad. Eu însumi cerusem aprobarea Capitanului pentru un magazin de stofe la Lugoj. Daca nu ar fi intervenit prigoana din 1938, miscarea ar fi dispus în scurta vreme de o puternica retea comerciala în întreaga tara.

Ceea ce îi nelinistea mai mult pe evrei, era batalia fierului vechi. Printr-o circulara, Capitanul mobilizeaza toate garnizoanele legionare, mari si mici, ca sa înceapa strângerea fierului vechi si a altor metale care zaceau azvârlite prin curtile gospodarilor sau chiar în pulberea drumului. La chemarea Capitanului, a raspuns cu entuziasm întreaga populatie. Pâna si copiii de scoala primara socoteau ca o mândrie ca sa-si adune gramajoara lor de fier, ca sa o ofere Capitanului. În câteva luni s-au adunat cantitati imense de fier vechi, care nu asteptau decât sa fie ridicate, încarcate în vagoane si apoi trimise turnatoriilor din tara. Era lesne de înteles ca vânzarea fierului vechi ar fi procurat miscarii milioane de lei, acel capital de care avea nevoie pentru a continua batalia comertului legionar, într-o proportie capabila sa slabeasca preponderenta iudaica în economie.

Se raspândise falsa credinta în popor ca „românul nu e bun în comert” si nu se poate masura cu evreul. Aceasta conceptie era rezultatul unei educatii gresite a paturii conducatoare. Înstrainarea românului de comert se datoreaza unor împrejurari istorice, care încep odata cu întemeierea Statului Român modem. Noua clasa diriguitoare fusese crescuta într-un mediu refractar muncii productive, luându-si obiceiul rau sa traiasca din „politica” si din exploatarea maselor populare. Se crease mentalitatea ca prin politica se ajunge cel mai usor la „creanga verde”. Tinerii cu carte, dupa ce-si luau diploma, întrau într-un partid „pentru a face cariera”, în loc de a-si pune creierul si energia la contributie pentru a se afirma în comert si industrie. Posesorii pamântului, marii mosieri, în loc sa-si cultive singuri mosiile, le abandonau pe seama administratorilor, iar ei îsi tocau averile în strainatate.

Paralel cu aceasta evolutie nesanatoasa a societatii românesti în secolul al XIX-lea, care a împiedicat crearea unei clase de mijloc românesti, se produsese si invazia evreilor pe pamântul nostru, venind din Galitia si Rusia. Când au patruns ei în Principate, exista un comert românesc înfloritor. Alaturi de români, mai erau si alte natii crestine care se îndeletniceau cu schimburi de marfuri : armeni, greci, levantini. Cu acestia negustorimea autohtona nu ajunsese la tensiune, deoarece comunitatea de religie usura asimilarea lor progresiva în sânul natiunii majoritare.

Cu patrunderea evreilor în târgurile noastre, nu se ivise numai un concurent în plus fata de vechii negustori, ci irupsese o forta economica organizata, care, înzestrata cu mijloace materiale superioare, înainta sistematic pentru a cuceri pozitiile economice detinute pana atunci de români. Evreii nu dispuneau numai de capitaluri si legaturi internationale, gratie fratilor lor din Occident, ci se prezentau în fata negustorilor români ca o oaste, care înainta dupa regulile razboiului: încercuirea adversarului, izolarea lui si apoi dislocarea lui. Negustorul român, atacat de acest inamic redutabil, era condamnat sa vânda si sa dispara. Asa au cazut unul dupa altul, mândrele asezaminte de comert românesti, lasând strazi întregi goale de orice nume bastinas. Nu era vorba de pricepere, caci oricât de îndemânatici ar fi fost negustorii români nu puteau rezista asediului concentric al unei activitati organizate, ale carei planuri, pentru fiecare caz în parte, porneau de la Sinagoga.

Rationamentul Capitanului a fost simplu si eficace. Daca evreii formeaza o armata economica, si numai prin actiunea ei se explica succesele lor spectaculare în comert, atunci noi trebuie sa procedam la fel, unindu-ne fortele si organizându-ne. În acest caz evreii nu ar mai lupta cu indivizi izolati în ofensiva lor economica, ci s-ar izbi de o alta armata, constituita dupa aceleasi principii. Negustorul român, în fata acestei comunitati agresive, nu ar mai fi singur, ci s-ar apara încadrat si sustinut de frontul compatriotilor lui. Deci colectivitate contra colectivitate, oaste contra oaste, front românesc contra frontului comercial evreiesc.

În trei ani de comert legionar, 1935- 1937, Capitanul a facut demonstratia cât e de falsa conceptie ca „românul nu e bun de negustorie”. Începând de la mic la mare, concentrând în aceasta batalie alte sacrificii grele impuse legionarilor, a izbutit sa se ridice pâna la liziera marelui comert, provocând îngrijorare între fruntasii Sinagogii. Iata un adversar care nu se manifesta în stil cuzist, cu spargeri de geamuri sau ciomagindu-i, ci lupta tocmai pe terenul lor, comertul, si pentru a se masura cu ei, începuse sa-si faureasca o clasa de negustori români, un grup de legionari care faceau ucenicie, pentru a se specializa în aceasta profesie.

Capitanul, desi lipsit de capital, avea un mare avantaj fata de evrei, pe care a stiut sa-l exploateze cu maximum de folos pentru noul comert românesc: avea clientela sigura. Comertul nu e numai local si marfa. Mai trebuie sa-si intre si lumea în pravalie pentru a-ti cumpara marfa. Altminteri dai faliment. Capitanul stia ca în momentul când va deschide pravalia, vânzarea va fi asigurata prin marele numar de legionari, prieteni si simpatizanti care vor veni sa se aprovizioneze în magazinele legionare. Si asa s-a întâmplat. Oriunde se deschidea o pravalie legionara, mii de oameni îi calcau pragul si comertul mergea excelent.

Dar Capitanul nu se gândea numai la atractia ce-o exercita o firma legionara asupra publicului. În acelasi timp, el s-a straduit sa ofere clientelei marfuri de calitate si la preturi modeste. În modul acesta, cine lasa banii într-o pravalie legionara, pleca si cu multumirea ca a fost bine servit. Dupa principiul fixat de Capitan, comertul legionar trebuie sa se limiteze la un câstig mic. Ceea ce se pierdea aparent în detaliu, se câstiga în mare. Volumul marfurilor desfacute asigura cresterea rapida a capitalului investit, care putea servi apoi la implantarea altor unitati comerciale în alte puncte ale tarii.

Între obiectivele prigoanei carliste a figurat si suprimarea comertului legionar, a carui dezvoltare impresionanta ameninta pozitia dominanta a evreilor în economia tarii. Conformându-se ordinelor primite de la Sinagoga, prin intermediul Elenei Lupescu, Regele Carol s-a decis sa dea lovitura de gratie si comertului legionar. Îndata dupa octroirea noii Constitutii si interzicerea oricarei activitati politice, guvernul l-a avertizat pe Capitan ca trebuie sa procedeze la lichidarea întreprinderilor create sub patronajul miscarii. Capitanul se supune acestei dispozitii si, prin circulara din 22 Februarie 1938, anunta încetarea comertului legionar si, pentru lichidarea lui, numeste o comisie sub conducerea lui Popescu-Buzau.

Pentru lichidarea comertului-legionar

”a) Se va forma o comisie de lichidare avându-l ca presedinte pe Dl. Popescu-Buzau.

b) Rog cea mai mare grija si corectitudine pâna în ultimul moment.

c) Comertul nostru nu are decât o vechime de un an si mai putin; nu vom putea plati furnizorii, deoarece investitiile facute în case, în haine, asternut pentru copii si personal, în inventarul necesar, rafturi, cântare, mobilier, instalatii de lumina, apa, bucatarii, masini de transportat, amenajari de imobile, nu se pot acoperi decât în interval de 1-2 ani, oricât de bine ar merge un comert, cum a fost cazul comertului legionar, care a mers excelent. În afara de aceasta mai urmeaza pierderea din vânzarea unei parti din marfuri sub pretul de cost, lucru fatal la lichidare.

Valoarea totala a comertului legionar se ridica la suma de 11 milioane.

Deficitul pe care nu-l putem acoperi din cauza motivelor însirate mai sus va fi de circa 1 milion de lei.

Ni se pune problema falimentului. Este o formula, dar nu e onorabila si îi pune în discutie pe oamenii care au încredere în onoarea noastra si ne-au acordat creditul lor.

De aceea noi trebuie sa facem toate sfortarile pentru a iesi cu obrazul curat si cu onoarea nepatata.

Nu vrem sa ramânem datori la nimeni cu nici un ban.

Fac apel la toti prietenii nostri sa faca o ultima sfortare subscriind dupa putere pentru a ne achita obligatiile si a închide onorabil usile comertului nostru.

Subscrierile se fac la Ing. Horodniceanu”.

Bucuresti, 23 Februarie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Rezulta din aceasta circulara ca Corneliu Codreanu luase toate masurile necesare ca sa lichideze comertul legionar, în asa fel încât sa nu pagubeasca pe nimeni. El spera ca guvernul sa aiba atâta omenie ca sa-i lase ragazul necesar de a se retrage onorabil din afacerile miscarii. Dar n-a fost asa. Nici acel minimum de timp necesar nu i s-a acordat ca sa poata pune ordine în socoteli, platind furnizorii. Cu o graba si cu o brutalitate care nu prevestea nimic bun, guvernul a procedat la lichidarea comertului legionar pe cale politieneasca, fara sa tina seama de pagubele facute miscarii si de soarta personalului angajat. Paralel cu planurile guvernului si în întelegere cu el, Nicolae Iorga începuse o campanie prin ziarul sau Neamul Românesc, denuntând comertul legionar ca o activitate subversiva si aratând guvernul sa ia masuri contra lui. Îl acuza pe Capitan ca „printre blide si pahare pregateste revolutia si pune la cale acte sângeroase”.

În 26 Martie 1938, se prezinta la restaurantele si magazinele legionare care mai functionau, comisari de politie, însotiti de jandarmi, cerând evacuarea imediata a localurilor, caci au ordin sa le închida. Era vadita intentia guvernului de a brusca situatia, aratând ca este dispus la cele mai mari ilegalitati pentru a zdrobi miscarea.

Dupa aceste acte incalificabile, Capitanul i-a scris lui Nicolae Iorga acea faimoasa scrisoare, care va ramâne un act de acuzare perpetua contra acestui straniu personaj al politicii românesti:

Pentru Profesorul Iorga

Comertul Legionar de la Obor si de la Lazar.

”Astazi, Sâmbata 26 Martie 1938, orele 9 dimineata, cele doua restaurante de la Obor si de la Liceul Lazar, au fost închise de autoritati.

La fel si magazinul de coloniale de la Obor.

La cel dintâi s-a prezentat Comisarul Furduescu, de la circ. 18-a, însotit de trei Comisari ajutori si de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de la doilea, Comisarul sef Malamuceanu, însotit de doi Comisari ajutori, punând în vedere personalului sa se retraga, deoarece au ordin sa evacueze si sa închida imediat localul.

Dl. Popescu le-a cerut sa arate un ordin scris. Au raspuns: „Avem ordinul verbal”. Personalul s-a retras, fara nici o împotrivire, lasând totul în mâinile autoritatilor.

Mentionez ca procedura, lipsa de omenie, caci tot mai exista omenie, chiar si în cele mai mari injustitii pe care vrei sa le faci.

Este într-adevar lipsit de orice simt de omenie sa te prezinti la o afacere comerciala, sa o închizi imediat, sa scoti personalul în drum, luându-i si camera în care dormea.

Si pe deasupra si râsul si satisfactia comerciantilor iudei, care priveau cum se darâma si acest început de comert românesc.

Ce ar fi fost daca s-ar fi spus: Va pun în vedere ca în termen de 3 zile sa va aranjati toate chestiunile si sa închideti localul, caci Ministerul de Interne a luat aceasta dispozitie.

A II-a chestiune. Refuzi sa dai ordin scris în virtutea caruia sa putem actiona în justitie si sa vedem asupra cui cade raspunderea morala si juridica.

N-ati vrut sa ne dati ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autoritatile locale din partea D-lui Armand Calinescu:

”Prefectura si Chestura Politiei, Directia Sigurantei, Bacau, Galati, Piatra Neamt, Arad.

Urmare a ord. Ministerului de Interne Nr. 745/25 si Siguranta Generala Nr. 1488/25, luati masuri si îngrijiti închiderea si sigilarea localurilor de consum si debit cunoscute si specificate prin anexa ord. 1821/17 din 2 crt.

Raportati de urmare 25.687.00213, 86.091, 22.001.

A III-a remarca este aceea ca închiderea acestor doua restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase si obligatii carora nu le putem face fata în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.

Întreprinderea „Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, facându-se numai cheltuieli de investitii în reparatia localului în valoare de 400.000 lei cu o chirie de 200.000lei.

Restaurantul „Lazar” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei.

În ambele localuri, marfuri, vesela si vinuri în pivnita, în cea mai mare parte pe credit, peste 2 milioane jumatate.

Tot ce am adunat prin cea mai mare economie si munca se afla aici.

Acum 15 ani în urma, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. Iorga în 1906), Domnii de astazi, acesti Domni din guvernul de astazi ne spuneau:

”Nu asa rezolvati problema evreiasca. Apucati-va de comert. Faceti comert cu ei”.

Iata, ne-am apucat cu sufletul plin de sperante. Cu dor de munca.

Când ati vazut însa ca pornim, ca suntem corecti, ca suntem capabili, ca munca noastra este binecuvântata de Dumnezeu, veniti tot voi, si distrugeti acest început serios din vremea noastra, veniti fara mila, si înabusiti aceste încercari, tot avântul nostru si tot atâtea sperante.

Ce epitete pot sa va dau? Ce cuvânt din limba româna vi s-ar potrivi? Ne acuzati ca am gresit acum? Ne scoateti o crima din ceea ce voi însiva ne-ati îndemnat ieri sa facem?

Vine Profesorul Iorga care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comertului românesc crestin rapus de jidani, si facând apel, chiar la violenta noastra, vine, ne murdareste gândurile noastre cele mai curate, si ne rapune el pe noi pe români?

Sub guvernarea fericita si crestina a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai exista în România nici jidani, nici comert jidanesc, nici problema jidaneasca.

Nu mai existam decât noi, care trebuie sa fim nimiciti prin orice mijloace”.

(…………….)

Bucuresti, 25 Martie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Iata cum s-au purtat evreii cu comertul legionar, în perioada când erau ei mari si tari în România! Sub regimul legionar au avut posibilitatea sa trateze vânzarea pravaliilor cu cine vroiau, sa-si aleaga cumparatorii între germani si români si sa primeasca în schimbul comertului lor, daca nu pretul real, al întreprinderilor, cel putin o substantiala restituire a capitalului investit. Când evreii au guvernat tara, au procedat fara mila contra comertului legionar. În 1938, sub domnia lupesciano-carlista, guvernul decide lichidarea comertului legionar în câteva ore, fara cea mai elementara consideratie pentru pagubele suferite în marfa, mobilier, credite. Unde este omenia? La Regele Carol, la Elena Lupescu, la Armand Calinescu, care nu s-au gândit decât sa dea satisfactie evreilor, zdrobind acest început de comert românesc, sau la legionarii din 1940, care nu i-au despuiat pe evrei dupa metoda ce li s-a aplicat lor, ci le-au lasat ragazul si alegerea ca sa-si lichideze bunurile cum vor ei?

V. POLITICA EXTERNA

În politica externa am avut de luptat atât cu duplicitatea diplomatiei germane cât si cu duplicitatea lui Antonescu. Pâna la urma s-a ajuns la un acord între guvernul german si conducatorul statului casa ne elimine de la putere.

1. Umbre în relatiile cu axa

În timp ce în interior biruinta legionara se cristalizase în Statul National – Legionar, nu tot asa de clare erau relatiile noastre cu Puterile Axei. Contrar aparentelor, nici la Roma si nici la Berlin pozitia miscarii nu se prezenta sub auspicii favorabile. Ca sa întelegem strâmtoarea în care am ajuns mai târziu în raporturile noastre cu aceste puteri, trebuie sa recapitulam în câteva cuvinte, politica Axei fata de România în aceasta perioada de tranzitie, de la sfârsitul lui August pâna la 14 septembrie 1940.

Dupa ce dictatul de la Viena fusese acceptat la Bucuresti, atât Berlinul cât si Roma erau dispuse sa colaboreze cu Regele Carol, ignorând atât sentimentele de revolta ale populatiei cât si sacrificiile miscarii legionare. Toate rapoartele anterioare ale lui Fabricius erau concepute în favoarea fostului suveran, în sensul ca cu toate repetatele lui acte de duplicitate fata de Axa si cu toate represiunile sângeroase contra Garzii de Fier, ramâne singurul factor capabil sa garanteze stabilitatea interna si integrarea pacifica a României în sistemul Puterilor Axei. De aceea Legatia germana ne-a cerut noua, a doua zi dupa dictatul de la Viena, sa pastram liniste, deoarece asa cer interesele Germaniei.

Aceasta a fost prima faza a politicii germane fata de România, care umple intervalul de la 31 August la 4 Septembrie 1940. Când însa evenimentele au luat alt curs, gratie revolutiei legionare, si Antonescu a fost chemat la Palat Fabricius a luat în considerare si eventualitatea abdicarii Regelui Carol si substituirii lui cu Generalul, tocmai atunci numit Presedinte de Consiliu. Informat si Berlinul, a început sa navigheze în aceeasi directie. Regele nu mai parea indispensabil pentru garantarea ordinii interne si a prieteniei cu Axa, caci se ivise pe scena substituirea lui, Generalul Antonescu, capabil sa joace acelasi rol, fara sa fie grevat de trecutul acestuia. Aceasta este faza a doua a politicii germane fata de România, în acele zile de mari zguduiri nationale.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Urmeaza faza a treia, a proclamatiei Statului National – Legionar, la 14 Septembrie. Amploarea biruintei legionare, concretizata într-o forma noua de Stat a surprins cercurile germane din tara si din Berlin. Strategii de la Wilhelmstrasse prevedeau si chiar doreau o participare a miscarii în cadrul guvernului Antonescu, dar nu în proportia ce se realizase, cu aceasta penetratie profunda în Stat. Supararea lui Fabricius era cu atât mai mare cu cât nici nu fusese consultat la formare noului guvern. Se stia, evident, ca se duc tratative între mine si Antonescu, dar Legatia Germana ramasese în afara de procesul politic în curs. Când s-a dat pe fata politica noului guvern, Fabricius si consilierii lui n-au putut sa se opuna, dar în sinea lor au pastrat anumite rezerve si amaraciuni, sperând ca într-un viitor apropiat punctul lor de vedre sa prevaleze din nou.

Fabricius mai avea si un motiv personal sa fie nelinistit de proclamarea Statului National – Legionar. El ramasese descoperit, în solutiile ce le preconizase referitor la România, atât la Berlin cât si la Bucuresti. Ani de zile a aparat tronul Regelui Carol, cu toate faradelegile acestuia, descriind miscarea în termeni minori, ca incapabila sa devina factor de guvernamânt. Fata de mesele legionare, care iesisera ca din pamânt la 6 Septembrie, se simtea acum umilit si vinovat.

Situatia lui Fabricius era penibila. Toate expertizele lui de politica externa pentru rezolvarea problemei românesti se prabusisera. Atunci si-a cautat refugiul la Antonescu, devenind un fel de umbra a acestuia, însotindu-l în toate deplasarile lui din Capitala, cautând a-i descoperi slabiciunile si posibilitatile de alianta pentru a-si apara propria lui pozitie. De la început s-a stabilit o prietenie strânsa între Fabricius si General, care, mai târziu, pe masura ce s-au cunoscut mai bine si si-au descoperit reciproc intentiile si planurile, s-a transformat într-o complicitate progresiva pentru expulzarea Legiunii de la putere.

Atitudinea lui Fabricius fata de miscare era întarita si de faptul ca la Berlin domnea aceeasi mentalitate. Berlinul a fost surprins de brusca ascensiune a miscarii legionare la putere, fapt care venea în contrazicere cu rapoartele lui Fabricius de pâna atunci si chiar cu obiectivele generale ale politicii germane în Europa. Am aratat, la începutul lucrarii, cum era conceputa „noua ordine europeana” din perspectiva lui Hitler. Se baza pe predominanta Reichului, cu excluderea nu numai a oricarui rival, dar si a oricarei concurente pe continent. Nationalismul românesc, ca oricare alt nationalism, nu era vazut cu ochi buni la Berlin, caci reprezenta o piedica în calea realizarii planurilor germane de hegemonie în Europa.

Cu aceste perspective nefavorabile pe plan extern a început guvernarea legionara. La început am putut sa ne strecuram profitând de confuzia ce domnea atât la Bucuresti cât si la Berlin referitor la sprijinul de care ne bucuram din partea Reichului. Generalul îsi imagina ca miscarea este un factor sine qua non al politicii germane în România si numai prin colaborarea cu ea îsi poate consolida conducerea Statului. La rândul lor germanii nu stiau cât de legat este Generalul de miscare si nu cutezau sa faca vreun pas gresit, exprimându-si îndoieli asupra colaborarii cu noi. Pe masura ce aceasta cortina de confuzii s-a clarificat, pe masura ce Fabricius s-a convins ca Generalul nu este atât de atasat de noi si ca, în realitate, nu urmareste altceva decât sa dispuna de puteri absolute în Stat, iar pe masura ce si Antonescu a aflat ca pozitia noastra la Berlin nu este tocmai atât de solida cum îsi imaginase la început, în aceiasi masura s-a tesut si s-a adâncit conspiratia antilegionara, care a dus, în final la lovitura de la 21 Ianuarie 1941.

2. Audienta lui Fabricius

Abia se instalase noul guvern si Fabricius, Ministrul Reichului la Bucuresti, îmi solicita o audienta. Cineva de la Legatia germana telefonase la Presedintie si cineva din jurul meu îmi comunicase cererea lui Fabricius. Interventia Legatiei se petrecuse într-un val vârtej de întrevederi si convorbiri, fiind asediat din toate partile, încât n-am putut raspunde imediat. Retinusem telefonul primit de la Legatie si nu asteptam decât un moment mai linistit pentru a-l primi.

Cum nu eram initiat în chestiunile de protocol, nu mi-am dat seama ca întârzierea raspunsului meu putea sa aiba si o alta semnificatie: îl tin în asteptare pe Fabricius pentru ca este un fel de „personna non grata” pentru miscare. Departe de mine gândul de a-l trata pe Ministrul Reichului cu raceala sau indiferenta, dar în mintea lui Fabricius nu mai exista nici un dubiu ca la mijloc este acest motiv, ca nu vreau sa-l primesc din cauza atitudinii lui permanent ostile fata de miscare.

Nelinistit de situatia lui personala, în disperare de cauza, Fabricius s-a adresat Ministrului nostru de Externe, Mihail Sturdza, rugându-l sa intervina pe lânga mine pentru a-i acorda audienta ceruta. Sturdza m-a informat imediat de starea de spirit a lui Fabricius si de interpretarea ce-o da acesta întârzierii raspunsului meu. Mi-am dat seama de eroarea facuta si în aceiasi zi i-am fixat audienta.

Întâlnirea a avut loc la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, chiar în sala unde se tineau reuniunile Consiliului de Ministri. Fabricius a venit însotit de Mihai Sturdza. I-am explicat mai întâi ca amânarea se datoreaza unei pure întâmplari, fiind sub presiunea a zeci de chestiuni care trebuiesc rezolvate, si l-am rugat sa ma ierte.

În cursul întrevederii nu s-a tratat vreo tema deosebita. A fost o audienta de prezentare si cunoastere reciproca. I-am exprimat dorinta si speranta ca colaborarea cu Ministrul Afacerilor Straine se va desfasura în termeni cordiali si în interesul comun al ambelor tari. L-am asigurat de loialitatea noastra fata de General, care a salvat România de la prabusire.

În tot timpul întrevederii , care a fost scurta, Fabricius nu s-a simtit în largul lui. Ma privea cu ochi banuitori, Încercând sa-si faca o parere despre acest tânar ridicat din neant în ierarhia suprema a Statului.

L-a despartire mi s-a parut ca a plecat multumit si împacat convigându-se ca temerile lui nu erau fondate.

3. Reteaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

O prima chestiune de politica externa de care ne-am izbit chiar la începutul guvernarii noastre a fost arestarea de catre legionari a unor supusi englezi ce-si aveau resedinta pe Valea Prahovei.

Cine erau acestia? Cu îngaduinta guvernelor din timpul dictaturii carliste, îndata dupa izbucnirea razboiului, în Septembrie 1939, serviciile engleze au organizat o retea de sabotori pe Valea Prahovei, cu misiunea sa repete operatia din primul razboi mondial, azvârlind în aer sondele de petrol si incendiind rafinariile. Daca s-ar fi realizat acest plan, ar fi avut grave urmari pentru operatiile militare ale Puterilor Axei, avizate în mare parte la aprovizionarea cu petrol românesc.

Paralel germanii, pentru a preîntâmpina eventualele acte de sabotaj ale agentilor englezi, au implantat un serviciu propriu de securitate pe Valea Prahovei, însarcinat sa supravegheze activitatea acestora si sa comunice orice fapt suspect. Guvernul Reichului, pe baza rapoartelor primite din România, intervenea la Bucuresti, ori de câte ori li se parea situatia grava, denuntând activitatea agentilor englezi si facând presiuni ca sa fie împiedicati. Regele Carol ,desi era initiat în planurile engleze de paralizare a industriei petroliere românesti, totusi nu-i convenea sa se înfrunte direct cu Reichul de teama represaliilor. El lasa englezilor toata libertatea sa-si pregateasca actele lor de sabotaj, dar ori de câte ori primea vreun avertisment dur de la Berlin, se grabea sa intervina pentru a opri executarea lor. Retelele engleze se abtineau pentru moment de la actiune, dar nu erau dezradacinate. Ele ramâneau mai departe în functie, sub binevoitoare protectie a guvernului român, pândind un moment favorabil, când ar putea sa duca la bun sfârsit misiunea lor.

În cadrul politicii de duplicitate ce-o ducea Regele Carol fata de axa, Moruzov, seful serviciului secret, avea o pozitie aparte. Îsi avea jocul lui propriu, independent de-al Suveranului. El stia de existenta sabotorilor englezi si era responsabil de siguranta lor, conform ordinelor primite de la Rege, care, în acelasi timp avea grija sa-i comunice lui Canaris sabotajele ce pregatesc englezii în România, pentru ca pe baza acestor servicii aduse Reichului, în cazul unei victorii germane sa-si poata pastra postul si influenta lui în România. În modul acesta, guvernul Reichului dispunea de o dubla sursa de informatii: a propriilor lui agenti de pe Valea Prahovei, dar si de rapoartele lui Canaris, întocmite pe baza a ceea ce primea de la Moruzov, încât atunci când dispunea sa se intervina la Bucuresti prin Legatia germana, Regele ramâne perplex, atât erau de precise si amanuntite datele servite de Fabricius. Nu-i mai ramânea altceva de facut decât sa se plece în fata evidentei, ordonând „sabotarea” actelor de sabotaj pregatite de englezi.

Dupa biruinta legionara de la 6 Septembrie, serviciile engleze care operau pe Valea Prahovei au ramas descoperite, lipsindu-le înalta protectie de care se bucurau pâna atunci. Serviciul german de securitate a socotit momentul oportun pentru a elimina reteaua de sabotori din regiunea petrolifera, atât de periculoasa pentru interesele militare ale Germaniei, folosindu-se în acest scop de atasamentul ce-l aratau legionarii Puterilor Axei. Dr. Luptar, seful serviciului german de securitate de pe Valea Prahovei, a luat contact cu organizatia legionara din acest judet, care abia se înfiripase sub conducerea profesorului Mihail Tase, dezvaluindu-i existenta retelei de sabotori englezi si pericolul ce-l reprezenta atât pentru România cât si pentru Germania. Dr. Luptar a cerut ca legionarii sa intervina cât mai repede, pentru a-i face inofensivi pe agentii englezi, înainte ca acestia sa poata întreprinde ceva, profitând de starea de tranzitie în care se gaseste tara.

Mihail Tase, seful judetului Prahova, si Gheorghe Cârciumaru, devenit mai târziu seful politiei legionare din acelasi judet, au adus un nepretuit serviciu tarii, împiedicând reteaua de sabotori sa treaca la actiune. Pericolul era iminent, caci Generalul Antonescu, ocupat cu ocuparea teritoriilor cedate si cu multe alte probleme grave, n-ar fi putut lua conta-masuri eficace, cu atât mai mult cu cât noul guvern nu se constituise înca, iar aparatul Statului era tot cel vechi, mostenit de la regimul precedent. Legionarii locali au înteles importanta dezvaluirilor facute de Dr. Luptar si si-au asumat raspunderea de eliminare a acestei primejdii potentiale, chiar fara sa aiba o acoperire legala.

Într-adevar, facând o descindere la domiciliul unui oarecare supus englez Percy Clark, directorul unei fabrici de sârma, si sediul presupusilor sabotori, au descoperit un arsenal de unelte de distrugere: mari cantitati de explozive, pregatite pentru a fi utilizate, bombe incendiare si alte arme. Probele erau evidente. Supusii englezi implicati în afacere, Brazier, Yoring, Andersen, Treacy si altii, au fost sechestrati si, se pare, maltratati, un fapt regretabil, s-au înfatisat cu lux de amanunte, ca în aventurile lui Jules Verne, peripetiile, suferintele si pericolele prin care au trecut membrii Intelligence Service-ului din România. Se evoca în aceste carti gen „serie noire” numai salbaticiile legionarilor si nu se pomeneste nimic de „misiunea” acestor sabotori si de nenorocirea ce-ar fi putut-o provoca tarii. În ipoteza ca guvernul Majestatii Sale ar fi dat ordin agentilor lui din România sa execute planul prevazut-inexplicabil cum de n-au intervenit-si acestia începeau actiunile de distrugere, cu certitudine ca o divizie aero-purtata germana ar fi coborât în regiunea petrolifera, pentru a opri extensia dezastrului, si nu era exclus ca si rusii, profitând de starea de confuzie existenta în România, sa faca si ei o incursiune în restul tarii, pentru a lua „sub protectie”, Bucovina de Sud, regiune la care râvneau atât de mult caci le deschidea poarta spre Europa Centrala.

Suprimarea retelei de sabotori englezi de pe Valea Prahovei s-a facut fulminant, printr-o initiativa legionara locala, si fara stirea lui Antonescu. Dar desi era evident ca interventia legionarilor din Prahova, în colaborare cu serviciul german, a înlaturat o primejdie iminenta pentru tara, de care a beneficiat în primul rând Antonescu, Generalul n-a înteles importanta operatiei. Dupa constituirea guvernului, a fost alarmat prin multiplele canale care serveau de legatura între Presedintia Guvernului si serviciul englez, ca niste „supusi englezi” au fost sechestrati si maltratati de legionari la Ploiesti. De alta parte a intervenit si legatia engleza, cerând eliberarea cetatenilor „retinuti în mod abuziv”.

Generalul Antonescu a redus toata chestiunea la un „abuz al camasilor verzi”, fara sa se întrebe macar ce s-ar fi petrecut cu tara daca sabotorii englezi ar fi intrat în actiune. Singurul lui gând era atunci sa nu-i supere pe englezi, sa n-aiba neplaceri cu ei, si a dat ordin ca sechestratii sa fie eliberati, fara sa se mai faca cercetarile de rigoare de catre organele judiciare militare.

"Nu vreau sa am dificultati cu englezii, spunea în sedinta Consiliului de Ministri din 22 Septembrie 1940. I-au ridicat pe englezi! Ce-au cautat?"

O afacere de spionaj si sabotaj a tratat-o ca un „incident diplomatic”. Eu i-am aparat pe legionarii din Prahova, spunând ca „autoritatile de acolo nu si-au facut datoria”. Ma referam la vechile autoritati, la acele ramase de pe timpul lui Carol, care, cu stirea Palatului, au tolerat constituirea retelelor engleze de sabotaj.

Dar ma întreb cum ar fi procedat englezii daca pe teritoriul Marii Britanii s-ar fi descoperit o retea de sabotori. Ar fi fost dati în judecata si probabil condamnati la moarte!

4. Atrocitatile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Brasov

Dictatul de la Viena daduse doua garantii României: garantarea noilor frontiere reduse la 2/3 din vechiul teritoriu si garantarea egalitatii de tratament a populatiei românesti ramasa în Ardealul de Nord, cu ceilalti cetateni maghiari. Articolul 5 al sentintei de la Viena stabileste acest principiu:

„Guvernul Regal Maghiar îsi asuma obligatia solemna de a echivala integral celorlalti maghiari persoanele care, pe baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetatenia maghiara, dar sunt de nationalitate româna. Guvernul Regal Român îsi asuma în mod solemn obligatia analoga pentru cetatenii români de nationalitate maghiara care ramân pe teritoriul Statului Român”.

Aceasta clauza era cu atât mai necesar sa fie introdusa în textul dictatului cu cât majoritatea populatiei din Transilvania cedata era de origine etnica româna: dintr-o populatie de 2.603.589 locuitori, erau 1.304.898 români si numai 968.571 maghiari. Nedreptatea ce ni se facuse la Viena era evidenta: regiuni întregi de deasa si straveche populatie româneasca fusesera predate Budapestei.

Guvernul român a executat constiincios si în timpul prevazut dictatul de la Viena, dând ordin armatei sa se retraga din teritoriul cedat pe noua linie de demarcatie a celor doua tari. Operatiile de evacuare a Ardealului de Nord au început la 5 Septembrie 1940 si s-au încheiat la 15 septembrie 1940, fara cel mai mic incident, respectând întru totul articolul 2 din tratat:

„Guvernul Regal Român si Guvernul Regal Maghiar se vor îngriji ca evacuarea si ocupatia sa se desfasoare în perfecta liniste si ordine”.

Nu tot asa au înteles ungurii obligatiile luate. Românii, amintindu-si de suferintele îndurate de fratii lor de sub jugul maghiar se temeau, pe buna dreptate, ca vor reveni acele vremuri cumplite de teroare si deznationalizare fortata în teritoriul cedat, dar se mângâiau cu speranta ca Puterile Axei, care au patronat dictatul, nu vor tolera izbucnirile de ura ale vecinilor nostri, obligându-i sa se comporte civilizat. Românii se mai gândeau la tratamentul blând si uman de care s-a bucurat minoritatea maghiara în perioada României Mari, ceea ce ar putea avea ce urmare o purtare asemanatoare si din partea ungurilor. La unirea Ardealului cu patria-mama nu s-a înregistrat dincolo de munti nici un act de varsare de sânge contra populatiei maghiare. Caracterul tolerant al poporului nostru nu putea concepe sa verse sângele unor oameni fara aparare, chiar daca faceau parte dintr-o natie care ne-a asuprit o mie de ani. Sub stapânire româneasca, ungurii s-au bucurat de drepturi egale cu românii; au avut deputatii lor în Parlament, ziarele lor, scolile lor si au putut sa se exprime fara restrictie în limba lor materna.

Dupa semnarea dictatului de la Viena, chiar în aceeasi zi, ministrii de externe ai celor doua puteri arbitrare au facut declaratii clare si categorice asupra sensului si spiritului în care concep ei sentinta de la Viena, ceea ce a întarit încrederea poporului român ca nu se va întâmpla nimic grav la intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat. Von Ribbentrop a declarat cu acest prilej:

„Astazi s-a obtinut, în aceasta parte a Europei, o pacificare definitiva, în favoarea tuturor celor interesati. Sunt convins ca în modul acesta s-a creat o baza sanatoasa pentru relatii durabile si amicale între Ungaria si România”.

Ciano, ministrul de externe al Italiei a fost si mai explicit:

„Am avut în vedere un scop mai înalt; n-am vrut numai sa salvam pacea în aceasta parte a Europei, ci am vrut sa asiguram o pace solida si sigura. Aceasta stabilitate si aceasta siguranta pot fi obtinute numai prin bunavointa si justitie”. „Bunavointa si justitia” se cereau respectate de ambele parti. Ungurii contractasera aceleasi obligatii prin dictatul de la Viena, sa nu provoace acte ireparabile în relatiile cu românii.

Toate aceste garantii si declaratii cuprinse în actul de la Viena îi faceau pe români sa presupuna ca ocupatia maghiara va decurge în conditii civilizate, fara brutalitati sau varsari de sânge, respectându-se clauza nediscriminarii populatiei românesti în raport cu populatia maghiara.

Dar, din nefericire, n-a fost asa. Ocupatia s-a convertit în tragedie. De la primul pas facut de trupele maghiare peste granita de apus a tarii, un val de atrocitati si crime inimaginabile chiar si pentru cei mai pesimisti români s-a abatut asupra Transilvaniei cedate. Nu s-au petrecut niste acte izolate, care puteau fi interpretate ca opera unor elemente necontrolate, ci s-a extins progresiv cu înaintarea trupelor maghiare o actiune concertata, sistematica, de terorizare a populatiei românesti, realizata de bande organizate, cu sprijinul si încurajarea noilor autoritati. O furie devastatoare contra a tot ce este românesc s-a revarsat într-un crescendo înspaimântator, bagând groaza pâna si în copiii de scoala.

Scopul acestor violente, schingiuiri si varsari de sânge era ca, sub imperiul panicii, sa provoace o fuga în masa a populatiei românesti din teritoriul încorporat Ungariei, cautându-si refugiu în tara libera, pentru a slabi forta etnica a românismului din Ardealul de Nord. Planul maghiar a reusit partial. Aproape 200.000 de români care îsi aveau locuintele statornice în aceasta partea tarii si-au cautat salvarea peste noua frontiera, lasând în urma tot ce-au agonisit într-o viata de om. Furia maghiara s-a dezlantuit cu deosebita intensitate asupra paturii intelectuale românesti: preoti, profesori, învatatori, avocati, medici au fost ridicati de acasa cu ce aveau pe ei, încarcati apoi în vagoane de marfa si expediati fara nici o explicatie în punctele de intrare ale noii frontiere.

Fireste, asa s-a petrecut din totdeauna în trecutul viforos al neamului nostru, taranimea n-a putu fi clintita de pe locurile ei strabune, preferând sa îndure toate chinurile si umilintele din partea noilor stapânitori decât sa-si paraseasca vatra strabuna. Socoteala guvernului maghiar era ca taranimea româna, lipsita de îndrumatorii ei firesti, preoti si învatatori, va deveni o masa accesibila asimilarii, neputând rezista multa vreme severelor metode de maghiarizare.

Ecoul atrocitatilor maghiare izbea în tara libera ca valurile unei mari dezlantuite. Nu era zi în care sa nu se afle o noua veste grozava. Abia îsi revenise poporul nostru dupa catastrofa teritoriala, si o noua durere îl încerca si tulbura. În timp ce în România libera poporul respira usurat dupa alungarea tiranului de pe tron si îsi lega ranile cu o noua încredere în viitorul lui, din Ardealul de Nord nu se auzeau decât gemetele victimelor cazute prada represiunii maghiare. Ungurii nu intrau în ordine în teritoriul ocupat, ca o armata civilizata, ci semanând pretutindeni numai sânge li moarte. Pareau mai degraba o hoarda de navalitori, amintind cum au venit în Europa din fundurile asiatice, înainte de a se fi crestinat.

Situatia guvernului român era dificila, deoarece, prin noua noastra politica externa, atasându-ne puterilor Axei, nu puteam interveni cu energia cuvenita pentru a pune capat acestor salbaticii, obligându-i pe unguri sa-si respecte propria semnatura.

Abia se terminase marea manifestatie legionara de la 6 Octombrie , unde 100.000 de oameni au aclamat noua conducere, când am fost pus în fata acestei probleme de o gravitate exceptionala. Poporul astepta de la guvernul legionar un gest, un semn de putere si afirmare, care sa înfiereze furia nimicitoare a ungurilor contra populatiei românesti fara aparare. La Presedintie eram asaltati din ora în ora de stirile deprimante care veneau din Ardealul de Nord. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia facut ceva, trebuia data o replica guvernului de la Budapesta, trebuiau denuntate si facute iresponsabile autoritatile maghiare pentru sângele varsat. În acele clipe de adânca îngrijorare, m-am decis sa tin acel discurs de la Brasov, care a fost primit cu o imensa satisfactie de întreaga populatie româneasca, de-o parte si de alta a noii frontiere.

M-am dus la generalul Antonescu si i-am spus de intentia mea de a vorbi în numele guvernului, pentru a denunta si condamna faradelegile savârsite de unguri în Ardealul cedat. Generalul, revoltat si el de cele întâmplate, m-a aprobat din toata inima. M-am pus imediat pe treaba pentru a redacta cuvântarea. Am ales Brasovul ca oras unde sa vorbesc, atât pentru traditiile lui culturale românesti cât si pentru asezarea lui în apropierea noii granite cu Ungaria.

În dupa masa de 9 Octombrie am pornit spre Brasov cu mai multe masini, în care luasera loc si însotitori mei. Adunarea era fixata pentru orele 9 seara, în aula Liceului Andrei Saguna. Pe drum, la intrarea în Sinaia, la o curba, soferul primei masini nu si-a dat seama, din cauza înserarii, de o cotitura si a intrat în santul soselei. Celelalte masini, ca niste oi, crezând ca este drumul cel mai bun, au luat aceeasi directie si ne-am trezit cu toate masinile în sant, izbindu-se una de alta. Sper norocul nostru, santul nu era adânc, iar viteza prea mica. Eram cu sotia mea si, dupa lovitura, ne-am uitat unul la altul sa vedem daca mai suntem întregi. În afara de o izbitura la un deget, care mi s-a încovoiat putin, nu ne-am ales decât cu sperietura. Pâna când s-au ridicat iar masinile de pe sosea, a trecut timpul si am ajuns cu întârziere la Brasov.

În fata liceului Andrei Saguna era o mare de oameni. Se instalasera megafoane, caci aula era neîncapatoare. Am intrat în sala si m-am urcat la tribuna, unde era totul pregatit. Alaturi de mine au luat loc autoritatile Brasovului, primarul orasului, Ionica, prefectul judetului, Traian Trifan, seful organizatiei legionare, Marian. Am pronuntat cuvântarea cu voce putin alterata din cauza oboselii ultimelor zile. Discursul a fost difuzat prin Radio Bod – Brasov, încât toata tara a putut sa-l asculte în momentul rostirii lui. Ministerul Propagandei s-a însarcinat dupa aceea sa traduca si sa publice discursul meu în mai multe limbi europene, germana, italiana si franceza, sub forma unei brosuri intitulate Raporturile Româno – Maghiare, care s-a distribuit agentiilor de presa si legatiilor.

Transcriu textul complet al discursului de la Brasov, pentru ca a devenit o piesa istorica, fiind primul act al protestului noului guvern contra persecutiilor maghiare din Ardealul ocupat.

„Domnilor, Camarazi,

Ma înfatisez înaintea voastra, în acest oras de nobila traditie ardeleana, ca sa raspund la o întrebare care apasa greu în sufletul tuturora si care tulbura munca de refacere a tarii. E valul fara oprire al oamenilor îngroziti de salbaticiile maghiare care si-au parasit cu miile asezarile lor si tot ce-au agonisit în cursul mai multor generatii, pentru a-si cauta scaparea între noile hotare. E strigatul de durere din Ardealul suferintei milenare, în care a reaparut spectrul frângerii pe roata. E geamatul schingiuitilor si al martirilor, ucisi oriunde au intrat trupele maghiare.

Era greu de presupus ca ungurii sa renunte la sistemul de opresiune sângeroasa, binecunoscut în istoria stapânirilor maghiare asupra altor popoare si sa adopte o linie politica interna, care sa asigure libera dezvoltare a poporului românesc din Ungaria. Totusi, întemeiati pe garantiile date de Puterile Axei la Viena, nu ne puteam imagina vreodata ca epoca de suferinta din trecutul Ardealului sa reînvie cu atâta intensitate si în forme atât de cumplite.

Sentimentul de adânca îngrijorare pentru soarta poporului român ramas în Ardealul cedat, care a stapânit la începutul ocupatiei maghiare toate sufletele românesti, s-a transformat astazi într-o realitate cruda de un neînchipuit tragism. Trupele maghiare de ocupatie si populatia civila maghiara, organizata si înarmata, s-au napustit asupra românilor dezarmati si pasnici si dupa ce i-a scos din case si i-a batjocorit, dupa ce i-a despuiat de întreg avutul lor, i-a azvârlit peste noile hotare din cuprinsul României libere.

Dar aceste fapte sunt numai aspectele cele mai moderate ale prigoanei maghiare. Din relatarile ce urmeaza, veti vedea ce grad de salbaticie au atins ororile maghiare.

Dezlantuirea masacrului

În comuna Trasnea, judetul Salaj, comandantul trupelor ungare a ordonat executarea a douazeci de români si incendierea satului. Soldatii au început sa-i vâneze pe cei care cautau sa scape. Au fost împuscati astfel înca 76 de români.

Învatatorul comunei, Cozma, a fost spânzurat de crucea bisericii, iar preotul Costea a fost legat de un stâlp si ciopârtit cu baionetele pâna când a murit.

În noaptea de 13/14 Septembrie un detasament maghiar a împuscat la Ip, judetul Salaj, 155 români, barbati, femei si copii. A fost împuscat chiar un copil de leagan. Victimele au fost aruncate într-o groapa comuna.

În comuna Huedin, lânga Cluj, populatia ungara l-a ars de viu pe rug, în piata orasului, pe protopopul Aurel Munteanu, dupa ce-l maltratasera în mod îngrozitor rupându-i bratele.

În aceeasi localitate, locuitorul Vasile Popa a fost spânzurat de picioare si i s-a turnat var nestins peste ranile ce le avea pe cap.

În comuna Berlin, judetul Trei Scaune, populatia maghiara a masacrat zece români.

În ziua de 7 Septembrie, locotenentul Mihail Parau, comandantul unui pluton de graniceri, a fost ranit si asasinat de trupele maghiare.

Locuitorul Vasile Gurzau, fost primar al comunei Muresenii de Câmp din judetul Cluj, a declarat ca în ziua de 22 Septembrie un detasament de soldati unguri a masacrat în aceasta comuna trei familii de români: preotul Andrei Bujor, împreuna cu sotia, doua fiice si un fiu, precum si servitoare lui; învatatorul Gheorghe Petrea, împreuna cu sotia, mama si fetita lui în etate de patru ani; locuitorul Ion Gurau cu sotia lui. Susnumitii au fost împuscati dupa ce fusesera supusi mai întâi la chinuri groaznice. Cadavrele au fost aruncate într-o groapa comuna.

În ziua de 17 Septembrie, la Cluj, un preot a fost împuscat de bandele maghiare în fata catedralei greco-catolice. Tot la Cluj ungurii au macelarit 8 sergenti de strada români. Dupa ce le-au scos limbile, au purtat cadavrele prin oras pentru a-i intimida pe români.

Au mai fost asasinati gardianul public Vasile Damian, locuitorii Vasile Albu, Ion Mureseanu, gardianul Ilie Moldoveanu, gardianul Ilie Pop, gardianul Alexandru Pop si Iosif Pop.

În ziua de 22 Septembrie, ungurii l-au spânzurat chiar al intrarea bisericii pe preotul si dascalul comunei Irina, precum si pe notarul comunei, împreuna cu fiul sau, sublocotenent în rezerva.

Pe soseaua Sân Mihai, din Bihor, au fost gasite cadavrele a 20 de soldati din armata româna, împuscati de unguri. Ei erau originari din comunele Pausa si Trasnea din judetul Salaj si se înapoiau acasa, fiind desconcentrati. În comuna Stoinesti, judetul Bihor, ungurii au împuscat un copil de 13 ani. În aceeasi comuna, au mai fost împuscati Pavel Sas si Ion Mitrut cu sotia, iar locuitorul Vasile Popa si un altul au fost grav raniti.

Tot în ziua de 22 Septembrie ungurii au împuscat la Târgu Mures 18 legionari români.

Într-o comuna, populatia ungara l-a asasinat pe preotul greco-catolic la biserica, în timp ce oficia sfânta slujba.

În comuna Aramasul Mare locuitorul Borza Gavrila a fost împuscat, dupa ce mai întâi fusese pus sa-si sape singur groapa.

În aceeasi comuna au mai fost asasinati doi români.

În comuna Budas, judetul Somes, populatia maghiara a devastat casele tuturor românilor. Fostul primar al comunei a fost asasinat.

Pe soseaua Rastoci, Huedin, s-au gasit 24 de cadavre de români, printre care erau femei si copii; în comuna Seredei, judetul Salaj, ungurii au împuscat 16 români, printre care si un preot român.

Notarul Victor Bart, din comuna Popesti, judetul Bihor, a fost pedepsit în modul urmator pentru crima de a fi vorbit româneste. I s-au taiat bucati de carne din corp, punându-i-se sare pe rani.

În comuna Dragu, judetul Cluj, autoritatile ungare au împuscat 14 soldati români desconcentrati.

La Oradea, în ziua de 9 Septembrie, ungurii au executat în curtea cazarmii regale Ferdinand 20 de români, a caror identitate nu s-a putut stabili.

La Cluj, un taran român, asupra caruia s-a gasit un drapel românesc.

Ungurii au incendiat biserica româneasca din comuna Comalau, judetul Trei Scaune.

Primarul comunei Odorheiu, judetul bihor, a fost maltratat în mod îngrozitor de unguri. Între altele, i s-a tintuit cu cuie un tricolor românesc pe spate. Reusind sa fuga în România, a fost internat în spitalul din Beius.

În dupa amiaza zilei de 23 Septembrie, la orele 5, au fost executati la Oradea 35 de români, în majoritate legionari. La executie ar fi asistat si publicul, platind o taxa de spectacol de 1 pengo.

La Târgu Mures, autoritatile maghiare l-au executat pe studentul Alexandru Lupu din comuna Sângeorgiu de Mures.

Membrii Garzii de Fier sunt persecutati în mod special. Astfel, legionarul Ion Costelas din Oradea a fost împuscat de jandarmii unguri pentru ca s-au gasit asupra lui carti legionare.

În satul Baciu, judetul Cluj, doi tarani români a fost maltratati în mod îngrozitor, având împunsaturi de baioneta pe frunte, la tâmple si la urechi.

Pe soseaua spre Huedin s-au gasit cadavrele a trei tarani români.

Guvernul maghiar în slujba dusmanilor Europei Noi

De ca s-a dezlantuit acest masacru? În numele carei civilizatii se savârsesc aceste crime? Sau coroana Sf. Stefan nu poate gasi alt sprijin în inima popoarelor robite decât violenta si asuprirea?

Guvernul maghiar a cutezat sa afirme la început, pentru a-si justifica ororile îndreptate contra populatiei românesti si recunoscute în parte de oficialitatea maghiara, ca ele sunt masuri de represiune împotriva unor elemente razvratite ale populatiei românesti si care opuneau rezistenta înaintarii maghiare.

Afirmatia guvernului maghiar este total lipsita de valoare, pentru ca este de neînchipuit ca niste oameni ramasi fara aparare, neînarmati si neorganizati sa opuna rezistenta trupelor maghiare de ocupatie. Este o metoda binecunoscuta, la care au recurs ungurii întotdeauna, de a arunca vinovatia asupra victimelor.

Dupa ce ocupatia maghiara s-a terminat si vechiul sistem de justificare a atrocitatilor nu mai putea sa dureze, guvernul maghiar si-a cautat un nou instrument de acoperire a terorii, care creste zi de zi în intensitate si a încercat sa arunce raspunderea asupra României.

Guvernul român este acuzat ca a ordonat masuri de prigonire a populatiei maghiare ramasa la noi, iar ceea ce se întâmpla în Ungaria nu sunt decât represalii pentru tratamentul aplicat ungurilor din România. Aceasta scuza se spulbera la cea dintâi confruntare cu realitatea. Nu numai ca la noi nu a fost ucis nici un ungur, dar nu se pot înregistra nici cazuri de maltratare a populatiei maghiare de la noi.

Dimpotriva, autoritatile au primit ordin de la guvern sa vegheze ca avutul si viata cetatenilor de origine maghiara sa fie aparate si ocrotite.

Am impus chiar presei o atitudine moderate în raporturile noastre cu Ungaria, pentru ca, de la sufletele noastre încarcate si tulburate de ecourile durerilor din Ardealul ocupat, sa nu alunecam si noi pe drumul varsarilor de sânge. Si dovada cea mai pretioasa a nobletei atitudinii noastre este ca sub regimul legionar, lucratorii unguri, care în primul moment s-au refugiat în teritoriul ocupat, dupa câtva timp s-au reîntors în România, preferând sa traiasca în atmosfera de dreptate sociala care se creeaza sub ochii nostri.

Dictatul de la Viena noi l-am executat fara sovaire si cu pretul unui imens sacrificiu am înlaturat orice posibilitate de conflict în bazinul dunarean.

Cu toate ca poporul nostru a fost greu încercat de pe urma hotarârii de la Viena, totusi nu si-a îndreptat dusmania contra Puterilor Axei, ci, printr-o intuitie superioara, si-a dat seama de unde i se trage nenorocirea si, în mijlocul celei mai grele crize externe, a reactionat cu toata puterea si a reusit sa-si restabileasca unitatea si echilibrul interior. Cu energia hotarârilor decisive, poporul român a darâmat un regim care purta raspunderea prabusirii hotarelor si, încadrat într-o noua disciplina, s-a alipit puterilor care lupta astazi pentru a instaura în Europa o mentalitate si o conceptie noua de viata.

Ungurii, dupa ce ieri au cerut Puterilor Axei sa li se satisfaca pretentiile lor pentru ca pacea în bazinul dunarean sa se aseze definitiv si dupa ce li s-a acordat, dincolo de asteptarile lor, astazi în loc sa se respecte angajamentele luate la Viena, provoaca din nou neliniste în aceasta parte a Europei si tulbura interese care le depasesc pe cele strict nationale ale ambelor popoare si se încadreaza pe un plan european.

Atunci când poporul român abia recules dupa marile pierderi suferite si când, sub noul regim legionar, a pornit la actiune de refacere a tarii, când credea ca si-a recâstigat cel putin pacea la hotare, dintr-o data este pus în fata unor împrejurari cumplite, pe care nu le-am dorit si nu le-am provocat noi.

Ce i-a determinat pe unguri sa revina la vechea lor politica de teroare si asuprire?

În ordine interna a României nu s-a petrecut nici un fapt care sa justifice actiunea maghiara în Ardealul ocupat. Populatia maghiara continua sa se bucure de un tratament blând si omenos, iar în cei 20 de ani de stapânire româneasca acest tratament a fost asa de îngaduitor încât a mers pâna la slabirea atributului de suveranitate al poporului nostru.

Ne-am înfrânt durerea unei umiliri de o mie de ani pentru a se înlesni aproprierea dintre cele doua popoare, iar acum când strigatele de durere ale fratilor nostri de sânge întemnitati, izgoniti si ucisi ne-au rascolit sufletul, am oprit dezlantuirea de patimi.

În aceasta situatie, daca nici un fapt intern din România nu corespunde actiunii maghiare de represiune, cui servesc aceste provocari, a caror intensitate creste pe zi ce trece si care iau aspecte tot mai tragice? Ele sunt straine de interesele ambelor popoare, sunt straine de interesele Europei Noi, deci atunci nu este cazul sa vedem mai departe si sa identificam în provocarile maghiare actiunea politica a acelor puteri care si-au bazat întotdeauna dominatia lumii pe intriga, pe crearea de conflicte si pe specularea animozitatilor dintre popoare.

Exista o limita a rabdarii si demnitatii unui neam

"România Legionara refuza sa se lase târâta pe drumul deschis de provocarile maghiare si reactia asa cum vrea Budapesta nu va veni (vii si prelungite aplauze), pentru ca avem constiinta înalta a misiunii noastre de a lua parte la crearea unei lumi noi, întemeiata pe dreptate si ordine (aplauze prelungite si repetate).

Stim, pe de alta parte, ca prigoana maghiara s-a dezlantuit mai cu seama contra legionarilor.

Cuvântul de ordine care s-a azvârlit în multime a fost „ ucideti-i pe legionari”.

Privim nedumeriti si nu putem întelege ca o tara legata de Puterile Axei sa caute nimicirea tocmai a acelor elemente care reprezinta spiritul nou biruitor în Europa. Noi am vrut o spiritualitate a frontierelor care astazi si mai ales mâine vor fi dominate de ideea etnicului (aplauze); am vrut o colaborare pasnica pentru a realiza în bazinul dunarean o convietuire eliberata de orice dusmanii.

Însa aceasta ostilitate declarata contra elementului legionar arata ca la Budapesta domneste o profunda neîntelegere a ideii Noii Europe, care peste toate împotrivirile va deveni mâine o realitate. (Aplauze prelungite).

Ungaria a cerut ca revendicarile ei sa fie satisfacute pentru a se realiza o pace durabila între cele doua popoare.

Astazi Ungaria calca angajamentele de la Viena si creeaza o stare de neliniste si tensiune, iar pacea este din nou amenintata tocmai de aceea care au cerut, în numele ei, revendicarile teritoriale.

România Legionara nu se plânge si nu raspunde provocarilor, dar exista o limita a demnitatii unui neam (aplauze prelungite si îndelung repetate, urale). Nu dam avertismente, dar credem ca cei 1.400.000 de români din Ardealul ocupat au dreptul la viata si la un trai omenesc (aplauze prelungite).

Convinsi de dreptatea noastra, stapâni pe vointa noastra, nimeni nu ne va putea opri sa faurim poporului nostru viitorul pe care îl merita (vii aplauze, îndelung repetate, ovatii)."

Datele referitoare la persecutiile maghiare mi-au fost puse la dispozitie Ministerul Afacerilor Straine, dar, cum timpul nu-mi permitea, n-am folosit decât o parte din ele. O lista mai completa a atrocitatilor maghiare se gaseste în brosura pregatita de Ministerul Propagandei.

Si acum epilogul expeditiei de la Brasov.

Dupa sfârsitul manifestatiei, am plecat cu toate autoritatile la restaurantul „Coroana”, unde ni s-a servit o gustare. În aceeasi noapte am plecat mai departe pe soseaua Brasov – Fagaras – Sibiu, cu intentia de a fi a doua zi la Brad, unde eram asteptat pentru a rezolva chestiunea salariilor muncitorilor de la Societatea „ Mica”. Când am iesit din Codlea, am avut o alta întâmplare neplacuta cu masina. În plina viteza, usa masinii s-a deschis si sotia mea, care tinea mâna pe mâner, a fost trasa cu putere în afara. Cu mare greutate am retinut-o, fiind amândoi amenintati sa fim supti de vârtejul vitezei, pâna a observat soferul si a oprit.

L-am întrebat atunci pe sofer, care apartinea personalului Presedintiei Consiliului, a cui masina a fost aceasta înainte. Spre surprinderea mea, îmi spune ca era masina cu care circula Armand Calinescu si daca nu se însela era chiar aceea în care fusese împuscat! Fara sa-mi comunice nimic, Generalul îmi rezervase mie aceasta masina, iar el îsi luase alta. Întors la Bucuresti, am schimbat masina, iar automobilul lui Calinescu a ramas în garaj.

5. Manifestatia tineretului European de la Padua. Un detasament legionar defileaza în fata Ducelui

La începutul lunii Octombrie 1940, 28.000 de tineri fascisti, în jurul vârstei de 18 ani, din organizatia Gioventu Italiana del Littorio, dupa un antrenament militar în regiunea Liguria, au pornit pe jos spre Padua, într-un mars de 450 km, realizat în mai multe etape. Tinerii acestia erau voluntari, înscrisi pentru front chiar deal declararea razboiului si, dupa încheierea perioadei de instructie în taberele din Liguria se îndreptau acum spre Padova pentru a-l aclama de Duce si a defila în fata lui.

Partidul fascist a invitat cu acest prilej sa participe la manifestatia avangardistilor italieni tineretul nationalist european, pentru a realiza un act comun de camaraderie si înfratire între toate generatiile noi care lupta pentru aceleasi idealuri. La apelul fascistilor, au trimis formatii de tineri la Padua germanii, spaniolii, ungurii, bulgarii si românii.

Primind invitatia si Miscarea Legionara, s-a constituit un detasament de 120 de camasi verzi, recrutat în cea mai mare parte dintre studenti. Am încredintat conducerea formatiei comandantului legionar Victor Silaghi, care îsi facuse studiile în Italia si stapânea perfect limba acestei tari.

Grupul legionar a plecat cu trenul prin Iugoslavia si, în dimineata zilei de 8 Octombrie, a intrat în Italia prin punctul de frontiera Postumia. Din acest moment, prin toate garile si orasele pe unde au trecut, legionarii s-au bucurat de o primire exceptionala, atât din partea autoritatilor cât si a populatiei. La sosirea ternului în Postumia, muzica carabinierilor a intonat Giovinezza, iar legionarii au raspuns cu Sfânta Tinerete Legionara. Coborând din tren, Victor Silaghi cu statul sau major au trecut în revista formatiile tineretului fascist care se aflau pe peron, iar, în continuare, detasamentul român a avut onoarea sa primeasca defilarea tineret, începând cu „Balilla” si sfârsind cu militia fascista. Trenul s-a pus în miscare în mijlocul ovatiilor entuziaste ale lumii concentrate pe peron.

Urmatoarea oprirea fost la Trieste, unde primirea ce li s-a facut a fost si mai impresionanta. Victor Silaghi, cu statul sau major au trecut aici în revista o unitate de avangardisti din organizatia G.I.L. La Mestre. Autoritatile locale si populatia i-au întâmpinat pe legionari cu cosuri de fructe. Multimea a izbucnit în interminabile aplauze. Pentru prima oara vedeau italienii legionari îmbracati în camasi verzi.

Seara, pe la orele 6, trenul soseste la Padova. Legionarii s-au coborât din vagoane si s-au încolonat în formatie de mars. În fruntea coloanei luase loc o garda de onoare italiana, care purta drapele italian si român. Coincizând la sosire cu germanii, detasamentul legionar a fost precedat de un grup mai mare de tineri national-socialisti, format precumpanitor din ofiteri raniti pe front si care se aflau în convalescenta. Coloana italo – germano – româna a strabatut strazile vechiului oras în cântece si în aplauzele a mii de oameni, care îi salutau cu bratul în sus de pe trotuare si balcoane.

În „Piazza del Erbe” marsul se încheie, coloana se rupe si oaspetii straini sunt condusi la autobuze pentru a fi transportati la locurile de încartiruire. Dar grupul românesc mai întârzie, caci este înconjurat de multime, care îi îmbratiseaza pe tineri, strigând „Viva la Guardia di Ferro”, „Viva Codreanu”. Victor Silaghi se bucura de atentii speciale. Pentru prima oara, marturiseste Silaghi unui corespondent, în viata lui este primit cu flori si nu cu gloante. Cu mare greutate legionarii s-au desprins de multime si s-au urcat în autobuze. Sunt condusi la Scoala Zanela, unde sunt încartiruiti. În fata edificiului, pe balconul caruia flutura steagurile italian si român, o alta manifestatie. Oamenii adunati îi aclama si intra în vorba cu ei, cerând insigne legionare.

A doua zi, 9 Octombrie, toate unitatile de tineri europeni participa la o repetitie generala a defilarii, care va avea loca doua zi, în fata Ducelui. Detasamentului legionar i s-a fixat locul între grupul national-socialist si falangisti. Românii au trezit multa simpatie în populatie prin tinuta si disciplina lor.

În vederea defilarii si a vizitei Ducelui, Padua luase aspect de sarbatoare. Orasul a fost pavoazat cu drapele tuturor natiunilor participante. Sosirea Ducelui era asteptata ca un mare eveniment. Coloana celor 28.000 de avangardisti ajunsese în Padua si facea exercitii de defilare.

În dimineata de 10 Octombrie a început marea manifestatie de înfratire a tineretului european cu camarazii italieni, gata sa primeasca botezul sângelui. Prin fata tribunei Ducelui, înconjurat de mari demnitari ai statului si ai partidului, au defilat în primul rând detasamentele oaspetilor, urmate de formatiile compacte ale tineretului fascist. Ducele a urmarit defilarea tineretului legionar cu ochii pironiti, ca si cum resurectia Garzii de Fier în România i-ar fi produs o imensa satisfactie.

Dar cei mai multumiti ca au trait aceasta zi extraordinara, când au putut aduce omagiul lor Ducelui, au fost, desigur, legionarii. A trecut timpul întunecat când relatiile dintre tineretul român si tineretul italian erau monopolizate de hibrida Straja Tarii, organizatie creata pe suferintele si mormintele generatiei de sacrificiu a României. Din neant, într-un act de eroism pur, reînviase Miscarea Legionara, în al carei destin nu mia credeau nici Puterile Axei.

Dupa manifestatia de la Padua, grupul legionar si-a continuat calatoria la Predappio, pentru a vizita leaganul revolutiei fasciste. Cu prilejul acestui act de omagiu, Victor Silaghi, conducatorul grupului legionar, a trimis o telegrama Ducelui. Ducele i-a raspuns prin intermediul ministrului Italiei la Bucuresti, Ghigi:

Bucuresti, 4 Noiembrie 1940

Domnule Comandant,

Am primit placuta însarcinare de a va aduce la cunostinta ca Ducele, caruia i-a parvenit telegrama trimisa de Dumneavoastra si camarazii legionari cu ocazia vizitei la leaganul revolutiei fasciste, a apreciat în mod deosebit actul dumneavoastra original.

Mi-ar fi deosebit de agreabil sa va întâlnesc pentru a reînnoi, Domnule Comandant, sentimentele celei mai distinse consideratii.

Ghigi, Ministrul Italiei la Bucuresti.

6. Sosirea misiunii militare germane la Bucuresti

Misiunea militara germana, sosita la Bucuresti în 12 Octombrie 1940, are o istorie mai veche. Pentru prima oara s-a vorbit de acest proiect în audienta mea la Regele Carol al II-lea din 2 Iulie 1940, cum am povestit în volumul precedent Sfârsitul unei Domnii Sângeroase.

Le sugestia Legatiei germane, m-am prezentat regelui din partea acesteia si l-am rugat sa ia în considerare propunerea venita de la Berlin, cerând fara întârziere guvernului german trimiterea unei misiuni militare în România, unica garantie posibila contra unei noi invazii sovietice, care s-ar putea produce chiar dupa cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Ca urmare a acestei convorbiri, Rege la Carol l-a chemat pe Fabricius si a solicitat în mod oficial, de la stat la stat, trimiterea acestei misiuni.

Fabricius a transmis cererea Regelui Carol la Berlin, dar raspunsul a fost negativ, deoarece regele propunea concomitent doua lucruri: garantarea frontierelor existente, dupa rapirea Basarabiei si a Bucovinei de Nord, cât si prezenta unei misiuni militare în România. Reichul nu vroia sa-si lege mâinile cu o garantie teritoriala, înainte de a se fi satisfacut revendicarile Ungariei si Bulgariei. În scrisoarea lui Hitler catre Regele Carol din Iulie 1940, îi comunica acestuia ca nu se gaseste în situatia de a raspunde celor doua cereri, atâta vreme cât chestiunile teritoriale pendinte cu Ungaria si Bulgaria nu erau rezolvate.

Îndata dupa 6 Septembrie, generalul Antonescu a reînnoit cererea Regelui Carol catre guvernul Reichului de a se trimite cu cea mai mare urgenta o misiune militara în România, caci numai prin aceasta prezenta germana rusii se vor abtine sa încerce o noua patrundere în România. Rationamentul lui Antonescu era corect. Garantia teritoriala data României ciuntite de Puterile Axei la Viena n-aveau decât o valoare formala, atâta vreme cât nu era dublata de o acoperire militara, simbolizata chiar numai prin mici unitati germane.

Tratativele s-au încheiat repede, caci si Germania avea maximum de interes sa puna piciorul în România, atât pentru a-si asigura grânele si petrolul din tara noastra cât si pentru a putea controla spatiul aerian carpato-danubian, aceasta pozitie cheie are domina întregul sud-est european.

Generalul a dus tratativele cu Germania din cabinetul sau, fara amestecul Ministerului de Externe si fara a ma tine nici pe mine la curent cu desfasurarea lor. Este adevarat ca odata mi-a comunicat în mod confidential de existenta acestor tratative si de apropiata lor încheiere. Mi-am dat seama de necesitatea ca aceste tratative sa se duca cu cea mai mare discretie, pentru a nu provoca reactii nedorite din partea Rusiei Sovietice. N-am ridicat nici o obiectie, ci, dimpotriva, m-am bucurat de acest fapt, caci triumfa punctul de vedere al Legiunii în politica externa. Fara o alianta cu Puterile Axei eram la discretia Rusiei Sovietice, care ne-ar fi putut invada si înghiti oricând.

Am înteles asadar necesitatea secretului în ducerea acestor tratative, dar n-am înteles pastrarea lui dupa ce devenise de domeniu public. Generalul Antonescu ne-a tinut în ignoranta asupra iminentei sosiri a misiunii militare germane. Ce rost avea ca sa tina ascunse ziua si ora debarcarii Statului Major al misiunii germane la Bucuresti? Nu era decât o singura explicatie valabila: Antonescu nu vroia ca miscarea sa-si faca aparitia la primirea ofiterilor germani, pentru a culege numai el roadele din colaborarea militara ce se stabilise între cele doua tari.

În dimineata de 12 Octombrie, exact cu doua ore înainte de sosirea trenului special în Gara Mogosoaia, vine la mine Biris si-mi comunica fantastica stire ce aflat-o pe anumite canale ca, în câteva ore, va sosi misiunea militara germana. De ce ne-a ascuns Antonescu acest fapt când noi am fost primii care am cerut integrarea României în Axa, iar el era un intrus în alianta cu aceste puteri? Chestiunea m-a socat atât de mult încât am luat hotarârea precipitata, neprotocolara, trecând peste dispozitiile sefului statului, de a ma prezenta eu însumi, vice-presedintele guvernului, la primirea misiunii militare germane, în fruntea unor detasamente legionare. În graba, am mobilizat câteva formatiuni legionare si le-am îndreptat spre Gara Mogosoaia. Cu câteva minute înainte de sosirea trenului, am aparut si eu rasturnând protocolul aranjat de Presedintia Consiliului.

Cel mai înalt reprezentant al guvernului pâna al venirea mea era generalul Pantazi, subsecretarul de stat la Armata, care, vazându-ma, zâmbea încurcat. I-a asezat pe legionari într-o parte a peronului, iar cealalta parte a fost ocupata de trupa. La intrarea trenului în gara, muzica militara a intonat imnurile celor doua tari, dupa ce s-au facut prezentarile. Vrând – nevrând, generalul Pantazi a trebuit sa ma prezinte si pe mine; grupul de ofiteri germani a fost condus sa treaca în revista si formatiunile legionare.

Primul esalon al misiunii militare germane era format dintr-un grup de ofiteri superiori, avându-l în frunte pe generalul Erik Hansen, seful misiunii armatei de uscat sipe generalul Wilhelm Speidel, seful misiunii aeriene. Dupa încheierea ceremoniei, ofiterii germani însotiti de Pantazi s-au îndreptat spre Hotelul Ambasador unde au fost încartiruiti, iar noi ne-am retras la sediu, comentând evenimentele.

Generalul Antonescu aflase de la Pantazi de iruptia mea nedorita în Gara Mogosoaia, dar n-a suflat o vorba si nu si-a manifestat în nici o forma nemultumirea. Reaua lui vointa era prea evidenta ca sa faca tot el pe suparatul, dupa ce se adeverise clar intentia lui de a ne elimina din relatiile cu militarii germani, tocmai pe noi care am cerut înca din 1935 alaturarea României de statele revolutiilor nationale.

La scurt interval, conducatorul statului a dat un banchet la „Cercul Militar” în cinstea misiunii militare germane. În afara de membrii misiunii, în frunte cu generali Hansen si Speidel, au participat si un mare numar de ofiteri români din garnizoana Bucuresti, începând de la generali pâna la sublocotenenti, împreuna cu ministrii legionari, fruntasi ai Legiunii de la Secretariatul miscarii si de la comandamentele legionare din capitala.

Atmosfera a fost foarte cordiala. Generalul Antonescu si generalul Hansen au ridicat toasturi pentru cele doua tari si pentru capeteniile lor. Generalul Antonescu se gasea si el într-un moment de euforie, bine dispus si chiar afectuos cu toti invitatii. Catre miezul noptii, generalul se retrage.

Lumea se amestecase, ofiterii germani, cu ofiterii români si cu legionarii, facând cercuri-cercuri si discutând fel de fel de probleme.

La un moment dat se ridica generalul Iacobici si cere tuturor sa ridice un pahar de vin în cinstea mea. Toata lumea s-a ridicat în picioare si a dus cupa la gura. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tot la comanda lui Iacobici, întreaga asistenta, ofiteri români, ofiteri germani si legionari au început sa-mi scandeze numele: „Horia Sima, Horia Sima”. Se auzea pâna în strada. A fost un moment de neuitat din viata mea. Nu atât pentru mine, caci nu ma credeam vrednic sa primesc aceste aplauze, care ar fi trebuit sa se adreseze Capitanului, ci pentru ca erau un test, exprimând pulsul armatei, care nu ne era ostila, ci dimpotriva, fraterniza cu noi în acelasi patriotism vibrant. Mai ales ofiterii tineri erau de un entuziasm debordant, simtindu-se solidari cu noi prin apartenenta la aceeasi generatie.

Fara îndoiala, i s-a raportat lui Antonescu explozia de simpatie a corpului ofiteresc fata de mine, caci de atunci a evitat cu grija ca sa-i mai adune împreuna la manifestatii pe ofiteri cu legionarii. Pe ofiteri îi tinea cu gelozie la o parte, pentru a nu se contamina de spiritul legionar.

7. Reactia lui Mussolini

Mussolini n-a fost informat de tratativele în curs dintre Berlin si Bucuresti pentru trimiterea unei misiuni militare în România. Când a aflat, la 12 Octombrie, de sosirea ei la Bucuresti, a avut un acces de revolta. Era convins ca Hitler în mod intentionat l-a lasat în necunostinta de cauza de existenta acestor tratative pentru a-l pune în fata unor fapte întâlnite, considerând România o tara încadrata ariei imperialiste germane, din care Italia era exclusa. Mussolini, umilit si amarât de comportamentul neloial al aliatului sau principal, s-a decis sa reactioneze cu vigoare, fara sa se mai consulte cu Hitler, platindu-i cu aceeasi moneda.

A dat ordin ministrului sau la Bucuresti casa intervina cu toata energia pe lânga guvernul român pentru a obtine din partea acestuia un acord identic cu cel perfectat cu Germania: trimiterea unei misiuni militare italiene, formata precumpanitor din trupe alpine, care ar servi la instruirea vânatorilor nostri de munte. Ghigi l-a vazut pe Antonescu si i-a expus cererea Ducelui, dar fara sa fi obtinut rezultate apreciabile. Conducatorul statului s-a mentinut într-o rezerva enigmatica.

Ghigi a venit si la mine si m-a rugat staruitor sa-l înduplec pe generalul Antonescu ca sa aprobe trimiterea unei misiuni militare italiene în România. Este o dorinta fierbinte a Ducelui. Pentru mine, chestiunea era clara. Prezenta unor trupe italiene în România nu putea decât sa întareasca dispozitivul nostru de aparare fata de Rusia. Dar mai puteam beneficia si de un alt avantaj important, din punct de vedere al politicii externe. Se crea o stare de echilibru în relatiile noastre cu Italia si cu Germania. Nu mai ramâneam exclusiv la discretia Berlinului, ci colaboram cu puterile Axei ac un al treilea partener. În sfârsit, în problema Ardealului, oferind aceasta satisfactie Ducelui, l-am putea avea de partea noastra în eventualitatea ca s-ar redeschide dosarul de la Viena.

M-am dus imediat la Antonescu si i-am cerut sa raspunda favorabil cererii lui Mussolini, invitându-i si pe italieni sa-si trimita o forta militara în România. Antonescu a reactionar rece si evaziv. El are anumite angajamente cu guvernul german pe care nu le poate calca. Mi-a dat sa înteleg ca securitatea noastra externa depinde exclusiv de Berlin si ca Italia joaca un rol secundar în cadrul Puterilor Axei.

Generalul Antonescu savârsea în acel moment o eroare grava de strategie politica si militara, calcând pe urmele lui Hitler, care îl bruscase pe Mussolini prin hotarârea lui unilaterala de a trimite trupe în România. Hitler considera razboiul virtual câstigat si, stapân pe destinele Europei, îl trata pe Mussolini ca pe un aliat secundar. România cadea în lotul german de expansiune si, în consecinta, Mussolini nu avea ce sa caute în aceasta parte a Europei. Antonescu, la rândul lui, preocupat exclusiv sa-si consolideze puterea în România cu ajutorul Berlinului, si-a îngaduit sa ignore si el veleitatile lui Mussolini, fara a tine seama de coordonatele generale ale razboiului. Urmând sfaturile lui Fabricius, a admis doar venirea unui numar de ofiteri italieni de aviatie, care nici nu meritau macar numele de misiune militara.

Mussolini, exasperat de putinul succes ce l-a avut interventia lui de la Bucuresti, s-a decis sa-si ia revansa în alta parte si, în 28 Octombrie, a luat fatala hotarâre de a ataca Grecia. Rationamentul lui era urmatorul: „Daca Hitler nu m-a consultat când si-a trimis trupele lui România, voi proceda la fel, ocupând Grecia, pentru a tine pas cu cuceririle germane în Balcani. O compensatie indispensabila pentru a mentine Italiei rangul de mare putere.

Consecintele au fost dezastruoase pentru cursul întregului razboi. Armata italiana n-a putu strapunge linia de aparare greaca si ofensiva s-a împotmolit. Englezii au debarcat în Grecia si, încurajata de prezenta lor în Balcani, Iugoslavia a rupt pactul de neutralitate cu Germania. Mussolini a fost salvat de Hitler, dar cu un pret care a rasturnat premisele favorabile ale razboiului. Armata germana a zdrobit toate aceste rezistente cu usurinta si cu pierderi relativ mici. Dar cea mai mare pierdere a fost timpul pierdut. Campania din rasarita început cu o luna mai târziu de cum fusese prevazuta, acea luna care ar fi foste necesara pentru ocuparea Moscovei, înainte de caderea teribilei ierni rusesti.

Iata cum lipsa de psihologie politica a lui Hitler în tratarea problemei românesti, dublata de megalomania bolnavicioasa a lui Antonescu, preocupat exclusiv sa-si consolideze puterea cu ajutorul german, a provocat nefericita reactie a lui Mussolini. Conflagratia din Balcani ar fi putut fi evitata fara de cumulul de greseli al tuturor acestor protagonisti ai razboiului.

8. O intriga în trei acte

Regele Carol, dupa trecerea frontierei în Iugoslavia, s-a refugiat mai întâi în Elvetia unde a ramas putin timp. Nesimtindu-se în siguranta aici, a plecat mai departe spre Spania si s-a stabilit undeva prin sudul ei.

Cam pe la sfârsitul lunii Octombrie 1940, aflându-ma într-o zi în cabinetul generalului Antonescu, acesta scoate o hârtie si mi-o întinde. Ce era? Un report al legatiei noastre de la Madrid asupra contactelor politice ce le luase regele Carol cu diverse personalitati ale regimului fascist.

– Domnule Sima, dupa cum vezi, regele Carol nu se astâmpara. Desfasoara o activitate daunatoare relatiilor noastre cu Spania. În afara de îndrumarile ce le va da Ministrul de Externe agentilor nostri diplomatici de la Madrid, cred ca ar fi bine sa trimiteti doi legionari în Spania care sa-i urmareasca pas cu pas miscarile.

Dupa aceasta introducere, pune pe raportul legatiei de la Madrid urmatoarea rezolutie:

„Sa se trimita doi legionari în Spania pentru a supraveghea activitatea fostului rege”.

– Bine, domnule general. Voi studia documentul, voi cere informatii suplimentare si va voi comunica parerea mea.

Din aceasta convorbire, n-am putut trage alta concluzie ca generalul era sincer îngrijorat de dificultatile ce ne putea crea fostul rege în relatiile cu Spania.

La doua-trei zile intervine un fapt nou care m-a pus pe gânduri, facându-ma sa ma îndoiesc de sinceritatea intentiilor lui Antonescu. Secretariatul Miscarii ma informeaza ca doi legionari se pregatesc pe ascuns sa-si scoata pasapoartele si sa plece în Spania! Se aflase si numele lor: însusi seful Corpului Muncitorilor Legionari, Dumitru Groza si un alt legionar, mai putin cunoscut, Constantin Constantinescu, originar din Oltenia, student la Politehnica din Timisoara. Înainte de a fi întreprins ceva, în sensul propunerii generalului, lipsindu-mi pentru asta chiar tipul necesar, se pregateste o expeditie în Spania, despre care eu nu stiam nimic. Era ceva necurat la mijloc. E vreo legatura între discutia avuta cu Antonescu si expeditia clandestina organizata de Groza spre Spania? Pentru a preîntâmpina sa nu fim târâti într-o actiune daunatoare miscarii, i-am chemat pe cei doi legionari si i-am certat aspru pentru ca vroiau sa plece în Spania fara stirea mea. I-am avertizat ca daca persista în planul lor, voi trece la sanctiuni, amenintându-i chiar ca voi interveni la legatia spaniola sa nu le dea vize.

În curând am descoperit tot firul afacerii, care era mult mai complicat. Groza si Constantinescu n-au luat hotarârea de a pleca în Spania de capul lor, ci în urma instigatiei unei doamne din înalta societate bucuresteana, printesa Caragea. Casa ei era frecventata de Groza si prieteni de-ai lui. Printesa Caragea se arata a fi o apriga legionara, pâna la exaltare. Se tineau la ea acasa sedinte de cuib, în care, într-o atmosfera de mister, se jura pe cruce cu pedepsirea celor vinovati de asasinarea Capitanului si a elitei legionare. De regele Carol, printesa spunea ca marele vinovat nu trebuie sa scape cu viata. Groza, impresionat de patosul eu razbunator, s-a decis sa plece în Spania fara sa mai întrebe conducerea miscarii. Groza l-a recrutat pe Constantinescu si asa s-a format echipa celor doi.

De fapt Groza fusese atras într-o cursa. Printese Caragea nu era acea ferventa legionara care se manifesta, ci o fiinta mult mai prozaica, lucrând de multa vreme cu Serviciul Secret al Armatei. Dupa arestarea lui Moruzov, Serviciul Secret al Armatei trecuse sub controlul colonelului Rioseanu, subsecretar de stat la Interne si om de încredere al generalului.

Abia dupa ce am aflat toate aceste amanunte, mi-am dat seama ca apostila generalului pe raportul legatiei de la Madrid nu era straina de intriga lui Rioseanu prin Serviciul Secret. Ma aflam în fata a doua actiuni paralele cu acelasi scop: sa determine plecarea unei echipe legionare în Spania, pe urmele lui Carol. Chiar daca nu mi-as fi dat consimtamântul la propunerea generalului, pe linia Serviciului Secret, la instigatia principesei Caragea, Groza si Constantinescu ar fi parasit clandestin tara, ajungând în Spania.

În aceasta ipoteza, Groza si Constantinescu n-ar fi mers în Spania pentru motivul invocat de Antonescu în convorbirea noastra, adica sa urmareasca activitatea politica a fostului suveran – ci pentru a pune în actiune ceea ce le sugerase printesa Caragea. La Timisoara nu reusise planul lui Antonescu de a-l elimina pe fostul rege. Acum vroia sa repete încercarea în Spania si tot prin mijlocirea legionarilor. Generalul se temea ca, într-o alta conjunctura politica si militara în Europa, regele Carol sa nu revina pe tron, caci atunci soarta lui va fi pecetluita. Numai disparitia fizica a lui Carol i-ar fi asigurat viitorul. Daca regele ar fi murit pe pamântul Spaniei, rapus de mâna legionara, generalul ar fi tras singur profitul al acestei actiuni, fara ca sa cada raspunderea atentatului asupra lui. Evident, pentru noi problema avea un alt aspect. Regele Carol ar fi meritat sa fie sanctionat, dar ne-am fi înstrainat simpatia regelui Mihai, cu care trebuia sa conducem tara, caci legaturile de sânge sunt mai tari decât orice alte consideratii.

Si acum actul al treilea al acestei intrigi. Peste câteva zile sunt invitatul generalului la vila de la Predeal. Acolo am întâlnit-o pe nelipsita doamna Goga. La un moment dat, aflându-ma singur cu ea, ma ia de-o parte si ma întreaba fixându-ma în ochi:

– Ce aveti de gând cu Carol? Nu este cazul… si îmi face semn cu mâna ca si cum ar tine un revolver si ar trage.

– Nu, doamna, i-am raspuns, nu are nici un sens. Pentru un rege este mai cumplita pedeapsa sa-si piarda tronul si apoi sa moara în exil decât sa fie convertit în martir. Ar fi un martiraj nemeritat.

Doamna Goga nu mi-a pus aceasta întrebare pentru ca împartasea gândul generalului. O, nu. Fiind zi si noapte în casa lui Antonescu era initiata în toate secretele Presedintiei. Nimic nu scapa ochiului ei vigilent. Ea aflase de la Antonescu convorbirea avuta cu mine si ca se planuia ceva în Spania si voia sa stie daca s-a dat curs operatiei, pentru a putea aviza serviciul secret englez. Englezii, la rândul lor, l-ar fi pus în garda pe regele Carol.

9. Doamna Himmler la Bucuresti

Într-o dimineata, pe la sfârsitul lui Octombrie, aflându-ma la Presedintie, îmi telefoneaza Papanace, comunicându-mi stirea ca doamna Himmler se afla la Bucuresti, venita într-o vizita privata.

Asta n-ar fi fost nimic, dar adauga ca doamna Himmler se gaseste chiar în biroul lui si ar dori sa ma cunoasca. Ma roaga sa trec pe la el, pentru a o saluta pe sotia Recihsführerului.

Fara a întârzia o clipa, m-am urcat în masina si, în câteva minute, am fost la Ministerul de Finante, putin contrariat de aceasta convocare brusca. Intrând în biroul lui Papanace, fac cunostinta cu o doamna de statura mijlocie, zvelta, tip de germana. Era numai cu Papanace, fara nici o alta suita. Dupa prezentarile cuvenite, îl vad pe Papanace ca scoate o insigna legionara si, în prezenta mea, o agata de pieptul doamnei Himmler. Era un fel de decoratie din partea miscarii.

Încheiata cu aceasta ceremonie, nu stiam daca Papanace a facut un program în continuare. O vizita la conducatorul statului sau o masa data de miscare în onoarea ilustrei doamne. Nimic. Ne-am uitat unii la altii câtva timp, am schimbat câteva întrebari de politete si m-am despartit, lasând-o pe doamna Himmler cu Papanace.

N-am înteles cum de-a ajuns doamna Himmler la Papanace, când normal era sa fie condusa la Presedintie, sa ma vada întâi pe mine ca maxim reprezentant al miscarii si, apoi, eventual, pe Conducator. Trebuia apoi sa le cunoasca pe doamnele legionare, sa se faca un cerc în jurul ei, sa i se arate o suma de lucruri de-ale noastre. Unei doamne de talia ei, trebuia sa i se acorde toata atentia cuvenita cât timp sedea la Bucuresti, ca si unui personaj oficial, desi venise în vizita particulara.

N-am mai auzit nimic de doamna Himmler dupa aceasta întrevedere-fulger, în care Papanace facea pe amfitrionul. S-a pierdut un prilej ca doamna Himmler sa cunoasca mai bine miscarea, transmitând sotului ei impresiile culese la Bucuresti.

Aparitia doamnei Himmler în biroul lui Papanace, rasturnând toate regulile protocolului, nu era chiar asa de nevinovata. Îsi avea tâlcul ei. Cine a aranjat aceasta întrevedere a avut inspiratia sau chiar ordinul de undeva sa scoata în evidenta persoana lui Papanace. Prin prezenta Doamnei Himmler, i se acorda acestuia o anumita greutate, o anumita preferinta, indicându-l ca o „personna grata” în fata guvernului german. Numai asa mi-am explicat strania întâlnire.

Este stiut ca guvernul german în toate tarile ocupate sau aliate avea obiceiul sa aplice o tactica de confruntari si alternative între conducatorii lor, pentru a le putea controla mai bine. Nu e unul, avem o rezerva, este altul care ne poate servi interesele.

Cine stie ce serviciu german a descoperit în Papanace punctul slab al miscarii victorioase, un rival potential al meu (poate din timpul exilului la Berlin) si îi cultivau imaginea…

10. Tineretul fascist si tineretul national-socialist la serbarile de la Iasi

Arhanghelul Mihail a fost ales de Capitan patronul Legiunii. La origine chiar, în momentul întemeierii ei, miscarea s-a numit Legiunea Arhanghelul Mihail. În fiecare an, la chemarea Capitanului, în ziua de 8 Noiembrie când cade sarbatoarea Arhanghelului, toata suflarea legionara tinea post, mergea la Biserica si se închina cu evlavie Ocrotitorului ceresc al miscarii.

Urmând aceasta traditie, am convocat si eu masele legionare sa se adune la Iasi, pentru a sarbatori chiar în cuibul de unde a pornit miscarea pe patronul ei spiritual. Ca un omagiu adus stravechii cetati românesti, de unde si-a luat zborul Legiunea, am proclamat Iasul „oras al miscarii legionare”.

Am invitat sa participe la serbarile de la Iasi tineretul fascist si tineretul national-socialist. Invitatiei noastre i s-a raspuns imediat de organizatia tineretului fascist, care cunoscuse camasile verzi la Padua si care acum primise cu bucurie sa întoarca vizita tineretului legionar. Cu invitatia tineretului national-socialist s-a ivit o dificultate diplomatica. Pâna la acea data, legionarii n-au calcat în mod oficial pamântul Germaniei, încât nu puteam pretinde ca sa vina tineretul hitlerist mai întâi în România, o mica putere în raport cu Marele Reich German. Consultându-ne cu delegatii lui „Hitlerjugend” aflatori în Capitala, am ajuns la o solutie de compromis: noi sa trimitem mai întâi o delegatie care sa se întoarca acasa, însotita de delegatia tineretului german, destinata sa participe la serbarile de la Iasi. Odata aceasta formalitate îndeplinita, nimic nu mai statea în calea prezentei camasilor brune la Iasi.

Timpul scurt ce-l aveam la dispozitie nu permitea decât plecarea si întoarcerea legionarilor cu avionul. În graba am constituit o delegatie legionara a tineretului , sub conducerea Secretarului General, Nicolae Petrascu, din care faceau parte Constantin Stoicanescu, seful national al tineretului, Ilie Smultea, seful Fratiilor de Cruce, Vasile Andrei, seful studentimii legionare, George Macrin, Victor Mezdrea si Dr. Victor Biris. Delegatia de legionari români a plecat în 2 Noiembrie si a fost primita la Berlin de Arthur Axmann, seful tineretului hitlerist, în 3 Noiembrie 1940. Legionarii români au adus omagiul lor camasilor brune care au cazut pentru cauza nationala, depunând o coroana la mormântul lui Horst Wessel. A doua zi au plecat la Weimar, unde au fost primiti de Reichsstathalterul provinciei. Oaspetii români au vizitat institutiile culturale, uzinele Wilhelm Gustloff si diferite asezaminte national-socialiste.

Dupa aceasta scurta sedere în Germania, delegatia româneasca a luat drumul înapoi spre tara tot cu avionul, de asta data însotita de o delegatie germana, formata din sefii superiori ai organizatiei „Hitlerjugend”. Masa participantilor, un detasament de 150 tineri national-socialisti, trebuia sa soseasca cu trenul în aceeasi zi.

La coborârea din avion pe aeroportul Baneasa, în dupa masa zilei de 6 Noiembrie 1940, cele doua delegatii au fost salutate de Comandantul Legionar, Preot Vasile Boldeanu, seful biroului organizarii de la Secretariatul General al Miscarii, care, într-o scurta cuvântare, le-a urat bun sosit:

"Scumpi prieteni si dragi camarazi,

Am venit sa aducem salutul de „bine v-ati întors acasa”, salutul sefului regimului legionar, al D-lui Comandant al Miscarii Legionare si îmbratisarea frateasca a tuturor legionarilor. Prietenilor, pentru dragostea cu care v-au primit, iar voua, dragi camarazi, pentru cinstea si demnitatea cu care a-ti purtat camasa verde pe pamântul Marelui Reich. Traiasca Legiunea si Capitanul!"

Garda legionara de onoare, prezenta la aeroport, a intonat „Sfânta Tinerete Legionara”, dupa care a luat cuvântul Dr. Finck, în numele organizatiei centrale a tineretului german, aducând salutul Führerului:

"Va aduc salutul si marea dragoste a Führerului si a Marelui Reich German. Traiasca Legiunea si Capitanul!"

Cum avionul aterizase la orele 2,30 dupa masa, iar trenul special cu detasamentul german era prevazut sa ajunga la orele 3,50, cele doua delegatii s-au îndreptat în graba spre Gara de Nord, pentru a nu scapa momentul sosirii lui. Primirea oaspetilor germani a luat aspectul unei manifestatii impresionante de fraternizare între cele doua miscari, de o amploare neobisnuita. Gara era frumos pavoazata cu drapele românesti, germane, italiene, spaniole si japoneze. La iesirea din gara, pe peretele de deasupra, fusese fixata fotografia Capitanului, în format mare, împodobita cu cetina de brad. Peronul garii era întesat de legionari, care, într-o ordine desavârsita, sub comanda Inginerului Nicolau, asteptau sa dea onorul oaspetilor. Guvernul era reprezentat prin Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii si al Sanatatii, si de Horia Cosmovici, Subsecretar de Stat la Presedintie. Din partea Legatiei germane era prezent Consilierul de Legatie, Steltzer.

La oprirea trenului, coboara mai întâi Dr. Blomquist, seful detasamentului german, cu statul sau major. Este salutat de Vasile Iasinschi si ceilalti reprezentanti ai guvernului român, dupa care conducatorii tineretului german trec în revista formatiile legionare în acordurile imnului Sfânta Tinerete Legionara, cântat de o muzica militara. Când grupul de comandanti germani se apropie de formatiunile tineretului hitlerist din România, apartinând lui „Auslandsorganisation”, o alta muzica militara intoneaza Deutschland über Alles, urmata de Horst Wessel Lied. Detasamentul german coboara din vagoane, se încoloneaza si porneste spre iesire. În fata portretului Capitanului, se opresc, saluta cu bratul în sus si pastreaza un minut de reculegere.

În Piata Garii, ministrii si celelalte oficialitati primesc defilarea detasamentului german. Se formeaza apoi o coloana mixta româno-germana din tinerii veniti din Reich, tinerii grupului etnic german din România si camasile verzi. Coloana, având în frunte muzica tineretului german, strabate arterele principale ale Capitalei, în ovatiile multimii, pâna la Statuia lui Mihai Viteazul. În fata Statuii, are loc o noua defilare, a tuturor grupurilor, în acordurile muzicii tineretului din Reich.

În seara aceleiasi zile, conducatorii tineretului german, în frunte cu Dr. Finck, au venit la Presedintie, unde au trecut mai întâi pe la biroul meu, pentru a ma saluta. La urarea mea de bun venit, a raspuns Blomquist, seful detasamentului din „Hitlerjugend”, care a spus urmatoarele:

”Domnule Comandant,

Noi toti stim de lupta miscarii D-voastra. Am urmarit din presa si am fost cu sufletul mereu alaturi de D-voastra. Cunoastem jertfele voastre de sânge. Prin ele ati aratat vointa D-voastra legionara de a birui.

Ati stiut prin prudenta, lupta si întelegerea datoriei, prin sacrificii mai ales, sa stabiliti legatura cu marea idee a nationalismului noii Europe. Am venit sa punem temelie acestei camaraderii si suntem convinsi ca în mijlocul vostru ne vom gasi gata pentru viitoarele batalii”.

Delegatia tineretului german a trecut apoi în sala festiva a Presedintiei, unde a fost primita de Generalul Antonescu. Conducatorul Statului, într-un moment de sinceritate si buna dispozitie, cum rar îi erau proprii, le-a facut o declaratie de solidaritate deplina cu Legiunea :

”Sunt fericit sa va salut în numele guvernului national-legionar. De la mine, pâna la ultimul legionar, sunteti primiti cu toata camaraderia si fratia.

Sper ca veti ramâne cu amintiri frumoase si bune impresii din România.

Multumindu-va, doresc sa ne vedem la Iasi.

Traiasca partidul national-socialist german”.

Tot în ziua de 6 Noiembrie, noaptea, la orele 12,30 a sosit cu Simplonul delegatia tineretului italian, formata din 7 ofiteri, care conduceau grupul, si o centurie din G.I.L. (Gioventu Italiana del Littorio). Pe peronul garii era prezent Pelegrino Ghigi, Ministrul Presei, Alexandru Constant, Emil Bulbuc, Secretar General la acelasi minister, Victor Silaghi, conducatorul grupului legionar de la Padua, si Ion Victor Vojen, Ministrul României la Roma, care se afla în acel moment la Bucuresti.

La sosirea trenului, seful expeditiei italiene, Eduardo Natoli, a fost salutat de Ministrul Constant si de reprezentantii Legatiei italiene. Dupa trecerea în revista a formatiunilor legionare, tinerii fascisti se încoloneaza si pornesc spre iesire, în acordurile lui Giovinezza, cântata de o muzica militara. În Piata Garii, cu toata ora înaintata, o mare multime de oameni astepta tineretul italian si izbucnea în urale la aparitia lor. Se cânta de întreaga asistenta imnurile celor doua tari si apoi, fiind ora înaintata, tinerii fascisti sunt condusi la masini, de unde pleaca spre caminele unde sunt încartiruiti.

În ziua de 7 Noiembrie, cele doua detasamente, german si italian, au pornit spre Iasi cu un tren special, pentru a fi a doua zi dimineata în Capitala Moldovei. La Iasi, în prezenta Regelui, a Reginei-Mama, a membrilor guvernului, în frunte cu Generalul Antonescu, a reprezentantilor diplomatici ai Axei, a avut loc o mare manifestatie, în cadrul careia au defilat si formatiile germane si italiene, salutate cu tunete de aplauze de populatie si de masele legionare.

Dupa întoarcerea la Bucuresti, grupul italian a mai zabovit în România, dorind sa cunoasca frumusetile tarii si locurile ei istorice. Condusi permanent de Emil Bulbuc, Secretarul General al Ministerului Presei, au vizitat mai întâi Parcul Carol, unde au depus o coroana de flori la Mormântul Eroului necunoscut. În continuare au facut un pelerinaj la cimitirul militar Ghencea, unde sunt înhumati eroii italieni din primul razboi mondial. La „Casa Verde”, au depus o jerba de flori la Mausoleul eroilor cazuti în Spania si au pastrat un minut de reculegere. Tot însotiti de Emil Bulbuc s-au deplasat la Predeal, pentru a cunoaste locurile dragi Capitanului, unde a trait atâtea clipe frumoase, dar si atâtea dureri. S-au oprit mai întâi la cimitirul legionar din vale, unde au contemplat îndelung sirul de cruci. „Emotia, scria ziarul Buna Vestire, de care au fost cuprinsi camarazii de lupta ai Italiei fasciste, în fata nesfârsitelor cruci ale martirilor legionari, i-a zdruncinat adânc pe cei prezenti. Dupa ce au depus o coroana de flori, tinerii au îngenuncheat la marginea mormintelor cu ochii în lacrimi, gest de suprema înfratire a acestui tineret cu tineretul biruitor al Legiunii”.

Tineretul italian a lasat o amintire nestearsa în inima poporului român, prin gestul sau de solidaritate spontana cu grijile populatiei, încercata tocmai în aceste zile de catastrofalul cutremur. Din primul moment, tinerii fascisti s-au prezentat în echipe perfect organizate, cu sefii lor, pentru a participa, alaturi de legionari si de autoritati, la dezgroparea victimelor aflate sub darâmaturile edificiului „Carlton”. „Cu un spirit de disciplina si jertfa, scrie tot ziarul Buna Vestire, care a produs o adânca impresie în rândurile populatiei bucurestene, tinerii membri ai G.I.L., în frunte cu conducatorii lor, au muncit neîntrerupt, în cursul zilei si al noptii, cimentând cu gestul lor pentru totdeauna legatura de fratietate între tineretul fascist si cel legionar”.

Înainte de a se întoarce în patrie, am oferit o masa delegatiei italiene la „Athenee Palace”, la care au participat Ministrul Ghigi, cu colaboratorii sai cei mai apropiati, Emil Bulbuc, Victor Silaghi, P.P. Panaitescu, Rectorul Universitatii de la Bucuresti, si Octavian Rosu, pe care îl desemnasem sa fie reprezentantul miscarii legionare pe lânga partidul fascist, echivalent cu delegatul acestui partid la Bucuresti. La sfârsitul mesei, am rostit o cuvântare în care am exaltat camaraderia ideologica dintre cele doua popoare.

”Camarazi,

România Legionara va multumeste pentru sentimentele de profunda camaraderie si dragoste pe care le-ati dovedit tineretului legionar, atât la serbarile tineretului fascist la Padua cât si aici, pe pamântul tarii noastre.

Ne-ati aratat întreaga simpatie atât pentru serbarile de la Iasi cât si în ceasurile grele ale catastrofei prin care am trecut.

Ceea ce ne leaga, dincolo de originea comuna, de istoria care sta marturie, este si lupta si suferintele pentru aceleasi idealuri.

Fascismul a deschis un drum biruitor în istorie, al carui final glorios nu poate fi decât victoria armelor care lupta pentru instaurarea unei Europe Noi, care înseamna descatusarea din robia unei lumi nedrepte a tuturor natiunilor europene.

Intuitia geniala a Marelui Vostru Duce a învrednicit poporul italian ca el sa fie deschizatorul acestor zari noi pentru Europa.

Capitanul nostru, Corneliu Codreanu, în cea dintâi clipa a luptei pe care a început-o la Iasi, a declarat ca „soarele nostru rasare la Roma” si daca regimul înstrainat de aspiratiile poporului nostru – care s-a prabusit a avut atitudini de neîntelegere a marii opere fasciste, noi, legionarii, întotdeauna am crezut în biruinta Ducelui Mussolini si în eternitatea Romei.

În clipa în care Generalul Ion Antonescu, Conducatorul Statului si Seful Regimului Legionar, va pasi pe pamântul sacru al Italiei, în salutul lui sa simtiti îmbratisarea calda a miilor de camasi verzi din România.

Va rugam, camarazi, la plecarea voastra din România, sa duceti Ducelui si poporului italian marturisirea de credinta a Miscarii Legionare, înfratita pentru totdeauna cu Miscarea Fascista”.

La cuvântarea mea, a raspuns Eduardo Natoli, Comandant Federal al G.I.L. si seful detasamentului de tineri fascisti, cu urmatoarele cuvinte:

”Domnule Comandant,

Profit de împrejurarea fericita de acum pentru a da expresie celor mai adânci multumiri pentru camaradereasca primire pe care ati rezervat-o tinerilor lui Mussolini.

Am vizitat cimitirul de la Predeal, în semn de omagiu pentru gloriosii vostri camarazi, cazuti pentru un nou regim, de ordine europeana.

Îngaduiti-mi, D-le Comandant, sa va ofer acest pumnal, ce reprezinta un simbol pentru Garda Armata a Revolutiei Fasciste.

În numele tineretului italian al Lictorului, care încadreaza în rândurile lui noua milioane de tineri, însufletiti de o singura credinta si învatati sa Creada, sa Asculte si sa Lupte, exprim salutul si urarea lui cu strigatul nostru de batalie”.

În cursul cuvântarii, Eduardo Natoli mi-a oferit baioneta de Comandant al G.I.L. si insigna organizatiei.

Masa de înfratire cu tinerii italieni s-a încheiat în mijlocul unui mare entuziasm, în cântece si strigate pentru Duce.

Dupa terminarea festivitatilor de la Iasi, tineretul hitlerist a mai ramas si el câteva zile în tara noastra vizitând diferite locuri. Ca si tineretul italian, tineretul german, dupa tragica noapte a cutremurului, a sarit în ajutorul populatiei, participând la lucrarile de dezgropare ale victimelor de la „Carlton”. Tineretul hitlerist german s-a bucurat de aceleasi atentii ca si tineretul fascist din partea mea. I-am invitat si pe ei, întreg grupul, la o masa la Athenee Palace, în seara de 12 Noiembrie. A asistat seful detasamentului german, Blomquist, Dr. Finck, reprezentantul tineretului german în România, precum si ziaristii Karl Hermann Theil si Dr. Kromer, de la Völkischer Beobachter. Din partea romaneasca au participat Dr. Victor Biris, Constantin Stoicanescu, Victor Medrea si Victor Silaghi.

Într-o atmosfera de mare entuziasm, la sfârsitul mesei, am rostit câteva cuvinte, în care am exaltat camaraderia dintre camasile verzi si camasile brune:

”Camarazi,

Sunt fericit ca înainte de reîntoarcerea voastra în Marea Germanie, am prilejul sa stau în mijlocul camarazilor din Hitlerjugend.

Nu v-am considerat o singura clipa straini, iar voi prin tinuta frumoasa care ati avut-o cu prilejul marilor serbari de la Iasi si prin interventia voastra barbateasca si adevarat national-socialista, cu prilejul marii încercari ce-a suferit-o Capitala în aceste zile, ne-ati dovedit ca înfratirea dintre ideea legionara si cea national-socialista si contopirea spirituala dintre Hitlerjugend si tineretul legionar este o realitate.

Miscarea legionara v-a urmarit cu atentie si dragoste si va multumeste prin mine.

Mâine parasiti Bucurestiul, care cunoaste înca durerile marilor prefaceri. Duceti cu voi impresii si amintiri despre un tineret legionar iesit din marea scoala a suferintei, despre un popor care aici în sud-est îsi cere dreptul la viata, anuntând totodata zorii unei Noi Europe, propovaduita de geniul lui Adolf Hitler si realizata de glorioasa armata germana, în rândurile careia multi dintre voi ati sângerat.

Camarazi,

Fiti acasa, în marea voastra patrie, solii sentimentelor noastre de camaraderie pentru conducatorii Hitlerjugend, interpretii sentimentelor noastre pentru Marea Armata Germana si interpretii sentimentelor noastre de dragoste pentru marele D-voastra Führer, caruia îi uram din tot sufletul marea biruinta finala”.

A raspuns Comandantul detasamentul german, Blomquist:

”Nu ne-am simtit nici o clipa straini în minunata D-voastra patrie; acest lucru sporeste fericirea pe care am avut-o venind în tara în care au biruit credinte asemanatoare cu ale noastre, dupa o lupta nespus de grea, lupta pe care noi o cunoastem atât de bine si despre care s-a scris atât de mult la noi, unde a fost urmarita cu cea mai mare atentie si dragoste”.

Încheind cuvântarea sa, Blomquist a adaugat:

”Legiunea sub Horia Sima va impune poruncile Capitanului, caci el este chezasia marelui testament lasat legionarilor spre împlinire.

În numele întregului tineret german fac cele mai calde urari nobililor luptatori legionari si închin un gând pios marii jertfe legionare”.

Dupa sederea în Capitala, delegatia tineretului german, în drumul spre patrie, s-a oprit la Brasov, pentru a cunoaste acest stravechi oras, întemeiat de cavalerii teutoni. În 12 Noiembrie, detasamentul german a fost primit în gara Brasov de autoritatile locale, în frunte cu prefectul Traian Trifan si primarul Ionica. A doua zi, 13 Noiembrie, grupul german a facut o excursie la Bran, unde a vizitat castelul, iar dupa amiaza fanfara tineretului national-socialist a dat un concert în Piata Sfatului, colectând cu acest prilej bani pentru ajutorarea sinistratilor cutremurului.

Seara, la plecarea din gara Brasov, delegatia germana a fost salutata de Traian Braileanu, Ministrul Educatiei, care le-a tinut cuvântul de despartire în limba germana. În rezumat, Traian Braileanu le-a spus urmatoarele:

”În numele guvernului si al D-lui Comandant Horia Sima, am venit la Brasov sa va spun un cuvânt de despartire. Ati venit sa ne cunoasteti tara. Ne-am straduit sa va aratam si sufletul nostru care va dorea de mult. Am sarbatorit împreuna ziua Patronului Legiunii la Iasi, în orasul Miscarii Legionare. Ne-am înfratit în însufletirea serbarii. Dar în a doua noapte ne-a lovit nenorocirea cutremurului. În aceasta nenorocire, v-am cunoscut mai mult cât de aproape ne sunteti. Ati luat parte la durerea noastra si ne-ati dat tot sprijinul de camarazi. Asa vom ramâne, uniti pe vecie, în bucurie si în durere. Când va veti întoarce în patria voastra, în marea si neînvinsa tara, creata de geniul Führerului, pastrati amintirea prieteniei noastre si va rugam sa lasati fiecare câte o particica din inima, aici la noi, ca dorinta de a reveni sa fie întotdeauna treaza”.

Profesorul Constatin Stoicanescu a adresat un salut în numele tineretului legionar, profund legat sufleteste de tineretul german.

Conducatorul detasamentului german, Blomquist, a raspuns printr-un înflacarat discurs, aratând strânsa legatura ce exista între tineretul german si Garda de Fier a Capitanului.

”Sunt convins, a spus Blomquist, ca România va trece biruitoare prin toate greutatile si va deveni tara frumoasa pe care o visa Capitanul”.

A încheiat cu un salut al tineretului german catre Horia Sima si catre toti camarazii din Garda de Fier, de care îi leaga o strânsa prietenie. În uralele legionarilor aflati în mare numar pe peron, trenul s-a pus în miscare.

11. Personalul diplomatic legionar

În cadrul extern al diplomatiei românesti i-am cerut Generalului Antonescu sa numeasca ministri legionari în Statele revolutiilor nationale, Germania, Italia, Spania si Portugalia, la care s-a adaugat si Grecia, pentru ca reprezentantul nostru de acolo sa poata interveni pentru protectia minoritatii romanesti din aceasta tara, victima a unor noi persecutii.

Pentru Legatia de la Berlin, aveam o persoana cum nu se putea mai potrivita sa ocupe acest post. Inginerul Constantin Greceanu, indicat atât prin serioasa lui pregatire profesionala – era inginer la Resita – cât si prin excelentele lui relatii cu lumea diplomatica germana de la Bucuresti. În vara anului 1940, casa lui a servit ca loc de întâlnire cu diversi notabili ai Legatiei germane: von Ritgen, Neubacher, Colonelul Gestenberg si alti functionari mai mici. Sotia lui de origine germana era o amfitrioana desavârsita, stiind sa creeze la întrevederile cu reprezentantii Legatiei acea atmosfera de buna dispozitie care înlesneste tratarea problemelor de fond.

Greceanu era înzestrat si cu o inteligenta politica remarcabila, care îi permitea sa ma ajute cu tact si cu bun simt în conversatiile ce le aveam cu nemtii. Era o placere sa-l ai alaturi de tine pe acest camarad loial si dezinteresat, care nu avea alta ambitie decât sa fie de folos tarii si Legiunii. Marile servicii aduse miscarii si cunoasterea mentalitatii germane îl indicau de la sine pentru postul de înalta raspundere de la Berlin. Adaug ca era bine apreciat si de Generalul Antonescu, care fusese informat de repetatele lui interventii la Legatia germana, pentru a-i cere lui Carol eliberarea lui de la Bistrita.

Când l-am propus pe Greceanu pentru postul de Ministru al României la Berlin, Generalul a aprobat cu vadita satisfactie si a dat imediat ordin lui Sturdza sa-i pregateasca decretul de numire. Când toate acestea erau în curs, îsi face aparitia la Presedintie Ioan Victor Vojen, cu pretentia de a fi el numit ministru la Berlin. El venea cu argumentul ca, în timpul exilului, îsi faurise legaturi importante în lumea militara si politica a Marelui Reich, care ar putea fi folosite acum la consolidarea pozitiei externe a României Legionare. Ceea ce spunea era într-anumita masura adevarat, dar, din experienta mea de la Berlin, unde am trait cu el în pribegie, constatasem cu deceptie ca relatiile ce si le facuse în numele miscarii, le pastra pentru sine, ca o zestre personala, neîngaduind amestecul altora. De alta parte, el nu crezuse niciodata în posibilitatea unei victorii legionare, asa cum se realizase la 6 Septembrie, ci îsi pusese nadejdea într-un conflict armat germano-roman, care va duce iremediabil la prabusirea regimului carlist. Acesta ar fi fost momentul lui, când cu relatiile ce le avea, putea aspira sa joace un rol de prima linie la refacerea tarii. Era o ipoteza, care nu putea fi exclusa, dar care, din fericire pentru tara, nu s-a realizat.

Evident am refuzat categoric propunerea lui, comunicându-i ca i-am rezervat Legatia de la Roma. Dar cum Vojen anuntase deja pe la prietenii lui de la Berlin ca se va întoarce ambasador, acum se considera diminuat în ochii acestora. Si atunci, vazând ca eu nu cedez, i s-a adresat lui Antonescu, sperând sa-i smulga acestuia consimtamântul pentru numirea la Berlin. Era un act de inadvertenta fata de mine, care nici n-a dus la rezultatul dorit, caci Generalul nu se putea arata ingrat cu un om pe care-l aprecia si care a contribuit la victoria comuna.

Dupa mai multe asalturi zadarnice, Vojen s-a resemnat si a acceptat sa mearga la Roma. Pentru miscare, aceasta capitala era tot atât de importanta ca si Berlinul. Ne alipisem de Puterile Axei si Italia avea un cuvânt de spus atât în mersul general al razboiului cât si în chestiunea speciala care privea conflictul nostru cu Ungaria. Se cunostea slabiciunea lui Ciano pentru Budapesta si prezenta unui ministru legionar la Roma ar fi putut crea o contra-pondere eficace în lupta de influente pe lânga Duce.

Ion Victor Vojen n-a înteles importanta misiunii lui la Roma pentru tara si miscare. A plecat cu sentimentul frustrarii, pentru ca nu a obtinut satisfactia la care aspira. Stapânit de aceasta stare de spirit, Vojen nu putea sa se angajeze cu toate puterile în lupta de a schimba atitudinea guvernului italian fata de România, a carei diplomatie continua sa sufere sub povara reminiscentelor din perioada carlista. Nu s-a simtit la Roma greutatea prezentei lui, multumindu-se sa faca acte de rutina. Se împrietenise cu Ciano, este drept, dar n-a exercitat nici o influenta asupra acestuia, simtindu-se satisfacut sa aiba cu el relatii mondene. Din punct de vedere legionar, sederea lui Vojen la Roma a fost fara de folos si chiar daunatoare. În loc de a potenta imaginea victoriei legionare din tara, risipind prejudecatile ce se acumulasera la Roma contra miscarii în perioada dictaturii carliste, Vojen se îngrijea mai mult sa-si cultive propria lui imagine, încât atunci când a izbucnit conflictul cu Antonescu, în Ianuarie 1941, noi am ramas total descoperiti. Mussolini s-a alaturat fara împotrivire tezei germane, ca noi am fi „niste capete necoapte” si ca numai Generalul Antonescu reprezinta garantia stabilitatii interne în România si garantia alaturarii ei sincere de Axa.

O fericita alegere am facut cu numirea lui Radu Ghenea la Madrid. Stapân pe mai multe limbi, posedând în acelasi timp si finetea de spirit a artei diplomatice, gratie educatiei primite, Radu Ghenea a fost „the right man în the right place”. Temperamentul lui vibrant se potrivea cu firea expansiva a spaniolului, încât în putinul timp în care a fost ministru si-a creat relatii numeroase în lumea guvernamentala. Devenise prieten intim cu Serrano Suner si cu alti diplomati, intrase în cercurile falangiste si era apreciat chiar de personalitatile franchiste propriu-zise, relatii care nu s-au rupt nici dupa caderea noastra de la putere. Activitatea lui diplomatica în Spania a lasat urme durabile care nu s-au stins nici pâna astazi. Radu Ghenea a fost un model de legionar diplomat, dovedind ce poate sa faca un om care desi nu apartine acestui cadru, se ridica mult deasupra diplomatilor de cariera prin adânca lui iubire de tara. Radu Ghenea a fost un pasionat al marilor împliniri nationale, încât opera lui la Madrid si-a cucerit un loc de frunte în patrimoniul istoric al legiunii.

Nu cunosc amanunte din activitatea diplomatica a scriitorului Constantin Gane, numit la începutul lui Noiembrie, la Atena, autorul celebrei carti Trecute vieti de doamne si domnite, dar presupun ca formatia legionara si apartenenta lui la o veche familie româneasca, care si-a împletit destinul cu istoria neamului, l-au predestinat sa fie vrednic aparator al intereselor nationale si al minoritatii românesti din Grecia.

Revenind la Greceanu, în scurtul timp cât a fost în functie a dovedit prin propriile lui fapte ca am facut o buna alegere. Reusind sa treaca peste rigiditatea protocolului, Greceanu si sotia lui s-au împrietenit cu familiile înaltilor demnitari ai Reichului. Frecventa casa lui Dr. Göbbels, era apreciat de Göring si avea circulatie în numeroase sfere ale regimului. Era, cum s-ar zice, un om introdus. Acest roman de o rara distinctie, purtator al unui nume ilustru, acest cavaler al unor vremuri apuse, n-a avut timpul necesar ca sa risipeasca toate îndoielile si calomniile care se propagau din abundenta contra miscarii de la Bucuresti la Berlin, pe canalul Legatiei si al altor oficine informative rauvoitoare noua.

Legatia de la Lisabona am oferit-o inginerului Virgil Ionescu, în împrejurari pe care le voi evoca mai târziu, proiect care nu s-a putut realiza din cauza opozitiei lui Antonescu.

12. Calvarul Ministrului de Externe

E greu de precizat momentul când Generalul Antonescu, împins de anturajul sau nefast, care-i cultiva orgoliul bolnavicios, s-a decis, în forul lui interior, sa ne elimine de la putere. Dupa toate probabilitatile, întâia oara i-a venit acest gând dupa manifestatia de la 6 Octombrie, când nadajduia sa fie proclamat Sef al Legiunii si n-a primit aceasta satisfactie.

Dar de la gând la realizare, e o distanta. Generalul nu putea pierde din vedere anumiti factori: marea popularitate a miscarii dupa biruinta de la 6 Septembrie si necunoscuta ce-o reprezenta Reichul German în calculele lui. Daca ne bucuram la Berlin de acel sprijin neconditionat, cum crezuse Regele Carol si cum îsi închipuise si el la început, niciodata n-ar fi îndraznit sa ne loveasca, deoarece pe plan intern eram prea tari si orice încercare a lui de a ne disloca din Stat ar fi fost sortita esecului. Toate sperantele si le-a pus asadar în captarea bunavointei lui Hitler, în convertirea acestuia într-un aliat al sau, fapt care sa-i permita, la caz de nevoie, sa aiba spatele acoperit de armata germana din România.

Trebuie sa distingem asadar între acest gând, nedeslusit la început si preliminariile loviturii antonesciene, care s-au dezvoltat pe masura ce germanii s-au aratat dispusi sa între în jocul lui. În planul lui Antonescu de eliminare a noastra de la putere, un prim obstacol, s-a parut a fi titularul Ministerului de Externe, Mihail Sturdza, un om dintr-o bucata, incapabil sa savârseasca un act de neloialitate. Loial fata de Conducatorul Statului, dar loial si fata de miscare.

Controlul Ministerului de Externe de catre miscare îl supara pe General, deoarece nu-l putea folosi pentru a transmite pe calea lui pârile lui nedrepte contra legionarilor. Pentru a evita sa corespondeze cu guvernul german prin Ministerul de Externe, si-a creat o agentie de comunicatie paralela cu cea oficiala, folosindu-se de strânsa lui prietenie cu Fabricius. Seful Legatiei germane la Bucuresti devenise confidentul Conducatorului si prin rapoartele ce le trimitea la Berlin, luate direct din gura lui Antonescu, se convertise în al doilea Ministru de Externe al României, cel putin în ce priveste relatiile cu Germania. Toate chestiunile importante cu guvernul german Antonescu le trata direct cu Fabricius, tinându-l în ignoranta pe Ministrul sau de Externe, Mihail Sturdza, procedeu anormal si absurd în orice Stat de ordine.

Generalul a dat prioritate liniei Fabricius nu pentru a asigura maxima pastrare a secretului, ci pentru ca putea transmite la Berlin nemultumirile lui privitor la colaborarea cu miscare, fara ca sa se afle ceva în cercurile legionare. Generalul se ferea de noi, nu de agentii care roiau în jurul lui. Rapoartele trimise de Fabricius aveau avantajul ca nu veneau direct de la Conducator, pentru a fi banuit de partinire, ci de la instanta suprema a diplomatiei germane la Bucuresti, purtând pecetea autoritatii si a credibilitatii acesteia. Între ei doi se stabilise o perfecta sincronizare în actiunea lor comuna de a diminua si chiar contesta capacitatea miscarii de a guverna. Fabricius era oaspetele preferat al Generalului în vila lui de la Predeal, nelipsind mai niciodata Duminica si sarbatorile.

Totusi Generalul nu era multumit nici cu dublura Fabricius. Prezenta lui Sturdza îl incomoda, nu numai pentru ca era un legionar de credinta, ci si pentru ca îsi cunostea la perfectie meseria. Nu era un ministru de externe improvizat, ci un diplomat de cariera, care a servit chiar înainte de primul razboi mondial în diferite capitale europene. În afara de perfecta dominatie a tehnicii relatiilor internationale, a fost unul dintre marii nostri diplomati care s-a opus politicii titulesciene de apropiere de Rusia, care ar fi avut ca rezultat transformarea României într-o baza de atac a Sovietelor contra Germaniei. Pe baza informatiilor lui Sturdza, au reactionat în anii 1935-l936 George Bratianu, Octavian Goga, Corneliu Codreanu, Pamfil Seicaru, combatând proiectul Titulescu. Antisovietismul intransigent al lui Sturdza îl designa de la sine ca un tot atât de aprig adept al Puterilor Axei, încât Berlinul si Roma aveau în fruntea Ministerului de Externe al României un aliat de talie, pe care n-au stiut sa-l aprecieze. Dar tocmai aceasta adeziune sincera a lui Sturdza la Axa deranja anturajul lui Antonescu si pe nenumaratii agenti infiltrati la Externe, caci le stânjenea libertatea de manevra pentru o alta eventualitatea, când va reveni la politica titulesciana.

Sturdza nu putea fi manipulat nici contra Legiunii si nici în atasamentul lui fata de Puterile Axei, doua motive puternice care l-au determinat pe Antonescu, prizonier al unui anturaj suspect, sa caute sa se debaraseze de el. Acceptat la început din cauza conventiei cu miscarea, Sturdza devenise mai târziu un personaj odios în ochii lui Antonescu si tinta principala a atacurilor lui.

Pentru a-i face viata insuportabila si a-l determina sa plece singur, Antonescu a recurs la metoda torturarii nervilor ministrului, cu fel de fel de chestiuni straine de functia lui sau intentionat deformate. Nu era audienta de serviciu în care sa nu-i descopere vreo lipsa în lucrarile acestuia si sa nu-i faca observatii. Nimic din ceea ce facea Sturdza, nu era bun. Totdeauna gasea vreo obiectie de ridicat, chiar atunci când activitatea ministrului sau îl putea multumi pe cel mai exigent sef al guvernului. Nu ma pot extinde asupra nenumaratelor ofense ce-a trebuit sa le îndure Ministrul Sturdza. El însusi le-a povestit în cartea lui de amintiri România si Sfârsitul Europei, cu toate amanuntele posibile. Cititorul va gasi acolo o completare indispensabila a acestui capitol.

Generalul nu cunostea sau se prefacea ca nu cunoaste protocolul ce guverneaza Ministerul de Externe. De aceea îi cerea sa îndeplineasca misiuni care nu cadrau cu functiile si prestigiul unui ministru de externe. Aceasta imixtiune continua într-un domeniu pe care-l cunostea mai bine un diplomat de cariera, constituia o materie de permanent conflict între General si Sturdza. Dar Antonescu nu se multumea cu observatii cuviincioase în diferendele cu ministrul sau, ci profera insulte, brusca si umilea. Câte grosolanii si mojicii a trebuit sa suporte acest descendent al uneia din cele mai vechi familii românesti, ale carei origini sunt semnalate înca din secolul al XIII-lea!

Anturajul Generalului îl atâta pe acesta pâna la delir ca sa-l scoata pe Sturdza de la Externe. Într-o zi îmi spune speriat Generalul: „Uite, Domnule Sima, ce-am aflat, ca Doamna Sturdza pregateste un complot ca sa ma omoare”.

– Vai, Domnule General, cum puteti crede asa ceva? Doamna Sturdza este o fiinta de o rara gingasie. Nu poate omorî o gaza, necum sa se gândeasca la o asemenea grozavie. Stirea este falsa si ar merita sa fie cercetata, pentru a descoperi de unde a venit.

Afacerea „complotului” a fost înmormântata, caci Doamna Goga era autoarea acestei inventii criminale si persoana ei era „tabu” în anturajul Generalului.

Între Conducatorul Statului si Ministrul sau de Externe se crease o atmosfera de guerrila permanenta. Sturdza era fara încetare tras la raspundere pentru inventiile absurde ale Generalului sau ale camarilei lui. Scopul acestor agresiuni continue era sa-l determine pe Sturdza sa reactioneze asa cum îi dicta demnitatea lui de om si sa-si prezinte demisia. A suportat acest calvar, cum spune în cartea lui de amintiri, ca sa apuce ziua când, în calitate de Ministru al României, va înmâna Uniunii Sovietice, ultimatumul de evacuare al Basarabiei si Bucovinei.

Recunosc ca Mihail Sturdza a savârsit anumite imprudente în relatiile cu Generalul, care au fost copios exploatate de acesta. Zic „imprudente”, nu erori de politica externa, imprudente în raport cu acest personaj primejdios, dupa ce stia prea bine ca Antonescu îl pândea la cotitura ca sa-l scoata din functie.

1. La sfârsitul lunii Octombrie, Sovietele ataca un ostrov lipit de partea româneasca a bratului Chilia si, dupa ce macelareste si captureaza garnizoana locala, se instaleaza în ostrov, ca si cum ar fi pamântul lor. Antonescu se afla în momentul atacului la Predeal si atunci un grup de generali, în frunte cu Seful Statului Major, în lipsa Conducatorului, l-au cautat în graba pe Ministrul de Externe, pentru a-l întreba cum sa reactioneze. Chestiunea era grava si urgenta. Sturdza, asa a si facut, nu putea da decât un singur raspuns: sa contra-atace, sa-i alunge pe rusi si sa reocupe ostrovul. Nu se putea tolera aceasta noua penetratie sovietica în teritoriul românesc, caci se creau precedente periculoase, chiar daca mai târziu, într-un eventual razboi, ostrovul ar fi fost reîncorporat României.

Este cazul teritoriului Herta, pe care ticalosul de Rege Carol l-a lasat în mâna rusilor, desi nu figura în ultimatumul dat si n-a apartinut niciodata imperiului rusesc. Când Sovietele au invadat din nou Basarabia si Bucovina în 1944, au considerat teritoriul Herta parte integranta a Statului lor, pe baza precedentului creat în 1940 si au ramas cu el. Sturdza recomandând reactia imediata, nu se gândea numai la frontierele de atunci ale tarii noastre, ci si la viitoarele consecinte ale unor asemenea noi încalcari. Chestiunea era prea grava pentru a fi tratata de alta maniera decât pe calea armelor.

Sturdza avea dreptate în fond, dar a facut imprudenta sa nu-i trimita imediat la Conducator, pentru a cere ordinul acestuia. Acum, în realitate, tot acolo se ajungea, chiar daca nu le-ar fi indicat Sturdza datoria lor de a se adresa lui Antonescu. O actiune militara, de tipul celei preconizate de el, nu se putea executa fara aprobarea Sefului Statului. Generalii n-ar fi dat ordinul de contra-atac fara autorizatia lui Antonescu. Deci, nu s-ar fi produs nici o interferenta de atributii, cum mi-a spus Generalul dupa aceea: „Sturdza era sa ma bage în razboi cu Rusia”, la proxima întâlnire. Aceasta eventualitate era exclusa, caci Antonscu detinea controlul ultim al comenzii.

Sturdza n-a gresit în consultul dat Generalilor. Agresiunea sovietica i se parea atât de grava încât orice întârziere în respingerea ei ar fi încurajat Rusia Sovietica sa comita noi agresiuni.

Cum a reactionat Generalul? Evident s-a consultat cu ministrul sau de externe secund, Fabricius, si acesta luând avizul Berlinului, i-a recomandat liniste. Germania mu era pregatita de razboi si nu putea sa se angajeze în acel moment într-un conflict cu Rusia Sovietica pentru apararea României. Generalul Antonescu se supune acestui verdict, desi leza interesele natiunii. Politica noastra externa era orientata spre Axa, dar nu era identica cu Axa. Noi aveam interese proprii de aparat, independent de atitudinea Germaniei si a Italiei. Nu puteam tolera la infinit noi agresiuni sovietice, care ar fi creat precedente periculoase, cum a fost si cazul cu teritoriul Herta.

Si apoi un contra-atac românesc pentru reocuparea ostrovului nu ar fi dus neaparat la razboi. Nici Rusia nu era dispusa în acel moment sa se înfrunte cu Germania din cauza României, care se afla sub protectia Puterilor Axei.

Generalul s-a ocupat prea putin de acest „incident” de frontiera si mai mult de modul cum sa-l exploateze contra lui Sturdza. Indignarea lui Antonescu n-a ramas circumscrisa între noi sau în sânul guvernului, ci a fost larg difuzata în cercurile germane, ajungând pâna la Ribbentrop si Hitler. Fabricius a avut grija sa transmita la Berlin versiunea Generalului, din care rezulta maturitatea de gândire politica a Conducatorului. Fabricius tragea concluzia ca Sturdza este „total nepotrivit” sa conduca politica externa a României, pregatind terenul pentru eventuala lui înlocuire.

2. O alta imprudenta a lui Sturdza fata de General s-a petrecut dupa vizita la Berlin. Alarmat de conversatia avuta la Statul Major german, unde facându-se o estimatie a fortei sovietice, Keitel si Antonescu coincideau în parerea lor ca Rusia nu dispune de un sistem de aparare în adâncime, ca dincolo de linia Odesa-Riga se întinde un vacuum militar, Sturdza si-a pus în gând sa mai ramâna doua zile la Berlin, pentru a avea o noua întrevedere cu Ribbentrop, în care sa-si expuna temerile lui. Aceste erori grosolane în aprecierea capacitatii militare a Rusiei nu puteau parveni decât din surse inamice.

Sturdza a mai ramas doua zile la Berlin, fara sa-l poata vedea pe Ribbentrop, care s-a eschivat sa-l primeasca, pentru a nu-l supara pe Antonescu. Cine stie daca aceasta întâlnire nu ar fi schimbat cursul razboiului!

S-a întâmplat însa ca, la vreo doua saptamâni dupa vizita la Berlin, Fabricius sa fie rechemat. Antonescu a fost profund afectat de aceasta schimbare, vazând în ea o lovitura contra lui. El atribuia interventiei lui Sturdza rechemarea lui Fabricius si ramânerea Ministrului de Externe la Berlin, dupa terminarea vizitei oficiale, îl întarea în aceasta convingere, desi acesta întârziase pentru alte cauze si n-avea nici o raspundere în decizia de la Wilhelmstrasse. „Imprudentele” lui Sturdza erau reflexul adâncilor lui îngrijorari pentru soarta tarii si niciodata nu s-a gândit sa-i faca vreun rau Conducatorului.

13. Calatoria Generalului Antonescu la Roma

Îndata dupa marea manifestatie de la Iasi, Generalul Antonescu s-a pregatit sa plece la Roma, raspunzând unei invitatii a guvernului italian. Ducele luase primul contact cu noul regim românesc la Padua, unde primise defilarea camasilor verzi si fusese impresionat de tinuta martiala a detasamentului legionar. Dar Ducele avusese prilejul sa cunoasca miscarea legionara si mai înainte, când cu prilejul vizitei unui grup de parlamentari ai Garzii de Fier la Roma, în Ianuarie 1938. Amintirea acestei întâlniri neuitate si pline de sperante pentru viitorul ambelor natiuni a fost apoi întunecata de prigoana carlista, asasinarea Capitanului si de aparitia unei alte organizatii a tineretului din România, Straja Tarii, care pretindea ca este inspirata din fascismul italian si care în realitate nu urmarea decât sa subplanteze tineretul legionar în Noua Europa.

Biruinta de la 6 Septembrie si crearea Statului national-legionar au rasturnat premisele de politica externa cu care opera pâna atunci guvernul italian în România. Adevaratul tineret din România iesise din catacombe si incendiase cu elanul lui întreaga natiune. În fata acestor schimbari neasteptate, Ducele s-a simtit dator sa acorde cea mai mare atentie noii conduceri românesti. Primirea Generalului Antonescu si a suitei lui la Roma a întrecut toate asteptarile, a fost grandioasa, fiind realizata în stilul celor mai fastuoase traditii romane.

În vederea plecarii la Roma, m-a chemat Generalul la el pentru a stabili împreuna lista însotitorilor lui. În afara de Sturdza, care mergea din oficiu, m-a întrebat pe cine mai recomand eu sa-l însoteasca:

– Domnule Sima, eu nu am partid, nu am oameni. Sunt singur. Spune D-ta pe cine sa iau cu mine.

– Domnule General, nu sunteti singur. Toata tara este cu D-voastra si va însoteste în gând la Roma.

Niciodata nu l-am vazut atât de blând pe General si mieros ca atunci. Facea impresia unui om mic, abatut si dezarmat. În realitate, se prefacea, fiindu-i teama ca, în absenta lui din tara, sa nu-l rastorn, folosindu-ma de puterile ce le aveam, caci la parasirea tarii trebuia sa ma numeasca presedinte de consiliu ad-interim. Cu aceasta atitudine pocaita vroia sa-mi arate ca-si preda soarta loialitatii mele si ca sa-mi capteze bunavointa, îmi lasa toata libertatea de a alege personalul din suita lui.

Dupa ce m-am consultat cu camarazii mei, dintre ministri m-am oprit la doua persoane care mi s-au parut cele mai indicate, sa mearga la Roma pentru a sprijini actiunea politica si diplomatica a Generalului. Unul era Alexandru Constant, Ministrul Presei si al propagandei, care prin însasi functia ce-o îndeplinea nu putea lipsi din anturajul Generalului, iar al doilea, Constantin Papanace, care, prin originile lui armânesti, era cel mai indicat sa informeze guvernul italian asupra minoritatii românesti din Balcani. În campania de cucerire a acestei tari, armata italiana va intra si în tinuturile populate de Români si atunci Ducele va trebui sa fie informai cine sunt acestia, care e atitudinea lor fata de italieni, pentru a sti ce tratament sa le aplice. Desi n-avea rang de ministru, l-a pus pe lista si pe Vladimir Dumitrescu, Secretar General al Cultelor si Artelor, care conducea de fapt acest minister la ordinele Profesorului Traian Braileanu, aglomerat cu problemele Ministerului Educatiei. Vladimir Dumitrescu era conferentiar universitar si un om de o vasta cultura, bucurându-se de o înalta apreciere în cercurile intelectuale ale Capitalei.

În echipa însotitoare a Generalului, l-am adaugat pe Nelu Manzatti, directorul general al Radio-difuziunii, si pe Alexandru Randa seful presei legionare. Apoi, un grup de ziaristi-colaboratori la gazetele legionare: Stefan Ionescu, secretar general la Cuvântul, Mircea Pop si Dragos Vrânceanu, redactori la Buna Vestire.

Pentru buna primire a Generalului au colaborat cu guvernul italian Ion Victor Vojen, noul Ministru al României în Italia si Profesorul Dumitru Gazdaru, tot recent numit Directorul Scolii Române de la Roma. Distins om de stiinta, Profesorul Gazdaru era apreciat de Capitan, care-l destinase sa candideze pe listele legionare în alegerile din 1937. În toamna anului 1940, Gazdaru a fost numit de catre Profesorul Traian Braileanu, Directorul Scolii Române din Roma, dar cum era vorba de un post important în strainatate, avea nevoie si de aprobarea Generalului. Înainte de a pleca la Roma, Profesorul Gazdaru m-a vizitat la Presedintie, pentru a-mi multumi pentru încrederea avuta în el si pentru toate înlesnirile ce i le-am facut pentru a fi numit si a-si lua postul în primire. Profesorul Gazdaru s-a introdus repede în cercurile fasciste, iar cu prilejul vizitei Generalului la Roma a dat dovezi ca este si un bun organizator.

Conducatorul Statului a plecat spre Roma din Gara Mogosoaia, în seara de 12 Noiembrie 1940. În afara de grupul însotitorilor romani, numiti mai sus, în acelasi tren au mers si Ministrul Italiei la Bucuresti, Pelegrino Ghigi. Peronul garii era întesat de membrii guvernului si de înaltele personalitati civile si militare ale Statului. O companie cu muzica si drapel a dat onorul si un detasament legionar a fost trecut în revista de General. Cum tineretul italian din organizatia G.I.L. nu parasise înca Bucurestiul, s-a prezentat si el la gara pentru a-l saluta pe General. Fanfara tineretului fascist a intonat Giovinezza, iar legionarii au raspuns cu Sfânta Tinerete Legionara.

În calitatea mea de Presedinte de Consiliu ad-interim, l-am salutat pe General la despartire printr-o declaratie de loialitate si de încredere în misiunea lui peste hotare:

”Domnule General,

La plecarea D-voastra în Italia fascista a Marelui Duce Mussolini, guvernul si miscarea legionara sunt prezente, dovedind înca odata ca Generalul Antonescu, primul soldat al României Legionare si Conducatorul firesc al acestui popor, iesit victorios din cea mai mare revolutie a lui, este în acelasi timp purtatorul destinelor legionare si dincolo de hotare.

Dorim din suflet ca întrevederea dintre marii barbati de Stat si revolutionari, Generalul Antonescu si Ducele Mussolini, sa însemne începutul unei noi epoci de lumina si nedespartita prietenie între popoarele noastre înfratite.

D-voastra, Domnule General, prin trecutul D-voastra neîntinat, prin atitudinea D-voastra barbateasca, prin uriasele D-voastra înfaptuiri si prin loialitatea si dragostea fata de marsul biruitor al Italiei imperiale, sunteti predestinat sa dati raporturilor dintre România Legionara si Italia fascista sinceritate si trainicie.

Domnule General,

Guvernul si tara întreaga, tara biruintei legionare si a biruintei D-voastra, va întovaraseste cu dragoste si cu încredere nemarginita în drumul D-voastra spre Italia, care va fi un drum de biruinta.

Sa traiti, D-le General!

Traiasca Ducele Mussolini si Italia Fascista!”

La urarea mea, Generalul a raspuns cu urmatoarele cuvinte:

”Multumesc guvernului si Legiunii pentru bunele urari ce mi-au facut si spun din nou ca Generalul Antonescu si de data aceasta, ca si întotdeauna, pâna la moarte, va lupta pentru drepturile neamului românesc”.

Îndata Generalul si însotitorii lui s-au urcat în vagoane si trenul s-a pus în miscare în uralele legionarilor.

Trenul special a strabatut Iugoslavia si a ajuns la Roma în dimineata de 14 Octombrie. În continuare, reproducem impresiile unui martor ocular la istoricul întâlnirii între Conducatorul Statului Român si Ducele Mussolini la Roma, ziaristul Mircea Pop, de la gazeta Buna Vestire.

„La orele 10, în sunetele Imnului Regal Român, trenul special soseste în Gara Termini. Seful Regimului Legionar, purtând uniforma de General, coboara urmat de camaradul Sturdza, Ministrul Afacerilor Straine. Ducele Mussolini îi iese în întâmpinare. Cei doi conducatori ai popoarelor italian si român, stapâni pe destinele lor, îsi strâng îndelung mana. Apoi urmati de Contele Galeazzo Ciano si Ministrul Sturdza parasesc peronul îndreptându-se spre iesire.

Afara, în piata garii, astepta o multime imensa. Soarele care nu s-a aratat demult pe strazile Romei, îsi arunca multumit ploaia de lumina, care participa si ea la sarbatoarea celor doua neamuri. Sute de drapele însufletesc acest cadru solemn. Culorile României pentru prima data reprezinta dincolo de granitele tarii expansiunea vointei lor, aceea de a pasi în matca fireasca a istoriei, pe care a hotarât-o Capitanul.

O companie din cel de-al doilea regiment de grenadieri prezinta armele. În mijlocul urarilor furtunoase se disting accentele Imnului Regal si ale Giovinezzei, în timp ce Generalul Antonescu, însotit la o jumatate de pas de Duce, trece în revista trupele.

Ambasada României Legionare este prezentata apoi Ducelui, dupa care acesta îsi ia ramas bun de la Conducatorul Statului Român.

Generalul Antonescu ia apoi loc în prima masina, alaturi de Contele Ciano, Ministrul Afacerilor Straine, fiind urmat apoi de masinile oficiale. Conducatorul Statului este îndrumat de-a lungul entuziasmul si ovatiilor neîntrerupte pâna la resedinta ce i s-a fixat la Villa Madama.

La orele 10,45, Generalul paraseste Villa Madama si se îndreapta cu suita lui spre Quirinal. Aici, coboara din masina si semneaza în cele doua registre de onoare, unul pentru Regele-Împarat si celalalt pentru Regina. Se reface apoi cortegiul si în aceeasi alura rapida se îndreapta spre Pantheon, uriasa cladire straveche, cu zidurile înnegrite de vreme, care adaposteste mormintele primilor regi ai Italiei, Victor Emanuel al II-lea si Umberto I.

În fata lumii care asteapta sub bolta de la intrare, se aliniaza o companie de onoare si reprezentantii Institutului National ai garzii de onoare a Pantheonului, în frunte cu presedintele Baldini, precum si un grup numeros de ofiteri superiori din Consiliul Militar. D-l General Antonescu asista la depunerea a doua coroane de flori si pastreaza cu suita un minut de tacere, dupa care urmeaza semnatura în registrul de onoare.

Imediat dupa aceea, însotit de Excelenta Sa, Celesia Vegniasco, Conducatorul Statului Român se urca în automobil si câteva minute mai apoi coboara din nou în fata imensului monument Vittoriale, unde odihnesc ramasitele pamântesti ale Soldatului Necunoscut. Un detasament din regimentul de grenadieri Nr. 1, în uniforme albastre, da onorul, în timp ce muzica executa Imnul Regal Român. Conducatorul Statului urca treptele largi de marmura alba spre Mormânt. În fata sa patru grenadieri poarta coroane de flori cu panglici verzi. Când Generalul se opreste, întreaga suita se grupeaza în frunte si saluta legionareste. Dupa câteva clipe de reculegere, Generalul Antonescu trece prin fata delegatiilor de ofiteri superiori, carora le raspunde la salut, în timp de muzica cânta Canzone de Piave.

Cortegiul se reface. Ambasada României Legionare este salutata cu strigate entuziaste, de un grup de români, cu „Traiasca Legiunea si Capitanul”. Salutul legionarilor rasuna pentru prima data pe strazile cetatii romanitatii. Este parca un îndemn de desteptare si chemare la glorie a tuturor celor ce traiesc sentimentul latinitatii.

La „ARA DEI CADUTTI FASCISTI” în Campidoglio se depune o coroana de lauri, pe ale cârei panglici se poate citi „Legionarii Garzii de Fier în semn de omagiu eroilor cazuti pentru fascism”. La iesire o companie de tineri fascisti a Academiei G.I.L., în uniforma albastra cu centura si diagonala, în manusi albe, da onorul cu armele. Pe steagul lor sta scrisa inscriptia strabuna „Senatul si Poporul Roman”.

Dupa cum se poate vedea din reportajul ziaristului, programul Generalului si al suitei lui a fost extraordinar de încarcat în dimineata sosirii lor la Roma. Abia se încheiase pelerinajul pe la locurile de glorie ale Italiei si cortegiul a trebuit sa se îndrepte spre Quirinal, unde, pentru ora 12, era prevazuta audienta la Regele-Împarat, Victor Emmanuel III. Dupa o convorbire de 25 de minute, Regele-Împarat l-a invitat la masa pe Conducatorul Statului cu întreaga lui suita.

În dupa amiaza aceleiasi zile, a avut loc prima audienta a Conducatorului la Ducele Mussolini, în Palatul Venezia. La întrevedere au asistat si cei doi Ministri de Externe, Ciano si Sturdza. Audienta a durat peste doua ore, în cursul careia au fost abordate problemele de fond dintre cele doua tari, între care si chestiunea Ardealului.

Prima zi de sedere a delegatiei române la Roma s-a încheiat cu un mare dineu de gala, oferit de Contesa si Contele Ciano.

Dimineata celei de-a doua zi, 15 Noiembrie, a fost consacrata vizitarii monumentelor istorice ale Romei. La ora 1, Ducele a oferit un dejun în onoarea Generalului Antonescu si a însotitorilor lui în saloanele fortelor militare. În aceeasi zi, dupa amiaza, s-au întâlnit pentru a doua oara Ducele cu Generalul, cu asistenta celor doi ministri de externe, audienta în care s-a continuat cu examinarea problemelor tratate în reuniunea anterioara.

Ziua a doua la Roma s-a încheiat cu un dineu oferit de Generalul Antonescu în onoarea Contelui Ciano, în saloanele Legatiei Române de la Roma.

Sâmbata 16 Noiembrie, ambasada româna în frunte cu Generalul Antonescu a fost primita în audienta de Sanctitatea Sa, Papa Pius al XII, si, în aceeasi seara, oaspetii români au luat drumul înapoi spre tara, în trenul special cu care sosisera.

În afara de programul principal, care s-a desfasurat la cel mai înalt nivel între cele doua guverne, au avut loc o serie de manifestatii paralele de ordin politic, cultural si gazetaresc. Generalul Antonescu a vizitat Scoala Româna din Roma, unde a fost primit de Profesorul Gazdaru, directorul Scolii, de membrii Institutului si de membrii coloniei române. Generalul s-a interesat de mersul institutiei, a vizitat biblioteca, salile de studiu si dormitoarele. A cerut lamuriri asupra promotiilor de pâna atunci si asupra nevoilor ce le mai are scoala. A urmat o receptie într-un cadru strict românesc, în cursul careia s-a rulat un film legionar cu recentele evenimente din tara si s-au executat câteva imnuri de-ale miscarii.

În presa italiana, în afara de ample reportaje asupra vizitei noilor conducatori ai României, au aparut o serie de declaratii ale demnitarilor români. Mai întâi Generalul Antonescu i-a convocat la sediul Legatiei Române pe ziaristii italieni, pentru a le comunica impresiile lui despre vizita la Roma. Întrevederea s-a desfasurat în prezenta directorului general al presei italiene, Gherardo Cossini. „Va multumesc, a spus Generalul, pentru atitudinea ce-ati avut-o fata de mine si poporul românesc. Constat o schimbare totala între trecut si prezent. România s-a schimbat si ea cu totul si starea actuala va dura, pentru ca schimbarea este definitiva.

”România de astazi nu mai este cea de ieri. Ea este alaturi de Axa si suntem hotarâti sa mergem cu Axa pâna la capat. Acest lucru vi-l spune un soldat”.

Alexandru Constant, Ministrul Presei si al Propagandei, a adresat un mesaj ziarului Tribuna, care a fost publicat în numarul din 16 Noiembrie 1940:

”Cu 1800 de ani în urma legiunile romane puneau în Dacia temelii de granit unui nou popor. Furtunile istorice au separat apoi Dacia Traiana de trunchiul romanic.

Am trait acolo în Carpati si la Dunare din voia lui Dumnezeu si din spada noastra. Nu am uitat insa niciodata sa privesc spre Roma. Ori de cate ori, în decursul istoriei, s-a crezut ca suntem parasiti de destin, ne-am ridicat mai dârzi prin constiinta latinitatii. Înfrângerile noastre au fost numai începuturi de noi capitole istorice.

La Milano, Ducele spunea în 1914 „Învinsii au o istorie. Absentii nici una”. Acest adevar l-a citit în istoria Italiei. El este si al nostru.

România legionara începe astazi un nou capitol de istorie. Si nu este o întâmplare ca aceasta se face printr-o împrospatare a izvoarelor latinitatii noastre. La Roma noi începem un nou capitol de istorie latina la Dunare”.

Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finante, si-a îndeplinit datoria fata de fratii români din Balcani, dând un interviu ziaristului Guido Puccio, aparut tot în ziarul Tribuna, numarul din 17 Noiembrie 1940. Raspunzând la chestiunile puse, Papanace arata ca „elementul latin împrastiat în Balcani îi reprezinta pe descendentii vechilor colonii romane, care au adus în acea parte a Europei ordinea, civilizatia si dreptatea de la Roma. Acesta este un fapt recunoscut de toti oamenii de stiinta care s-au ocupat de acele regiuni din punct de vedere istoric si etnic. Aceste populatii au rezistat valurilor slave care le-au asaltat din toate partile. Muntii le-au oferit refugiu, care, cu apararea lor naturala, le-au îngaduit sa-si pastreze individualitatea. În secolele al XII-lea si al XIII-lea, acesti latini au reusit chiar sa creeze unitati politice, cum este Valahia Mare, Mica Valahie si Valahia Alba. Chiar în timpul ocupatiei turcesti, aceasta populatie a fost singura care nu a recunoscut suveranitatea turceasca”.

Constantin Papanace a subliniat apoi aportul de sacrificiu al tineretului român din Balcani miscarii legionare:

”Mai mult decât oricând este relevant faptul ca tineretul aromân a dat miscarii camasilor verzi un puternic si pretios aport de oameni si sacrificii. În ultimii doi ani au cazut pentru cauza noastra nu mai putin decât 26 de capetenii legionare originare din Macedonia”.

Grupul de ziaristi români, în frunte cu Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, au fost primiti în audienta de Alessandro Pavolini, Ministrul Culturii Populare. Cu acest prilej, Pavolini a adresat un mesaj ziarului Buna Vestire, cu urmatorul continut:

”În timp ce steagurile Lictorului îl saluta în Roma-mama pe gloriosul Conducator al noului Stat legionar român, sunt fericit sa trimit bataioasei Buna Vestire, condusa de eminentul meu prieten si camarad Alexandru Constant, cordialul meu salut de fascist si gazetar”.

Roma, 16 Noiembrie 1940

La întoarcerea în tara, Generalului si însotitorilor lui li s-a facut o primire entuziasta în toate garile unde s-a oprit trenul special, culminând cu manifestatia triumfala de la Bucuresti. Trenul special a intrat în gara Mogosoaia, luni dimineata 18 Noiembrie, unde Generalul a fost asteptat de guvernul in corpore si de mii de legionari. Sosirea Conducatorului s-a realizat într-un cadru de adevarata sarbatoare. Pe tot parcursul, de la gara la presedintie, Generalul a fost salutat cu însufletire de mase mari de oameni, pe strazile frumos pavoazate cu steaguri nationale.

Daca trecem acum la evaluarea politica a vizitei Generalului la Roma, ea n-a dus la rezultatele asteptate de poporul nostru. Daca dam la o parte fastul cu care a fost primit Conducatorul, n-a ramas nimic sau aproape nimic din sperantele ce ni le-am pus cu totii în aceasta întâlnire. Nici Ducele si cu atât mai putin Ciano nu erau accesibili cererilor românesti în acel moment, care s-au concentrat exclusiv pe chestiunea nedreptatii ce ni s-a facut cu dictatul de la Viena si a atrocitatilor ce le sufera populatia româneasca din partea ungurilor.

Sunt doua categorii de cauze care explica putinul interes ce l-a trezit interesul Generalului la Roma în cercurile guvernului italian. Mai întâi razboiul dezlantuit de Italia în Grecia mergea rau. Dupa un prim succes de frontiera, operatiile militare s-au împotmolit în Tesalia si Epir si amenintau sa se transforme într-un dezastru. Cu câteva zile înainte de sosirea lui Antonescu, se mai întâmplase si atacul aviatiei britanice în rada portului Napoli, distrugând cel mai mare cuirasat al Italiei. Strâmtorat în Libia, în Grecia si pe mare, Mussolini era avizat acum la ajutorul lui Hitler pentru a restabili situatia militara. De unde pâna atunci Mussolini trata la egalitate cu Hitler, acum ajunsese în situatia incomoda de partener debil al Axei. Englezii, încurajati de esecul ofensivei italiene, debarcasera în Creta si se pregateau sa ocupe pozitii si în Grecia continentala.

Trecând la relatiile italo-române, Antonescu venise de la Roma cu mâinile goale. Refuzase sa-i acorde lui Mussolini satisfactia de a trimite si el o misiune militara italiana în România pentru a echilibra existenta unui acord asemanator cu Germania. Prin trimiterea acestei misiuni, Mussolini ar fi primit o compensatie de mare putere, în orgoliul lui ranit de întâmplarile din Balcani. Antonescu nu si-a dat seama de importanta ce avea în acele momente de singuratate si amaraciune pentru Mussolini împlinirea acestei cereri. Obsedat de teama de a nu pierde favoarea Berlinului, de care depindea victoria lui în eventualitatea unei dispute finale cu Garda de Fier, Antonescu a tratat marginal chestiunea italiana si, în modul acesta, toata pledoaria lui pro-Transilvania a cazut pe un teren arid. Iata cum o problema de politica interna, pe care singur si-o crease, a alterat întreg câmpul politicii externe românesti si Antonescu n-a reusit sa obtina la Roma nici cel putin încetarea persecutiilor maghiare contra populatiei române din Ardealul cedat.

Sturdza facuse un excelent travaliu preliminar în chestiunea atrocitatilor suferite de populatia româneasca din partea ungurilor. L-a trimis pe Valer Pop la Berlin si pe Mihail Manoilescu la Roma, ca sa ceara puterilor garante sa trimita o comisie de ancheta în Ardealul cedat, pentru a cerceta la fata locului afirmatiile României. Guvernele Puterilor Axei au aprobat constituirea acestei comisii. Comisia de Ancheta a fost formata de Ambasadorii Altenburg si Roggieri. Comisia germano-italiana însotita de Alexandru Randa, ca delegat al Ministrului de Externe al României, a strabatut toate locurile indicate în memoriul lui Sturdza, unde s-au savârsit asasinate. Comisia a confirmat afirmatiile Ministrului nostru de Externe „pâna la ultimul mort”. Faptele erau prea cunoscute ca sa poata fi negate.

Dar mai târziu acest succes diplomatic al guvernului roman a fost anulat de interventia lui Ciano, care, primind raportul comisiei, pentru a nu-i supara pe unguri, l-a modificat si a facut presiuni si asupra lui Ribbentrop sa si-l însuseasca asa cum l-a redactat el.

Raportul comisiei de ancheta germano-italiana a fost remis guvernului român cu putin timp înainte de plecarea Generalului la Roma. El diferea fundamental de asigurarile date de cei doi anchetatori si de informatiile ce le primise guvernul roman de la Legatiile noastre de la Berlin si Roma. Raportul oficial, asa cum iesise din mâna lui Ciano, era de o partialitate revoltatoare în favoarea ungurilor si nu mai avea nici o asemanare cu textul original al celor doi anchetatori.

În atitudinea pro-maghiara a lui Ciano au intervenit doua elemente: binecunoscuta lui simpatie pentru Budapesta, dar si amaraciunea lui si a lui Mussolini ca guvernul nostru nu a raspuns la cererea guvernului italian de a trimite o misiune militara în România. Ciano platea polita refuzului guvernului roman de a-i invita si pe italieni sa fie prezenti militareste în România.

Pledoaria Generalului în chestiunea dictatului de la Viena si a atrocitatilor maghiare, secundat energic de Sturdza, a fost exemplara, bine documentata, fierbinte, fanatica chiar, dar s-a izbit de impasibilitatea celor doi interlocutori, preocupati în acel moment mai putin de chestiunea Ardealului si mai mult de ceea ce se întâmpla cu operatiile engleze din Mediterana. Generalul s-a cantonat în chestiunea maghiara si n-avea viziunea globala a razboiului.

Fireste ca nu era momentul potrivit sa se ceara o revizuire a dictatului de la Viena. Abia dupa un razboi victorios, s-ar fi putut redeschide aceasta problema pentru Puterile Axei. Dar bruscându-l pe Mussolini în chestiunea misiunii militare, Generalul n-a putut obtine nici acel minimum ce se putea spera de la Roma: încetarea persecutiilor contra populatiei românesti din Ardealul cedat.

Poporul roman si-a pus mari sperante în vizita Generalului la Roma, crezând ca în curând ne... vom întoarce în vechile frontiere. În realitate n-a obtinut nici ceea ce în mod rezonabil ar fi putut sa ceara de la Mussolini – o interventie energica la Budapesta ca sa înceteze valul de persecutii din Ardealul de Nord – daca politica externa a Generalului ar fi fost mai lucida si mai coerenta.

Lui Antonescu i-a placut sa cultive himera ca el este omul predestinat sa refaca imaginea României Mari, recuperând si Ardealul cedat, ceea ce a creat grave daune României în cursul razboiului.

14. Statutul grupului etnic german din România

La începutul lunii Noiembrie 1940, vine la mine la Presedintie Andreas Schmidt, noul conducator al minoritatii germane din România, si-mi prezinta din partea gruparii lor un proiect de Statut destinat sa reglementeze relatiile acestei comunitati cu Statul Român, dupa schimbarea constitutionala ce a suferit-o prin instaurarea regimului legionar. Din perspectiva noii situatii politice din România, el cerea ca Statutul minoritatilor germane sa se clarifice si sa se precizeze, pentru a deveni un instrument juridic capabil sa garanteze libera ei dezvoltare etnica.

Proiectul de Statut adus de Andreas Schmidt nu brusca evolutia constitutionala de pâna atunci a Statului Român, ci se baza pe anumite antecedente admise sub guvernarile anterioare. Era cunoscut faptul ca înca sub regimul dictaturii carliste, grupul german din România obtinuse recunoasterea lui, ca entitate etnica, sub numele de „Comunitatea nationala a Germanilor din România” (Die Volksgemeinschaft der Deutschen în Rumänien). Aceasta organizatie, înfiintata sub regimul carlist, era oficial îndreptatita sa reprezinte interesele Germanilor din România fata de guvernul român. Comunitatea Germana din România, înzestrata cu privilegiul de a controla activitatea culturala si politica a tuturor membrilor ei din România, a intrat în bloc în „Frontul Renasterii Nationale”, la înfiintarea acestuia, formând o sectie aparte, si obtinând 12 deputati în Noul Parlament. Evident, ce-l interesa pe Regele Carol în acel moment, era sa capteze bunavointa acestei minoritati, pentru ca aceasta, la rândul ei, prin legaturile ei cu Reichul, sa contribuie la împacarea lui cu guvernul german, dupa încordarea ce-a intervenit prin asasinarea lui Corneliu Codreanu.

Andreas Schmidt a invocat si „Dictatul de la Viena” în sprijinul Statutului sau. Într-adevar, în cadrul acestui acord, Ministrul de Externe al României, Manoilescu, a semnat cu Ribbentrop un protocol aditional, prin care guvernul român se obliga „sa trateze la egalitate în orice privinta pe membrii Grupului Etnic German cu membrii comunitatii etnice românesti si pozitia grupului german sa o întareasca, în sensul „Hotarârilor de la Alba Iulia”, pentru a-si putea pastra caracterul ei german”. Trebuie remarcat faptul ca protocolul de la Viena, fiind redactat în graba, continea o clauza superflua si anume egalitatea de tratament între români si germani. Ca indivizi singuratici, sasii si svabii din Ardeal si Banat s-au bucurat de egalitate în fata legii, chiar de la întemeierea României Mari. Ceea ce aducea nou „Dictatul de la Viena” nu se referea la membrii acestei comunitati, ci la indicarea Grupului Etnic German ca entitate politica reprezentativa a tuturor germanilor din România, cu care guvernul român trebuia sa trateze în viitor, acordându-i toate înlesnirile pentru a-si mentine specificul sau german.

Ce continea în plus proiectul lui Andreas Schmidt?

1. Nimic în esenta care sa nu fi fost aprobat înainte de guvernele anterioare ale dictaturii carliste. Proclamarea Grupului Etnic German ca organizatie unica a germanilor din România se savârsise înca sub Carol si cu acest titlu participa la viata politica a tarii, intrând în „Frontul Renasterii” si apoi în Parlamentul-emanatie a partidului unic. Prin „Dictatul de la Viena”, pozitia câstigata de acest grup fusese confirmata printr-un acord aditional.

2. Elementul nou pe care-l introdusese Andreas Schmidt în proiectul sau nu se referea asadar la recunoasterea acestui grup ca organ reprezentativ al totalitatii germanilor din România, ci la natura activitatii lui politice. Se autoriza crearea si functionarea unui partid national-socialist al Grupului Etnic German din România, în cadrul caruia se vor manifesta politic membrii acestui grup.

Grupul etnic obtinea si dreptul ca alaturi de drapelul românesc, sa poata arbora si drapelul german.

Nici aprobarea pe care o cerea Grupului Etnic German de a crea un partid national-socialist în România, nu era ceva necunoscut în România si în Europa. Chiar în tara noastra se înfiripase un partid national-socialist, dupa venirea lui Hitler la putere. Nu avea audienta mare, dar exista. Apoi, în Europa, în tari de regim democratic traditional, se întemeiasera partide national-socialiste: în Elvetia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Belgia, Austria. Nimic mai natural ca si germanii din România sa ceara libertate de a se manifesta politic în conformitate cu doctrina national-socialista, într-o perioada când Germania hitlerista era stapâna Europei.

E curios ca acei ce-au dezaprobat autorizatia data de guvernul român legionar unui partid national-socialist în România, nu s-au simtit niciodata incomodati de faptul ca în tarile democratice functionau partide comuniste, care nu numai ca aveau o ideologie totalitara, dar erau si total aservite Moscovei, capitala URSS-ului, care nu si-a ascuns niciodata telurile ei imperialiste de dominatie a lumii întregi. Nu se masura cu doua masuri? Unde e consecventa si logica?

Chiar daca s-ar fi constatat ca proiectul de Statut al lui Andreas Schmidt ar contine anumite elemente susceptibile sa lezeze suveranitatea nationala, România nu avea nici un mijloc sa se opuna, fiind total avizata în acele momente decisive pentru existenta noastra ca Stat, la sprijinul si la protectia Marelui Reich German, în fata teribilei amenintari bolsevice. Si mai dispuneam de un argument puternic, pe care cercetatorii superficiali ai acelor timpuri grele îl trec cu vederea. Ne aflam în perioada când o crâncena prigoana se dezlantuise în Ardealul de Nord contra populatiei românesti. Trebuia sa-i câstigam pe sasi si pe svabi ca aliatii nostri contra terorii maghiare si, mâine, pentru o eventuala revizuire a Dictatului de la Viena. Tratându-i cu generozitate, îi vom avea de partea noastra în procesul nostru cu Budapesta.

La sfârsitul audientei, i-am comunicat lui Andreas Schmidt ca sunt total de acord cu Statutul propus de el si ma voi duce imediat la General pentru a-i expune cauza si a-i solicita aprobarea lui. Am trecut în cabinetul lui Antonescu si dupa ce i-am facut un rezumat al discutiei avute cu Andreas Schmidt, i-am prezentat proiectul de Statut adaugând ca-l consider acceptabil si folositor pentru interesele tarii. Legiferarea lui va fi si o buna introducere la proxima lui vizita la Berlin.

Antonescu m-a ascultat, a citit proiectul, dar n-a avut nici un semn de viata. Se vede ca gândurile lui erau în alta parte.

– Bine, am sa i-l trec lui Ica (Mihai Antonescu), ca sa-l examineze si el, fiind specialist în Drept Constitutional. Mâine vom vorbi.

A doua zi a venit Ica la mine, spunându-mi ca Generalul nu poate aproba textul propus de Andreas Schmidt, considerându-l ca stirbeste suveranitatea Statului Roman. Trebuie gasita o alta formulare care sa modifice anumite paragrafe, susceptibile sa fie interpretate ca o imixtiune în afacerile interne ale României. „Ma voi ocupa eu de o alta redactare a Statutului.”

Am avut o discutie mai lunga cu el, expunându-i punctul meu de vedere. Nu numai ca nu ne putem opune legiferarii lui, fiind o derivatie a Dictatului de la Viena, pe care Generalul s-a obligat sa-l execute, dar am câstiga un aliat puternic în relatiile cu Reichul acum când tensiunea cu Ungaria a ajuns la maximum.

De atunci n-am mai stiut nimic de soarta proiectului lui Andreas Schmidt, pâna ce în 21 Noiembrie apare în Monitorul Oficial decretul-lege cu Statutul Etnic German din România. L-am citit sa descopar schimbarile introduse de Ica, „pentru a nu leza suveranitatea „Statului Român”. Nimic esential. Câteva înlocuiri de cuvinte si de asezare a frazei, care în fond repetau vechiul text. Niste exercitii mai mult de stil si gramatica decât modificari de continut. Grupul Etnic German era recunoscut ca persoana juridica de drept public si se putea organiza pe plan politic ca partid national-socialist, putând arbora alaturi de culorile românesti si culorile Reichului german.

Toata nemultumirea Generalului, cu Statutul prezentat de Andreas Schmidt, se datora faptului ca acesta mi se adresase întâi mie pentru a obtine aprobarea lui. În lupta pentru acapararea puterii totale în Stat, Generalul vedea în Andreas Schmidt un aliat de-al nostru si un obstacol potential în calea ambitiei lui nemarginite.

Mai târziu, dupa eliminarea noastra de la putere, Generalul Antonescu si cu Ica n-au mai avut aceleasi scrupule constitutionale în relatiile cu Grupul Etnic German. Au admis ca guvernul german sa faca recrutari directe de soldati din sânul minoritatii germane din România, ceea ce însemna o grava încalcare a ideii de suveranitate nationala. Dar cum de aceasta concesiune nu profita decât Conducatorul, constiinta lui patriotica intrase în adormire...

15. Vizita la Berlin. Semnarea pactului tripartit

La câteva zile dupa întoarcerea de la Roma, Generalul Antonescu a plecat în vizita la Berlin, în urma unei invitatii a Führerului. Motivul pentru care fusese invitat la Berlin faurise alte planuri si plecase cu alte intentii, care lasau în umbra problemele de politica externa ale României. El vroia sa-l vada pe Hitler pentru a afla care este opinia acestuia despre miscare si daca n-ar putea obtine din partea lui un fel de „Rückversicherung” în cazul unui conflict cu legionarii asupra metodelor de guvernare.

Ca si în cazul precedent, al vizitei la Roma, Generalul a repetat în fata mea scena cu singuratatea lui politica. El „nu are oameni”, „nu are partid” si cu un aer neputincios m-a rugat din nou pe mine sa-i întocmesc lista persoanelor care sa-l însoteasca, adaugând ca trebuie sa fie o suita numeroasa.

M-am bucurat de starea lui de spirit, de atentia ce-o acorda miscarii, de dorinta lui de a aparea la Berlin înconjurat de demnitari legionari si am introdus pe lista numai elemente riguros selectionate pentru a face impresie buna în mediul politic al celui de-al Treilea Reich, unde credeam ca se va desfasura o mare batalie pentru destinele României. În afara de Sturdza, Ministrul de Externe, care mergea din oficiu, am ales sa faca parte din suita generalului pe Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale, atât pentru cunoasterea limbii germane cât si pentru tinuta lui de legionar; pe Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Propaganda, si pe Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finante, pentru ca amândoi avusesera legaturi în anumite sfere ale guvernului german în timpul refugiului lor la Berlin; P.P. Panaitescu, unul din marii nostri istorici, Rectorul Universitatii din Bucuresti si Directorul ziarului Cuvântul, pentru a da un nou imbold relatiilor culturale cu Germania; Victor Medrea, Directorul General al Presei, si Victor Biris, Secretar General la Ministerul de Interne, atât pentru functiile ce le îndeplineau cât si pentru stapânirea limbii germane. Biris jucase si un rol important în cursul exilului din Berlin, 1939-l940. L-am mai adaugat pe Alexandru Randa, Seful Presei Legionare, autorul unei documentate lucrari asupra national-socialismului german. Gazetele noastre au fost reprezentate de Barbu Slusanschi de la Cuvântul si Nicolae Pop de la Buna Vestire. Au mai facut parte din delegatie, Mircea Cancicov, Ministrul Economiei Nationale si aghiotantii Generalului.

Înainte de plecare, Generalul a semnat un decret-lege prin care eram numit Presedinte ad-interim al Consiliului de Ministri pe timpul absentei lui din tara.

Plecarea delegatiei romane spre Berlin a avut loc în seara de 19 Noiembrie, de pe peronul garii Mogosoaia. Guvernul in corpore l-a salutat pe General la plecare. Cu acest prilej i-am adresat o scurta cuvântare, pentru a-i ura calatorie buna si succes în misiunea lui.

”Domnule General,

Dupa întoarcerea din Italia fascista, unde ati asezat raporturile româno-italiene pe o temelie noua si durabila, va îndreptati astazi spre Berlin, raspunzând invitatiei Führerului Adolf Hitler. Este astazi prima data când Conducatorul României face o vizita oficiala în Marea Germanie national-socialista. Niciodata calatoria unui barbat de Stat n-a fost urmarita de un întreg popor cu atâta dragoste si cu atâtea nadejdi de mai bine.

Domnule General,

În Germania national-socialista a Marelui Führer Adolf Hitler veti gasi multi prieteni: prieteni din totdeauna ai Miscarii Legionare, prietenii D-voastra si ai neamului nostru. Dragostea noastra pentru Führer si încrederea în viitorul Statului Legionar, care-si va gasi un loc de onoare în Noua Europa a dreptatii, vor fi chezasia reusitei actiunii D-voastra.

Domnule General,

În numele Guvernului Român si în numele Miscarii Legionare va urez din tot sufletul un drum bun si o întoarcere de biruitor.

Sa traiti, Domnule General!

Traiasca Führerul Adolf Hitler si Germania National-Socialista!”.

General Antonescu mi-a multumit pentru urarile de bine si si-a exprimat în acelasi timp satisfactia de a pleca în Germania sprijinit de încrederea întregului popor românesc.

”Plec cu încrederea poporului românesc si sper sa ma întorc cu încrederea poporului, german”, au fost ultimele cuvinte ale Conducatorului înainte de a se urca în tren.

Abia în ajunul calatoriei la Berlin, textul Pactului Tripartit, care urma sa fie semnat si de România, a fost înmânat de Fabricius Generalului si Ministrului de Externe. Examinându-l, Sturdza a descoperit în redactarea lui grave erori, care compromiteau atât pozitia României în relatiile internationale cât si întreaga strategie a razboiului. Pactul, cum informeaza Sturdza în cartea lui România si Sfârsitul Europei, nu prevedea obligatia Japoniei de a participa la un razboi al celorlalte doua puteri Semnatare, Germania si Italia, contra Rusiei Sovietice, dar implica obligatia Puterilor Axei de a declara razboi Statelor Unite, în eventualitatea ca Japonia ar fi angajata într-un conflict cu aceasta putere. România semnând Pactul Tripartit, îsi asuma aceeasi obligatie, ceea ce nu ne-ar fi produs decât inconveniente. România nu era interesata sa participe la conflictul Axei cu Puterile Occidentale, în timp ce toate nadejdile noastre se îndreptau spre posibilitatea izbucnirii unui razboi germano-sovietic, de la care asteptam recuperarea provinciilor rapite, dar si asigurarea existentei noastre ca Stat independent. În drumul de la Viena spre Berlin, Sturdza i-a cerut cu insistenta ca, înainte de semnatura, sa-i ceara la Ribbentrop si Hitler remedierea lui, printr-un protocol aditional, chiar si secret, în care sa se precizeze si obligatia paralela a Japoniei de a declara razboi Rusiei în cazul unui conflict germano-sovietic. Când a început campania din rasarit, Japonia nefiind legata prin Pactul Tripartit asa cum a prevazut Sturdza, s-a abtinut de a-si trimite trupele contra Rusiei Sovietice în Extremul Orient. În schimb, când Japonia a atacat Statele Unite, în Decembrie 1941, semnatarii Pactului Tripartit, între care si România, automat si-au îndeplinit obligatia lor înscrisa în Pact de a se considera în razboi cu aceasta putere. Si atunci s-a ajuns la paradoxala situatie ca România sa fie aliata Germaniei, Italiei si Japoniei în razboiul acestora cu America, dar sa nu fie legata prin nici un tratat de alianta cu aceste puteri în razboiul contra Rusiei! România a facut un razboi de fapt în rasarit, pe socoteala ei proprie, si nu un razboi bazat pe o obligatie internationala înscrisa într-un tratat.

Generalul Antonescu n-a dat atentia cuvenita observatiei facute de Sturdza, fie ca nu pricepea problema fie ca nu vroia sa întreprinda nimic fara aprobarea lui Fabricius, care, cum am mentionat, devenise confidentul sau în politica lui externa. Ori, Fabricius executa politica lui Ribbentrop, care savârsise imensa greseala, cu consecinte atât de grave pentru cursul razboiului, de a nu prevedea în Pactul Tripartit un paralelism de obligatii între Germania si Japonia. Sturdza a tras consecinte si la solemnitatea semnarii Pactului a refuzat sa-si puna semnatura alaturi de General.

Refuzul Generalului de a lua în considerare sfatul lui Sturdza avea si un alt substrat. Intrarea României în Pactul Tripartit era pentru el o afacere secundara si nu pentru asta venise el la Berlin. Era un prilej binevenit pentru a trata o alta problema, de natura interna, care-l preocupa în cel mai înalt grad. Vroia sa afle în ce masura guvernul german sprijinea miscarea si ce atitudine ar lua daca ar ajunge la o rafuiala cu ea. Eforturile principale ale lui Antonescu nu s-au concentrat în domeniul politicii externe a României, care avea nevoie sa fie clarificata, dupa dezastrul lasat în urma de Regele Carol, ci spre politica interna, unde colaborarea cu miscarea îl stânjenea. În toate întrevederile avute la Berlin n-a avut decât o singura grija; sa câstige încrederea lui Hitler, sa apara în ochii acestuia ca soldatul „sans peur et sans reproche”, pe care Germania sa se poata baza în orice împrejurare. Cum relateaza Sturdza, au avut loc întrevederi „clandestine” între General si Ribbentrop, la care el n-a fost invitat. Ce s-a putut discuta în acest „tete a tete” cu Ribbentrop, n-au avut probleme de politica externa, caci, în acest caz, nu avea nici un rost sa-l excluda pe Sturdza. Subiectul acestor întâlniri paralele i s-a dezvaluit lui Sturdza când Ribbentrop l-a apostrofat cu urmatoarele cuvinte: „Nu va puneti niciodata în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Într-o astfel de ciocnire miscarea ar fi distrusa”. Sturdza, consternat, si-a dat seama de intrigile ce s-au tesut contra Legiunii si a protestat cu energie, spunându-i ca dragostea si respectul pentru armata este o traditie în miscare si ca asezându-l pe General în fruntea noastra, am dat o noua dovada a acestei dragoste si a acestui respect”.

Declaratia lui Sturdza n-a avut efectul dorit. Ribbentrop a devenit complicele lui Antonescu în întrevederea acestuia cu Hitler. Cu prilejul audientei avute cu Führerul, s-a petrecut o scena rar întâlnita în analele diplomatiei. Ministrul de Externe al României a fost lasat la usa si a intrat la Hitler numai Antonescu. Dupa aproape o ora de asteptare, a fost invitat si Sturdza sa intre în biroul Führerului, unde, spre marea lui mirare, l-a gasit si pe Ribbentrop. Nu i s-a comunicat lui Sturdza ce s-a tratat în prima parte a audientei, ca sa poata face legatura. În prezenta Ministrului de Externe, a atacat exclusiv chestiunea dictatului de la Viena. Cu un atlas în mâna, a aratat nedreptatea ce ni s-a facut. A fost o pledoarie documentata si elocventa, cum recunoaste Sturdza.

A doua zi, în cursul banchetului dat de Hitler, acesta adresându-se lui Sturdza, i-a repetat pe un ton aspru avertismentul auzit mai înainte din gura lui Ribbentrop: „D-voastra nu stiti poate cine este Generalul Antonescu. Nu ati putea gasi mai mare patriot pentru a apara interesele tarii D-voastra”.

– O stim foarte bine, a raspuns Sturdza, caci altminteri nu l-am fi ales sa fie capul nostru.

Acest schimb de cuvinte a fost suficient ca sa-l lamureasca pe Sturdza asupra celor discutate în prima parte a audientei si pentru ce a fost lasat afara: punerea sub acuzatie a Miscarii Legionare. Antonescu i s-a plâns lui Hitler de greutatile ce le întâmpina în guvernare din cauza generozitatii lui. El i-a adus la putere pe legionari si acum îi rastoarna Statul. Hitler, aducându-si aminte de propria lui experienta cu partidul, în anul 1934, când a fost nevoit sa recurga la represalii sângeroase contra propriilor lui camarazi pentru a restabili ordinea, i-a dat dreptate lui Antonescu si l-a încurajat sa faca acelasi lucru în sânul miscarii. Aprobându-l pe Antonescu, Hitler savârsea o greseala enorma. Antonescu nu era seful partidului legionar, cum era Hitler seful partidului national-socialist. Antonescu era mai degraba un fel de General Schleicher pentru Miscare, care urmarise, când a fost cancelar, lichidarea miscarii national-socialiste.

Trebuie sa stigmatizam mizerabila atitudine a Generalului, care-si cauta sprijin la „Sublima Poarta Germana”, pentru a expulza miscarea de la putere si a ramâne singurul stapân în România.

Daca Ministrul de Externe a fost tratat cu atâta desconsiderare de câtre forurile germane, la cererea lui Antonescu, ne putem imagina ce s-a putut întâmpla cu restul delegatiei legionare. Spre deosebire de vizita în Italia, unde demnitarii legionari s-au bucurat de atentia cuvenita, la Berlin, în afara de actele înscrise în protocol, care nu puteau fi eliminate, ministrii nostri n-au putut vedea pe nimeni din fruntasii regimului. Normal ar fi fost ca Ministrul Propagandei, Alexandru Constant, sa fie primit în audienta de colegul sau, Göbbels, iar Papanace de alt Ministru de resort al Reichului. Cel putin într-o vizita protocolara. Constant nu l-a putut întâlni decât pe seful presei, Dietrich. S-a întâmplat si un incident neplacut cu camarazii nostri. Vasile Iasinschi, în numele echipei legionare, a cerut sefului protocolului sa le rezerve o ora, în cadrul programului de receptie, ca sa depuna o coroana pe mormântul lui Horst Wessel. Nimic mai firesc decât ca o miscare sa-i onoreze pe mortii unei alte miscari, cazuti pentru idealuri comune. Dörnberg le-a satisfacut dorinta, dar vadit contrariat, ca si cum Ministrului de Externe german nu i-ar fi convenit acest act.

Bilantul politic al vizitei Generalului Antonescu la Berlin s-a încheiat cu rezultate negative.

I. Adeziunea României la Pactul Tripartit s-a realizat în cele mai nefericite conditii. Nu eram aliati cu germanii si celelalte puteri semnatare într-un eventual razboi contra Rusiei. În schimb contractasem obligatia, prin semnarea acestui pact, sa fim alaturi de Japonia, Germania si Italia, în eventualitatea unui conflict cu Statele Unite. Un pact absurd, cu obligatii unilaterale. Noi si toate celelalte puteri semnatare trebuia sa fim alaturi de Japonia în razboiul ce-l pregatea aceasta tara în Pacific, dar Japonia nu era obligata sa ne asiste pe noi si pe celelalte puteri, în primul rând Germania, într-o ciocnire cu Rusia.

II. Cu toata pledoaria lui înfocata, Antonescu nu l-a putut determina pe Hitler sa accepte revizuirea dictatului de la Viena. Era de asteptat, caci faptul se consumase si nu se mai putea reveni asupra lui în acele împrejurari. Hitler era în ajunul unor noi operatii militare, în Balcani si în Rusia, si atunci nu mai avea libertatea de miscare, chiar daca ar fi vrut sa tulbure „noua ordine europeana” stabilita în bazinul dunarean. Antonescu obtinuse o victorie morala. Se pare ca Hitler a fost convins de nedreptatea ce ni se facuse la Viena si chiar îi facuse promisiunea ca lucrurile nu vor ramâne asa la sfârsitul razboiului, dar, din punct de vedere politic, relatiile româno-maghiare au ramas exact în situatia lor anterioara, cu Ardealul de Nord ocupat.

III. Ceea ce nu i se poate ierta lui Antonescu, este ca n-a obtinut de la Hitler nici cel putin promisiunea ca va face presiunile necesare la Budapesta de a înceta sângeroasa prigoana contra populatiei românesti din Ardealul cedat. Si dupa vizita la Berlin si mai târziu, în tot cursul razboiului, ungurii s-au purtat cu aceeasi salbaticie, urmarind deznationalizarea românilor, prin teroare si prin masuri economice restrictive.

Dar daca rezultatele de politica externa au fost inexistente, în schimb Generalul s-a întors cu beneficii copioase pentru propria lui cauza. Pe Antonescu nu-l interesau atât „interesele României” în acel moment, ci cum sa câstige încrederea lui Hitler în dauna Miscarii Legionare. Titlul ce-l dobândise de „Conducator al Statului Român” nu era amenintat de nimeni, dar el nu putea suferi nici cel putin limitarea puterii lui prin colaborarea cu miscarea. Lui Hitler i-a placut caracterul lui ferm, inflexibil, de soldat fanatic, chiar atunci când apara cauza Transilvaniei. Între cei doi exista o înrudire de temperament. Si unul si altul, erau oameni ai deciziilor repezi, dar, din nefericire, nu totdeauna bine gândite, ceea ce în final nu puteau duce decât la catastrofa. Dar sa nu credem ca Antonescu l-a captat pe Hitler numai prin prestanta lui fizica. Oferise în schimbul certitudinii ca va fi sprijinit, în cazul unei crize interne, concesiuni substantiale, pe plan militar, economic si diplomatic. Practic oferise totul, tot potentialul României în razboiul ce-l purta Germania, fara sa obtina în schimb nici cel putin un tratat secret de alianta, contra Rusiei, asa cum procedase Bratianu în primul razboi mondial. România a intrat în razboiul din rasarit fara sa fi primit nici cel putin „un petec de hârtie”.

La întoarcere, i-am organizat Generalului din nou o primire triumfala. Pe peronul garii Mogosoaia l-au întâmpinat întreg guvernul cu toate înaltele autoritati ale Statului. Piata din fata garii, era plina de legionari. 20.000 de camasi verzi din toate corpurile legionare din Capitala au izbucnit în urale nesfârsite, când Generalul a trecut în revista formatiile lor. Strigatele de „Conducator, Conducator” se rostogoleau ca un uragan în vazduhul Capitalei. De-a lungul traseului parcurs de General, pâna la Presedintie, alte zeci de mii de oameni asteptau trecerea coloanei de masini ca sa-l salute. Se raspândise vestea ca Generalul a obtinut revizuirea dictatului de la Viena, încât multimea scanda entuziasta: „Vrem Ardealul, vrem Ardealul”.

Nu stiu ce s-a petrecut în sufletul Generalului când a vazut si a ascultat uriasa manifestare de simpatie a tineretului legionar. Nu a simtit oare ca are remuscari când a confruntat starea de spirit a tarii cu întunecatele lui gânduri ?

16. Funeraliile Capitanului. Baldur von Schirach si von Bohle la Bucuresti

Guvernul german si partidul national-socialist au fost reprezentate la înmormântarea Capitanului de doua personalitati însemnate ale Reichului: Baldur von Schirach, seful tineretului german si Ernst Wilhelm von Bohle, seful organizatiei externe a partidului (Auslandsorganisation), si Secretarul de Stat în Ministerul de Externe. Baldur von Schirach era trimisul lui Hitler, iar von Bohle îl reprezenta pe Rudolf Hess, loctiitorul Führerului la conducerea partidului.

Ei au sosit cu avionul în dupa amiaza zilei de 29 Noiembrie 1940 si cum nu fusesem anuntat decât în ultimul moment, mi-a ramas putin timp ca sa pregatesc primirea lor. Antonescu considerând ca oaspetii reprezinta mai mult partidul decât Statul, n-a venit la aeroport, cedându-mi mie întâietatea de a-i saluta pe pamântul României. În câteva ore am mobilizat corpurile legionare din Capitala si în momentul aterizarii avionului, formatiile noastre, în camasi verzi si cu drapele, se aflau pe aeroportul Baneasa.

Însotit de Victor Medrea, pe care-l numisem între timp sef al protocolului legionar, i-am întâmpinat pe delegatii Reichului la coborârea lor din avion si dupa prezentarile de rigoare, am ascultat imnurile celor doua tari în pozitie de drepti. Dupa sfârsitul acestei ceremonii, am trecut în revista compania de onoare, cu muzica si drapel, si apoi detasamentele legionare, care ne-au salutat, pe masura ce înaintam, cu bratul în sus. În fata steagurilor, Baldur von Schirach si von Bohle se înclinau si salutau. Ne-am urcat apoi în masini, eu cu Baldur von Schirach si Victor Medrea, care îmi servea de interpret, si i-am condus pâna la Athenee Palace, unde li se rezervasera camere.

În dimineata de 30 Noiembrie, Baldur von Schirach si von Bohle au asistat la slujba înmormântarii la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La picioarele sicriului Capitanului, care era asezat pe un pod mai înalt, cei doi reprezentanti ai Reichului au depus o splendida coroana de trandafiri rosii, pe a carei panglica erau scrise cuvintele „Adolf Hitler”.

Dupa sfârsitul funeraliilor, seara, Legatia germana a dat o receptie în onoarea reprezentatilor Reichului, la care au fost invitati, în afara de Generalul Antonescu si de mine, alti ministri si demnitari legionari. De partea germana, au asistat toti sefii de misiuni, militari si civili, de la Bucuresti, împreuna cu personalul Legatiei germane. Mai era prezenta si o delegatie a armatei germane din România, formata din ofiteri, subofiteri si soldati.

Cu prilejul acestei receptii, Baldur von Schirach, care statea lânga mine la masa, mi-a transmis din partea lui Rudolf Hess invitatia de a-l vizita la Berlin, comunicându-mi si ziua fixata pentru primirea mea, 15 Ianuarie 1941. L-am rugat sa-i exprime lui Rudolf Hess multumirile mele pentru invitatie si pentru marea bucurie ce mi-o face de a-l putea cunoaste si saluta personal la data stabilita. În cursul conversatiei care a urmat cu Baldur von Schirach, acesta m-a sfatuit sa întretin cele mai bune raporturi cu seful Statului, pentru a se putea consolida regimul legionar. I-am raspuns, oarecum nedumerit, ca loialitatea noastra fata de General este o dogma si ca relatiile noastre au fost bune pâna la tensiunile ce s-au ivit în ultimele zile din cauza executarii la Jilava a asasinilor Capitanului de catre un grup de legionari. I-am explicat starea sufleteasca a acestor oameni care au lucrat la deshumarea osemintelor Capitanului si revolta care i-a cuprins când au descoperit trupul Capitanului ars de vitriol si cu streangul la gât. Baldur von Schirach parea ca m-a înteles, desi comportamentul lui era rece, rezervat, protocolar, spre deosebire de von Bohle, în care simteai ca bate o inima de camarad. Era cald, afectuos si deschis în toate manifestarile lui.

Dupa venirea lui Baldur von Schirach si von Bohle la Bucuresti pentru a participa la înmormântarea Capitanului, dupa ce au depus coroana de flori din partea Führerului, ca un omagiu adus întemeietorului miscarii, dupa ce s-a aflat de invitatia mea la Rudolf Hess, toate aceste fapte au produs o puternica impresie asupra Generalului Antonescu, determinându-l sa revina la o atitudine mai moderata. Mâniile lui din ajun s-au risipit ca prin farmec. Nu-l mai recunosteam. Vorbea pe un ton blând si împaciuitor, ca si cum nu ar fi fost nimic între noi cu doua zile înainte, când îmi cerea sa-i cedez sefia miscarii. Revenisem la atmosfera buna din primele zile ale guvernarii noastre. Îsi daduse seama ca guvernul Reichului nu era dispus sa-l sustina într-o actiune de desprindere violenta de miscare. Mai erau rezistente de înfrânt la Berlin si trebuia sa astepte o alta oportunitate, pâna ce si acestea erau înlaturate.

17. O scrisoare a lui Himmler

La câteva zile dupa înapoierea celor doi delegati germani la Berlin, Baldur von Schirach si von Bohle, primesc o scrisoarea din partea Reichsführerului SS Himmler, care mi se adresa pe un ton foarte prietenos, cu cuvintele „Lieber Kamerad Horia Sima”. Nu stiu daca e vreo legatura între convorbirile avute cu înaltele personalitati germane la Bucuresti si acest mesaj. Eu nu l-am provocat si n-am cerut interventia nimanui dintre demnitarii Reichului în afacerile noastre interne. În orice caz scrisoarea lui Himmler a fost binevenita, contribuind la restabilirea echilibrului guvernarii noastre, grav zdruncinat dupa întâmplarile de la Jilava. Aceasta scrisoare mi-a dat siguranta ca Reichul nu este dispus sa-l sprijine pe Antonescu, daca ar încerca o actiune de forta contra miscarii.

Ce spunea Himmler în scrisoarea lui? O serie de consideratii judicioase si care coincideau perfect si cu punctul nostru de vedere:

I. Aproba executarea sumara a asasinilor Capitanului de la Jilava, afirmând ca „o asemenea masura este justa”. Un astfel de act nu se poate realiza în cadrul justitiei legale, care întotdeauna va fi împiedicata sa se pronunte cu severitate, fiind îngradita de paragrafele pe care trebuie sa le consulte.

Dar, îmi atragea atentia ca actiuni de acest gen nu trebuie sa se produca decât o singura data, caci altminteri „ordinea de Stat ar suferi si s-ar zdruncina în final însasi structura lui”.

II. Dându-mi ca exemplu colaborarea dintre Hindenburg, Presedintele Reichului, si Cancelarul Hitler, Himmler ma sfatuia sa apuc acelasi drum în relatiile cu Generalul Antonescu: „binele si viitorul României depind de unirea strânsa si plina de încredere între Miscarea Legionara si Conducatorul Statului Român”. Nu se poate imagina, continua Himmler, ca Miscarea Legionara sa poata reconstitui România fara de Generalul Antonescu, dupa cum era sigur ca, urmând exemplul Italiei si Germaniei, si Generalul „va fi patruns din ce în ce mai mult de convingerea ca patria nu poate fi refacuta, fara ajutorul D-voastra, camarade Horia Sima, care ati preluat mostenirea Capitanului Codreanu, si fara ajutorul legionarilor”.

III. Himmler aproba masura ce-am luat-o de a desfiinta politia legionara, caci în modul acesta se evita primejdia „de a se naste un dualism în puterea politieneasca”. Recomanda ca un numar cât mai mare de membri sa fie încadrati în Politia de Stat, unde sa-si însuseasca cât mai repede cunostinte profesionale.

IV. Scrisoarea se încheia cu invitatia ca daca vin în Germania (cu prilejul vizitei la Hess) sa-l caut si pe el pentru a trata atât problema reorganizarii politiei cât si alte probleme de interes comun dintre cele doua tari.

Dupa cum se poate convinge oricine, scrisoarea lui Himmler nu continea nici un element susceptibil sa fie interpretat ca o atâtare la revolta contra Sefului Statului. Dimpotriva, Himmler îmi recomanda „sa câstig si inima lui Antonescu”, pentru ca, „în modul acesta, între Conducerea de Stat si Miscarea Legionara va lua nastere o unitate indisolubila...”.

N-am dat scrisoarea s-o citeasca si Generalul, considerând-o de natura particulara, o transmisiune de gânduri si preocupari de la un camarad la altul. Totusi s-a aflat de existenta scrisorii si dupa expulzarea noastra de la putere, 23 Ianuarie 1941, Generalul Antonescu l-a acuzat pe Himmler si serviciul lui din România ca n-ar fi straini de „rebeliunea” contra lui. Pentru a risipi aceasta acuzatie, Himmler i-a trimis Generalului o copie a scrisorii adresate mie în 5 Decembrie 1940 si asa se face ca documentul a ramas si în Arhiva Ministerului de Externe de la Bucuresti.

18. Acordul economie germano-român

În urma schimbului meu de scrisori cu Generalul din Octombrie, prin care îi propuneam adoptarea unui program de economie dirijata, Conducatorul Statului desi mi-a raspuns aspru si pe nedrept, combatând conceptia mea, totusi, în cursul întrevederii lui cu Hitler, a anuntat hotarârea guvernului român de a întocmi un plan decenal pentru refacerea economica a României. Este evident ca planificarile economice apartin mai degraba sistemului de economie dirijata decât economiei liberale, încât Generalul Antonescu îsi însusise în final ideea mea, desi ma atacase cu vehementa când am cerut o schimbare de perspectiva în organizarea economiei nationale. Generalul s-a dus direct la Führer cu planul decenal, fara sa-mi spuna mie nimic si fara sa trateze chestiunea în prealabil în Consiliul de Ministri, cum ar fi fost normal.

Când Seful Statului i-a vorbit lui Hitler de planul decenal, n-avea nimic pregatit, nici un studiu din partea unui grup de specialisti, ci l-a scos din tolba nou-nout, exclusiv ca sa-l impresioneze pe Hitler, aratându-i ca merge în organizarea economiei românesti pe urmele experientei germane, care a dat rezultate atât de stralucite.

Pentru realizarea acestui plan, Generalul a solicitat sprijinul Germaniei, în forma unor credite de lunga durata. Hitler a aprobat cererea lui Antonescu si a trecut-o forurilor economice competente pentru a fi examinata si pusa în aplicare. Ca urmare a acestei întelegeri, Cancicov, Ministrul Economiei Nationale, a dus tratative intense cu persoanele acreditate de guvernul german si, ca rezultat al lor, s-a ajuns la încheierea unui nou acord economic româno-german. Protocolul noului acord a fost semnat în 4 Decembrie 1940, din partea României de catre Constantin Greceanu, Ministrul nostru la Berlin si de Dr. Dimitriuc, Subsecretar de Stat pentru Problemele Petrolului, iar din partea Germaniei de catre Dr. Clodius. Pentru a cunoaste esenta acestui acord si a-l putea valoriza din punct de vedere al intereselor românesti nu avem alta sursa mai buna decât însasi declaratiile facute de Cancicov, Ministrul care a dus tratativele, presei românesti, dupa întoarcerea lui de la Berlin, în 13 Decembrie 1940. Reproducem din aceste declaratii textul acordului, însotit de explicatiile si comentariile ministrului.

”Cred necesar sa se lamureasca pe întelesul tuturor paturilor sociale, atât natura cât si însemnatatea acestor aranjamente.

Unele din aceste acorduri reprezinta normala si periodica revizuire si punere la punct a conventiei de schimburi si plati în curs, în lumina experientei anului ce se termina si a necesitatilor anului ce începe. În acest scop sunt prevazute sesiunile anuale ale Comisiilor Guvernamentale, româna si germana, compuse din cei mai distinsi tehnicieni, care s-au întrunit si anul acesta si au reglementat, prin protocoalele respective, într-un spirit de larga întelegere mutuala, atât traficul de marfuri si plati cu Germania si Protectoratul Boemiei si Moraviei cât si cu tarile ocupate de Germania, Olanda, Belgia, Norvegia si Guvernamântul General.

De data aceasta însa, în afara de aceste aranjamente periodice de natura speciala si de o tehnica necesara în cadrul noului spatiu european, s-a mai semnat un protocol privitor la colaborarea germano-româna pentru realizarea unui vast plan românesc de 10 ani, în vederea reconstructiei tarii, prin refacerea si completarea utilajului national în toate domeniile economiei publice si private a Regatului Român.

Asupra acestui acord vreau sa insist în mod deosebit pentru a explica împrejurarile în care s-a elaborat si a fixa cadrul sau juridic si economic, de o valoare epocala si fara precedent în tara noastra.

Dupa evenimentele zguduitoare pentru constiinta nationala, care au început la finele lunii Iunie si au culminat la începutul lunii Septembrie 1940, s-ar fi putut crede ca adaptarea vietii noastre sociale si economice la noua stare de fapt va fi grea si de lunga durata. Cu granitele sfâsiate, cu echilibrul sufletesc rupt, cu aparatul productiei, circulatiei si repartitiei bunurilor deranjat, problemele ce se puneau pentru noul regim al revolutiei legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodata pentru un Conducator de Stat si un regim politic.

Si totusi, pentru a ma limita numai la discutia laturii economice a problemei, iata, România Noua, desi mutilata si redusa în posibilitatile sale materiale momentane, încheie, pe plan international, un act juridic de colaborare economica si financiara, în conditii pe care niciodata nu le-a obtinut România veche”.

Textul acordului economic

”Sa amintim textul acordului, pentru a face comentarii cât mai substantiale.

Cu scopul ca sa realizeze printr-un plan decenal reconstructia economica a României, Guvernul Regal Român a luat contact cu Guvernul Reichului pentru a obtine sprijinul si colaborarea acestuia la realizarea acestui plan. Guvernul German se declara gata sa acorde sprijinul sau financiar si tehnic, în toate domeniile economiei pentru reconstructia României. Pentru executarea practica a acestui Acord, cele doua guverne au convenit, în primul rând, urmatoarele:

1. Germania acorda, pe timpul cât va dura planul decenal, credite importante, pe termen lung, în conditii speciale, necesare pentru realizarea planului.

2. Colaborarea ce exista actualmente în domeniul agricol si forestier pentru intensificarea si sporirea productiei, va fi continuata în acest scop si în cadrul creditelor acordate. Germania va dispune livrari considerabile de unelte si masini pentru dezvoltarea agriculturii românesti si va pune la dispozitie instalatiile necesare pentru asanarea mlastinilor si irigarea regiunilor agricole.

3. Pentru a promova metodic productia industriala a României în cadrul noii ordini economice a Europei, Germania, în colaborare cu industria româna si în conformitate cu planul de 10 ani, va pune la dispozitie sprijinul ei financiar si tehnic.

4. În cadrul planului ei decenal, România va dezvolta caile ei de comunicatie si anume atât reteaua de cai ferate si de sosele cât si conductele de petrol, potrivit debuseelor firesti ale economiei românesti, în cadrul noii ordini europene. Germania va efectua livrarile considerate necesare pentru executarea acestui plan în cadrul creditelor planuite.

5. Germania se declara gata ca, în afara de creditele pe termene lungi, dupa o întelegere prealabila cu Guvernul Român si în conditiile stabilite în aceasta întelegere, privitoare la colaborarea capitalului român cu cel german, sa puna la dispozitie capitalul si pentru dezvoltarea industriei românesti si a sistemului ei bancar si de credit pe baza colaborarii în domeniul economiei private.

6. Guvernul German pune la dispozitie Guvernului Român – la cererea acestuia – specialisti agricoli, industriali si altii.

7. Cele doua guverne vor avea grija la stabilirea raporturilor de politica comerciala dintre cele doua tari ca piata germana sa ramâna asigurata ca debuseu sigur pentru produsele românesti, cu preturi potrivite si independente de crizele economice si ca importanta pietei românesti în schimburile comerciale cu Germania sa continue a fi sporita.

8. Cele doua guverne constata cu satisfactie ca colaborarea româno-germana a si început în toate domeniile. Ele sunt hotarâte sa asigure continuitatea rodnica a acestei colaborari, în interesul celor doua popoare.

Dupa ce a facut textul acordului, Cancicov l-a completat cu o serie de comentarii, destinate sa scoata în evidenta importanta si avantajele lui pentru România.

1. România îsi întocmeste singura, asa cum interesele ei o cer, planul decenal al refacerii economice...

2. Pentru dezvoltarea metodica a industriei românesti în cadrul planului de 10 ani, Germania va pune la dispozitie sprijinul ei tehnic si financiar.

3. Colaborarea capitalului german cu cel român, în cadrul economiei private, în industrie si în sistemul bancar, se va face în baza si în cadrul unei întelegeri de la Stat la Stat.

4. Cele doua guverne se angajeaza ca, în stabilirea raporturilor de politica comerciala, piata germana sa fie un debuseu sigur pentru produsele românesti, cu preturi potrivite si independente de crizele economice.

5. Germania, pentru executarea planului de 10 ani, pune la dispozitie – pe termen lung si cu procente mici în conditii speciale – credite necesare, considerabile, adica atât cât vor fi necesare dupa amploarea planului romanesc.

Dupa ce subliniaza principiile acordului economic, adauga Cancicov si aceste comentarii, pentru a demonstra atmosfera „de perfecta reciprocitate în încrederea sinceritatii cuvântului dat de Statul Legionar”:

a) Nu se înstraineaza nici fondul, nici exploatarea bunurilor tarii, nici veniturile speciale (ca de pilda alta data, chibriturile, telefoanele, C.A.M.).

b) Nu se face control strain (ca de pilda alta data, cu ocazia împrumutului stabilizarii).

c) Plafonul creditelor pentru împrumut nu sunt impuse, ci fixate de noi dupa necesitatile ce le vom stabili prin planul de 10 ani.

d) Regimul colaborarii capitalului strain, în domeniul economiei private, va fi stabilit în cadrul legal al unei întelegeri de la Stat la stat.

În continuare Cancicov arata ca împrumuturile ce le vom primi de la Germania se vor realiza în natura, adica nu vom primi devize, ci obiecte si diverse materiale pe care le vom achizitiona în contul sumelor puse la dispozitie în cadrul acestor împrumuturi. Raspunzând criticilor acelora care ar putea obiecta ca împrumuturile ar putea fi anihilate prin preturi mari necontrolate cu care ar putea fi facturate cumpararile din Germania”, spune ca acest lucru ar fi posibil în principiu „numai în cadrul economiei liberale, a preturilor variabile sub legea cererii si a ofertei sau a unor factori conjuncturali.

În cazul împrumutului de fata, însa, nu trebuie sa se uite ca realizarea lui se face pe piata germana, adica a acelei tari în care a reusit, spre uimirea întregii lumi, conceptia integrala a economiei dirijate, bazata pe stabilitatea celor trei factori substantiali: moneda – salarii – preturi. Notiunea pret, în economia germana, este concreta si stabila”.

Partea cea mai delicata a expunerii lui si unde ministrul nu s-a simtit tocmai în largul tui, a fost justificarea ridicarii marcii de la 50 la 60 lei, caci în timp ce acordul economic legat de planul decenal, reprezenta o promisiune, un proiect legat de viitor, noua reglementare a cursului marcii constituia o realitate actuala, apasând greu asupra economiei românesti, care abia îsi reluase respiratia. De fapt nu este Cancicov responsabil de noul curs al marcii, ci Antonescu. Ca sa câstige încrederea cercurilor economice germane, stiind cât de greu atârna opinia lor în deciziile lui Hitler, a consimtit la ridicarea cursului marcii, în timpul vizitei lui la Berlin, dupa ce noua ne daduse ordin mai înainte sa ne opunem cu toata energia lui Neubacher, când acesta adresase aceasta cerere Ministerului de Finante, Cancicov, în declaratia lui, nu putea decât sa-l acopere pe Conducatorul Statului în fata tarii, cu autoritatea lui de specialist. Iata cum a explicat el urcarea cursului marcii:

”În afara de acest acord de importanta epocala, s-a încheiat înca o conventie speciala pentru reglementarea cursului RMK fata de leu. Ca o consecinta fireasca a RMK în spatiul european, atât occidental cât si sud-estic.

Trasatura de unire între aceste parti ale continentului pentru înlesnirea schimburilor si platilor o face, în cadrul unui plan precis si de o conceptie tehnica superioara, Casa Centrala de Compensatii (Clearingul Central) de la Berlin.

Ca România sa nu ramâna izolata si sa-si poata fixa pozitia sa în acest vast sistem, s-a convenit o stabilire a cursului RMK cu începere de la 1 Aprilie 1941 de la 50 lei la 60 lei = 1 RMK”.

Pentru a se evita pagubele ce-ar putea rezulta pentru economia româneasca, prin urcarea cursului marcii, s-au luat o serie de masuri destinate ca noul curs sa nu afecteze transportul de petrol, Banca Nationala si industria de Stat privata. Ministrul expune în amanunt întelegerea facuta cu guvernul german ca aceste sectoare ale economiei nationale sa nu sufere de pe urma schimbarii raportului între marca si leu.

Ministrul încheie importantele lui declaratii cu convingerea ca România a apucat pe drumul cel bun si ca va putea duce la bun sfârsit opera de reconstructie a tarii, facând un vibrant apel catre români „sa pasim cu vointa dârza la executarea planului de refacere economica a tarii”. Iata ultimele lui cuvinte:

”Se poate pune însa o întrebare: Cum se face ca România Noua, mutilata si redusa la posibilitatile sale materiale momentane, obtine un tratament si avantaje pe care nu le-am putut obtine timp de 20 de ani, România Veche, pentru înzestrarea si dezvoltarea economiei nationale?

Examinarea obiectiva a împrejurarilor lasa sa se desprinda un singur raspuns.

Viziunea clara a viitorului ca si experienta trecutului trebuie sa indice conducatorilor de State calea de urmat pentru popoarele a caror îmbinare de interese în politica economica a continentului a avut si are aspectul unei colaborari organic predestinate.

Domnul General Ion Antonescu, Conducatorul Statului Român, are meritul de a fi exprimat pe linii mari si clare, atât la Roma cât si la Berlin, înainte ca si în timpul vizitelor sale oficiale din cursul lunii Noiembrie, nu numai bazele sistemului conceput de Corneliu Codreanu, pentru a angaja politica externa a României, dar în acelasi timp a expus cu convingere si sinceritate punctele cardinale ale vastului sau plan de reconstructie a Statului, pe baza colaborarii de capital si tehnica în conditiile principale enumerate mai sus.

Când Domnul General Antonescu mi-a facut onoarea sa-mi solicite colaborarea la Guvern pentru executarea planului sau economic si când Domnul Sima mi-a aratat încredere si m-a asigurat de tot sprijinul sau, nu am avut nici un moment de ezitare pentru a primi aceasta sarcina”.

Ca un fapt de mare importanta din declaratiile lui Cancicov si necesar de a fi relevat din punct de vedere al miscarii legionare, caci nu vine de la un prieten al ei, ci de la un fost adversar, este recunoasterea contributiei revolutiei legionare la procesul de însanatosire al economiei românesti într-un timp-record. Dupa ce enumera zguduitoarele evenimente ce-au avut loc din Iunie pâna în Septembrie 1940, care au redus la limita posibilitatile materiale de existenta a Statului Român, arata ca „problemele ce se puneau pentru noul regim al revolutiei legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodata pentru un Conducator de Stat si un regim politic”. Dar iata ca România Noua biruie aceste greutati si încheie un act de colaborare economica, pe care niciodata România veche nu l-a putut obtine.

Declaratiile lui Cancicov, optimiste, convingatoare si pline de încredere pentru viitorul României, nu aprofundeaza îndeajuns esenta acestui acord economic, care contine o serie de lacune si puncte subrede. Citind declaratiile lui Cancicov, mi-am dat seama de atunci de fundamentele gresite ale întelegerii economice de la Berlin, dar timpul si gravele preocupari ce-au urmat nu mi-au mai dat ragazul necesar ca sa le semnalez în vreun Consiliu de Ministri. Îndoielile mele au fost confirmate total de evolutia economica a relatiilor româno-germane, dupa expulzarea noastra de la putere si în cursul razboiului.

1. Nu se fac planuri economice pe termen atât de lung, zece ani, ci pe patru sau cinci ani. Observatia era cu atât mai justa cu cât ne aflam în timp de razboi, când nu se stie ce poate aduce ziua de mâine.

2. Planul decenal nu avea nici o baza concreta. Nu se savârsise nici un studiu prealabil pentru a dispune de el macar într-o forma rudimentara. Cu o usurinta condamnabila pentru un om de Stat, Antonescu i-a vorbit lui Hitler de un plan economic care nu exista decât în imaginatia lui. Dar nu posibilitatea realizarii acestui plan fantezist îl interesa pe General, ci sa se serveasca de el ca de o piesa politica pentru a capta bunavointa lui Hitler, supralicitând miscarea.

3. Generalul Antonescu nu avea de gând sa aplice planul propus de el, caci realizarea lui ar fi însemnat, ceea ce eu propusesem, adoptarea sistemului de economie dirijata. Ramânând în cadrul economiei liberale în tot cursul razboiului, implicit cadea si pretentia lui de a organiza economia romaneasca pe baza acestui plan.

4. Prin lovitura de Stat din Ianuarie 1941 si expulzarea noastra de la putere, Generalul nu mai putea aspira la realizarea planului decenal, deoarece executia lui presupunea existenta unui puternic cadru politic, capabil sa-l puna în aplicare în toate domeniile economiei nationale.

5. Acordul economic prevedea la punctul 6 trimiterea de tehnicieni si experti germani în România, care sa ajute la dezvoltarea agriculturii si a industriei. Aceasta clauza a fost sistematic sabotata de guvernul român, ceea ce arata cât de putin interesat era Generalul la reusita planului de 10 ani.

6. Nici guvernul german n-a facut presiuni asupra guvernului român, pentru a trece la întocmirea planului decenal si punerea lui în practica. E de presupus ca expertii germani si-au dat seama din primul moment de aspectul fantezist al planului decenal si l-au acceptat sa figureze ca un balast, înteresându-se mai mult de latura politica a acordului, adica ce beneficii ar putea trage Germania pentru aprovizionarea ei cu materii prime din România.

7. Planul decenal a cazut în desuetudine, as putea zice chiar de a doua zi de când a fost intercalat în acordul germano-roman, ramânând în istoria relatiilor economice cu Germania ca o curiozitate istorica.

8. Singurul avantaj real al acordului economic ar fi fost daca Germania s-ar fi angajat sa livreze armament modern României. Ori, capitolul înarmarii armatei n-a figurat în agenda lui Antonescu. Presupunem ca a ignorat aceasta chestiune, stiind din discutiile prealabile cu Fabricius si Hansen ca Hitler nu este dispus pentru moment sa furnizeze armament de calitate României.

România dispunea în acel moment de argumentele puternice în fata guvernului german, petrolul, grânele si admirabila ei pozitie strategica, ca sa poata cere în schimbul lor arme. Antonescu a sacrificat problema înarmarii pentru a nu-l supara pe Hitler, fiind preocupat în primul rând sa-si consolideze pozitia lui politica la Berlin în detrimentul miscarii.

9. Ridicarea cursului marcii de la 50 la 60 de lei nu era justificata. România, la data încheierii acordului, iesise din faza dezechilibrului economic si dadea semne vadite de însanatosire, chiar fara ajutorul Reichului. Explicatia lui Cancicov ca marca a trebuit sa fie urcata ca o rezultata a încadrarii noastre în marele spatiu economic german era fortata si neconvingatoare. Ridicarea marcii a fost un act politic al Generalului, o concesiune financiara facuta exclusiv cu scopul de a intra în gratiile lui Hitler.

Cine a platit urcarea cursului marcii a fost taranimea, ale carei produse s-au devalorizat pe piata germana, în timp ce petrolul, bancile si industria au fost scutite de pagube prin acorduri suplimentare între cele doua guverne.

10. Articolele 3 si 5 ale acordului erau daunatoare economiei nationale. Acestea se refereau la colaborarea capitalului german în domeniul economiei private, pentru dezvoltarea industriei românesti si a sistemului ei bancar. Cu aceste doua articole, germanii îsi asigurau penetratia în petrol, în metalurgie si banci, fara a aduce o contributie proprie la progresul economic al tarii. Ei urmareau doar sa patrunda în întreprinderile existente, fara sa se angajeze si creeze ei însisi noi întreprinderi.

Dupa expulzarea noastra de la putere si ca o recompensa pentru ajutorul dat de armata germana în evenimentele din Ianuarie, Conducatorul Statului a sacrificat parti importante din patrimoniul industrial si petrolifer al tarii, oferindu-le consortiilor germane.

19. O lovitura de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

Dupa criza provocata de întâmplarile de la Jilava, din noaptea de 26/27 Noiembrie, izbutisem sa restabilesc echilibrul guvernarii. Totul parea ca merge spre o normalizare a raporturilor cu Generalul Antonescu. Desigur ca, în sufletul lui, Generalul nu era deloc multumit cu matchul nul la care s-a ajuns, dupa încercarea de a uzurpa si conducerea Legiunii, dar atitudinea guvernului german nu-i lasa alta alegere decât sa respecte acordul cu miscarea.

La aplanarea conflictului a contribuit puternic interventia lui Neubacher din ziua de 27 Noiembrie si, trebuie sa recunosc, ca nici Fabricius n-a avut o alta atitudine în acel moment, probabil în urma unor indicatii de la Berlin. Si Ministrul Reichului la Bucuresti i-a comunicat lui Antonescu ca executiile de la Jilava nu sunt un motiv ca sa se puna în primejdie existenta Statului National-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach si a lui von Bohle la funeraliile Capitanului, precum si mesajele ce mi le-au adus, au avut darul sa-l potoleasca pe General, indicându-i acestuia ca guvernul Reichul nu doreste o schimbare a sistemului de guvernare.

În aceste împrejurari satisfacatoare, când colaborarea cu Antonescu îsi reluase cursul normal, cade ca un trasnet vestea rechemarii lui Fabricius în 13 Decembrie si înlocuirea lui cu Manfred von Killinger. Interpretarea noastra a fost favorabila. Guvernul Reichului trimite un om de partid în locul unui diplomat de cariera, pentru a-si manifesta solidaritatea cu miscarea, în virtutea afinitatilor ideologice. În cercurile legionare din Capitala domnea o stare euforica. Viitorul miscarii parea asigurat, având în vedere ca împreuna cu noul ministru, emanatie a partidului, ne vom putea întelege mai bine decât cu Fabricius, care, în tot timpul dictaturii carliste, a sustinut politica Regelui, iar dupa instaurarea regimului legionar, devenise un fel de om de casa al lui Antonescu, informând Berlinul mai mult în sensul vederilor acestuia.

De fapt Fabricius cazuse victima tocmai propriilor lui rapoarte la Berlin, inspirate în mare parte de Antonescu, în care semnala cu vadita partinire, evolutia dificila a relatiilor dintre miscare si General. Ribbentrop, analizând rapoartele lui Fabricius, nu putea decât sa fie îngrijorat de starile interne din România. Se mergea spre o confruntare între armata si miscare (ceea ce nu era adevarat), care trebuia evitata cu orice pret, în aceste momente, când se pregatea campania din Balcani si apoi din Rusia. Fabricius, în socotelile lui Ribbentrop, era un bun diplomat, dar prea fin, prea moale, pentru a putea servi într-o perioada de razboi. În România trebuia trimis un om energic, un tip autoritar, un luptator verificat, care sa puna ordine în acest teatru de operatii, atât de important pentru interesele Reichului. Cum necesitatile de ordin militar aveau precadere, alegerea lui Ribbentrop a cazut pe Baronul Manfred von Killinger, camarad de lupta al Führerului, având si un grad înalt în SA. Pâna în momentul numirii la Bucuresti, von Killinger functionase ca Ministru al Reichului la Bratislava si Ribbentrop fusese multumit cu activitatea desfasurata de el în acest post.

În timp ce noi comentam cu bucurie numirea lui von Killinger la Bucuresti, considerând ca vom avea ca Ministru al Germaniei un camarad de lupta, mi se aduc niste foi volante informative care circulau prin sferele guvernamentale si politice din Bucuresti. Ce erau acestea? Erau niste note informative sapirografiate care nu emanau de la vreun serviciu oficial al Statului, ci apartineau unui grup particular, care le difuza în cerc restrâns, la anumite persoane, primind în schimbul lor anumite ajutoare. Cunosteam aceste foi înca din 1938, din timpul dictaturii carliste. O legionara necunoscuta de autoritati, care lucra ca secretara în cabinetul ministrului Ghelmegeanu, le scotea din cosul de hârtii al acestuia, unde le arunca, dupa ce le citea si le rupea, si apoi pe filiera noastra ajungeau pâna la Comandamentul Legionar. În general materialul informativ din aceste foi se referea precumpanitor la miscare în acea vreme, culegea comentariile legionarilor liberi asupra arestarii si procesul Capitanului si zvonurile ce circulau în mediul lor în legatura cu stramutarea Capitanului dintr-o închisoare într-alta. Din când în când aparea si câte o notita senzationala, care dezvaluia ceva din activitatea clandestina a miscarii si care ne nelinistea, caci faptul relatat nu putea fi cunoscut si transmis decât de cineva care avea atingere cu Comandamentul Legionar din Capitala. Prin Septembrie 1938, trebuia sa plece Alecu Cantacuzino de la Brasov, unde statea ascuns dupa evadare, si sa vina la Bucuresti. Se fixase si data plecarii, cu o masina si cu însotitorii lui. Dar chiar în preziua când trebuia sa se puna expeditia în mars, îmi cad din nou în mâna aceste foi, aduse în graba de la fata care le lua din cosul de hârtii al lui Ghelmegeanu. În ele se scris negru pe alb ca în ziua cutare, Alecu Cantacuzino va veni cu o masina de la Brasov la Bucuresti. Cum s-a putut afla arest lucru, când doar câtiva stiau de deplasarea lui în acea zi? În graba am trimis un curier la Brasov si am contramandat plecarea. În ziua anuntata de foile informative, soseaua Brasov – Bucuresti era într-adevar întesata de controale...

Ce spuneau aceste foi despre substituirea lui Fabricius cu Manfred von Killinger? Reproduceau o declaratie culeasa din gura lui Maniu:

”Baronul Manfred von Killinger vine la Bucuresti ca sa faca în România ce-a facut în Slovacia, unde a eliminat din guvern partidul „Garzile Hlinka”, dând puterea Monseniorului Tiso, Presedintele Statului. Killinger vine la Bucuresti ca sa lichideze Garda de Fier”.

Am râs cu pofta când am citit declaratia lui Maniu. Cum o sa-i elimine de la putere tocmai pe prietenii lui cei mai loiali? Ar fi o dementa. Poate avea Antonescu motive de îngrijorare, dar nu noi.

Într-adevar, când a auzit de rechemarea lui Fabricius, Generalul a avut un acces de furie. I s-a parut ca politica Reichului s-a înclinat definit spre miscare si ca însasi pozitia lui de Conducator al Statului este amenintata. Loviturile venisera una dupa alta, confirmând întarirea pozitiei legionare la Berlin: drastica interventie a lui Neubacher dupa evenimentele de la Jilava, participarea lui Baldur von Schirach si von Bohle la funeraliile Capitanului, invitatia mea la Hess, scrisoarea lui Himmler... Si acum îl pierdea si pe sprijinitorul sau cel mai sigur în relatiile cu guvernul german. Se întelesese perfect cu Fabricius, care i se atasase atât de strâns încât adeseori uita ca este Ministrul Reichului, convertindu-se în purtatorul de cuvânt al Conducatorului pe lânga Ribbentrop.

Fara sa mai examineze si alte ipoteze, Generalul n-a stat nici o clipa la îndoiala sa atribuie rechemarea lui Fabricius unei intrigi a miscarii legionare la Berlin. În realitate, noi n-am avut nici cel mai mic amestec în aceasta afacere. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap sa întreprind un asemenea pas. Chiar daca aveam motive de nemultumire cu Fabricius, cum era sa ne amestecam noi în afacerile interne ale publicului Reich German? Era o necuviinta si o operatie primejdioasa. De la mine nu a pornit nici cea mai usoara incitatie de a determina schimbarea lui Fabricius si dupa câte stiu si ceilalti demnitari s-au abtinut sa întreprinda vreo actiune în acest sens.

Antonescu avea însa un motiv puternic sa creada ca legionarii „i-au facut figura” cu Fabricius: ramânerea lui Sturdza înca doua zile la Berlin, dupa încheierea vizitei oficiale. De ce a ramas Sturdza daca nu pentru a cere rechemarea lui Fabricius? Rezultatele se vad. Sturdza este responsabil de plecarea lui Fabricius. „E o lovitura ce mi-a dat-o mie, lipsindu-ma de cel mai bun sfatuitor ce-l aveam în relatiile mele cu guvernul german”.

De fapt Sturdza era nevinovat. Cum explica în amintirile lui, ramasese la Berlin pentru cu totul alte motive, care n-aveau nimic de-a face cu o intriga diplomatica. Era îngrijorat de superficialitatea informatilor germane asupra capacitatilor militare ale URSS-ului si vroia sa-i expuna lui Ribbentrop nelinistile lui. S-a înapoiat fara sa vada pe nimeni de la Wilhelmstrasse, încât nu si-a putut realiza planul pentru care a ramas. În schimb, din dorinta de a face bine Germaniei, si-a atras suspiciunea si ura lui Antonescu, care din acel moment pândea un prilej prielnic ca sa-l scoata de la Externe.

Schimbarea Ministrului Germaniei la Bucuresti avea si un alt aspect, un dedesubt mult mai adânc, pe care la vremea aceea nu-l pricepusem, si care ni s-a dezvaluit mult mai târziu si treptat, în exil din Germania, pe masura ce-am observat politica generala a Reichului, orientata spre o dominatie totala în Europa. National-socialismul se impusese în Europa, dar nu vroia ca alte miscari nationaliste, chiar prietene ale Reichului, sa ajunga la putere în alte tari, pentru ca i-ar fi îngreunat realizarea politicii lui imperialiste. Orice miscare nationalista, prin natura ei, cauta sa apere patria contra oricaror tendinte de subjugare sau înfeudare ale altor puteri. Nationalismul Garzii de Fier nu putea conveni politicii generale a Reichului, care urmarea în final sa transforme Europa într-un nou imperiu germano-roman. Manfred von Killinger primise mandatul de a „pune România la pas” cu politica globala a Reichului, care începuse sa se aplice înainte ca razboiul sa fi fost câstigat. Miscarea Legionara trebuia eliminata sau redusa la o expresie politica subordonata, dupa cum se procedase în Slovacia cu „Garda Hlinka”. Atât pentru razboiul din rasarit ce se apropia cât si pentru a integra România în „noua ordine europeana”, Killinger era „the right man în the right place”.

Declaratia lui Maniu nu era atât de absurda cum ni se paruse noua atunci. Avea dreptate.

20. Caderea lui Sturdza. O noua criza în relatiile cu Antonescu

Din momentul rechemarii lui Fabricius, soarta lui Sturdza era pecetluita. Generalul Antonescu era decis sa-l scoata de la Externe. Era numai o chestiune de timp pâna ce-l va elimina din guvern. Nu putea sa-i ceara demisia imediat, deoarece nu vroia sa se descopere ca-l concediaza din cauza lui Fabricius. Nu putea justifica plecarea lui Sturdza cu plecarea lui Fabricius. Rechemarea unui ministru plenipotentiar al unei puteri straine nu putea servi ca motiv pentru schimbarea propriului sau Ministru de Externe.

Generalul s-a hotarât sa amâne rafuiala finala cu Sturdza câteva zile, cautând alte pretexte pentru a-l debarca. N-avea nici un motiv serios sa se lipseasca de serviciile lui Sturdza, dar imaginatia lui, iritata de pierderea lui Fabricius, devenise fertila în a descoperi fel de fel de greseli în sarcina Ministrului de Externe, facându-i zile amare. Tactica întrebuintata de General contra lui Sturdza era de a-l coplesi de învinuiri nedrepte, ori de câte ori acesta trebuia sa raspunda în vreo problema de politica externa. În cartea lui de memorii, Sturdza a expus pe larg nedreptele observatii ce i le facea Generalul pe marginea notelor lui. Ceea ce l-a exasperat mai mult pe Ministrul de Externe, era tonul necuviincios, brutal, ordinar, în care îsi varsa veninul Generalul, când i se adresa lui Sturdza, fie în scris fie în discutii. Acest, duel, în care si Sturdza s-a aparat cu demnitate de ofensele ce le primea din partea Generalului, a mers crescendo, pâna ce Ministrul de Externe nemaiputând rabda, i-a scris Generalului sa aleaga între demisia lui sau promisiunea ca nu va mai fi hartuit în conducerea Ministerului.

Conducatorul Statului a fost prea bucuros de acest deznodamânt. Fara sa-mi comunice nimic nici macar mie, care aveam dreptul sa fiu informat primul, deoarece Externele apartineau lotului de ministere atribuit miscarii, anunta încetarea din functie a lui Sturdza pe data de 19 Decembrie 1940.

O noua criza izbucnise în relatiile cu Generalul Antonescu. Dar, spre deosebire de criza precedenta, de origine interna, provocata de executiile de la Jilava, criza aceasta îsi avea centrul de greutate peste hotare. Demiterea lui Sturdza era efectul rechemarii lui Fabricius, un act de politica externa a Reichului, care se repercuta în politica interna a României, amenintând din nou echilibrul guvernarii, cu mare greutate restabilit dupa Jilava. Antonescu se razbunase pentru rechemarea lui Fabricius, înlaturându-l la rândul lui pe Sturdza fara ca acesta sau miscarea sa aiba vreo raspundere sau cel putin vreun amestec cât de neînsemnat în decizia luata de Ribbentrop.

Era stranie si neînteleasa atitudinea guvernului german, care, dupa ce a contribuit puternic la aplanarea conflictului cu Antonescu, dupa evenimentele de la Jilava, acum crea el însusi un motiv de ciocnire între miscare si Conducator, prin schimbarea neasteptata si inoportuna a reprezentantului sau la Bucuresti. Probabil biruise între timp alte influente pe lânga Hitler, care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea Garzii de Fier la putere în România si care instigau ca neîntelegerile cu Generalul sa se perpetueze, pâna ce se va ajunge la conflict deschis. Cert este ca de aici încolo, de la expulzarea lui Sturdza, vom trai într-un climat permanent de tensiune. Generalul va deveni tot mai pretentios, tot mai îndraznet si autoritar, stiindu-se tare la Berlin, de unde îi veneau nu numai sprijinul, dar si încurajarile sa se desprinda de miscare.

21. Greceanu, Ministru de Externe

Alarmat si mâhnit de plecarea lui Sturdza din guvern, m-am dus imediat la General pentru a-i cere explicatii.

– Domnule General, aflu ca Sturdza nu mai este ministru. Aveam dreptul sa fiu întrebat si eu înainte de a se fi luat o astfel de masura, pentru ca stiti prea bine ca Ministerul de Externe apartine grupului de ministere atribuit miscarii prin acordul ce l-am stabilit la constituirea guvernului.

Cu niste priviri piezise care nu prevedeau nimic bun, Generalul nu-mi da alta explicatie decât aceasta:

– Domnule Sima, nu ma pot întelege cu el si asta e totul. Fara îndoiala ca Externele apartin miscarii, dar am mai convenit ca daca vreunul din echipa D-voastra nu corespunde, poate fi înlocuit.

– Este adevarat ceea ce-mi spuneti, dar înainte de a face aceasta schimbare, era de datoria D-voastra sa ma întrebati si pe mine. Unde ajungem daca procedati astfel, ignorând întelegerea noastra de baza? Va rog sa-mi comunicati motivele pentru care va lipsiti de serviciile lui Sturdza.

– Domnule Sima, n-am nimic de adaugat mai mult decât ca nu ma pot întelege cu el.

Din aceasta vorba nu l-am mai putut scoate, cu toate insistentele mele. Asa a trecut o jumatate de ori de discutii sterile.

– Bine, îi spun, daca vreti cu orice pret sa va despartiti de Sturdza, atunci va propun sa-l numiti în locul lui pe Constantin Greceanu, Ministrul nostru de la Berlin. E un om cu care stiu ca va întelegeti perfect. Nu am auzit decât vorbe de lauda despre el din partea D-voastra.

A jucat un rol mare în biruinta de la 6 Septembrie, un motiv în plus sa-i fim recunoscatori. Vorbeste limba germana, sotia lui este de origine germana, iar în cursul sederii lui la Berlin, a facut o excelenta impresie atât lui Hitler cât si în cercurile Ministerului de Externe.

Generalul s-a tulburat când i-am cerut numirea lui Greceanu. Nu pentru ca Greceanu nu ar fi corespuns acestui post si nu s-ar fi bucurat de aprecierea lui, ci pentru ca avea alte intentii cu Externele: sa-l sustraga de la miscare si sa-l retina pentru sine.

– Da, e o idee, sa ma mai gândesc.

– Domnule General, trebuie sa va decideti acum. Lumea se întreaba, e nelinistita în urma acestei demisii. Criza trebuie rezolvata repede în interesul guvernarii noastre. Vazând ca nu da nici un raspuns, ochii umblându-i încoace si încolo pentru a scapa privirilor mele, am trecut la atac cu o alta solutie, stiind ca îi va conveni si mai putin.

– Domnule General, daca nu va convine Greceanu, va rog sa-mi treceti mie Ministerul de Externe. D-voastra aveti Armata. Nimic mai firesc sa am si eu un minister care sa corespunda rangului meu în guvern: Externele.

Antonescu s-a uitat la mine speriat si a batut în retragere:

– Nu, Domnule Sima, nu cred ca este bine, pentru Rusia Sovietica. Ramânem la Greceanu.

– De acord. Când îi faceti decretul de numire?

– De îndata ce vine de la Berlin.

– Dar, pâna când vine, îmi îngaduiti sa anunt numirea lui prin ziare si la radio?

– Poti sa anunti, Domnule Sima. Asa se face ca, dupa aceasta discutie penibila, în care am reusit sa-i smulg aprobarea pentru numirea lui Greceanu, presa si postul nostru de radio au transmis stirea ca noul nostru Ministru de Externe este Constantin Greceanu.

-continuare-