HORIA SIMA

ERA LIBERTATII

STATUL NATIONAL-LEGIONAR

VOLUMUL I

CUPRINS

I. CREAREA STATULUI NATIONAL-LEGIONAR

1. Tara în picioare

2. La „Casa Verde”

3. Sfânta Tinerete Legionara la Radio

4. Reaparitia ziarului Buna Vestire

5. Înmormântarea eroilor

6. Lichidarea structurilor carliste

7. Stramutarea Generalului Coroama

8. Tratativele pentru formarea guvernului

9. Noua Constitutie

10. Împartirea Ministerelor

11. Formula tripartita

12. Numirile

13. Ziua Capitanului. Pelerinaj la „Casa Verde”

14. Cad si ultimele împotriviri

15. Depunerea juramântului

16. Întoarcerea din exil a Reginei-Mama Elena

17. Întoarcerea grupului legionar din Germania

18. Apel catre legionari

19. Nicolae Petrascu la Secretariatul General al Miscarii

20. Declaratiile Profesorului Codreanu

21. Privind în urma

22. Pentru Neam si Legiune

II. PRIMII PASI ÎN VIATA DE STAT

1. Dificultatile guvernarii legionare

2. Graba de a ocupa locurile

3. Originile politiei legionare

4. Bunurile de la „Straja Tarii” trec în patrimoniul Legiunii

5. Ziua eroilor si martirilor Legiunii

6. Demnitari legionari în ministere

7. Numirea Prefectilor

8. Refacerea organizatiei legionare

9. Încadrarea legionarilor întorsi din Germania

10. Ajutorul Legionar

11. Reorganizarea studentimii

12. Marea manifestatie de la 6 Octombrie

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST SI PROBLEMA SANCTIUNILOR

1. Conceptia de baza a sanctiunilor

2. Arestari sporadice

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

4. Justitia intra în actiune

5. Colonelul Zavoianu la Prefectura de Politie

6. Doua sinucideri

7. „Nu vreau sa vars sânge”

8. Cum a lucrat Comisia de Ancheta

IV. BATALIA ECONOMICA

1. Refacerea tarii

2. Ofensiva agricola

3. Evreimea în panica. Ordinul de la Sinagoga

4. Cazul Galeries LaFayette

5. Legea comisarilor de românizare

6. Cum s-a aplicat legea

7. Exorbitantele pretentii germane

8. Magazinele evreilor

9. Un schimb de scrisori cu Generalul

10. Al doilea schimb de scrisori

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

12. O întâlnire cu Clodius

13. Doua legi contra evreilor

14. Consiliul de Administratie legionar la Malaxa

15. Imprimeria din Sarindar

16. Cancicov, Ministru al Economiei. Petra, Subsecretar de Stat

17. Chestiunea petrolului

18. Cursul marcii germane

19. Conflictul de la Medias

20. Apoteoza muncitorimii

21. Cinci miliarde sapte sute saptezeci si patru de milioane de lei

22. Cresterea depunerilor bancare

23. Protestul lui Neubacher

24. Desfiintarea comisarilor de românizare

25. Perfidia Generalului Antonescu

26. ... Si perfidia lamentatiilor evreiesti

27. Evreii si comertul legionar

V. POLITICA EXTERNA

1. Umbre în relatiile cu Axa

2. Audienta lui Fabricius

3. Reteaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

4. Atrocitatile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Brasov

5. Manifestatia tineretului european de la Padua. Un detasament legionar defileaza în fata Ducelui

6. Sosirea misiunii militare germane la Bucuresti

7. Reactia lui Mussolini

8. O intriga în trei acte

9. Doamna Himmler la Bucuresti

10. Tineretul fascist si tineretul national-socialist la serbarile de la Iasi

11. Personalul diplomatic legionar

12. Calvarul Ministerului de Externe

13. Calatoria Generalului Antonescu la Roma

14. Statutul Grupului Etnic German din România

15. Vizita la Berlin. Semnarea Pactului Tripartit

16, Funeraliile Capitanului. Baldur von Schirach si von Bohle la Bucuresti

17. O scrisoare a lui Himmler

18. Acordul economic germano-român

19. O lovitura de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

20. Caderea lui Sturdza. O noua criza în relatiile cu Antonescu

21. Greceanu, Ministru de Externe

VI. ÎN CENTRUL GUVERNARII

1. Realizarile regimului legionar si întâmplari memorabile

2. 13 Octombrie. Reaparitia „Libertatii”

3. „Cuvântul” ziar al Miscarii Legionare

4. Batalia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

5. Un dispensar al iubirii de oameni

6. Asociatia „Prietenii Legionarilor” se încadreaza în Miscare

7, Legionarii ucisi la Vaslui sunt reînhumati la Predeal

8. Iasiul, proclamat oras al Miscarii legionare. Marea manifestatie de la 8 noiembrie

9. Deschiderea Universitatii Transilvane la Sibiu

10. Cutremurul

11. Organizatia „Munca Legionara”

12. Emisiunile de timbre legionare

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificatia spirituala si nationala a acestei opere

14. O manifestatie comunista

15. „Axa”

16. Reînvierea cartii legionare

17. Conferinte la Radio

18. Garzile legionare motorizate

19. Moartea Parintelui Mota. Funeralii nationale

20. 10 Decembrie

VII. CONSIDERATII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTATI, INCIDENTE SI TULBURARI

1. Paradoxul guvernarii

2. Ministere fara probleme

3. Ministerul Educatiei Nationale

4. Ministerul Cultelor si Artelor

5. Ministerul Sanatatii, Muncii si al Ocrotirilor Sociale

6. Ministerul de Interne

7. Directiunea Generala a Sigurantei si a Politiilor

8. Prefectura Politiei Capitalei

9. Tactica lui Antonescu

10. Corpurile Auxiliare

11. Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

12. Tulburari în Miscare

13. Primejdioasa evolutie a Profesorului Codreanu

14. Atacul de la sediu

15. Conflict cu Ion Mihalache

16. O misterioasa politie legionara

17. Stâlpul infamiei

18. Raporturile cu Armata. Originea unei circulari

19. Socoteala finala

I. CREAREA STATULUI NATIONAL-LEGIONAR

Statul National-Legionar nu s-a format ca o implicatie naturala a biruintei de la 6 Septembrie. Nu ne-a cazut în mâini ca un fruct copt. A trebuit sa luptam pas cu pas pentru constituirea lui, înlaturând ultimele obstacole din calea realizarii lui.

1. Tara în picioare

Rar s-a trait în istoria neamului nostru un moment de exaltare colectiva atât de impunator ca acea manifestare de entuziasm a maselor populare dupa alungarea Regelui Carol din tara. Nu se poate compara ca intensitate de sentiment national decât cu iuresul de bucurie din provinciile alipite, când s-a savârsit Unirea din 1918.

Tara întreaga s-a ridicat în picioare, de la un capat la altul al ei, ca sa-si exprime usurarea ce-o schimbase de la Palat, ca o binecuvântare a Cerului.

Cortegiile populare, cu mii si mii de oameni, defilau în toate orasele mari si mici ale tarii, repetându-se zi de zi. În afara de Bucuresti, la Constanta, Craiova, Galati, Iasi, Radauti, Timisoara, Arad, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Brasov, Turnu Severin, Ploiesti, acelasi spectacol de neuitat a unor coloane nesfârsite de popor din toate straturile sociale, care sarbatoreau victoria contra unui regim odios, cu cântece si drapele. Ritmul eroic al melodiilor legionare, interzise de doi ani, strabatea întreaga tara, topind si ultimele rezistente. A fost mai mult decât un act de adeziune al poporului la revolutia legionara: o iruptie a energiei nationale. Sufletul neamului, încatusat pâna atunci de fortele de opresiune, s-a dezlantuit ca un uragan. Lumea cânta, striga, se îmbratisa cu privirile iluminate de o mare credinta. Acea mistica nationala, de care vorbeste Capitanul, acum se pusese în mars, pentru a afirma drepturile poporului nostru. Evident, au existat si rauvoitori, din tagma celor înfrânti, care au dat un alt tâlc acestor manifestatii. „Dar de ce se bucura legionarii si scot atâta lume pe strazi? Oare nu e mai degraba motiv sa plângem pentru pierderea Ardealului si sa ne razvratim contra puterilor care ne-au impus dictatul de la Viena?”

– Nu, domnilor, legionarii sunt si ei îndurerati de pierderea Ardealului si au facut tot ce le-a stat în putinta ca sa apere pamântul tarii. Legionarii, si cu ei întreg poporul, îsi striga bucuria pe strazi pentru ca au scapat de regimul responsabil de aceste pierderi teritoriale. În timp ce D-voastra, care acuma azvârliti aceste comentarii viclene, ce-ati facut în timp ce noi muream pe baricade în lupta cu tiranul? Unde ati fost? Fie împartasindu-va din banchetul oferit de camarila fie tacând chitic si asteptând deznodamântul dramei. În timp ce Capitanul era strangulat si sute de legionari ucisi si azvârliti în pietele publice, s-a auzit un protest din gura voastra, fara sa va dati seama ca aceste crime erau preludiul dezmembrarii României Mari. Nu va grabiti sa acuzati Puterile Axei de dictatul de la Viena, când voi ati facut tot ce v-a stat în putinta ca sa provocati aceste puteri, pâna ce ati împins România în tabara dusmanilor lor. Cum vroiati sa trateze Roma si Berlinul o tara amestecata în nenumarate încercari si comploturi contra securitatii lor si în serviciul Moscovei?

O alta caracteristica impresionanta a marilor manifestatii populare care s-au desfasurat în toata tara dupa 6 Septembrie a fost ordinea perfecta. Nu s-a tras nici o palma unui evreu, nu li s-au spart geamurile, nu li s-au jefuit pravaliile si n-a fost ucis nimeni dintre ei. Si aceasta, fara ca legionarii sa fi avut ordine anume de la mine sau alte capetenii. Legionarii mari si mici, au dat un stralucit examen de maturitate civica si politica.

De obicei, când o revolutie triumfa, se produc tulburari grave, în primele zile, în primele saptamâni. Se revarsa sânge. Partida biruitoare se razbuna pe vechii conducatori, pentru suferintele îndurate. Noi am fi avut mii de motive ca sa procedam tot atât de drastic contra asupritorilor nostri. Nu numai Capitanul, dar aproape toata elita legionara a fost masacrata sub dictatura evreo-carlista. Dar nu s-a atins nimeni de nici un fir din capul conducerii evreiesti si nici ale demnitarilor slugarnici, care au executat ordinele Palatului.

Ce exemplu de noblete morala! Si nu a câtorva, ci a sute de mii de oameni, care se abtin in corpore de la orice act de violenta contra fiorosilor calai ai erei carliste. Ce superba declaratie de respect a drepturilor omului si de încredere în justitie, care îi va trage la raspundere pe cei vinovati si îi va pedepsi! Calea legala, care noua ne-a fost refuzata permanent sub toate regimurile, acum o tineam deschisa si ofeream ocrotirea ei celor mai mari încalcatori ai legii.

Generalul Antonescu s-a bucurat chiar de la început de marele avantaj de a avea în spatele lui un popor disciplinat, hotarât sa-l urmeze în sarcina grea ce si-a asumat-o, de a crea un nou Stat. El n-a avut nevoie sa recurga la forta pentru a obliga valurile revolutionare sa revina în matca ordonata a Statului. Sudura dintre natiunea biruitoare si noua conducere a Statului s-a realizat spontan si imediat, prin mijlocirea miscarii legionare, care a înteles ca suprema ei datorie în acel moment era normalizarea situatiei.

S-au mai întrebat multi, la 6 Septembrie, de unde au rasarit acele mii si mii de camasi verzi, dupa teroarea regimului Carol-Calinescu, când miscarea parea distrusa si doar câtiva incorigibili se mai agitau în clandestinitate. Cine erau acesti tineri care defilau în pas martial, ca si cum coasa mortii nu i-ar fi secerat pe cei mai buni camarazi ai lor?

Erau vechii legionari care scapasera cu viata din masacrele erei carliste, dar erau sutele de mii votanti din 1937 ai partidului „Totul pentru Tara”, care au disparut de la suprafata vietii publice, înfricosati de teroare. Pe urmele vitejilor de la 3 Septembrie, au prins din nou curaj si au venit sa îngroase rândurile micilor detasamente cu care am început revolutia. Dar fenomenul legionar depasise si acest cadru, al fostilor prieteni si votanti ai miscarii, pentru a cuprinde straturi si mai largi din popor. Legionari anonimi, necunoscuti, iesiti din tainele neamului, ca un fel de generatie politica spontanee, s-au alaturat celor mai vechi, formând împreuna cu ei o masa legionara impunatoare. În acesti doi ani de prigoana, Legiunea se refugiase în adâncurile constiintei nationale si luase proportii de mit, o forta imponderabila, pe care nici o arma nu mai putea sa o învinga. Când s-au rupt zagazurile, s-a produs o explozie a mitului, antrenând dupa sine zeci de mii si sute de mii de oameni pe drumul Legiunii.

2. La Casa Verde

Primul lucru ce l-am facut, a doua zi de dimineata, în 7 Septembrie, a fost sa ma reped la „Casa Verde”, pentru a cerceta daca s-a retras paza militara si de aici. Într-adevar, nu mai erau soldati. Una din primele masuri luate de Generalul Coroama, dupa renuntarea la Tron a Regelui, a fost sa ridice secvestrul de la sediile noastre din Capitala.

Mai întâi m-am îndreptat spre mausoleul Mota-Marin. Sicriele erau intacte si la locul lor. Am rostit o scurta rugaciune, multumindu-i lui Dumnezeu ca zbirii regimului nu s-au atins de sfintele lor oseminte. Apoi m-am urcat pe trepte, la primul etaj, unde se aflau biroul Capitanului si sala de reuniuni. În birou descopar un om maruntel, stând la masa pe un scaunel. Îl întreb ce cauta aici.

– M-a trimis Profesorul Codreanu sa iau în primire Casa Verde.

L-am poftit sa plece acasa si am dat cladirea în paza unor legionari care ma însoteau.

Întorcându-ma în oras, aflu cu surprindere si amaraciune ca Profesorul Codreanu, fara sa mai astepte întâlnirea cu mine, începuse sa faca numiri în diverse functii legionare. La muncitori îl numise pe un oarecare inginer Chelaru, care n-avea nici o legatura cu Corpul Muncitorilor Legionari si nici cel putin nu se stia despre el ca ar fi legionar. Era o figura necunoscuta în organizatia din Capitala. În acelasi mod arbitrar, fara sa se consulte cu nimeni, delegase sefi la conducerea studentimii si a altor unitati legionare.

Nici nu a fost nevoie sa anulez macar aceste numiri. Au cazut de la sine, caci erau inoperante. Elementele ce vroia sa le impuna Profesorul Codreanu la comandamentele legionare erau straine de realitatea de baza. Nu era destul sa faci o numire, cum credea Profesorul Codreanu, pentru ca o unitate sa se puna în mars si sa execute ordinele. Se mai cere ca persoanele alese sa conduca un corp legionar sa se bucure de un anumit prestigiu în sânul lui sau pe suprafata întregii miscari. Sa fie expresia acelora a caror comanda i s-a încredintat.

Ma durea sufletul gândindu-ma la actele Domnului Profesorului în acele clipe când, dupa rasturnarea Regelui, trebuia sa ne concentram toate puterile pentru a câstiga batalia politica, valorizând la maximum momentul revolutionar pe care-l traia tara. Profesorul Codreanu era în afara de problema. Nu cunostea nici structura miscarii si nici nu întelegea etapa istorica în care am intrat.

Pretentia Profesorului Codreanu de a conduce miscarea era absurda. Daca nu eram eu, putea sa o conduca oricare alt legionar, în afara de Profesorul Codreanu. În primul rând, pentru ca Profesorul Codreanu nu cunostea ordinea interna a miscarii. Nu ocupase niciodata vreo functie în cadrul ei, nu i-a încredintat Capitanul niciodata vreun sector sa-l organizeze, nu avea experienta omului de teren, care e mereu pus în actiune si reclama însusiri speciale. În al doilea rând, Capitanul exclusese atât principiul electiunii cât si principiul ereditatii din procesul de formare al elitei legionare. El a optat pentru principiul selectiei, adica cel mai vrednic trece înainte. Profesorul Codreanu cerea sa fie recunoscut Sef al Legiunii în virtutea faptului ca este tatal Capitanului, adica vroia sa puna în aplicare principiul ereditatii, pe care tocmai fiul sau îl declarase nepotrivit pentru a servi de criteriu la alegerea cadrelor de conducere la toate nivelele. S-a mai întâmplat apoi si lucrul neplacut ca biruinta miscarii s-a realizat peste capul Profesorului, care era pe punctul sa torpileze întreaga actiune de la 3 Septembrie prin proiectata lui audienta la Rege, de la care l-am oprit în ultimul moment si cu mare greutate.

Profesorul nu si-a înteles chemarea dupa 6 Septembrie. Misiunea lui nu era în miscare, facându-mi mie greutati la reorganizarea ei, ci în afara miscarii, în câmpul politic, în dezbaterile care s-au deschis între noi si Generalul Antonescu pentru proiectarea Legiunii în noul Stat. Aici, cu experienta lui de parlamentar, cu autoritatea lui, cu prestigiul ce i-l dadea jertfa fiului sau, ar fi fost de mare folos. Trebuia sa revina numai la relatiile de intima colaborare cu mine, care au fost atât de binefacatoare pentru miscare, pentru a se închide acest incident si a pasi cu forte unite în viitor. Revolutia legionara trebuia dusa la bun sfârsit. Care ar fi fost rolul Profesorului Codreanu în noua perspectiva? Nu m-am gândit niciodata sa-i fixez rangul în miscare sau în Stat. Orice i s-ar fi oferit era prea putin pentru Profesorul Codreanu. El trebuia sa ramâna ceea ce a fost întotdeauna: Profesorul Codreanu. Si în aceasta calitate sa vegheze la împlinirea testamentului Capitanului. Fiecare cu rolul lui si în perfecta armonie, asa cum am avut fericirea sa lucrez cu el în vara anului 1940. Fara aceasta colaborare, nu am fi putut ajunge la rezultatul de la 6 Septembrie. Profesorul Codreanu a fost un factor decisiv al victoriei. Acum el îsi renega tocmai întelepciunea cu ocrotise care ocrotise destinele Legiunii în perioada premergatoare, pentru a se azvârli cu toata vehementa temperamentului sau într-o directie daunatoare miscarii, pretinzând o sefie care depasea posibilitatile lui si care si asa nu ar fi putut-o exercita niciodata, chiar daca nu as fi fost eu.

3. Sfânta tinerete legionara la radio

Dupa cum se stie, orice emisiune radiofonica din lume are un semnal sau un indicativ, constituit din anumite sunete sau note dintr-o arie, destinat sa serveasca la identificarea acelui post. În România, chiar în dimineata de 6 Septembrie, indicativul a fost schimbat, fiind substituit cu primele note din Sfânta Tinerete Legionara.

Acest lucru, neînsemnat în aparenta, a avut efecte incalculabile asupra starii de spirit a populatiei. Auzind Sfânta Tinerete Legionara, de câte ori se deschidea aparatul de radio, lumea credea ca Legiunea este la putere, ca este stapâna în Stat, ceea ce nu era adevarat pentru ca guvernul în care am intrat si noi s-a constituit mai târziu. În zilele care au precedat formarea Statului National-Legionar, de la 6 la 14 Septembrie, postul nostru de radio, adoptând indicativul legionar, a dat o amploare si mai mare victoriei legionare si a marit certitudinea noastra în triumful Legiunii contra tuturor încercarilor de a-i restrânge rolul ei în noul Stat.

Aceasta initiativa îndrazneata si oportuna a fost luata de compozitorul Nelu Manzatti, creatorul celor mai frumoase melodii legionare, ca Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota Marin, Imnul Muncitorilor Legionari si altele.

Ministru al Propagendei era pe atunci Nichifor Crainic, ramas de la vechiul guvern Gigurtu, iar acesta nu s-a opus, fiind prea bucuros sa faca un serviciu miscarii, dupa ce înainte era unul din „supusii servitori ai Majestatii Sale”. Cât îl priveste pe Generalul Antonescu, el avea alte probleme pe cap în acele momente, fiind ocupat cu lichidarea mostenirii carliste, pentru a-si putea da seama ce importanta avea pentru opinia publica faptul ca postul de radio difuza programele sub patronajul Legiunii.

În strainatate, la Berlin si Roma, schimbarea semnalului de la Radio Bucuresti a fost interpretata tot atât de favorabil pentru miscare. De vreme ce acest post emite sub semnul Garzii de Fier, înseamna ca constituirea unui guvern legionar este apropiata.

Iata cum se creaza istoria. Un om inspirat de valul evenimentelor prefigureaza noul Stat, aflat înca în durerile facerii, cu propagarea pe undele eterului a acelei melodii nemuritoare.

O actiune asemanatoare a întreprins si Comandantul Legionar Boldeanu, care în primele ore dupa ce a aflat de abdicarea Regelui, a scos un manifest contra tiranului alungat din tara si a lasat sa fie raspândit în Capitala. Spre deosebire de manifestul meu de la 1 Septembrie, care se limita la aspectul politic al revolutiei, Parintele Boldeanu a denuntat viata de scandal a fostului Rege, cu toate pacatele si viciile lui, demoralizând natiunea si amenintând însasi existenta Statului Român. Manifestul s-a bucurat de un mare succes în opinia publica. A fost citit cu placere si satisfactie mai ales de masele populare, care se simteau razbunate pentru anii de suferinta ce i-a îndurat sub stapânirea perechii nelegiuite. Desi nesemnat, manifestul Parintelui Boldeanu a contribuit la justificarea razvratirii poporului contra regimului carlist si la întarirea curentului legionar în tara.

4. Reaparitia ziarului „Buna Vestire”

De mare ajutor ne-a fost în aceasta perioada de tranzitie în lupta cu vechile structuri ale Statului, reaparitia ziarului Buna Vestire. Chiar a treia zi dupa alungarea Regelui Carol, Duminica , în 8 Septembrie, am avut bucuria sa salutam reînvierea acestui ziar, care-si începuse glorioasa cariera în 1937 si apoi fusese strangulat de dictatura carlista. Dupa Radio, unde Nelu Mânzatu pusese stapânire înca din dimineata zilei de 6 Septembrie, Buna Vestire a sarit pe baricade, contribuind la izbânda ideii legionare în Stat, prin influenta ce-a exercitat-o asupra opiniei publice.

Si acum un scurt istoric al acestui ziar. Colonelul Zavoianu încercase în 1937 sa reia publicarea ziarului Dacia, proprietatea sa, pe care-l fondase în 1919 si care disparuse din lipsa de mijloace. Îsi întocmise si echipa de colaboratori, care se întâlneau zilnic si aduceau articole, pe care le citeau împreuna, ca si cum aparitia ziarului era iminenta. Dar Colonelul Stefan Zavoianu n-a putut obtine de la cenzura autorizatia de aparitie a Daciei, fiind socotit prea atasat de Corneliu Codreanu. Mai mult noroc a avut Mihai Manoilescu când i-a dat aprobarea de aparitie a ziarului Buna Vestire. Regele se gândise probabil sa faca o ultima încercare ca sa capteze miscarea, operatie pe care o încredintase înainte si altor personalitati, dar fara rezultat: Generalul Cantacuzino, Nae Ionescu, Octavian Goga, Vaida Voevod si altii. Echipa alcatuita de Colonelul Zavoianu a fost preluata în redactia ziarului Buna Vestire.

Bune Vestire din 1937 a fost organizata ca o societate anonima pe actiuni, majoritatea lor fiind în mâna Profesorului Manoilescu si a familiei lui. Directori ai ziarului din prima lui perioada au fost Dragos Protopopescu si Toma Vladescu. Prim-redactor era Mihail Polihroniade, iar secretar general de redactie, Valeriu Cârdu. În afara de cei mai de sus, mai figurau în redactie, Ion Stoenescu pentru politica interna, Alexandru Cristian Tell, Mircea Streinul, Virgil Radulescu, Gabriel Balanescu. În afara de aceasta permanenta la redactie, au colaborat: Radu Gyr, Nicolae Totu, Mihail Manoilescu, Banica Dobre, Ciril Vârnav, Luca Popovici, Paul Petzi.

La reaparitia ziarului Buna Vestire în 1940, multi din vechii colaboratori nu mai erau în viata. Au pierit asasinati la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cârdu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Radulescu, Nicolae Totu, si Banica Dobre.

Componenta noii redactii a fost urmatoarea:

Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului.

Prim-redactor: Constantin Noica.

Secretar de redactie: Valeriu Olaniuc.

Redactori: Cristian Petrescu, Ion Stoenescu, Horia Stamatu, Stefan Ion Gheorghe, Luca Popovici, Radu Gyr, Mircea Streinul, Alexandru Alexianu, Demetrie Soutzu.

Colaboratori: Mihail Manoilescu, Constantin Noica, Colonel Octav Vorobchievici, Locotenent Emanuel Voinescu (sub pseudonimul Vornicul Boldur), Mircea Mateescu, Dragos Vrânceanu, Ciril Vârnav, Nicolae Pana, Demetrie Ganea, Paul Petzi, Barbu Slusanschi, Mircea Pop. Dupa aparitia articolului lui Grigore Manoilescu, Cu manusi, ziarul a fost suspendat o saptamâna din ordinul Generalului Antonescu si la reaparitie a luat directia lui Alexandru Constant, care era si Ministrul Propagandei.

Odata cu Grigore Manoilescu, a parasit redactia si Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu.

Ziarul era imprimat la întreprinderile grafice Eminescu din Strada Anghel Saligny si aparea în doua editii: una de capitala si ala de provincie. De administratia ziarului se îngrijeau Nicolae Iliesiu, Alexandru Livezeanu si Vasile Dova.

Buna Vestire si-a încetat aparitia în Ianuarie 1941, dupa ce Generalul Antonescu a devenit stapân pe situatie, gratie ajutorului dat de germana.

5. Înmormântarea eroilor

Dupa revarsarea de bucurie a întregului popor, la 6 Septembrie, a urmat o zi de reculegere si durere în fata legionarilor cazuti în lupta, purtati acum pe scut de camarazii lor, întorsi victoriosi din batalie. Ei nu mai traiau sa vada ca pe urma sacrificiului lor milioane de oameni si-au recâstigat libertatea, dar au avut acest privilegiu sa treaca în lumea de dincolo încununati cu laurii celor alesi. De la înmormântarea lui Mota si Marin, nu s-a mai vazut o mai pioasa participare a unei mari multimi de oameni care-si aduceau tributul lor de recunostinta acestor viteji între viteji. Nu erau plânsi în sensul omenesc al cuvântului. Fapta lor era prea mare ca sa intre în tiparele comune ale existentei. Era multa jale în suflete, dar demna si retinuta. Peste trupurile lor fara viata, se proiecta aureola unui mare moment istoric, la a carui împlinire au contribuit cu tot ce au avut mai bun: propria lor viata. Numele lor va intra în anonimat, nu se va putea sterge din Cartea Neamului, pentru ca au pus jertfa vietii lor temelie renasterii unei natiuni, din starea de deznadejde si de suferinta în care o azvârlisera dusmanii ei.

În 7 Septembrie, la Constanta, au fost petrecuti la locul de veci legionarii Cavachi, Caporani si Ardeleanu, iar la Brasov au fost înmormântati Sultan Donat si Constantin Salceanu. Studentul Puiu Grigorescu a fost transportat la Târgoviste, de unde era originar, iar Lucian Caramlau si Gheorghe Stefanescu la Ploiesti unde au fost îngropati Duminica, 8 Septembrie.

La slujba înmormântarii de la Ploiesti, în Biserica Trei Ierarhi am luat si eu parte, însotit de Victor Biris, care tocmai în acea zi se întoarse din Germania. Sicriele lor, asezate pe catafalc, de-o parte si de alta a Altarului, erau descoperite. Biserica era plina de lume, care trecea prin fata lor si se închina cu evlavie. Alti fii ai Prahovei care au luat drumul vesniciei pentru a mântui neamul. La capatâiul lui Caramlau veghea o fata, îmbracata în negru. Parea ca nici nu vede pe nimeni; doar privea la chipul lui de ceara. Era ca o statuie. Mi s-a spus ca e logodnica lui. N-am cutezat sa ma apropii de ea, ca sa-i tulbur durerea ei pietrificata. O, Doamne, câta jale! Alte mame întristate de moarte! Toata bucuria vietii lor se stingea odata cu copilul care fusese rapit în plina tinerete!

Uitându-ma la Lucian Caramlau, acum fara suflare, cu gândul ma întorceam la el în viata. Ce mândrie de legionar, ce pregatire, ce minte agera! Cu câteva zile mai înainte, ma întâlnisem cu el la Bucuresti. Abia iesise din închisoare si venise la mine, cerându-mi sa participe la actiune. Am stat mult de vorba cu el, caci îi încredintasem misiunea sa atace la Ploiesti. În ultimul moment i-am schimbat destinatia si l-am trimis cu echipa lui de prahoveni sa întareasca grupul care trebuia sa ocupe postul de radio de la Bod. Cu rezultatele care se cunosc, Caramlau a cazut aici, strapuns de jandarmi.

Lucian Caramlau era de o rara modestie, desi poseda doua diplome si îsi însusi o cultura temeinica. Parca-l vad si acum cum statea rezemat de perete si asculta cu atentie tot ce îi spuneam. Îi explicam cum sa procedeze, ca Ploiestiul era un mare centru militar. Lui i se parea ca poate sa ocupe institutiile publice indicate. Citeam în ochii lui o hotarâre de cremene. O liniste maiestuoasa în fata mortii, cum numai la Sultan Donat am mai vazut. Desi abia iesise din închisoare, nu-l atragea viata, ci împlinirea unui destin mai înalt.

Ma uitam la el si îmi aparea în suflet toata falanga de eroi pe care i-a dat Prahova, aceasta regiune de un ethos national vulcanic. Ce oameni naprasnici! De unde au rasarit acesti cavaleri „sans peur et sans reproche”, ca vestitul Bayard din Franta?

Cel dintâi pe care l-am cunoscut a fost Teodorescu Gandi, care conducea organizatia locala din prigoana, în vara anului 1938. Organizatia politica se desfiintase prin atestarile facute, dar ramasese un puternic nucleu de tineri care actionau cu multa prudenta, fara sa fie simtit de politie. Teodorescu-Gandi cade în toamna aceluiasi an si ia comanda grupului Miti Dumitrescu. În planul loviturii contra dictaturii carliste din Ianuarie-Februarie 1939, Miti Dumitrescu avea misiunea sa atace Palatul Regal. Cazând acest plan, se refugiaza în Germania, de unde se întoarce în tara si pregateste razbunarea. Se preda dupa executarea atentatului contra lui Armand Calinescu pentru a nu primejdui viata celor din închisori si sfârseste ucis împreuna cu cei opt camarazi din echipa lui. Miti Dumitrescu a savârsit cel mai frumos atentat din istoria lumii din punct de vedere etic. Nu a încercat sa dispara dupa doborârea tiranului, desi putea sa fuga si sa se ascunda, si nici nu s-a sinucis, ci s-a pretat si si-a asumat întreaga raspundere. Dupa Miti Dumitrescu a rasarit un alt viteaz din pamântul Prahovei, într-un moment de rascruce pentru Neam, acela care zacea acum fara viata în fata mea.

Slujba a fost lunga. Biserica era plina de fum de lumânari si se respira greu si din cauza multimii de oameni. Am stat neclintit la capatâiul lui Lucian Caramlau mai bine de un ceas pâna ce am simtit ca îmi vin ameteli si sunt pe punctul sa lesin. Eram slabit din cauza tensiunii în care am trait în ultimele zile. Cu Victor Biris si Eugen Necrelescu am iesit din Biserica, ne-am urcat în masina si ne-am oprit undeva la marginea Ploiestiului. Ne-am întors apoi la Bucuresti.

A doua zi, trecând pe la Presedintie, Generalul Antonescu m-a întrebat unde am fost ieri, caci ma cautase. I-am raspuns ca am fost la Ploiesti, unde am participat la înmormântarea a doi legionari, cazuti în luptele de la Brasov.

– De ce nu mi-ai spus mie, caci as fi venit si eu, bucuros sa dau onorul acestor eroi?

– Domnule General, stiam ca aveti atâtea pe cap în aceste momente si nu credeam ca ati putea sa va deplasati la Ploiesti. Sunt recunoscator pentru sentimentele ce le purtati camarazilor nostri cazuti în aceasta lupta si nu vom uita aceste cuvinte care se rasfrâng asupra întregii Miscari.

Luni, 9 Septembrie, au fost înmormântati, la Cimitirul Sf. Treime din Brasov, Sultan Donat, cazut la Regimentul 41 Artilerie, si Constantin Salceanu, ucis de jandarmi în încercarea de a cuceri postul de radio de la Bod.

Trupurile legionarilor se aflau depuse la Spitalul Militar. Peste 3000 de legionari au adus ultimul salut camarazilor cazuti în lupta. În fruntea cortegiului se aflau Nicolae Petrascu, Inginer Ionica, Profesorul Ionica, Marian si Dr. Dogan. În fata spitalului militar, a vorbit Profesorul Ionica:

”Aici, în pragul spitalului militar, îi salutam pe cei doi camarazi ce si-au daruit viata pentru mântuirea Patriei, caci de aici au plecat spre moarte, în acea noapte de urgie, cei sase comandanti legionari: Capitanul Siancu, Inginer Eugen Ionica, avocat Traian Cotiga, Gheorghe Pihu, Gheorghe Proca, Iulian Susman, avocat Herghelegiu”.

”Aici ne închinam în fata camarazilor cazuti la Bod si la Reg. 41 Artilerie si cu glasul nostru înlacrimat îi chemam din nou între noi: Lucian Caramlau, Gheorghe Stefanescu, Gheorghe Grigorescu, Sultan Donat si Salceanu Constantin”.

La apelul acesta, legionarii au strigat „Prezent”.

Consulii Germaniei si Italiei au fost de fata la ceremonia funebra.

6. Lichidarea structurilor carliste

Dupa cum se stie, îndata dupa asasinarea Capitanului, Regele si Armand Calinescu s-au pus pe treaba ca sa creeze „noul” Stat românesc, care sa corespunda puterii ce-o exercitau de fapt, si care, în acelasi timp, sa produca impresia, în tara si în strainatate, ca autorii loviturii de Stat nu sunt niste uzurpatori, ci sunt sustinuti si de popor în schimbarile introduse în ordinea interna.

În 15 Decembrie 1938, s-a înfiintat „Frontul Renasterii Nationale”, organizatie în care au fost obligati sa intre toti functionarii Statului. S-au facut apoi alegeri, sub patronajul Frontului, pe baza unei liste unice, întocmita de conducerea lui si, în 7 Iunie 1939, s-a inaugurat noul Parlament. Prin întemeierea „Frontului”, Regele vroia sa convinga puterile Axei ca România si-a însusit regimul existent în Statele revolutiilor nationale, Italia si Germania, sistem bazat pe existenta partidului unic si a unui Parlament, emanatie a acestui partid.

Chiar de la constituirea celui de-al doilea guvern al dictaturii, sub Patriarhul Miron, în 30 Martie 1938, Regele a transformat Consiliul de Coroana traditional într-o institutie permanenta a Statului, în care nu vor figura decât membri numiti de el si nu toti sefii de partide, cum era obiceiul pâna atunci. Acestia au primit titlul de consilieri regali. Printre primele personalitati numite au fost Maresalii Prezan si Averescu, Argetoianu, Tatarascu, Vaida si Iorga.

”Straja Tarii” a fost creata mai de mult, înca din 1934, cu scopul de a sustrage noile generatii de sub influenta Garzii de Fier. Dupa capitularea miscarii, Regele a largit cadrul acestei organizatii, înglobând în ea tot tineretul tarii pâna la 18 ani. Corpul profesoral a fost obligat sa urmeze cursuri speciale pentru a servi de instructori strajeri în scoli. S-a imitat Legiunea în tot ce parea ca reprezinta o oarecare asemanare cu organizatiile de tineret din Italia si Germania. S-a introdus salutul roman, o uniforma speciala, iar la serbarile nationale elevii defilau în formatii para-militare. Când profesorii intrau în clasa, monitorii le dadeau raportul cu mâna în sus, zicându-le „Domnule Comandant”.

Comandantul Suprem al Strajerilor era Regele, iar loctiitorul sau, Maiorul Teofil Sidorovici. Acesta a facut dese calatorii la Roma si Berlin, pentru a lua contact cu „Hitlerjugend” si „Ballila”, si a fost oaspetele nelipsit, pâna în ajunul caderii Regelui Carol, de la toate manifestatiile tineretului italian si german. Guvernele acestor tari s-au pretat la aceasta sinistra farsa, de a accepta ca reprezentant al tineretului român pe o creatura a aceluia care trimisese la moarte elita aceluiasi tineret.

De la 18 ani în sus, tineretul îsi facea stagiul în „Pregatirea Premilitara”, o alta institutie a regimului carlist, iar studentii erau îndrumati sa participe în „Echipele Regale”, care faceau cercetari sociologice în diferite puncte ale tarii.

Generalul Antonescu, cu o repeziciune uimitoare, a lichidat structurile Statului carlist. Decretele se succedau unul dupa altul, anuntând disparitia acestor organisme. Consilierii regali si-au pierdut titlurile lor, Partidul Natiunii a fost desfiintat; aceeasi soarta a avut si Parlamentul iesit din alegerile precedente. Pe noi ne-a bucurat mai mult faptul ca n-a scapat de ghilotina antonesciana nici „Straja Tarii”, creata cu scopul sa combata miscarea tocmai în mediul social de unde îsi tragea puterea: în tineret. Statul carlist nu mai exista în nici una din încheieturile lui.

În masurile luate pentru a elimina resturile dictaturii carliste, Generalul Antonescu n-a întâmpinat nici cea mai usoara rezistenta. Era o dovada în plus ca formele de Stat introduse de Regele Carol erau creatii artificiale, fara nici o aderenta în popor. Nu s-a auzit nici cel mai usor murmur când Partidul Natiunii a încetat sa mai existe, sau când „Straja Tarii” a fost suprimata. Odata cu Regele fugit peste hotare, au pierit si instrumentele oficiale de care s-a servit pentru a îngenunchea poporul.

Evident ca lichidarea mostenirii carliste întarea pozitia miscarii în relatiile cu Antonescu. Statul Român era constituit în acel moment dintr-un Rege fara putere si un dictator investit cu toate puterile. Dar dictatorul în speta Antonescu guverna într-un gol politic, pentru ca nu dispunea de nici o forta populara care sa-l sustina. Miscarea legionara reprezenta în acel moment aproape totalitatea nationala, încât Generalul Antonescu, daca vroia sa-si consolideze pozitia de Conducator al Statului, trebuia sa-si asigure sprijinul Legiunii.

7. Stramutarea Generalului Coroama

În mijlocul acestui torent de evenimente si emotii, o nota discordanta tulbura relatiile dintre mine si Antonescu.

Sunt chemat la Generalul Coroama, la casa lui din Strada Sfintii Voevozi, pentru a-mi comunica o chestiune grava si urgenta: i s-a ridicat Comanda Corpului II Armata din Capitala si a fost stramutat la Iasi, la Comanda Corpului IV Armata. Pentru care motiv?

– Generalul Antonescu m-a convocat la el si m-a întrebat daca, la ordinele lui, sunt gata sa trag în oricine, comunisti si chiar legionari, daca se va ivi vreun caz când trebuie folosita armata pentru restabilirea ordinii interne. I-am raspuns ca asa cum m-am purtat în noaptea de 5-6 Septembrie, nu voi trage niciodata în tineretul tarii. Ca urmare a acestui refuz, am primit ordinul de transferare la Iasi.

Se uita îndurerat la mine, acest om blând si cuminte. În afara de ingratitudinea lui Antonescu, trebuia sa paraseasca si casa unde locuia de multi ani si sa-si strice toate rosturile vietii lui, la o vârsta înaintata. Nu se astepta la aceasta lovitura tocmai din partea aceluia pe care-l sprijinise când Regele a facut ultima încercare de a se salva.

– Domnule General, nu stiu nimic. Sunt uimit si îndurerat de aceasta masura prin nimic justificata. Ma duc imediat la Presedintie sa-l întreb pe Antonescu.

În câteva minute am fost la Presedintie, caci Calea Sfintii Voevozi e aproape de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, unde se afla pe vremea aceea Conducatorul Statului. Am intrat la Antonescu si l-am rugat sa-mi explice motivul îndepartarii Generalului Coroama din Capitala.

– Domnule General, i-am spus lui Antonescu, stiti bine ca fara Generalul Coroama nici D-voastra si nici eu nu eram unde suntem. Eu ma asteptam ca D-voastra sa-i rasplatiti lealitatea si patriotismul, oferindu-i un post de ministru. În loc de aceasta, luati de aici si îl transferati la Iasi, ca un om în care nu puteti avea încredere, desi ar trebui sa se bucure de cea mai mare încredere din partea D-voastra.

Mi-a raspuns, vadit încurcat, ca mutarea Generalului Coroama la Iasi se datoreaza unor motive pur militare. Dupa eliminarea unor serii de generali care s-au facut vinovati de crime si abuzuri pe timpul lui Carol, trebuie sa reorganizeze Înaltul Comandament. În fruntea Corpului de Armata din Iasi, are nevoie de un ofiter încercat, pentru ca, în apropiere, pe Prut, este granita noastra cu Uniunea Sovietica.

Eu cunosteam adevarul din gura Generalului Coroama si m-am framântat câteva clipe ce atitudine sa iau. Putem brusca lucrurile, cerându-i lui Antonescu sa anuleze ordinul de plecare al Generalului Coroama la Iasi daca vrea sa aiba colaborarea noastra, dar eram frânat de situatia de moment a miscarii. Eu nu detineam nici o functie în Stat si nici o particula de putere. Puteam oare sa ma amestec în chestiuni de ordin militar, care erau de resortul exclusiv al Conducatorului? De alta parte, ar fi putut banui ca între mine si Coroama ar fi o întelegere secreta ca mai târziu sa-l rasturnam si pe el si de aceea insist sa fie mentinut la comanda militara a Bucurestiului. Mi-era teama ca acest incident sa nu afecteze buna dispozitie a Generalului fata de miscare, tocmai când începusera tratativele pentru formarea noului guvern.

Recunosc ca nu l-am aparat pe Generalul Coroama cum merita acest om nobil si de caracter. Punctul de vedere politic a prevalat. Am pledat cu caldura cauza lui, dar fara sa fac din reintegrarea lui la Comanda Capitalei o conditie sine qua non a colaborarii noastre.

M-am înapoiat la Generalul Coroama si i-am comunicat rezultatul negativ al interventiei mele. I-am explicat în ce stadiu se gasesc relatiile noastre cu Antonescu si l-am rugat sa accepte noua situatie în interesul superior al tarii. Despartirea a fost trista. Omul care a oprit armata sa faca o baie de sânge în Piata Palatului, în noaptea de 5-6 Septembrie, primise o cruda recompensa din partea aceluia care îi datora rangul si puterea în Stat.

8. Tratativele pentru formarea guvernului

Generalul Antonescu avea trei oameni de încredere de care se folosea în contactele politice din acel moment cu noi sau cu altii: Mihai Antonescu, Colonelul Rioseanu si Colonelul Nicolae Dragomir. Pe Mihai Antonescu nu l-am cunoscut decât în acea noapte dramatica de la Brasov, când mi-a cerut sa accept ramânerea pe Tron a Regelui Carol. Colonelul Rioseanu locuia în acelasi bloc cu Alexandru Ghica, pe Calea Dorobanti, încât am avut prilejul sa-l întâlnesc de mai multe ori, chiar înainte de eliberarea Generalului de la Bistrita. Cât îl priveste pe Colonelul Dragomir, nu l-am vazut decât dupa 6 Septembrie, când a jucat un rol politic de mare importanta: primise mandat de la Generalul Antonescu sa trateze cu mine formarea noului guvern. Generalul vroia ca înainte de a lua o decizie sa sondeze opinia noastra, sa afle ce pretinde Legiunea, pâna unde se întind revendicarile ei si apoi cum concepem noi colaborarea cu el, în ce cadru constitutional, sub ce forma de Stat.

Colonelul Dragomir a ales un tren neutru pentru ducerea acestor tratative: am fost invitat în casa inginerului Cerchez, directorul societatii aurifere „RIMMA” de la Baia Mare împreuna cu Cerchez a asistat la aceste tratative si inginerul Capriel, care era ruda cu el si lucra la aceeasi întreprindere. Nu stiu daca Colonelul Dragomir, când a ales acest loc de întâlnire, era informat ca inginerul Cerchez era prieten al Legiunii, iar Capriel era legionar din grupul „Razleti”. I-am cunoscut pe amândoi într-o perioada primejdioasa, în toamna anului 1938, când orice contact cu mine putea sa aiba consecinte fatale pentru ei, daca s-ar fi descoperit. Am fost adus la ei de avocatul Ibraileanu de la Galati, vechi legionar si bun prieten cu Capitanul. Cu prilejul acestei întâlniri, inginerii Cerchez si Capriel au pus la dispozitia miscarii o suma importanta de bani, care ne-a prins bine în acele timpuri critice.

Tratativele s-au desfasurat între noi patru: eu, Colonelul Dragomir, inginerii Capriel si Cerchez. Acestia din urma m-au sustinut cu inteligenta si tact, încât nu putin din succesul final al tratativelor se datoreaza lor. De alta parte, am descoperit în Colonelul Dragomir un om de mare bun simt, un spirit ponderat si, ceea ce era mai important, doritor din tot sufletul sa realizeze întelegerea dintre miscare si Antonescu. Nu numai în acel moment, dar în toate împrejurarile când, mai târziu, s-au ivit neîntelegeri cu Generalul, Colonelul Dragomir ne-a sprijinit si a pledat cu caldura necesitatea sa ramânem uniti. Îsi dadea seama ce dezastre s-ar abate asupra tarii daca dusmanii ar reusi sa ne desparta.

Ne-am întâlnit zilnic în casa inginerului Cerchez, de Luni 9 Septembrie, pâna Joi, 12 Septembrie, când practic, chestiunile principale au fost dezbatute în mare parte clarificate. Sistemul de lucru al grupului era urmatorul: în reuniunea de patru, abordam problemele la ordinea zilei. Colonelul Dragomir raporta Generalului stadiul discutiilor si revenea cu obiectiile si contrapropunerile acestuia. Le examinam si apoi se ducea din nou la General cu raspunsurile noastre. În unele puncte cedam, în altele ramâneam intransigent.

În timpul când aveau loc aceste reuniuni restrânse, n-am întrerupt legaturile cu Antonescu, care era tinut la curent de mersul tratativelor prin Colonelul Dragomir. Paralel, am avut dese consfatuiri cu Generalul în Palatul Cantacuzino si multe chestiuni ce pareau sa se împotmoleasca în conversatiile cu Colonelul Dragomir s-au lamurit între noi doi.

Forul Legionar era mobilizat, în permanenta, în aceste zile de mare tensiune politica, si ne întâlneam de obicei seara în casa Colonelului Zavoianu. Le expuneam membrilor din For cum decurg tratativele cu Conducatorul Statului, greutatile ce le întâmpin si luam avizul lor. Sprijinul de care m-am bucurat din partea acestui grup de fruntasi ai Legiunii mi-a fost de mare folos pentru a aparea interesele miscarii si a obtine din partea Generalului o justa distributie a puterilor în Stat.

În cursul tratativelor, m-am îngrijit ca ordinea în tara sa fie desavârsita pentru a conveni apelului dat de Generalul Antonescu, cu putin înainte de pastrarea linistii interne. În 11 Septembrie am dat o circulara, prin care îi avertizam pe legionari sa nu provoace incidente:

Circulara pentru pastrarea ordinii

”Având informatia ca în tara s-au întâmplat anumite incidente, fara importanta de altfel, ca urmare schimbarii de regim, pentru a le preîntâmpina pe viitor, precizez urmatoarele:

1. Legionarii sa nu se amestece în nici un fel în atributiile de Stat, care apartin exclusiv guvernului. Serviciul de ordine legionar trebuie sa pastreze ordinea înlauntrul organizatiei legionare si nu intervine numai daca aparatul de Stat solicita interventia lui.

2. Sa se pastreze o atitudine de înalta întelegere fata de aparatul de Stat, atitudine întemeiata pe spiritul de dreptate care defineste miscarea noastra.

3. Anumite gesturi de amenintari si provocari, anumite atitudini care depasesc rezerva unei tinute corecte legionare, nu apartin Garzii de Fier, ci sunt opera unor elemente periferice, care acum când biruinta legionara se apropie de sfârsit, îsi îngaduie o tinuta dincolo de buna cuviinta. Organizatiile noastre vor cerceta toate cazurile ivite.

4. Orice fel de initiativa, în afara de ordinele primite, si care angajeaza raspunderea miscarii, trebuie sa mi se comunice pentru a o aproba sau respinge.

5. Nici un ziar nu reprezinta pâna acum punctul de vedere legionar si – în afara de comunicatele noastre – nimic din ce se scrie despre Legiune în aceste ziare, nu angajeaza raspunderea miscarii.

6. Cât priveste organizarea, interzic orice fel de initiativa locala. Legionarii sa aiba rabdare. Ordinele de reorganizare se vor transmite pe cale ierarhica.

HORIA SIMA

Bucuresti, 11 Septembrie 1940

9. Noua Constitutie

Prima chestiune ce-am dezbatut-o în sedinta de Luni cu Colonelul Dragomir a fost Constitutia noului Stat. Nu cunosteam punctul de vedere al Generalului în elaborarea legii fundamentale a Statului si de aceea mi-am permis sa-i prezint conceptia noastra sub forma unei alternative:

– Domnule Colonel, nu ne putem întoarce la Constitutia din 1923, fiind depasita de evenimente. Aceasta Constitutie a fost calcata în picioare chiar de partidele care au guvernat tara, prin abuzurile lor nesfârsite, si a fost suspendata în 1938 de Regele Carol. În 6 Septembrie s-a creat o situatie revolutionara, care reclama o modelare a Statului în spiritul acestei revolutii si în conformitate cu aspiratiile poporului:

Miscarea legionara ar fi fost foarte bucuroasa sa se procedeze în cel mai scurt timp la alegeri. Procesul democratic din 1938, care ar fi adus miscarea pe cai legale la putere, a fost întrerupt prin violenta de Regele Carol. Nu am vrea sa cadem sub aceeasi acuzatie, ca am cauta sa guvernam contra vointei poporului, prin metode dictatoriale. Alegerile sunt necesare pentru a legaliza revolutia. De aceea propunem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor. E în afara de orice discutie ca vom obtine majoritati zdrobitoare în aceste alegeri, batând partidele pe propriul lor teren de lupta. Noul parlament ar avea si misiunea sa revizuiasca Constitutia de la 1923 sau sa o înlocuiasca cu alta noua.

În ipoteza ca Generalul Antonescu ar vrea sa continue actualul regim autoritar, considerând alegerile inoportune în acest moment, atunci trebuie sa i se acorde miscarii o pozitie privilegiata în Stat si anume sa fie încorporata în sistemul lui constitutional. Repet ca nu sunt partizanul acestei solutii, ci prefer sa mergem la alegeri. Dar daca Generalul Antonescu vrea sa conduca tara pe baza puterilor depline ce le-a primit de la Regele Mihai, si, în acelasi timp, sa obtina si colaborarea miscarii legionare, atunci trebuie sa proclame Statul Român, Stat Legionar. Oferindu-i Domnului General sprijinul fortei noastre politice, care e, în afara de orice discutie, cea mai puternica din tara, îi cerem în schimb sa ne asocieze la zidirea noului Stat cu numele nostru propriu. Miscarea legionara trebuie sa figureze în Constitutia ce se pregateste.

Principiul democratic nu ar fi abandonat nici în acest caz, ci doar exprimat într-o alta forma. Miscarea legionara reprezinta în acest moment imensa majoritate a poporului român; e logic atunci ca Statul sa-i poarte emblema. Statul se va umple atunci de un continut, de o substanta spirituala si politica. Poporul român se va recunoaste în noul Stat si îl va sprijini din toate puterile, pentru ca miscarea este purtatoarea idealurilor si aspiratiilor lui. Generalul Antonescu nu ar avea decât de câstigat, caci ar dispune si de o baza populara. Pozitia lui s-ar consolida. În afara de încrederea ce-a obtinut-o de la Majestatea Sa Regele Mihai, prin acordarea puterilor depline, ar avea, deci, o dubla acoperire: sus, prin aprobarea Suveranului, iar jos, prin vointa poporului.

Colonelul Dragomir a luat nota cu multa atentie de declaratiile mele si a plecat la General. La întâlnirea urmatoare n-a venit nici un raspuns la aceasta chestiune si nici cel putin n-a mai deschis-o. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Generalul Antonescu a fost speriat de îndrazneala cererilor noastre si i-a dat ordin Colonelului Dragomir sa lase chestiunea constitutionala în suspensie. Generalul Antonescu ar fi vrut sa obtina colaborarea miscarii la guvern, dar fara sa-i faca concesiuni pe plan constitutional. Puterile depline vroia sa le pastreze exclusiv pentru sine, fara sa accepte vreo limitare a lor, prin introducerea miscarii în Stat. Miscarea putea participa la guvern împreuna cu alte forte politice, cu care trata în acel moment, dar trebuia tinuta în afara de cadrul constitutional, pentru ca pozitia lui de Conducator al Statului sa nu fie alterata. Mi-am dat seama de pericolul acestei combinatii minore, în cadrul strict al guvernului, din care noi am fi putut fi oricând expulzati, si n-am încheiat acordul cu Generalul pâna ce n-am obtinut recunoasterea miscarii ca factor constitutional al Statului.

10. Împartirea ministerelor

În sedintele urmatoare cu Colonelul Dragomir, am tratat chestiunea repartitiei Ministerelor. Ce retine Generalul pentru oamenii lui si ce lasa miscarii?

Generalul Antonescu, în afara de Presedintia Consiliului, titlul separat de-al Conducatorului Statului, mai detinea si Ministerul Apararii Nationale. Îl numise în Justitie pe Mihai Antonescu, iar Subsecretar de Stat la Interne, pe Colonelul Rioseanu. Aceste departamente nu mai puteau fi negociate.

Din primul moment am cerut sa se atribuie miscarii Ministerele de Interne si Externe. Aveam nevoie de Ministerul de Interne pentru a putea controla situatia din tara. O miscare în expansiune, cum era Legiunea pe atunci, usor putea veni în conflict cu prefecti sau politisti straini de ideologia ei. Am revendicat apoi Ministerul de Externe, pentru a putea înfaptui linia de politica externa fixata de Capitan. Era logic si firesc ca aceia care au suferit si au sângerat sa aiba acest post important, pentru ca s-au opus apropierii de Rusia si au luptat pentru a aduce România în tabara Puterilor Axei. În discutiile paralele ce le-au avut cu Generalul,

acesta a încercat o anumita rezistenta, dar vazând ca nu ma poate îndupleca sa fac vreo concesiune, n-a mai insistat.

Am cerut apoi sa ni se încredinteze totalitatea Ministerelor sociale: Ministerul de Presa si Propaganda, Ministerul Sanatatii, Ministerul Muncii si Ocrotirilor Sociale, Ministerul Educatiei Nationale si Ministerul Cultelor. Le-am obtinut fara nici o dificultate.

Batalia a fost apriga în sectorul economic. Mihai Antonescu, care fusese sef al tineretului partidului liberal georgist, se temea ca miscarea sa nu se atinga de patrimoniul economic al fruntasilor partidului liberal. De aceea si-a exercitat influenta pe lânga Generalul Antonescu ca sa ne tina departe de Ministerele economice. Am fost de acord ca Ministerul Economiei sa fie încredintat unei persoane agreate de General, dar am cerut în schimb sa ni se dea Ministerul de Finante. Cum mi s-a comunicat ca Ministerul de Agricultura va fi ocupat de un prieten de-al Generalului, Nicolae Mares, la care nu vrea sa renunte, am cerut Colonelului sa fim compensati cu Ministerul Comunicatiilor.

Nu l-am putut convinge pe General sa accepte aceste compensatii reciproce la împartirea Ministerelor Economice. A refuzat sa ne cedeze Ministerul de Finante si ne-a oferit numai un Subsecretar de Stat la acelasi Minister. N-am obtinut nici Ministerul Comunicatiilor. Generalul îsi pusese ochii pe Profesorul de la Scoala Politehnica din Timisoara, Pompiliu Nicolau, pe care îl considera o somitate.

Pozitia noastra în sectorul economic a slabit si mai mult prin crearea unui nou minister economic, Ministerul Coordonarii Economice, pe care l-a încredintat Colonelului Dragomir.

La sfârsitul acestor tratative, Generalul Antonescu era stapân absolut pe Ministerele Armatei si al Justitiei si anexase aproape în întregime sectorul economic. Miscarea legionara detinea Ministerele de Externe si Interne si toate Ministerele Sociale. Dar, în realitate, nici la aceste Ministere puterea ei nu era deplina, caci toate numirile, legile si deciziile importante, prezentate de titularii lor, depindeau de aprobarea Conducatorului Statului.

11. Formula tripartita

Planul initial al Generalului Antonescu era sa formeze guvernul pe o baza mai larga, incluzând si gruparea lui George Bratianu. De fapt paternitatea planului îi apartinea lui Mihai Antonescu, care vroia sa-i ofere fostului sef o satisfactie politica, dupa o pozitie sterila de peste sapte ani.

Aflând de intentia Generalului cu George Bratianu, i-am spus ca nu ma opun daca pretentiile acestuia se limiteaza la ministerele economice si nu reclama vreun departament din lotul rezervat noua.

Nu s-a putut ajunge la nici o întelegere cu George Bratianu, pentru ca acesta cerea prea mult: Vice-Presedintia Consiliului de Ministri, Ministerul de Externe si totalitatea ministerelor economice. Daca am fi acceptat propunerea lui, miscarea legionara ar fi jucat rolul sters al unei anexe guvernamentale. În zadar au încercat Generalul si, în special Mihai Antonescu, sa-l înduplece pe George Bratianu sa-si modeleze pretentiile. Fie ca se considera indispensabil pentru alcatuirea noului guvern, fie ca nu vroia sa intre, de teama sa nu se compromita alaturi de noi, George Bratianu a tinut mortis la pretul sau. Generalul a fost pus în alternativa de a alege între partidul liberal georgist si miscare. Cum Legiunea, în acel moment, se afla într-o faza de fulgeratoare ascensiune, Antonescu a fost silit sa-l sacrifice pe George Bratianu si sa renunte la proiectul tripartit.

Generalul Antonescu ducea tratative si cu Iuliu Maniu. Acestuia i-ar fi convenit ca dupa atâtia ani de când nu mai era la putere sa introduca câtiva oameni de încredere ai lui în noul guvern. Negocierile n-au progresat, deoarece Antonescu si-a dat seama repede ca apropierea de Maniu este daunatoare din punct de vedere al politicii externe. Colaborarea cu Iuliu Maniu, cunoscut ca adversar al Puterilor Axei, ar fi provocat suspiciuni la Roma si Berlin si i-ar fi zdruncinat pozitia lui fata de noii stapâni ai Europei.

Asa s-a facut ca Generalul Antonescu a trebuit sa se resemneze sa formeze guvernul numai cu miscarea legionara.

12. Numirile

Negocierile nu s-au terminat cu repartitia ministerelor. Tot atât de apriga a fost si discutia referitoare la cine le ocupa si ce persoane vor fi titularii lor.

La Ministerul de Interne, când am rostit numele Generalului Petrovicescu, Antonescu a fost multumit. Era militar ca si el (deci o garantie pentru ordinea interna), cunoscut în armata ca un om de mare corectitudine. Pentru noi, intrarea Generalului Petrovicescu în guvern, în afara de priceperea lui în treburile publice, era si un act de recunostinta pentru atitudinea lui dreapta în acest proces, Generalul Petrovicescu, în cursul cercetarilor, s-a convins de inocenta lui Corneliu Codreanu si a celorlalti fruntasi legionari si a cerut achitarea lor – un caz rar în analele justitiei românesti -, caci un procuror, prin natura functiei lui, avea datoria sa sustina dosarul acuzatiilor, indiferent de convingerile lui proprii.

La Ministerul de Externe, am propus pe Mihail Sturdza, un diplomat de elita si un bun cunoscator al afacerilor externe ale Statului. A fost unul dintre putinii diplomati români care s-a opus cu înversunare politicii scelerate a Regelui Carol II, care vroia sa ne împinga în alianta cu Rusia Sovietica. Generalul n-a fost încântat de propunerea mea si mi-a cerut timp sa se mai gândeasca. Fara îndoiala, Generalul a fost informat de „stofa” de diplomat a lui Mihail Sturdza, care nu apartinea spetei „bonjuriste”, ce se adapteaza cu usurinta oricaror circumstante, chiar când ar trebui sa tradeze interesele tarii. Mihail Sturdza, chiar în serviciul diplomatiei, se considera un soldat al natiunii, care trebuie sa mânuiasca aceasta arta dificila exclusiv pentru apararea intereselor ei.

La Sanatate, Generalul nu a ridicat nici o obiectie când l-am propus pe Vasile Iasinschi.

În schimb n-a fost de acord cu numirea lui Traian Braileanu la Educatia Nationala. Probabil Mihai Antonescu, care era Conferentiar la Facultatea de Drept din Bucuresti, i-o fi atras atentia ca Traian Braileanu este un „dur”, care poate crea probleme învatamântului prin reformele lui. Mi-a propus sa fie numit un alt legionar, Profesorul P.P. Panaitescu. Am ridicat aceasta problema în sedinta Forului Legionar si în unanimitate mi s-a cerut sa mentin candidatura lui Traian Braileanu. A doua zi i-am comunicat Generalului ca nu puteam renunta la Profesorul Braileanu pentru Educatie.

Ca sa reduca numarul ministrilor legionari din lotul rezervat miscarii, Generalul a procedat la contopirea Ministerului Muncii cu Ministerul Sanatatii si a Ministerului Cultelor cu Ministerul Educatiei Nationale, sub pretextul de a se face economii, încât la urma atât Iasinschi cât si Traian Braileanu au ajuns sa conduca doua ministere. Reforma n-a fost prea fericit inspirata, deoarece Cultele si Munca reprezentau domenii de administrare aparte, care nu puteau fi amestecate cu alte activitati ale Statului.

În Ministerul de Propaganda si Informatii, am concis sa fie numit Horia Cosmovici. Generalul Antonescu îl aprecia foarte mult pentru serviciile ce le-a adus cauzei comune în acele zile tulburi, premergatoare rasturnarii Regelui Carol. Numirea era definitiv stabilita, când cade ca o furtuna de la Berlin Alexandru Constant. S-a zbatut ca un leu sa obtina Ministerul Propagandei, motivând ca el este cel mai indicat sa obtina acest post, deoarece a servit sub Göbbels, la Berlin, si cunoaste mecanismul propagandei. A pledat cu atâta forta cauza lui, încât pâna la urma, l-am convocat pe Cosmovici, pentru a-i cere parerea. Acesta, nobil ca întotdeauna, fara nici o sovaire, s-a dat la o parte pentru a-i face loc lui Constant.

Ce s-a întâmplat mai departe? Generalul a regretat despartirea de Cosmovici si pentru a-l pastra în guvern, a creat la Presedintie un Subsecretariat de Stat pentru Problemele Doctrinare, post nou, în care l-a numit pe Cosmovici. M-am bucurat din tot sufletul si i-am laudat generozitatea Generalului.

La finante, Generalul l-a acceptat fara discutie pe Constantin Papanace ca Subsecretar de Stat, dupa ce i-am explicat cine este si ce rol a jucat în miscare. În afara de aceasta, mai poseda si pregatirea corespunzatoare, pentru ca fusese administrator financiar.

Profesorul Ion Protopopescu, pe care îl aveam în vedere pentru Ministerul Comunicatiilor, a trebuit sa se multumeasca cu Ministerul Inventarului Public, departament creat pe timpul lui Carol pentru a-si plasa agreatii lui extra-numerari. Profesorul Protopopescu a fost mai mult decât nemultumit, jignit când a aflat de numirea rivalului sau de la Timisoara, Profesorul Nicolau, la Comunicatii, iar el, care trecuse prin atâtea primejdii pentru legiune, sa fie azvârlit la un minister-sinecura. Cu mare greutate l-am potolit, explicându-i ca nu am nimic de-a face cu numirea Profesorului Nicolau.

Fixarea locului meu în guvern s-a rezolvat în modul cel mai simplu:

– Cum întelegeti sa ma încadrati pe mine în guvern, Domnule General?

– Vice-Presedinte al Consiliului de Ministri.

– Bine, Domnule General.

13. Ziua Capitanului. Pelerinaj la Casa Verde

Pentru Vineri dimineata, 13 Septembrie, am convocat lumea legionara din Bucuresti la Casa Verde, pentru a comemora 13 Septembrie, ziua de nastere a Capitanului si ziua numelui sau, Sf. Corneliu Sutasul.

În 11 Septembrie, a aparut în ziare comunicatul meu prin care faceam apel la legionari sa participe la serviciul religios de la Biserica Sf. Ilie Gorgani si apoi încolonati sa se îndrepte spre „Casa Verde”, se va desfasura sarbatorirea Capitanului.

Manifestatia a fost impunatoare. Peste 12000 de legionari, în camasi verzi, au strabatut arterele principale ale Capitalei, Bulevardul Elisabeta si Calea Victoriei, pentru a se îndrepta apoi spre Bucurestii noi, unde se afla Casa Verde. Trotuarele pe unde treceau legionarii erau împânzite de lume, care îi saluta cu bratul în sus si le arunca flori. Vuia centrul orasului de „Stefan Voda al Moldovei”, „Marsul Legionarilor Tecuceni”, „Ardealul Tânar Legionar” si „Sfânta Tinerete Legionara”.

O priveliste de neuitat! De unde a rasarit aceasta mândra oaste legionara, care pâna acum o saptamâna traia sub amenintarea legilor exceptionale? Si de unde au putut sa-ti procure acesti tineri, într-un timp atât de scurt, mii si mii de camasi verzi? În toate familiile si croitoriile s-a lucrat de zor la confectionarea lor, iar pânza verde a disparut de pe piata, fiind cautata pâna si în dughenele evreilor.

Cu Borobaru si Necrelescu, am plecat înaintea cortegiului si ne-am amestecat cu multimea de pe trotuare, undeva la capatul Caii Victoriei. Vroiam sa vad, fara sa ma recunoasca nimeni, trecerea coloanelor. În frunte paseau Vasile Iasinschi si Comandantii Bunei Vestiri, Mile Lefter si Ilie Gârneata. Ce entuziasm delirant! Ferestrele erau întesate de oameni care aplaudau frenetic tineretul României Legionare. Se rupsesera zagazurile terorii si acum populatia putea sa-si exprime în libertate adevaratele ei sentimente.

Am lasat formatiunile legionare sa treaca si când am socotit ca au ajuns la Casa Verde si au avut timp sa faca front, am sosit si noi cu masina. O padure de brate legionare ridicate spre cer, de-o parte si de a trecerii spre Mausoleu, m-au salutat la sosire. Când am ajuns în fata Monumentului, am avut bucuria sa-l descopar pe Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoti, care venise sa rosteasca rugaciunea de pomenire a eroilor din cripta. M-am îndreptat spre Mitropolit si i-am sarutat mâna dreapta.

Dupa slujba, am deschis sedinta legionara si am facut apelul mortilor. Am citit apoi, tot în decursul sedintei, mesajul adresat de Generalul Antonescu legionarilor, cu prilejul zilei de nastere a Capitanului:

”Dragi Legionari,

Puterile raului au fost pentru totdeauna înfrânte.

Cu ajutorul destinului, cu învierea Patriei a venit si biruinta voastra si a mea.

Îngenuncheati si cinstiti cu pietate ziua Capitanului vostru de ieri.

Jertfa lui o merita cu prisosinta.

Îndemnul meu este sa faceti, odata cu aceasta închinare si legamântul ca, prin ordine, prin disciplina, prin credinta nelimitata în destinele glorioase ale Patriei, si prin munca nesovaielnica, veti dovedi tarii si lumii întregi ca sunteti cu adevarat pastratorii unei mari si neuitate mosteniri.

Este datoria voastra de mâine.

Tara va cere sa începeti, alaturi de mine, fara sovaire si fara precupetire, în unire si iubire, munca de îndreptare si de reconstructie la care am pornit.

Este îndemnul meu de astazi.

Ascultati-ma si urmati-ma”.

General Antonescu

Desi cuvintele adresate de General legionarilor cu prilejul comemorarii de la „Casa Verde” au fost bine primite de miile de camasi verzi adunate aici, totusi n-a scapat nimanui semnificatia unei aluzii din mesajul acestuia: „Îngenuncheati si cinstiti cu pietate ziua Capitanului vostru de ieri. „Pentru legionari, Corneliu Codreanu nu era „Capitanul vostru de ieri”, ci „Capitanul nostru de ieri, de azi si din totdeauna”.

M-am adresat apoi eu legionarilor, rostind urmatoarea cuvântare:

”În ziua de 24 Iunie 1927, cinci tineri luptatori din viata studenteasca, trecuti prin grele încercari pentru credinta lor nationala, s-au adunat la Iasi, în Caminul ridicat prin bratele studentimii, si acolo, în fata icoanei Arhanghelului Mihail, s-au legat sa lupte pentru dezrobirea neamului românesc.

Astfel s-a întemeiat Legiunea „Arhanghelului Mihail”, care, mai târziu, s-a numit Garda de Fier.

Conducatorul lor era Corneliu Zelea Codreanu. Ochii albastri, înlacrimati pentru durerile neamului si iluminati de credinte si nadejdi care îi stapânesc numai pe marii conducatori de popoare, trecutul lui aspru de luptator încercat, vointa lui masiva si vesnic treaza, constituiau garantia ca la capatul drumului lor nu poate fi decât biruinta.

Au pornit la drum acesti flacai, în surâsul dispretuitor al oamenilor „cuminti” si în mocnetul de ura al dusmanilor din adâncuri.

De atunci au trecut 13 ani de lupta, de chinuri, de jertfe si de eroism. Rând pe rând, sub conducerea înteleapta a Capitanului, toate piedicile au fost înlaturate, toate pozitiile au fost cucerite pâna în inima dusmanului.

Lupta nu a fost usoara. La conducerea Statului se afla o clasa egoista si înstrainata de poporul românesc, subjugata fortelor iudeo-masonice, o clasa de conducatori care îsi aflau fericirea în arginti si în tradarea patriei acelora care vroiau nimicirea ei.

În fata acestor suflete pline de ura si viclenie, s-a ridicat El, Capitanul, cavalerul medieval, fara frica si fara prihana.

Sabie între doua lumi, cum spunea un comandant legionar, azi disparut din mijlocul nostru. A despartit lumea noua, asa cum s-a despartit pamântul de apa.

Si a început lupta grea, pe viata si pe moarte, cu puterile raului. Val dupa val s-au azvârlit asupra lui dusmanii sa-l doboare si sa-l nimiceasca. A fost târât în adâncuri, dar s-a ridicat iarasi biruitor pe culmi.

De câte ori credeam ca va pieri de uneltirile celor rai, de atâtea ori mâna lui Dumnezeu l-a înaltat deasupra oamenilor. Dusmanii l-au lovit cu armele josnice ale minciunii, infamiei, tradarii: el le-a raspuns si i-a înfruntat cu dragoste si bunatate.

Capitanul a introdus în viata politica o linie de înalta tinuta etica, exemplu atât de rar în istorie. Pentru El, onoarea era însasi existenta si viata unui neam.

”Decât sa învingi printr-o infamie mai bine sa cazi luptând pe drumul onoarei”, e una din legile fundamentale fixate de Capitanul legionarilor, iar cucerirea puterii în Stat o concepea ca o actiune de convingere întemeiata pe dragostea si suferinta legionarilor, cu care sa sfarme toate împotrivirile sufletesti si prin consimtamântul tuturor sa cladeasca Statul legionar.

Actiunea lui politica, Capitanul si-a întemeiat-o pe transformarea sufleteasca a omului. Legiunea este, înainte de toate, o mare scoala educativa pentru poporul românesc, unde se face apel la tot ce este mare si dezinteresat în sufletul omenesc si unde se îndeparteaza tot ce este meschin si inferior în el.

Pentru aceasta mare transformare a sufletelor în sens nobil, dezinteresat si eroic, un rol conducator are în viata legionara suferinta, ca instrument de lupta împotriva dusmanului.

Sub acest aspect, viata Capitanului, un lung martiraj, cu trupul lui târât din închisoare, a fost un exemplu cutremurator pentru toti.

Nici o suferinta n-a reusit sa-l încovoaie pe Capitan; de aceea El a biruit.

Cel mai greu eroism, eroismul de durata, singurul care duce la biruinta, nu l-a parasit pe Capitan niciodata.

El a fost vesnic la cârma, fara clipe de odihna, mereu cu fata la dusman si a biruit tocmai prin aceasta tenacitate supraomeneasca de a sta neclintit la postul de comanda.

Acum, când biruinta lui e deplina sa ne amintim de marile lui virtutii, de dragostea lui nesfârsita, prin care sa-i dezarmam pe ultimii adversari ai Miscarii Legionare.

El ne-a fixat liniile de dezvoltare ale poporului nostru pentru sute de ani înainte.

Noi nu mai avem nimic de adaugat decât sa aplicam cinstit gândurile lui.

Prabusirea teritoriala sa nu ne înspaimânte.

Biruinta de la 6 Septembrie e mult mai însemnata decât tot trecutul istoric de pâna acum, pentru ca poporul român devine, pentru prima oara, stapân pe destinul lui.

Capitanul e cu noi, camarazi. El vegheaza ca drumul nostru sa nu se abata de la linia legionara si sa ne duca numai spre biruinta.

Pentru Capitan si pentru biruinta legionara sa strigam din toata inima, camarazi:

Traiasca Legiunea si Capitanul!”

Intentionat, am evitat sa vorbesc în aceasta cuvântare de moartea Capitanului. De doi ani, în masele legionare si chiar în cadrele conducatoare libere, staruia credinta ca n-ar fi mort, ca ar trai, tinându-se ascuns, si ar aparea din nou când va veni vremea lui. N-am vrut sa zdruncin aceasta speranta într-