HORIA SIMA
ERA LIBERTATII
STATUL
NATIONAL-LEGIONAR
VOLUMUL I
CUPRINS
I.
CREAREA STATULUI NATIONAL-LEGIONAR
1.
Tara în picioare
2.
La „Casa Verde”
3.
Sfânta Tinerete Legionara la Radio
4.
Reaparitia ziarului Buna Vestire
5.
Înmormântarea eroilor
6.
Lichidarea structurilor carliste
7.
Stramutarea Generalului Coroama
8.
Tratativele pentru formarea guvernului
9.
Noua Constitutie
10.
Împartirea Ministerelor
11.
Formula tripartita
12.
Numirile
13.
Ziua Capitanului. Pelerinaj la „Casa Verde”
14.
Cad si ultimele împotriviri
15.
Depunerea juramântului
16.
Întoarcerea din exil a Reginei-Mama Elena
17.
Întoarcerea grupului legionar din Germania
18.
Apel catre legionari
19.
Nicolae Petrascu la Secretariatul General al Miscarii
20.
Declaratiile Profesorului Codreanu
21.
Privind în urma
22.
Pentru Neam si Legiune
II.
PRIMII PASI ÎN VIATA DE STAT
1.
Dificultatile guvernarii legionare
2.
Graba de a ocupa locurile
3.
Originile politiei legionare
4.
Bunurile de la „Straja Tarii” trec în patrimoniul Legiunii
5.
Ziua eroilor si martirilor Legiunii
6.
Demnitari legionari în ministere
7.
Numirea Prefectilor
8.
Refacerea organizatiei legionare
9.
Încadrarea legionarilor întorsi din Germania
10.
Ajutorul Legionar
11.
Reorganizarea studentimii
12.
Marea manifestatie de la 6 Octombrie
III.
CRIMELE REGIMULUI CARLIST SI PROBLEMA SANCTIUNILOR
1.
Conceptia de baza a sanctiunilor
2.
Arestari sporadice
3.
Un articol al lui Grigore Manoilescu
4.
Justitia intra în actiune
5.
Colonelul Zavoianu la Prefectura de Politie
6.
Doua sinucideri
7.
„Nu vreau sa vars sânge”
8.
Cum a lucrat Comisia de Ancheta
IV.
BATALIA ECONOMICA
1.
Refacerea tarii
2.
Ofensiva agricola
3.
Evreimea în panica. Ordinul de la Sinagoga
4.
Cazul Galeries LaFayette
5.
Legea comisarilor de românizare
6.
Cum s-a aplicat legea
7.
Exorbitantele pretentii germane
8.
Magazinele evreilor
9.
Un schimb de scrisori cu Generalul
10.
Al doilea schimb de scrisori
11.
Cum rezolva Antonescu problemele economice
12.
O întâlnire cu Clodius
13.
Doua legi contra evreilor
14.
Consiliul de Administratie legionar la Malaxa
15.
Imprimeria din Sarindar
16.
Cancicov, Ministru al Economiei. Petra, Subsecretar de Stat
17.
Chestiunea petrolului
18.
Cursul marcii germane
19.
Conflictul de la Medias
20.
Apoteoza muncitorimii
21.
Cinci miliarde sapte sute saptezeci si patru de milioane de lei
22.
Cresterea depunerilor bancare
23.
Protestul lui Neubacher
24.
Desfiintarea comisarilor de românizare
25.
Perfidia Generalului Antonescu
26.
... Si perfidia lamentatiilor evreiesti
27.
Evreii si comertul legionar
V.
POLITICA EXTERNA
1.
Umbre în relatiile cu Axa
2.
Audienta lui Fabricius
3.
Reteaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei
4.
Atrocitatile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Brasov
5.
Manifestatia tineretului european de la Padua. Un detasament legionar defileaza
în fata Ducelui
6.
Sosirea misiunii militare germane la Bucuresti
7.
Reactia lui Mussolini
8.
O intriga în trei acte
9.
Doamna Himmler la Bucuresti
10.
Tineretul fascist si tineretul national-socialist la serbarile de la Iasi
11.
Personalul diplomatic legionar
12.
Calvarul Ministerului de Externe
13.
Calatoria Generalului Antonescu la Roma
14.
Statutul Grupului Etnic German din România
15.
Vizita la Berlin. Semnarea Pactului Tripartit
16,
Funeraliile Capitanului. Baldur von Schirach si von Bohle la Bucuresti
17.
O scrisoare a lui Himmler
18.
Acordul economic germano-român
19.
O lovitura de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius
20.
Caderea lui Sturdza. O noua criza în relatiile cu Antonescu
21.
Greceanu, Ministru de Externe
VI.
ÎN CENTRUL GUVERNARII
1.
Realizarile regimului legionar si întâmplari memorabile
2.
13 Octombrie. Reaparitia „Libertatii”
3.
„Cuvântul” ziar al Miscarii Legionare
4.
Batalia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime
5.
Un dispensar al iubirii de oameni
6.
Asociatia „Prietenii Legionarilor” se încadreaza în Miscare
7,
Legionarii ucisi la Vaslui sunt reînhumati la Predeal
8.
Iasiul, proclamat oras al Miscarii legionare. Marea manifestatie de la 8
noiembrie
9.
Deschiderea Universitatii Transilvane la Sibiu
10.
Cutremurul
11.
Organizatia „Munca Legionara”
12.
Emisiunile de timbre legionare
13.
Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificatia spirituala si nationala a acestei
opere
14.
O manifestatie comunista
15.
„Axa”
16.
Reînvierea cartii legionare
17.
Conferinte la Radio
18.
Garzile legionare motorizate
19.
Moartea Parintelui Mota. Funeralii nationale
20.
10 Decembrie
VII.
CONSIDERATII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTATI, INCIDENTE SI TULBURARI
1.
Paradoxul guvernarii
2.
Ministere fara probleme
3.
Ministerul Educatiei Nationale
4.
Ministerul Cultelor si Artelor
5.
Ministerul Sanatatii, Muncii si al Ocrotirilor Sociale
6.
Ministerul de Interne
7.
Directiunea Generala a Sigurantei si a Politiilor
8.
Prefectura Politiei Capitalei
9.
Tactica lui Antonescu
10.
Corpurile Auxiliare
11.
Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale
12.
Tulburari în Miscare
13.
Primejdioasa evolutie a Profesorului Codreanu
14.
Atacul de la sediu
15.
Conflict cu Ion Mihalache
16.
O misterioasa politie legionara
17.
Stâlpul infamiei
18.
Raporturile cu Armata. Originea unei circulari
19.
Socoteala finala
I. CREAREA STATULUI NATIONAL-LEGIONAR
Statul National-Legionar nu s-a format ca o
implicatie naturala a biruintei de la 6 Septembrie. Nu ne-a cazut în mâini ca
un fruct copt. A trebuit sa luptam pas cu pas pentru constituirea lui,
înlaturând ultimele obstacole din calea realizarii lui.
1. Tara în picioare
Rar s-a trait în istoria neamului nostru un
moment de exaltare colectiva atât de impunator ca acea manifestare de entuziasm
a maselor populare dupa alungarea Regelui Carol din tara. Nu se poate compara
ca intensitate de sentiment national decât cu iuresul de bucurie din
provinciile alipite, când s-a savârsit Unirea din 1918.
Tara întreaga s-a ridicat în picioare, de la
un capat la altul al ei, ca sa-si exprime usurarea ce-o schimbase de la Palat,
ca o binecuvântare a Cerului.
Cortegiile populare, cu mii si mii de oameni,
defilau în toate orasele mari si mici ale tarii, repetându-se zi de zi. În
afara de Bucuresti, la Constanta, Craiova, Galati, Iasi, Radauti, Timisoara,
Arad, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Brasov, Turnu Severin, Ploiesti, acelasi spectacol
de neuitat a unor coloane nesfârsite de popor din toate straturile sociale,
care sarbatoreau victoria contra unui regim odios, cu cântece si drapele.
Ritmul eroic al melodiilor legionare, interzise de doi ani, strabatea întreaga
tara, topind si ultimele rezistente. A fost mai mult decât un act de adeziune
al poporului la revolutia legionara: o iruptie a energiei nationale. Sufletul
neamului, încatusat pâna atunci de fortele de opresiune, s-a dezlantuit ca un
uragan. Lumea cânta, striga, se îmbratisa cu privirile iluminate de o mare
credinta. Acea mistica nationala, de care vorbeste Capitanul, acum se pusese în
mars, pentru a afirma drepturile poporului nostru. Evident, au existat si
rauvoitori, din tagma celor înfrânti, care au dat un alt tâlc acestor
manifestatii. „Dar de ce se bucura legionarii si scot atâta lume pe strazi?
Oare nu e mai degraba motiv sa plângem pentru pierderea Ardealului si sa ne
razvratim contra puterilor care ne-au impus dictatul de la Viena?”
– Nu, domnilor, legionarii sunt si ei
îndurerati de pierderea Ardealului si au facut tot ce le-a stat în putinta ca
sa apere pamântul tarii. Legionarii, si cu ei întreg poporul, îsi striga
bucuria pe strazi pentru ca au scapat de regimul responsabil de aceste pierderi
teritoriale. În timp ce D-voastra, care acuma azvârliti aceste comentarii
viclene, ce-ati facut în timp ce noi muream pe baricade în lupta cu tiranul?
Unde ati fost? Fie împartasindu-va din banchetul oferit de camarila fie tacând
chitic si asteptând deznodamântul dramei. În timp ce Capitanul era strangulat
si sute de legionari ucisi si azvârliti în pietele publice, s-a auzit un
protest din gura voastra, fara sa va dati seama ca aceste crime erau preludiul
dezmembrarii României Mari. Nu va grabiti sa acuzati Puterile Axei de dictatul
de la Viena, când voi ati facut tot ce v-a stat în putinta ca sa provocati
aceste puteri, pâna ce ati împins România în tabara dusmanilor lor. Cum vroiati
sa trateze Roma si Berlinul o tara amestecata în nenumarate încercari si
comploturi contra securitatii lor si în serviciul Moscovei?
O alta caracteristica impresionanta a marilor
manifestatii populare care s-au desfasurat în toata tara dupa 6 Septembrie a
fost ordinea perfecta. Nu s-a tras nici o palma unui evreu, nu li s-au spart
geamurile, nu li s-au jefuit pravaliile si n-a fost ucis nimeni dintre ei. Si
aceasta, fara ca legionarii sa fi avut ordine anume de la mine sau alte
capetenii. Legionarii mari si mici, au dat un stralucit examen de maturitate
civica si politica.
De obicei, când o revolutie triumfa, se
produc tulburari grave, în primele zile, în primele saptamâni. Se revarsa
sânge. Partida biruitoare se razbuna pe vechii conducatori, pentru suferintele
îndurate. Noi am fi avut mii de motive ca sa procedam tot atât de drastic
contra asupritorilor nostri. Nu numai Capitanul, dar aproape toata elita
legionara a fost masacrata sub dictatura evreo-carlista. Dar nu s-a atins
nimeni de nici un fir din capul conducerii evreiesti si nici ale demnitarilor
slugarnici, care au executat ordinele Palatului.
Ce exemplu de noblete morala! Si nu a
câtorva, ci a sute de mii de oameni, care se abtin in corpore de la orice act
de violenta contra fiorosilor calai ai erei carliste. Ce superba declaratie de
respect a drepturilor omului si de încredere în justitie, care îi va trage la
raspundere pe cei vinovati si îi va pedepsi! Calea legala, care noua ne-a fost
refuzata permanent sub toate regimurile, acum o tineam deschisa si ofeream
ocrotirea ei celor mai mari încalcatori ai legii.
Generalul Antonescu s-a bucurat chiar de la
început de marele avantaj de a avea în spatele lui un popor disciplinat,
hotarât sa-l urmeze în sarcina grea ce si-a asumat-o, de a crea un nou Stat. El
n-a avut nevoie sa recurga la forta pentru a obliga valurile revolutionare sa
revina în matca ordonata a Statului. Sudura dintre natiunea biruitoare si noua
conducere a Statului s-a realizat spontan si imediat, prin mijlocirea miscarii
legionare, care a înteles ca suprema ei datorie în acel moment era normalizarea
situatiei.
S-au mai întrebat multi, la 6 Septembrie, de
unde au rasarit acele mii si mii de camasi verzi, dupa teroarea regimului
Carol-Calinescu, când miscarea parea distrusa si doar câtiva incorigibili se
mai agitau în clandestinitate. Cine erau acesti tineri care defilau în pas martial,
ca si cum coasa mortii nu i-ar fi secerat pe cei mai buni camarazi ai lor?
Erau vechii legionari care scapasera cu viata
din masacrele erei carliste, dar erau sutele de mii votanti din 1937 ai
partidului „Totul pentru Tara”, care au disparut de la suprafata vietii
publice, înfricosati de teroare. Pe urmele vitejilor de la 3 Septembrie, au
prins din nou curaj si au venit sa îngroase rândurile micilor detasamente cu
care am început revolutia. Dar fenomenul legionar depasise si acest cadru, al
fostilor prieteni si votanti ai miscarii, pentru a cuprinde straturi si mai
largi din popor. Legionari anonimi, necunoscuti, iesiti din tainele neamului,
ca un fel de generatie politica spontanee, s-au alaturat celor mai vechi,
formând împreuna cu ei o masa legionara impunatoare. În acesti doi ani de
prigoana, Legiunea se refugiase în adâncurile constiintei nationale si luase
proportii de mit, o forta imponderabila, pe care nici o arma nu mai putea sa o
învinga. Când s-au rupt zagazurile, s-a produs o explozie a mitului, antrenând
dupa sine zeci de mii si sute de mii de oameni pe drumul Legiunii.
2. La Casa Verde
Primul lucru ce l-am facut, a doua zi de
dimineata, în 7 Septembrie, a fost sa ma reped la „Casa Verde”, pentru a
cerceta daca s-a retras paza militara si de aici. Într-adevar, nu mai erau
soldati. Una din primele masuri luate de Generalul Coroama, dupa renuntarea la
Tron a Regelui, a fost sa ridice secvestrul de la sediile noastre din Capitala.
Mai întâi m-am îndreptat spre mausoleul
Mota-Marin. Sicriele erau intacte si la locul lor. Am rostit o scurta
rugaciune, multumindu-i lui Dumnezeu ca zbirii regimului nu s-au atins de
sfintele lor oseminte. Apoi m-am urcat pe trepte, la primul etaj, unde se aflau
biroul Capitanului si sala de reuniuni. În birou descopar un om maruntel, stând
la masa pe un scaunel. Îl întreb ce cauta aici.
– M-a trimis Profesorul Codreanu sa iau în
primire Casa Verde.
L-am poftit sa plece acasa si am dat cladirea
în paza unor legionari care ma însoteau.
Întorcându-ma în oras, aflu cu surprindere si
amaraciune ca Profesorul Codreanu, fara sa mai astepte întâlnirea cu mine,
începuse sa faca numiri în diverse functii legionare. La muncitori îl numise pe
un oarecare inginer Chelaru, care n-avea nici o legatura cu Corpul Muncitorilor
Legionari si nici cel putin nu se stia despre el ca ar fi legionar. Era o
figura necunoscuta în organizatia din Capitala. În acelasi mod arbitrar, fara
sa se consulte cu nimeni, delegase sefi la conducerea studentimii si a altor
unitati legionare.
Nici nu a fost nevoie sa anulez macar aceste
numiri. Au cazut de la sine, caci erau inoperante. Elementele ce vroia sa le
impuna Profesorul Codreanu la comandamentele legionare erau straine de
realitatea de baza. Nu era destul sa faci o numire, cum credea Profesorul Codreanu,
pentru ca o unitate sa se puna în mars si sa execute ordinele. Se mai cere ca
persoanele alese sa conduca un corp legionar sa se bucure de un anumit
prestigiu în sânul lui sau pe suprafata întregii miscari. Sa fie expresia
acelora a caror comanda i s-a încredintat.
Ma durea sufletul gândindu-ma la actele
Domnului Profesorului în acele clipe când, dupa rasturnarea Regelui, trebuia sa
ne concentram toate puterile pentru a câstiga batalia politica, valorizând la
maximum momentul revolutionar pe care-l traia tara. Profesorul Codreanu era în
afara de problema. Nu cunostea nici structura miscarii si nici nu întelegea
etapa istorica în care am intrat.
Pretentia Profesorului Codreanu de a conduce
miscarea era absurda. Daca nu eram eu, putea sa o conduca oricare alt legionar,
în afara de Profesorul Codreanu. În primul rând, pentru ca Profesorul Codreanu
nu cunostea ordinea interna a miscarii. Nu ocupase niciodata vreo functie în
cadrul ei, nu i-a încredintat Capitanul niciodata vreun sector sa-l organizeze,
nu avea experienta omului de teren, care e mereu pus în actiune si reclama
însusiri speciale. În al doilea rând, Capitanul exclusese atât principiul
electiunii cât si principiul ereditatii din procesul de formare al elitei
legionare. El a optat pentru principiul selectiei, adica cel mai vrednic trece
înainte. Profesorul Codreanu cerea sa fie recunoscut Sef al Legiunii în
virtutea faptului ca este tatal Capitanului, adica vroia sa puna în aplicare
principiul ereditatii, pe care tocmai fiul sau îl declarase nepotrivit pentru a
servi de criteriu la alegerea cadrelor de conducere la toate nivelele. S-a mai
întâmplat apoi si lucrul neplacut ca biruinta miscarii s-a realizat peste capul
Profesorului, care era pe punctul sa torpileze întreaga actiune de la 3
Septembrie prin proiectata lui audienta la Rege, de la care l-am oprit în
ultimul moment si cu mare greutate.
Profesorul nu si-a înteles chemarea dupa 6
Septembrie. Misiunea lui nu era în miscare, facându-mi mie greutati la
reorganizarea ei, ci în afara miscarii, în câmpul politic, în dezbaterile care
s-au deschis între noi si Generalul Antonescu pentru proiectarea Legiunii în
noul Stat. Aici, cu experienta lui de parlamentar, cu autoritatea lui, cu
prestigiul ce i-l dadea jertfa fiului sau, ar fi fost de mare folos. Trebuia sa
revina numai la relatiile de intima colaborare cu mine, care au fost atât de
binefacatoare pentru miscare, pentru a se închide acest incident si a pasi cu
forte unite în viitor. Revolutia legionara trebuia dusa la bun sfârsit. Care ar
fi fost rolul Profesorului Codreanu în noua perspectiva? Nu m-am gândit
niciodata sa-i fixez rangul în miscare sau în Stat. Orice i s-ar fi oferit era
prea putin pentru Profesorul Codreanu. El trebuia sa ramâna ceea ce a fost
întotdeauna: Profesorul Codreanu. Si în aceasta calitate sa vegheze la
împlinirea testamentului Capitanului. Fiecare cu rolul lui si în perfecta
armonie, asa cum am avut fericirea sa lucrez cu el în vara anului 1940. Fara
aceasta colaborare, nu am fi putut ajunge la rezultatul de la 6 Septembrie.
Profesorul Codreanu a fost un factor decisiv al victoriei. Acum el îsi renega
tocmai întelepciunea cu ocrotise care ocrotise destinele Legiunii în perioada
premergatoare, pentru a se azvârli cu toata vehementa temperamentului sau
într-o directie daunatoare miscarii, pretinzând o sefie care depasea
posibilitatile lui si care si asa nu ar fi putut-o exercita niciodata, chiar
daca nu as fi fost eu.
3. Sfânta tinerete legionara la radio
Dupa cum se stie, orice emisiune radiofonica din
lume are un semnal sau un indicativ, constituit din anumite sunete sau note
dintr-o arie, destinat sa serveasca la identificarea acelui post. În România,
chiar în dimineata de 6 Septembrie, indicativul a fost schimbat, fiind
substituit cu primele note din Sfânta Tinerete Legionara.
Acest lucru, neînsemnat în aparenta, a avut
efecte incalculabile asupra starii de spirit a populatiei. Auzind Sfânta
Tinerete Legionara, de câte ori se deschidea aparatul de radio, lumea credea ca
Legiunea este la putere, ca este stapâna în Stat, ceea ce nu era adevarat
pentru ca guvernul în care am intrat si noi s-a constituit mai târziu. În
zilele care au precedat formarea Statului National-Legionar, de la 6 la 14
Septembrie, postul nostru de radio, adoptând indicativul legionar, a dat o
amploare si mai mare victoriei legionare si a marit certitudinea noastra în
triumful Legiunii contra tuturor încercarilor de a-i restrânge rolul ei în noul
Stat.
Aceasta initiativa îndrazneata si oportuna a
fost luata de compozitorul Nelu Manzatti, creatorul celor mai frumoase melodii legionare, ca Sfânta Tinerete
Legionara, Imnul Mota Marin, Imnul Muncitorilor Legionari si altele.
Ministru al Propagendei era pe atunci Nichifor
Crainic, ramas de la vechiul guvern
Gigurtu, iar acesta nu s-a opus, fiind prea bucuros sa faca un serviciu
miscarii, dupa ce înainte era unul din „supusii servitori ai Majestatii Sale”.
Cât îl priveste pe Generalul Antonescu, el avea alte probleme pe cap în acele
momente, fiind ocupat cu lichidarea mostenirii carliste, pentru a-si putea da
seama ce importanta avea pentru opinia publica faptul ca postul de radio difuza
programele sub patronajul Legiunii.
În strainatate, la Berlin si Roma, schimbarea
semnalului de la Radio Bucuresti a fost interpretata tot atât de favorabil
pentru miscare. De vreme ce acest post emite sub semnul Garzii de Fier,
înseamna ca constituirea unui guvern legionar este apropiata.
Iata cum se creaza istoria. Un om inspirat de
valul evenimentelor prefigureaza noul Stat, aflat înca în durerile facerii, cu
propagarea pe undele eterului a acelei melodii nemuritoare.
O actiune asemanatoare a întreprins si
Comandantul Legionar Boldeanu, care în primele ore dupa ce a aflat de abdicarea
Regelui, a scos un manifest contra tiranului alungat din tara si a lasat sa fie
raspândit în Capitala. Spre deosebire de manifestul meu de la 1 Septembrie,
care se limita la aspectul politic al revolutiei, Parintele Boldeanu a denuntat
viata de scandal a fostului Rege, cu toate pacatele si viciile lui,
demoralizând natiunea si amenintând însasi existenta Statului Român. Manifestul
s-a bucurat de un mare succes în opinia publica. A fost citit cu placere si
satisfactie mai ales de masele populare, care se simteau razbunate pentru anii
de suferinta ce i-a îndurat sub stapânirea perechii nelegiuite. Desi nesemnat,
manifestul Parintelui Boldeanu a contribuit la justificarea razvratirii
poporului contra regimului carlist si la întarirea curentului legionar în tara.
4. Reaparitia ziarului „Buna Vestire”
De mare ajutor ne-a fost în aceasta perioada
de tranzitie în lupta cu vechile structuri ale Statului, reaparitia ziarului
Buna Vestire. Chiar a treia zi dupa alungarea Regelui Carol, Duminica , în 8
Septembrie, am avut bucuria sa salutam reînvierea acestui ziar, care-si
începuse glorioasa cariera în 1937 si apoi fusese strangulat de dictatura
carlista. Dupa Radio, unde Nelu Mânzatu pusese stapânire înca din dimineata
zilei de 6 Septembrie, Buna Vestire a sarit pe baricade, contribuind la izbânda
ideii legionare în Stat, prin influenta ce-a exercitat-o asupra opiniei
publice.
Si acum un scurt istoric al acestui ziar.
Colonelul Zavoianu încercase în 1937 sa reia publicarea ziarului Dacia,
proprietatea sa, pe care-l fondase în 1919 si care disparuse din lipsa de mijloace.
Îsi întocmise si echipa de colaboratori, care se întâlneau zilnic si aduceau
articole, pe care le citeau împreuna, ca si cum aparitia ziarului era iminenta.
Dar Colonelul Stefan Zavoianu
n-a putut obtine de la cenzura autorizatia de aparitie a Daciei, fiind
socotit prea atasat de Corneliu Codreanu. Mai mult noroc a avut Mihai
Manoilescu când i-a dat aprobarea de
aparitie a ziarului Buna Vestire. Regele se gândise probabil sa faca o
ultima încercare ca sa capteze miscarea, operatie pe care o încredintase
înainte si altor personalitati, dar fara rezultat: Generalul Cantacuzino, Nae
Ionescu, Octavian Goga, Vaida Voevod si
altii. Echipa alcatuita de Colonelul Zavoianu a fost preluata în redactia
ziarului Buna Vestire.
Bune Vestire din 1937 a fost organizata ca o societate
anonima pe actiuni, majoritatea lor fiind în mâna Profesorului Manoilescu si a
familiei lui. Directori ai ziarului din prima lui perioada au fost Dragos
Protopopescu si Toma Vladescu.
Prim-redactor era Mihail Polihroniade, iar secretar general de redactie, Valeriu Cârdu. În afara de cei mai de sus, mai figurau în
redactie, Ion Stoenescu pentru politica interna, Alexandru Cristian Tell, Mircea Streinul, Virgil Radulescu, Gabriel Balanescu. În afara de aceasta permanenta la redactie,
au colaborat: Radu Gyr, Nicolae Totu, Mihail Manoilescu, Banica Dobre, Ciril Vârnav, Luca Popovici, Paul Petzi.
La reaparitia ziarului Buna Vestire în
1940, multi din vechii colaboratori nu mai erau în viata. Au pierit asasinati
la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu
Cârdu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Radulescu, Nicolae Totu, si Banica
Dobre.
Componenta noii redactii a fost urmatoarea:
Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului.
Prim-redactor: Constantin Noica.
Secretar de redactie: Valeriu Olaniuc.
Redactori: Cristian Petrescu, Ion Stoenescu, Horia
Stamatu, Stefan Ion Gheorghe, Luca
Popovici, Radu Gyr, Mircea
Streinul, Alexandru Alexianu,
Demetrie Soutzu.
Colaboratori: Mihail Manoilescu, Constantin
Noica, Colonel Octav Vorobchievici, Locotenent Emanuel Voinescu (sub
pseudonimul Vornicul Boldur), Mircea Mateescu, Dragos Vrânceanu, Ciril Vârnav,
Nicolae Pana, Demetrie Ganea, Paul Petzi, Barbu Slusanschi, Mircea Pop. Dupa
aparitia articolului lui Grigore Manoilescu, Cu manusi, ziarul a fost
suspendat o saptamâna din ordinul Generalului Antonescu si la reaparitie a luat
directia lui Alexandru Constant,
care era si Ministrul Propagandei.
Odata cu Grigore Manoilescu, a parasit
redactia si Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu.
Ziarul era imprimat la întreprinderile
grafice Eminescu din Strada Anghel Saligny si aparea în doua editii: una de
capitala si ala de provincie. De administratia ziarului se îngrijeau Nicolae
Iliesiu, Alexandru Livezeanu si Vasile Dova.
Buna Vestire si-a încetat aparitia în Ianuarie 1941, dupa
ce Generalul Antonescu a devenit stapân pe situatie, gratie ajutorului dat de
germana.
5. Înmormântarea eroilor
Dupa revarsarea de bucurie a întregului
popor, la 6 Septembrie, a urmat o zi de reculegere si durere în fata
legionarilor cazuti în lupta, purtati acum pe scut de camarazii lor, întorsi
victoriosi din batalie. Ei nu mai traiau sa vada ca pe urma sacrificiului lor
milioane de oameni si-au recâstigat libertatea, dar au avut acest privilegiu sa
treaca în lumea de dincolo încununati cu laurii celor alesi. De la
înmormântarea lui Mota si Marin, nu s-a mai vazut o mai pioasa participare a
unei mari multimi de oameni care-si aduceau tributul lor de recunostinta
acestor viteji între viteji. Nu erau plânsi în sensul omenesc al cuvântului.
Fapta lor era prea mare ca sa intre în tiparele comune ale existentei. Era
multa jale în suflete, dar demna si retinuta. Peste trupurile lor fara viata,
se proiecta aureola unui mare moment istoric, la a carui împlinire au
contribuit cu tot ce au avut mai bun: propria lor viata. Numele lor va intra în
anonimat, nu se va putea sterge din Cartea Neamului, pentru ca au pus jertfa
vietii lor temelie renasterii unei natiuni, din starea de deznadejde si de
suferinta în care o azvârlisera dusmanii ei.
În 7 Septembrie, la Constanta, au fost
petrecuti la locul de veci legionarii Cavachi, Caporani si Ardeleanu, iar la
Brasov au fost înmormântati Sultan Donat si Constantin Salceanu. Studentul Puiu
Grigorescu a fost transportat la Târgoviste, de unde era originar, iar Lucian
Caramlau si Gheorghe Stefanescu la Ploiesti unde au fost îngropati Duminica, 8
Septembrie.
La slujba înmormântarii de la Ploiesti, în Biserica
Trei Ierarhi am luat si eu parte, însotit de Victor Biris, care tocmai în acea
zi se întoarse din Germania. Sicriele lor, asezate pe catafalc, de-o parte si
de alta a Altarului, erau descoperite. Biserica era plina de lume, care trecea
prin fata lor si se închina cu evlavie. Alti fii ai Prahovei care au luat
drumul vesniciei pentru a mântui neamul. La capatâiul lui Caramlau veghea o
fata, îmbracata în negru. Parea ca nici nu vede pe nimeni; doar privea la
chipul lui de ceara. Era ca o statuie. Mi s-a spus ca e logodnica lui. N-am
cutezat sa ma apropii de ea, ca sa-i tulbur durerea ei pietrificata. O, Doamne,
câta jale! Alte mame întristate de moarte! Toata bucuria vietii lor se stingea
odata cu copilul care fusese rapit în plina tinerete!
Uitându-ma la Lucian Caramlau, acum fara
suflare, cu gândul ma întorceam la el în viata. Ce mândrie de legionar, ce
pregatire, ce minte agera! Cu câteva zile mai înainte, ma întâlnisem cu el la
Bucuresti. Abia iesise din închisoare si venise la mine, cerându-mi sa participe
la actiune. Am stat mult de vorba cu el, caci îi încredintasem misiunea sa
atace la Ploiesti. În ultimul moment i-am schimbat destinatia si l-am trimis cu
echipa lui de prahoveni sa întareasca grupul care trebuia sa ocupe postul de
radio de la Bod. Cu rezultatele care se cunosc, Caramlau a cazut aici, strapuns
de jandarmi.
Lucian Caramlau era de o rara modestie, desi
poseda doua diplome si îsi însusi o cultura temeinica. Parca-l vad si acum cum
statea rezemat de perete si asculta cu atentie tot ce îi spuneam. Îi explicam
cum sa procedeze, ca Ploiestiul era un mare centru militar. Lui i se parea ca
poate sa ocupe institutiile publice indicate. Citeam în ochii lui o hotarâre de
cremene. O liniste maiestuoasa în fata mortii, cum numai la Sultan Donat am mai
vazut. Desi abia iesise din închisoare, nu-l atragea viata, ci împlinirea unui
destin mai înalt.
Ma uitam la el si îmi aparea în suflet toata
falanga de eroi pe care i-a dat Prahova, aceasta regiune de un ethos national
vulcanic. Ce oameni naprasnici! De unde au rasarit acesti cavaleri „sans peur
et sans reproche”, ca vestitul Bayard din Franta?
Cel dintâi pe care l-am cunoscut a fost
Teodorescu Gandi, care conducea organizatia locala din prigoana, în vara anului
1938. Organizatia politica se desfiintase prin atestarile facute, dar ramasese
un puternic nucleu de tineri care actionau cu multa prudenta, fara sa fie
simtit de politie. Teodorescu-Gandi cade în toamna aceluiasi an si ia comanda
grupului Miti Dumitrescu. În planul loviturii contra dictaturii carliste din
Ianuarie-Februarie 1939, Miti Dumitrescu avea misiunea sa atace Palatul Regal.
Cazând acest plan, se refugiaza în Germania, de unde se întoarce în tara si
pregateste razbunarea. Se preda dupa executarea atentatului contra lui Armand
Calinescu pentru a nu primejdui viata celor din închisori si sfârseste ucis
împreuna cu cei opt camarazi din echipa lui. Miti Dumitrescu a savârsit cel mai
frumos atentat din istoria lumii din punct de vedere etic. Nu a încercat sa
dispara dupa doborârea tiranului, desi putea sa fuga si sa se ascunda, si nici
nu s-a sinucis, ci s-a pretat si si-a asumat întreaga raspundere. Dupa Miti
Dumitrescu a rasarit un alt viteaz din
pamântul Prahovei, într-un moment de rascruce pentru Neam, acela care zacea
acum fara viata în fata mea.
Slujba a fost lunga. Biserica era plina de
fum de lumânari si se respira greu si din cauza multimii de oameni. Am stat
neclintit la capatâiul lui Lucian Caramlau mai bine de un ceas pâna ce am
simtit ca îmi vin ameteli si sunt pe punctul sa lesin. Eram slabit din cauza
tensiunii în care am trait în ultimele zile. Cu Victor Biris si Eugen
Necrelescu am iesit din Biserica, ne-am urcat în masina si ne-am oprit undeva
la marginea Ploiestiului. Ne-am întors apoi la Bucuresti.
A doua zi, trecând pe la Presedintie,
Generalul Antonescu m-a întrebat unde am fost ieri, caci ma cautase. I-am
raspuns ca am fost la Ploiesti, unde am participat la înmormântarea a doi
legionari, cazuti în luptele de la Brasov.
– De ce nu mi-ai spus mie, caci as fi venit
si eu, bucuros sa dau onorul acestor eroi?
– Domnule General, stiam ca aveti atâtea pe
cap în aceste momente si nu credeam ca ati putea sa va deplasati la Ploiesti.
Sunt recunoscator pentru sentimentele ce le purtati camarazilor nostri cazuti
în aceasta lupta si nu vom uita aceste cuvinte care se rasfrâng asupra întregii
Miscari.
Luni, 9 Septembrie, au fost înmormântati, la
Cimitirul Sf. Treime din Brasov, Sultan Donat, cazut la Regimentul 41
Artilerie, si Constantin Salceanu, ucis de jandarmi în încercarea de a cuceri
postul de radio de la Bod.
Trupurile legionarilor se aflau depuse la
Spitalul Militar. Peste 3000 de legionari au adus ultimul salut camarazilor
cazuti în lupta. În fruntea cortegiului se aflau Nicolae Petrascu, Inginer
Ionica, Profesorul Ionica, Marian si Dr. Dogan. În fata spitalului militar, a
vorbit Profesorul Ionica:
”Aici, în pragul spitalului militar, îi
salutam pe cei doi camarazi ce si-au daruit viata pentru mântuirea Patriei,
caci de aici au plecat spre moarte, în acea noapte de urgie, cei sase
comandanti legionari: Capitanul Siancu, Inginer Eugen Ionica, avocat Traian
Cotiga, Gheorghe Pihu, Gheorghe
Proca, Iulian Susman, avocat Herghelegiu”.
”Aici ne închinam în fata camarazilor cazuti
la Bod si la Reg. 41 Artilerie si cu glasul nostru înlacrimat îi chemam din nou
între noi: Lucian Caramlau, Gheorghe Stefanescu, Gheorghe Grigorescu, Sultan
Donat si Salceanu Constantin”.
La apelul acesta, legionarii au strigat
„Prezent”.
Consulii Germaniei si Italiei au fost de fata
la ceremonia funebra.
6. Lichidarea structurilor carliste
Dupa cum se stie, îndata dupa asasinarea
Capitanului, Regele si Armand Calinescu s-au pus pe treaba ca sa creeze „noul”
Stat românesc, care sa corespunda puterii ce-o exercitau de fapt, si care, în
acelasi timp, sa produca impresia, în tara si în strainatate, ca autorii
loviturii de Stat nu sunt niste uzurpatori, ci sunt sustinuti si de popor în
schimbarile introduse în ordinea interna.
În 15 Decembrie 1938, s-a înfiintat „Frontul
Renasterii Nationale”, organizatie în care au fost obligati sa intre toti
functionarii Statului. S-au facut apoi alegeri, sub patronajul Frontului, pe
baza unei liste unice, întocmita de conducerea lui si, în 7 Iunie 1939, s-a
inaugurat noul Parlament. Prin întemeierea „Frontului”, Regele vroia sa convinga
puterile Axei ca România si-a însusit regimul existent în Statele revolutiilor
nationale, Italia si Germania, sistem bazat pe existenta partidului unic si a
unui Parlament, emanatie a acestui partid.
Chiar de la constituirea celui de-al doilea
guvern al dictaturii, sub Patriarhul Miron, în 30 Martie 1938, Regele a
transformat Consiliul de Coroana traditional într-o institutie permanenta a
Statului, în care nu vor figura decât membri numiti de el si nu toti sefii de
partide, cum era obiceiul pâna atunci. Acestia au primit titlul de consilieri
regali. Printre primele personalitati numite au fost Maresalii Prezan si
Averescu, Argetoianu, Tatarascu, Vaida si Iorga.
”Straja Tarii” a fost creata mai de mult,
înca din 1934, cu scopul de a sustrage noile generatii de sub influenta Garzii
de Fier. Dupa capitularea miscarii, Regele a largit cadrul acestei organizatii,
înglobând în ea tot tineretul tarii pâna la 18 ani. Corpul profesoral a fost
obligat sa urmeze cursuri speciale pentru a servi de instructori strajeri în
scoli. S-a imitat Legiunea în tot ce parea ca reprezinta o oarecare asemanare
cu organizatiile de tineret din Italia si Germania. S-a introdus salutul roman,
o uniforma speciala, iar la serbarile nationale elevii defilau în formatii
para-militare. Când profesorii intrau în clasa, monitorii le dadeau raportul cu
mâna în sus, zicându-le „Domnule Comandant”.
Comandantul Suprem al Strajerilor era Regele,
iar loctiitorul sau, Maiorul Teofil Sidorovici. Acesta a facut dese calatorii
la Roma si Berlin, pentru a lua contact cu „Hitlerjugend” si „Ballila”, si a
fost oaspetele nelipsit, pâna în ajunul caderii Regelui Carol, de la toate
manifestatiile tineretului italian si german. Guvernele acestor tari s-au
pretat la aceasta sinistra farsa, de a accepta ca reprezentant al tineretului
român pe o creatura a aceluia care trimisese la moarte elita aceluiasi tineret.
De la 18 ani în sus, tineretul îsi facea
stagiul în „Pregatirea Premilitara”, o alta institutie a regimului carlist, iar
studentii erau îndrumati sa participe în „Echipele Regale”, care faceau
cercetari sociologice în diferite puncte ale tarii.
Generalul Antonescu, cu o repeziciune
uimitoare, a lichidat structurile Statului carlist. Decretele se succedau unul
dupa altul, anuntând disparitia acestor organisme. Consilierii regali si-au
pierdut titlurile lor, Partidul Natiunii a fost desfiintat; aceeasi soarta a
avut si Parlamentul iesit din alegerile precedente. Pe noi ne-a bucurat mai
mult faptul ca n-a scapat de ghilotina antonesciana nici „Straja Tarii”, creata
cu scopul sa combata miscarea tocmai în mediul social de unde îsi tragea
puterea: în tineret. Statul carlist nu mai exista în nici una din încheieturile
lui.
În masurile luate pentru a elimina resturile
dictaturii carliste, Generalul Antonescu n-a întâmpinat nici cea mai usoara
rezistenta. Era o dovada în plus ca formele de Stat introduse de Regele Carol
erau creatii artificiale, fara nici o aderenta în popor. Nu s-a auzit nici cel
mai usor murmur când Partidul Natiunii a încetat sa mai existe, sau când
„Straja Tarii” a fost suprimata. Odata cu Regele fugit peste hotare, au pierit
si instrumentele oficiale de care s-a servit pentru a îngenunchea poporul.
Evident ca lichidarea mostenirii carliste
întarea pozitia miscarii în relatiile cu Antonescu. Statul Român era constituit
în acel moment dintr-un Rege fara putere si un dictator investit cu toate
puterile. Dar dictatorul în speta Antonescu guverna într-un gol politic, pentru
ca nu dispunea de nici o forta populara care sa-l sustina. Miscarea legionara
reprezenta în acel moment aproape totalitatea nationala, încât Generalul
Antonescu, daca vroia sa-si consolideze pozitia de Conducator al Statului,
trebuia sa-si asigure sprijinul Legiunii.
7. Stramutarea Generalului Coroama
În mijlocul acestui torent de evenimente si
emotii, o nota discordanta tulbura relatiile dintre mine si Antonescu.
Sunt chemat la Generalul Coroama, la casa lui
din Strada Sfintii Voevozi, pentru a-mi comunica o chestiune grava si urgenta:
i s-a ridicat Comanda Corpului II Armata din Capitala si a fost stramutat la
Iasi, la Comanda Corpului IV Armata. Pentru care motiv?
– Generalul Antonescu m-a convocat la el si
m-a întrebat daca, la ordinele lui, sunt gata sa trag în oricine, comunisti si
chiar legionari, daca se va ivi vreun caz când trebuie folosita armata pentru
restabilirea ordinii interne. I-am raspuns ca asa cum m-am purtat în noaptea de
5-6 Septembrie, nu voi trage niciodata în tineretul tarii. Ca urmare a acestui
refuz, am primit ordinul de transferare la Iasi.
Se uita îndurerat la mine, acest om blând si
cuminte. În afara de ingratitudinea lui Antonescu, trebuia sa paraseasca si
casa unde locuia de multi ani si sa-si strice toate rosturile vietii lui, la o
vârsta înaintata. Nu se astepta la aceasta lovitura tocmai din partea aceluia
pe care-l sprijinise când Regele a facut ultima încercare de a se salva.
– Domnule General, nu stiu nimic. Sunt uimit
si îndurerat de aceasta masura prin nimic justificata. Ma duc imediat la
Presedintie sa-l întreb pe Antonescu.
În câteva minute am fost la Presedintie, caci
Calea Sfintii Voevozi e aproape de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei,
unde se afla pe vremea aceea Conducatorul Statului. Am intrat la Antonescu si
l-am rugat sa-mi explice motivul îndepartarii Generalului Coroama din Capitala.
– Domnule General, i-am spus lui Antonescu,
stiti bine ca fara Generalul Coroama nici D-voastra si nici eu nu eram unde
suntem. Eu ma asteptam ca D-voastra sa-i rasplatiti lealitatea si patriotismul,
oferindu-i un post de ministru. În loc de aceasta, luati de aici si îl
transferati la Iasi, ca un om în care nu puteti avea încredere, desi ar trebui
sa se bucure de cea mai mare încredere din partea D-voastra.
Mi-a raspuns, vadit încurcat, ca mutarea
Generalului Coroama la Iasi se datoreaza unor motive pur militare. Dupa
eliminarea unor serii de generali care s-au facut vinovati de crime si abuzuri
pe timpul lui Carol, trebuie sa reorganizeze Înaltul Comandament. În fruntea
Corpului de Armata din Iasi, are nevoie de un ofiter încercat, pentru ca, în
apropiere, pe Prut, este granita noastra cu Uniunea Sovietica.
Eu cunosteam adevarul din gura Generalului
Coroama si m-am framântat câteva clipe ce atitudine sa iau. Putem brusca
lucrurile, cerându-i lui Antonescu sa anuleze ordinul de plecare al Generalului
Coroama la Iasi daca vrea sa aiba colaborarea noastra, dar eram frânat de
situatia de moment a miscarii. Eu nu detineam nici o functie în Stat si nici o
particula de putere. Puteam oare sa ma amestec în chestiuni de ordin militar,
care erau de resortul exclusiv al Conducatorului? De alta parte, ar fi putut
banui ca între mine si Coroama ar fi o întelegere secreta ca mai târziu sa-l
rasturnam si pe el si de aceea insist sa fie mentinut la comanda militara a
Bucurestiului. Mi-era teama ca acest incident sa nu afecteze buna dispozitie a
Generalului fata de miscare, tocmai când începusera tratativele pentru formarea
noului guvern.
Recunosc ca nu l-am aparat pe Generalul
Coroama cum merita acest om nobil si de caracter. Punctul de vedere politic a
prevalat. Am pledat cu caldura cauza lui, dar fara sa fac din reintegrarea lui
la Comanda Capitalei o conditie sine qua non a colaborarii noastre.
M-am înapoiat la Generalul Coroama si i-am
comunicat rezultatul negativ al interventiei mele. I-am explicat în ce stadiu
se gasesc relatiile noastre cu Antonescu si l-am rugat sa accepte noua situatie
în interesul superior al tarii. Despartirea a fost trista. Omul care a oprit
armata sa faca o baie de sânge în Piata Palatului, în noaptea de 5-6 Septembrie,
primise o cruda recompensa din partea aceluia care îi datora rangul si puterea
în Stat.
8. Tratativele pentru formarea guvernului
Generalul Antonescu avea trei oameni de
încredere de care se folosea în contactele politice din acel moment cu noi sau
cu altii: Mihai Antonescu, Colonelul Rioseanu si Colonelul Nicolae Dragomir. Pe
Mihai Antonescu nu l-am cunoscut decât în acea noapte dramatica de la Brasov,
când mi-a cerut sa accept ramânerea pe Tron a Regelui Carol. Colonelul Rioseanu
locuia în acelasi bloc cu Alexandru Ghica, pe Calea Dorobanti, încât am avut
prilejul sa-l întâlnesc de mai multe ori, chiar înainte de eliberarea
Generalului de la Bistrita. Cât îl priveste pe Colonelul Dragomir, nu l-am
vazut decât dupa 6 Septembrie, când a jucat un rol politic de mare importanta:
primise mandat de la Generalul Antonescu sa trateze cu mine formarea noului
guvern. Generalul vroia ca înainte de a lua o decizie sa sondeze opinia
noastra, sa afle ce pretinde Legiunea, pâna unde se întind revendicarile ei si
apoi cum concepem noi colaborarea cu el, în ce cadru constitutional, sub ce
forma de Stat.
Colonelul Dragomir a ales un tren neutru
pentru ducerea acestor tratative: am fost invitat în casa inginerului Cerchez,
directorul societatii aurifere „RIMMA” de la Baia Mare împreuna cu Cerchez a
asistat la aceste tratative si inginerul Capriel, care era ruda cu el si lucra
la aceeasi întreprindere. Nu stiu daca Colonelul Dragomir, când a ales acest
loc de întâlnire, era informat ca inginerul Cerchez era prieten al Legiunii,
iar Capriel era legionar din grupul „Razleti”. I-am cunoscut pe amândoi într-o
perioada primejdioasa, în toamna anului 1938, când orice contact cu mine putea
sa aiba consecinte fatale pentru ei, daca s-ar fi descoperit. Am fost adus la
ei de avocatul Ibraileanu de la Galati, vechi legionar si bun prieten cu
Capitanul. Cu prilejul acestei întâlniri, inginerii Cerchez si Capriel au pus
la dispozitia miscarii o suma importanta de bani, care ne-a prins bine în acele
timpuri critice.
Tratativele s-au desfasurat între noi patru:
eu, Colonelul Dragomir, inginerii Capriel si Cerchez. Acestia din urma m-au
sustinut cu inteligenta si tact, încât nu putin din succesul final al
tratativelor se datoreaza lor. De alta parte, am descoperit în Colonelul
Dragomir un om de mare bun simt, un spirit ponderat si, ceea ce era mai
important, doritor din tot sufletul sa realizeze întelegerea dintre miscare si
Antonescu. Nu numai în acel moment, dar în toate împrejurarile când, mai
târziu, s-au ivit neîntelegeri cu Generalul, Colonelul Dragomir ne-a sprijinit
si a pledat cu caldura necesitatea sa ramânem uniti. Îsi dadea seama ce
dezastre s-ar abate asupra tarii daca dusmanii ar reusi sa ne desparta.
Ne-am întâlnit zilnic în casa inginerului
Cerchez, de Luni 9 Septembrie, pâna Joi, 12 Septembrie, când practic,
chestiunile principale au fost dezbatute în mare parte clarificate. Sistemul de
lucru al grupului era urmatorul: în reuniunea de patru, abordam problemele la
ordinea zilei. Colonelul Dragomir raporta Generalului stadiul discutiilor si
revenea cu obiectiile si contrapropunerile acestuia. Le examinam si apoi se
ducea din nou la General cu raspunsurile noastre. În unele puncte cedam, în
altele ramâneam intransigent.
În timpul când aveau loc aceste reuniuni
restrânse, n-am întrerupt legaturile cu Antonescu, care era tinut la curent de
mersul tratativelor prin Colonelul Dragomir. Paralel, am avut dese consfatuiri
cu Generalul în Palatul Cantacuzino si multe chestiuni ce pareau sa se
împotmoleasca în conversatiile cu Colonelul Dragomir s-au lamurit între noi
doi.
Forul Legionar era mobilizat, în permanenta,
în aceste zile de mare tensiune politica, si ne întâlneam de obicei seara în
casa Colonelului Zavoianu. Le expuneam membrilor din For cum decurg tratativele
cu Conducatorul Statului, greutatile ce le întâmpin si luam avizul lor.
Sprijinul de care m-am bucurat din partea acestui grup de fruntasi ai Legiunii
mi-a fost de mare folos pentru a aparea interesele miscarii si a obtine din
partea Generalului o justa distributie a puterilor în Stat.
În cursul tratativelor, m-am îngrijit ca
ordinea în tara sa fie desavârsita pentru a conveni apelului dat de Generalul
Antonescu, cu putin înainte de pastrarea linistii interne. În 11 Septembrie am
dat o circulara, prin care îi avertizam pe legionari sa nu provoace incidente:
Circulara pentru pastrarea ordinii
”Având informatia ca în tara s-au întâmplat
anumite incidente, fara importanta de altfel, ca urmare schimbarii de regim,
pentru a le preîntâmpina pe viitor, precizez urmatoarele:
1. Legionarii sa nu se amestece în nici un
fel în atributiile de Stat, care apartin exclusiv guvernului. Serviciul de
ordine legionar trebuie sa pastreze ordinea înlauntrul organizatiei legionare
si nu intervine numai daca aparatul de Stat solicita interventia lui.
2. Sa se pastreze o atitudine de înalta
întelegere fata de aparatul de Stat, atitudine întemeiata pe spiritul de
dreptate care defineste miscarea noastra.
3. Anumite gesturi de amenintari si
provocari, anumite atitudini care depasesc rezerva unei tinute corecte
legionare, nu apartin Garzii de Fier, ci sunt opera unor elemente periferice,
care acum când biruinta legionara se apropie de sfârsit, îsi îngaduie o tinuta
dincolo de buna cuviinta. Organizatiile noastre vor cerceta toate cazurile
ivite.
4. Orice fel de initiativa, în afara de
ordinele primite, si care angajeaza raspunderea miscarii, trebuie sa mi se
comunice pentru a o aproba sau respinge.
5. Nici un ziar nu reprezinta pâna acum
punctul de vedere legionar si – în afara de comunicatele noastre – nimic din ce
se scrie despre Legiune în aceste ziare, nu angajeaza raspunderea miscarii.
6. Cât priveste organizarea, interzic orice
fel de initiativa locala. Legionarii sa aiba rabdare. Ordinele de reorganizare
se vor transmite pe cale ierarhica.
HORIA SIMA
Bucuresti, 11 Septembrie 1940
9. Noua Constitutie
Prima chestiune ce-am dezbatut-o în sedinta
de Luni cu Colonelul Dragomir a fost Constitutia noului Stat. Nu cunosteam
punctul de vedere al Generalului în elaborarea legii fundamentale a Statului si
de aceea mi-am permis sa-i prezint conceptia noastra sub forma unei
alternative:
– Domnule Colonel, nu ne putem întoarce la
Constitutia din 1923, fiind depasita de evenimente. Aceasta Constitutie a fost
calcata în picioare chiar de partidele care au guvernat tara, prin abuzurile
lor nesfârsite, si a fost suspendata în 1938 de Regele Carol. În 6 Septembrie
s-a creat o situatie revolutionara, care reclama o modelare a Statului în
spiritul acestei revolutii si în conformitate cu aspiratiile poporului:
Miscarea legionara ar fi fost foarte
bucuroasa sa se procedeze în cel mai scurt timp la alegeri. Procesul democratic
din 1938, care ar fi adus miscarea pe cai legale la putere, a fost întrerupt
prin violenta de Regele Carol. Nu am vrea sa cadem sub aceeasi acuzatie, ca am
cauta sa guvernam contra vointei poporului, prin metode dictatoriale. Alegerile
sunt necesare pentru a legaliza revolutia. De aceea propunem alegeri libere, cu
participarea tuturor partidelor. E în afara de orice discutie ca vom obtine majoritati
zdrobitoare în aceste alegeri, batând partidele pe propriul lor teren de lupta.
Noul parlament ar avea si misiunea sa revizuiasca Constitutia de la 1923 sau sa
o înlocuiasca cu alta noua.
În ipoteza ca Generalul Antonescu ar vrea sa
continue actualul regim autoritar, considerând alegerile inoportune în acest
moment, atunci trebuie sa i se acorde miscarii o pozitie privilegiata în Stat
si anume sa fie încorporata în sistemul lui constitutional. Repet ca nu sunt
partizanul acestei solutii, ci prefer sa mergem la alegeri. Dar daca Generalul
Antonescu vrea sa conduca tara pe baza puterilor depline ce le-a primit de la
Regele Mihai, si, în acelasi timp, sa obtina si colaborarea miscarii legionare,
atunci trebuie sa proclame Statul Român, Stat Legionar. Oferindu-i Domnului
General sprijinul fortei noastre politice, care e, în afara de orice discutie,
cea mai puternica din tara, îi cerem în schimb sa ne asocieze la zidirea noului
Stat cu numele nostru propriu. Miscarea legionara trebuie sa figureze în Constitutia
ce se pregateste.
Principiul democratic nu ar fi abandonat nici
în acest caz, ci doar exprimat într-o alta forma. Miscarea legionara reprezinta
în acest moment imensa majoritate a poporului român; e logic atunci ca Statul
sa-i poarte emblema. Statul se va umple atunci de un continut, de o substanta
spirituala si politica. Poporul român se va recunoaste în noul Stat si îl va
sprijini din toate puterile, pentru ca miscarea este purtatoarea idealurilor si
aspiratiilor lui. Generalul Antonescu nu ar avea decât de câstigat, caci ar
dispune si de o baza populara. Pozitia lui s-ar consolida. În afara de
încrederea ce-a obtinut-o de la Majestatea Sa Regele Mihai, prin acordarea
puterilor depline, ar avea, deci, o dubla acoperire: sus, prin aprobarea
Suveranului, iar jos, prin vointa poporului.
Colonelul Dragomir a luat nota cu multa
atentie de declaratiile mele si a plecat la General. La întâlnirea urmatoare
n-a venit nici un raspuns la aceasta chestiune si nici cel putin n-a mai
deschis-o. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Generalul Antonescu a fost speriat
de îndrazneala cererilor noastre si i-a dat ordin Colonelului Dragomir sa lase
chestiunea constitutionala în suspensie. Generalul Antonescu ar fi vrut sa
obtina colaborarea miscarii la guvern, dar fara sa-i faca concesiuni pe plan
constitutional. Puterile depline vroia sa le pastreze exclusiv pentru sine,
fara sa accepte vreo limitare a lor, prin introducerea miscarii în Stat.
Miscarea putea participa la guvern împreuna cu alte forte politice, cu care
trata în acel moment, dar trebuia tinuta în afara de cadrul constitutional,
pentru ca pozitia lui de Conducator al Statului sa nu fie alterata. Mi-am dat
seama de pericolul acestei combinatii minore, în cadrul strict al guvernului,
din care noi am fi putut fi oricând expulzati, si n-am încheiat acordul cu
Generalul pâna ce n-am obtinut recunoasterea miscarii ca factor constitutional
al Statului.
10. Împartirea ministerelor
În sedintele urmatoare cu Colonelul Dragomir,
am tratat chestiunea repartitiei Ministerelor. Ce retine Generalul pentru
oamenii lui si ce lasa miscarii?
Generalul Antonescu, în afara de Presedintia
Consiliului, titlul separat de-al Conducatorului Statului, mai detinea si
Ministerul Apararii Nationale. Îl numise în Justitie pe Mihai Antonescu, iar
Subsecretar de Stat la Interne, pe Colonelul Rioseanu. Aceste departamente nu
mai puteau fi negociate.
Din primul moment am cerut sa se atribuie
miscarii Ministerele de Interne si Externe. Aveam nevoie de Ministerul de
Interne pentru a putea controla situatia din tara. O miscare în expansiune, cum
era Legiunea pe atunci, usor putea veni în conflict cu prefecti sau politisti
straini de ideologia ei. Am revendicat apoi Ministerul de Externe, pentru a
putea înfaptui linia de politica externa fixata de Capitan. Era logic si firesc
ca aceia care au suferit si au sângerat sa aiba acest post important, pentru ca
s-au opus apropierii de Rusia si au luptat pentru a aduce România în tabara
Puterilor Axei. În discutiile paralele ce le-au avut cu Generalul,
acesta a încercat o anumita rezistenta, dar
vazând ca nu ma poate îndupleca sa fac vreo concesiune, n-a mai insistat.
Am cerut apoi sa ni se încredinteze
totalitatea Ministerelor sociale: Ministerul de Presa si Propaganda, Ministerul
Sanatatii, Ministerul Muncii si Ocrotirilor Sociale, Ministerul Educatiei
Nationale si Ministerul Cultelor. Le-am obtinut fara nici o dificultate.
Batalia a fost apriga în sectorul economic.
Mihai Antonescu, care fusese sef al tineretului partidului liberal georgist, se
temea ca miscarea sa nu se atinga de patrimoniul economic al fruntasilor
partidului liberal. De aceea si-a exercitat influenta pe lânga Generalul
Antonescu ca sa ne tina departe de Ministerele economice. Am fost de acord ca
Ministerul Economiei sa fie încredintat unei persoane agreate de General, dar
am cerut în schimb sa ni se dea Ministerul de Finante. Cum mi s-a comunicat ca
Ministerul de Agricultura va fi ocupat de un prieten de-al Generalului, Nicolae
Mares, la care nu vrea sa renunte, am cerut Colonelului sa fim compensati cu
Ministerul Comunicatiilor.
Nu l-am putut convinge pe General sa accepte
aceste compensatii reciproce la împartirea Ministerelor Economice. A refuzat sa
ne cedeze Ministerul de Finante si ne-a oferit numai un Subsecretar de Stat la
acelasi Minister. N-am obtinut nici Ministerul Comunicatiilor. Generalul îsi
pusese ochii pe Profesorul de la Scoala Politehnica din Timisoara, Pompiliu
Nicolau, pe care îl considera o somitate.
Pozitia noastra în sectorul economic a slabit
si mai mult prin crearea unui nou minister economic, Ministerul Coordonarii
Economice, pe care l-a încredintat Colonelului Dragomir.
La sfârsitul acestor tratative, Generalul
Antonescu era stapân absolut pe Ministerele Armatei si al Justitiei si anexase
aproape în întregime sectorul economic. Miscarea legionara detinea Ministerele
de Externe si Interne si toate Ministerele Sociale. Dar, în realitate, nici la
aceste Ministere puterea ei nu era deplina, caci toate numirile, legile si
deciziile importante, prezentate de titularii lor, depindeau de aprobarea
Conducatorului Statului.
11. Formula tripartita
Planul initial al Generalului Antonescu era
sa formeze guvernul pe o baza mai larga, incluzând si gruparea lui George
Bratianu. De fapt paternitatea planului îi apartinea lui Mihai Antonescu, care
vroia sa-i ofere fostului sef o satisfactie politica, dupa o pozitie sterila de
peste sapte ani.
Aflând de intentia Generalului cu George
Bratianu, i-am spus ca nu ma opun daca pretentiile acestuia se limiteaza la
ministerele economice si nu reclama vreun departament din lotul rezervat noua.
Nu s-a putut ajunge la nici o întelegere cu
George Bratianu, pentru ca acesta cerea prea mult: Vice-Presedintia Consiliului
de Ministri, Ministerul de Externe si totalitatea ministerelor economice. Daca
am fi acceptat propunerea lui, miscarea legionara ar fi jucat rolul sters al
unei anexe guvernamentale. În zadar au încercat Generalul si, în special Mihai
Antonescu, sa-l înduplece pe George Bratianu sa-si modeleze pretentiile. Fie ca
se considera indispensabil pentru alcatuirea noului guvern, fie ca nu vroia sa
intre, de teama sa nu se compromita alaturi de noi, George Bratianu a tinut
mortis la pretul sau. Generalul a fost pus în alternativa de a alege între
partidul liberal georgist si miscare. Cum Legiunea, în acel moment, se afla
într-o faza de fulgeratoare ascensiune, Antonescu a fost silit sa-l sacrifice
pe George Bratianu si sa renunte la proiectul tripartit.
Generalul Antonescu ducea tratative si cu
Iuliu Maniu. Acestuia i-ar fi convenit ca dupa atâtia ani de când nu mai era la
putere sa introduca câtiva oameni de încredere ai lui în noul guvern.
Negocierile n-au progresat, deoarece Antonescu si-a dat seama repede ca
apropierea de Maniu este daunatoare din punct de vedere al politicii externe.
Colaborarea cu Iuliu Maniu, cunoscut ca adversar al Puterilor Axei, ar fi
provocat suspiciuni la Roma si Berlin si i-ar fi zdruncinat pozitia lui fata de
noii stapâni ai Europei.
Asa s-a facut ca Generalul Antonescu a
trebuit sa se resemneze sa formeze guvernul numai cu miscarea legionara.
12. Numirile
Negocierile nu s-au terminat cu repartitia
ministerelor. Tot atât de apriga a fost si discutia referitoare la cine le
ocupa si ce persoane vor fi titularii lor.
La Ministerul de Interne, când am rostit numele
Generalului Petrovicescu, Antonescu a fost multumit. Era militar ca si el (deci
o garantie pentru ordinea interna), cunoscut în armata ca un om de mare
corectitudine. Pentru noi, intrarea Generalului Petrovicescu în guvern, în afara de priceperea lui în
treburile publice, era si un act de recunostinta pentru atitudinea lui dreapta
în acest proces, Generalul Petrovicescu, în cursul cercetarilor, s-a convins de
inocenta lui Corneliu Codreanu si a celorlalti fruntasi legionari si a cerut
achitarea lor – un caz rar în analele justitiei românesti -, caci un procuror,
prin natura functiei lui, avea datoria sa sustina dosarul acuzatiilor,
indiferent de convingerile lui proprii.
La Ministerul de Externe, am propus pe Mihail
Sturdza, un diplomat de elita si un bun cunoscator al afacerilor externe ale
Statului. A fost unul dintre putinii diplomati români care s-a opus cu
înversunare politicii scelerate a Regelui Carol II, care vroia sa ne împinga în
alianta cu Rusia Sovietica. Generalul n-a fost încântat de propunerea mea si
mi-a cerut timp sa se mai gândeasca. Fara îndoiala, Generalul a fost informat
de „stofa” de diplomat a lui Mihail Sturdza, care nu apartinea spetei
„bonjuriste”, ce se adapteaza cu usurinta oricaror circumstante, chiar când ar
trebui sa tradeze interesele tarii. Mihail Sturdza, chiar în serviciul
diplomatiei, se considera un soldat al natiunii, care trebuie sa mânuiasca
aceasta arta dificila exclusiv pentru apararea intereselor ei.
La Sanatate, Generalul nu a ridicat nici o
obiectie când l-am propus pe Vasile Iasinschi.
În schimb n-a fost de acord cu numirea lui
Traian Braileanu la Educatia Nationala. Probabil Mihai Antonescu, care era
Conferentiar la Facultatea de Drept din Bucuresti, i-o fi atras atentia ca
Traian Braileanu este un „dur”, care poate crea probleme învatamântului prin
reformele lui. Mi-a propus sa fie numit un alt legionar, Profesorul P.P.
Panaitescu. Am ridicat aceasta problema în sedinta Forului Legionar si în
unanimitate mi s-a cerut sa mentin candidatura lui Traian Braileanu. A doua zi
i-am comunicat Generalului ca nu puteam renunta la Profesorul Braileanu pentru
Educatie.
Ca sa reduca numarul ministrilor legionari
din lotul rezervat miscarii, Generalul a procedat la contopirea Ministerului
Muncii cu Ministerul Sanatatii si a Ministerului Cultelor cu Ministerul
Educatiei Nationale, sub pretextul de a se face economii, încât la urma atât
Iasinschi cât si Traian Braileanu
au ajuns sa conduca doua ministere. Reforma n-a fost prea fericit inspirata,
deoarece Cultele si Munca reprezentau domenii de administrare aparte, care nu
puteau fi amestecate cu alte activitati ale Statului.
În Ministerul de Propaganda si Informatii, am
concis sa fie numit Horia Cosmovici.
Generalul Antonescu îl aprecia foarte mult pentru serviciile ce le-a adus
cauzei comune în acele zile tulburi, premergatoare rasturnarii Regelui Carol.
Numirea era definitiv stabilita, când cade ca o furtuna de la Berlin Alexandru
Constant. S-a zbatut ca un leu sa obtina Ministerul Propagandei, motivând ca el
este cel mai indicat sa obtina acest post, deoarece a servit sub Göbbels, la
Berlin, si cunoaste mecanismul propagandei. A pledat cu atâta forta cauza lui,
încât pâna la urma, l-am convocat pe Cosmovici, pentru a-i cere parerea.
Acesta, nobil ca întotdeauna, fara nici o sovaire, s-a dat la o parte pentru
a-i face loc lui Constant.
Ce s-a întâmplat mai departe? Generalul a
regretat despartirea de Cosmovici si pentru a-l pastra în guvern, a creat la
Presedintie un Subsecretariat de Stat pentru Problemele Doctrinare, post nou,
în care l-a numit pe Cosmovici. M-am bucurat din tot sufletul si i-am laudat
generozitatea Generalului.
La finante, Generalul l-a acceptat fara
discutie pe Constantin Papanace
ca Subsecretar de Stat, dupa ce i-am explicat cine este si ce rol a jucat în miscare.
În afara de aceasta, mai poseda si pregatirea corespunzatoare, pentru ca fusese
administrator financiar.
Profesorul Ion Protopopescu, pe care îl aveam în vedere pentru
Ministerul Comunicatiilor, a trebuit sa se multumeasca cu Ministerul Inventarului
Public, departament creat pe timpul lui Carol pentru a-si plasa agreatii lui
extra-numerari. Profesorul Protopopescu a fost mai mult decât nemultumit,
jignit când a aflat de numirea rivalului sau de la Timisoara, Profesorul
Nicolau, la Comunicatii, iar el, care trecuse prin atâtea primejdii pentru
legiune, sa fie azvârlit la un minister-sinecura. Cu mare greutate l-am
potolit, explicându-i ca nu am nimic de-a face cu numirea Profesorului Nicolau.
Fixarea locului meu în guvern s-a rezolvat în
modul cel mai simplu:
– Cum întelegeti sa ma încadrati pe mine în
guvern, Domnule General?
– Vice-Presedinte al Consiliului de Ministri.
– Bine, Domnule General.
13. Ziua Capitanului. Pelerinaj la Casa Verde
Pentru Vineri dimineata, 13 Septembrie, am
convocat lumea legionara din Bucuresti la Casa Verde, pentru a comemora 13
Septembrie, ziua de nastere a Capitanului si ziua numelui sau, Sf. Corneliu
Sutasul.
În 11 Septembrie, a aparut în ziare
comunicatul meu prin care faceam apel la legionari sa participe la serviciul
religios de la Biserica Sf. Ilie Gorgani si apoi încolonati sa se îndrepte spre
„Casa Verde”, se va desfasura sarbatorirea Capitanului.
Manifestatia a fost impunatoare. Peste 12000
de legionari, în camasi verzi, au strabatut arterele principale ale Capitalei,
Bulevardul Elisabeta si Calea Victoriei, pentru a se îndrepta apoi spre
Bucurestii noi, unde se afla Casa Verde. Trotuarele pe unde treceau legionarii
erau împânzite de lume, care îi saluta cu bratul în sus si le arunca flori.
Vuia centrul orasului de „Stefan Voda al Moldovei”, „Marsul Legionarilor
Tecuceni”, „Ardealul Tânar Legionar” si „Sfânta Tinerete Legionara”.
O priveliste de neuitat! De unde a rasarit
aceasta mândra oaste legionara, care pâna acum o saptamâna traia sub
amenintarea legilor exceptionale? Si de unde au putut sa-ti procure acesti
tineri, într-un timp atât de scurt, mii si mii de camasi verzi? În toate
familiile si croitoriile s-a lucrat de zor la confectionarea lor, iar pânza
verde a disparut de pe piata, fiind cautata pâna si în dughenele evreilor.
Cu Borobaru si Necrelescu, am plecat înaintea
cortegiului si ne-am amestecat cu multimea de pe trotuare, undeva la capatul
Caii Victoriei. Vroiam sa vad, fara sa ma recunoasca nimeni, trecerea
coloanelor. În frunte paseau Vasile Iasinschi si Comandantii Bunei Vestiri,
Mile Lefter si Ilie Gârneata. Ce
entuziasm delirant! Ferestrele erau întesate de oameni care aplaudau frenetic
tineretul României Legionare. Se rupsesera zagazurile terorii si acum populatia
putea sa-si exprime în libertate adevaratele ei sentimente.
Am lasat formatiunile legionare sa treaca si
când am socotit ca au ajuns la Casa Verde si au avut timp sa faca front, am
sosit si noi cu masina. O padure de brate legionare ridicate spre cer, de-o
parte si de a trecerii spre Mausoleu, m-au salutat la sosire. Când am ajuns în
fata Monumentului, am avut bucuria sa-l descopar pe Mitropolitul Nicolae Balan
al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoti, care venise sa rosteasca
rugaciunea de pomenire a eroilor din cripta. M-am îndreptat spre Mitropolit si
i-am sarutat mâna dreapta.
Dupa slujba, am deschis sedinta legionara si
am facut apelul mortilor. Am citit apoi, tot în decursul sedintei, mesajul
adresat de Generalul Antonescu legionarilor, cu prilejul zilei de nastere a
Capitanului:
”Dragi Legionari,
Puterile raului au fost pentru totdeauna
înfrânte.
Cu ajutorul destinului, cu învierea Patriei a
venit si biruinta voastra si a mea.
Îngenuncheati si cinstiti cu pietate ziua
Capitanului vostru de ieri.
Jertfa lui o merita cu prisosinta.
Îndemnul meu este sa faceti, odata cu aceasta
închinare si legamântul ca, prin ordine, prin disciplina, prin credinta
nelimitata în destinele glorioase ale Patriei, si prin munca nesovaielnica,
veti dovedi tarii si lumii întregi ca sunteti cu adevarat pastratorii unei mari
si neuitate mosteniri.
Este datoria voastra de mâine.
Tara va cere sa începeti, alaturi de mine,
fara sovaire si fara precupetire, în unire si iubire, munca de îndreptare si de
reconstructie la care am pornit.
Este îndemnul meu de astazi.
Ascultati-ma si urmati-ma”.
General Antonescu
Desi cuvintele adresate de General
legionarilor cu prilejul comemorarii de la „Casa Verde” au fost bine primite de
miile de camasi verzi adunate aici, totusi n-a scapat nimanui semnificatia unei
aluzii din mesajul acestuia: „Îngenuncheati si cinstiti cu pietate ziua
Capitanului vostru de ieri. „Pentru legionari, Corneliu Codreanu nu era
„Capitanul vostru de ieri”, ci „Capitanul nostru de ieri, de azi si din
totdeauna”.
M-am adresat apoi eu legionarilor, rostind
urmatoarea cuvântare:
”În ziua de 24 Iunie 1927, cinci tineri
luptatori din viata studenteasca, trecuti prin grele încercari pentru credinta
lor nationala, s-au adunat la Iasi, în Caminul ridicat prin bratele studentimii,
si acolo, în fata icoanei Arhanghelului Mihail, s-au legat sa lupte pentru
dezrobirea neamului românesc.
Astfel s-a întemeiat Legiunea „Arhanghelului
Mihail”, care, mai târziu, s-a numit Garda de Fier.
Conducatorul lor era Corneliu Zelea Codreanu.
Ochii albastri, înlacrimati pentru durerile neamului si iluminati de credinte
si nadejdi care îi stapânesc numai pe marii conducatori de popoare, trecutul
lui aspru de luptator încercat, vointa lui masiva si vesnic treaza, constituiau
garantia ca la capatul drumului lor nu poate fi decât biruinta.
Au pornit la drum acesti flacai, în surâsul
dispretuitor al oamenilor „cuminti” si în mocnetul de ura al dusmanilor din
adâncuri.
De atunci au trecut 13 ani de lupta, de
chinuri, de jertfe si de eroism. Rând pe rând, sub conducerea înteleapta a
Capitanului, toate piedicile au fost înlaturate, toate pozitiile au fost
cucerite pâna în inima dusmanului.
Lupta nu a fost usoara. La conducerea
Statului se afla o clasa egoista si înstrainata de poporul românesc, subjugata
fortelor iudeo-masonice, o clasa de conducatori care îsi aflau fericirea în
arginti si în tradarea patriei acelora care vroiau nimicirea ei.
În fata acestor suflete pline de ura si
viclenie, s-a ridicat El, Capitanul, cavalerul medieval, fara frica si fara prihana.
Sabie între doua lumi, cum spunea un
comandant legionar, azi disparut din mijlocul nostru. A despartit lumea noua,
asa cum s-a despartit pamântul de apa.
Si a început lupta grea, pe viata si pe
moarte, cu puterile raului. Val dupa val s-au azvârlit asupra lui dusmanii sa-l
doboare si sa-l nimiceasca. A fost târât în adâncuri, dar s-a ridicat iarasi
biruitor pe culmi.
De câte ori credeam ca va pieri de uneltirile
celor rai, de atâtea ori mâna lui Dumnezeu l-a înaltat deasupra oamenilor.
Dusmanii l-au lovit cu armele josnice ale minciunii, infamiei, tradarii: el
le-a raspuns si i-a înfruntat cu dragoste si bunatate.
Capitanul a introdus în viata politica o
linie de înalta tinuta etica, exemplu atât de rar în istorie. Pentru El,
onoarea era însasi existenta si viata unui neam.
”Decât sa învingi printr-o infamie mai bine
sa cazi luptând pe drumul onoarei”, e una din legile fundamentale fixate de
Capitanul legionarilor, iar cucerirea puterii în Stat o concepea ca o actiune
de convingere întemeiata pe dragostea si suferinta legionarilor, cu care sa
sfarme toate împotrivirile sufletesti si prin consimtamântul tuturor sa
cladeasca Statul legionar.
Actiunea lui politica, Capitanul si-a
întemeiat-o pe transformarea sufleteasca a omului. Legiunea este, înainte de toate,
o mare scoala educativa pentru poporul românesc, unde se face apel la tot ce
este mare si dezinteresat în sufletul omenesc si unde se îndeparteaza tot ce
este meschin si inferior în el.
Pentru aceasta mare transformare a sufletelor
în sens nobil, dezinteresat si eroic, un rol conducator are în viata legionara
suferinta, ca instrument de lupta împotriva dusmanului.
Sub acest aspect, viata Capitanului, un lung
martiraj, cu trupul lui târât din închisoare, a fost un exemplu cutremurator
pentru toti.
Nici o suferinta n-a reusit sa-l încovoaie pe
Capitan; de aceea El a biruit.
Cel mai greu eroism, eroismul de durata,
singurul care duce la biruinta, nu l-a parasit pe Capitan niciodata.
El a fost vesnic la cârma, fara clipe de
odihna, mereu cu fata la dusman si a biruit tocmai prin aceasta tenacitate
supraomeneasca de a sta neclintit la postul de comanda.
Acum, când biruinta lui e deplina sa ne
amintim de marile lui virtutii, de dragostea lui nesfârsita, prin care sa-i dezarmam
pe ultimii adversari ai Miscarii Legionare.
El ne-a fixat liniile de dezvoltare ale
poporului nostru pentru sute de ani înainte.
Noi nu mai avem nimic de adaugat decât sa
aplicam cinstit gândurile lui.
Prabusirea teritoriala sa nu ne înspaimânte.
Biruinta de la 6 Septembrie e mult mai
însemnata decât tot trecutul istoric de pâna acum, pentru ca poporul român
devine, pentru prima oara, stapân pe destinul lui.
Capitanul e cu noi, camarazi. El vegheaza ca
drumul nostru sa nu se abata de la linia legionara si sa ne duca numai spre
biruinta.
Pentru Capitan si pentru biruinta legionara
sa strigam din toata inima, camarazi:
Traiasca Legiunea si Capitanul!”
Intentionat, am evitat sa vorbesc în aceasta
cuvântare de moartea Capitanului. De doi ani, în masele legionare si chiar în
cadrele conducatoare libere, staruia credinta ca n-ar fi mort, ca ar trai,
tinându-se ascuns, si ar aparea din nou când va veni vremea lui. N-am vrut sa
zdruncin aceasta speranta într-un moment când memoram ziua lui de nastere, care
e o zi de bucurie.
Dupa închiderea sedintei si ruperea
rândurilor, ne-am amestecat cu multimea. Era o zi frumoasa de toamna
bucuresteana, calda si cu cer senin. Între miile de legionari, l-am întâlnit si
pe Domnul Mihail Sturdza, pe
care nu-l mai vazusem din vara anului 1939. I-am comunicat ca va prelua
portofoliul Afacerilor Externe, caci zvonurile care circulau în Capitala îl
indicau pe George Bratianu ca noul lui titular.
A lipsit de la mareata comemorare Profesorul
Codreanu. Cu toate ca i-am trimis mai multi camarazi, binecunoscuti de el, cu
rugamintea sa participe, a refuzat, raspunzându-mi ca el se va duce într-o
Biserica si se va ruga singur. Ca sa aiba pe cineva în jurul lui, am detasat un
grup de legionari sa-l însoteasca. Cu Profesorul Codreanu în Biserica au fost
24 de persoane, dintre care jumatate erau legionari trimisi de mine.
Profesorul Codreanu m-a amarât din nou în
acest moment de neuitat. Situatia mea era penibila, caci nu puteam sa divulg
motivul real al supararii lui, din respect fata de persoana Profesorului, si
lumea îsi putea închipui ca cine stie ce nedreptate i-am facut. Din aceste zile
si pâna la publicarea volumului meu Sfârsitul unei domnii sângeroase am pastrat
în mine însumi ce s-a întâmplat între noi înainte de caderea Regelui Carol.
14. Cad si ultimele împotriviri
Ziua de 13 Septembrie 1940 n-a fost numai un
martor glorios al renasterii unei miscari din propria ei cenusa, ci a adus cu
sine si dezlegarea necunoscutei în care oscilau pâna atunci tratativele cu
Antonescu. În aceasta zi binecuvântata, ca si cum ar fi rasturnat trompeta în
fata zidurilor Ierihonului, s-au topit si ultimele rezistente ale Generalului
la instituirea Statului national-legionar si la formarea noului guvern.
Nu stiu cum vor judeca altii, dar e plin de mister
faptul ca la o saptamâna dupa 6 Septembrie, când s-a prabusit Regele Carol II,
într-o alta Vineri, 13 Septembrie, ziua de nastere a Capitanului, în care
Biserica îl proslaveste pe cel dintâi crestin convertit dintre neamuri, Sf.
Corneliu Sutasul, am câstigat si o mare victorie politica contra tuturor
acelora, români si straini, care ar fi vrut sa ne tina si acum la poarta
cetatii, împiedicându-ne sa facem dreptate poporului.
În dupa amiaza aceleiasi zile, sunt chemat de
Generalul Antonescu, care, pe un ton îngrijorat si aproape mânios, îmi spune:
– Domnule Sima, trebuie sa facem guvernul. Nu
mai putem astepta. Ce va zice lumea? Sunt de o saptamâna la cârma Statului si
nu avem înca guvern. Duminica vine si Regina-Mama Elena. Cum ne vom prezenta sa
o primim?
– Domnule General, i-am raspuns contrariat de
iesirea lui, nu înteleg de ce sunteti suparat. Raspunsul e la D-voastra.
Conditiile noastre pentru colaborare le cunoasteti si în mare parte le-ati
aprobat. Mai ramâne sa va pronuntati asupra formei de Stat. Noi cerem sa se
proclame Statul Român, Stat Legionar.
– Accept aceasta schimbare, dar ne-am expune
la critici daca l-am numi direct Stat Legionar. Propun sa folosim expresia
„Stat National-Legionar”.
– Perfect, Domnule General. În definitiv,
cele doua atribute se completeaza, caci Legiunea s-a ridicat din national, iar
Capitanul a numit miscarea legionara o miscare nationala. În modul acesta
evitam sa se spuna ca am fi rupt continuitatea Statului Român.
Era de fata si Mihai Antonescu. Adresându-se
amândurora, ne spune:
– Treceti într-o alta odaie si redactati
textul constitutional, în termeni clari si concisi. Sa fie cât mai scurt. Apoi
veniti din nou la mine ca sa-l examinam împreuna.
Scena s-a petrecut la Palatul Cantacuzino. Am
trecut într-o alta încapere si ne-am apucat de treaba. Mihai Antonescu scria,
iar eu dictam sau completam ideile lui. Operatia de redactare a noului act
constitutional n-a durat mai mult de un sfert de ceas.
Articolul 1. „Statul Român devine Stat
National-Legionar”, n-a ridicat nici o problema.
Articolul 2. „Miscarea Legionara este singura
miscare recunoscuta în noul Stat, având ca tel ridicarea morala si materiala a
poporului român si dezvoltarea puterilor creatoare”, a fost conceput aproape în
întregime de Mihai Antonescu, eu adaugând numai sfârsitul si dezvoltarea
puterilor lui creatoare”.
Articolul 3. „Domnul General Ion Antonescu
este Conducatorul Statului National-Legionar si Seful Regimului Legionar”.
Mihai Antonescu se multumi sa-l proclame pe General Conducatorul Statului National-Legionar.
Eu am completat „si Seful Regimului Legionar”, pentru a-l lega pe General mai
strâns de miscare. În calitate de „Sef al Regimului Legionar”, Generalul
Antonescu îsi asuma raspunderea fata de miscare de a înfaptui noul Stat în
spiritul Legiunii si cu personalul politic recrutat precumpanitor din sânul ei.
Articolul 4. „Domnul Horia Sima este
Comandantul Miscarii Legionare”, a fost opera exclusiva a lui Mihai Antonescu,
fara nici o interventie din partea mea. Eu credeam ca articolul 3 încheie actul
constitutional, când Mihai Antonescu pune pe hârtie si articolul 4, în forma de
mai sus. Bineînteles ca mi-a convenit sa figureze ca Sef al Legiunii în Noua
Constitutie, deoarece îmi întarea pozitia mea în Stat si, în acelasi timp,
limita puterile depline ale Generalului Antonescu. Fusesem ridicat, fara sa
cer, la rangul de factor constitutional, alaturi de Rege si General.
Ne-am dus apoi amândoi cu ciorna Noii
Constitutii la General, care a aprobat-o cu vadita satisfactie. Fata i se luminase.
N-a schimbat nici o virgula. A adaugat în schimb un nou articol, Articolul 5.
„Cu începere de la data acestui Înalt Decret, orice lupta între frati
înceteaza”, pentru a indica, spunea el, climatul de armonie si fratietate care
va domina de acum înainte în toate straturile poporului nostru.
– Draga Ica si Domnule Sima, e bun. Acuma
trebuie batut la masina si ma duc imediat la Majestatea Sa Regele sa-l semneze.
Mâine va aparea în Monitorul Oficial.
– Domnule General, adaug eu cu oarecare
îndoiala, credeti ca Maiestatea Sa Regele va semna actul? Nu va ridica anumite
obiectii?
– N-ai nici o grija, Domnule Sima, îmi spune
Generalul pe un ton ironic si zâmbind. Va semna.
Mi-a comunicat apoi ca mâine, 14 Septembrie,
sa convoc toti ministrii legionari la Palatul Cantacuzino, pentru a depune
juramântul.
Seara a fost receptie la Von Ritgen. Am fost
invitat si eu. Nu-l vazusem din seara de 31 August, când ne-a recomandat sa nu
întreprindem nimic contra Regelui Carol, deoarece Germania are nevoie de
liniste în sud-estul european. Lume multa. Functionari ai Axei si oameni
politici, chiar militari în uniforma. „Tout Bucarest”, cum s-ar zice. Dintre
legionari nu mai era decât Greceanu.
Von Ritgen m-a iscodit sa afle cum stau
tratativele. Nu stia nimic de aranjamentele de dupa amiaza. Aveam lista
guvernului în buzunar, dar m-am ferit sa fac vreo indiscretie. În definitiv era
o chestiune care nu putea fi divulgata, caci apartinea Conducatorului Statului
si apoi ministrul Germaniei, Fabricius, nu ne era prieten.
I-am raspuns ca tratativele continua si par
sa fie pe drumul cel bun.
La receptie a venit si George Bratianu. S-a
apropiat de mine si m-a întrebat nelinistit:
– Domnule Sima, în ce stadiu se afla
tratativele D-voastra cu Generalul?
As vrea sa stiu si eu ca sa ma pot orienta.
– Domnule George Bratianu, n-am ajuns la un
rezultat definitiv. Sunt înca greutati. Poate poimâine...
Mi-am dat seama ca cei doi Antonescu l-au
tinut în ignoranta, abandonând planul de a-l avea în guvern.
Înaltul Decret, prin care Statul Român devine
Statul National-Legionar, a fost semnat si a intrat în vigoare în 14 Septembrie
1940, data la care a aparut în Monitorul Oficial. Schimbarea constitutionala a
fost anuntata si printr-un comunicat al Presedintiei Consiliului, din 16
Septembrie, cu urmatorul continut:
Comunicat
16 Septembrie 1940
Presedintia Consiliului de Ministri comunica:
I. Domnul General Antonescu, Conducatorul
Statului Român si Presedintele Consiliului de Ministri, a adresat Tarii si
Miscarii Legionare o chemare la unire si actiune pentru întarirea Statului.
II. Miscarea Legionara a raspuns la acest
apel prin urmatoarea declaratie:
”Miscarea Legionara raspunde cu toata
însufletirea si toata bucuria la chemarea Generalului Antonescu, fiind gata
sa-l urmeze în orice împrejurare si sa se identifice cu fiinta noului Stat”.
III. Urmator acestui legamânt, si tinând
seama de nevoia schimbarii asezamintelor românesti, si a însusi temeliilor
Statului, pentru a asigura viitorul Neamului nostru, unitatea în libertatea si
autoritatea cu consimtamântul tuturor, s-a dat urmatorul Înalt Decret:
”Mihai I,
Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala,
Rege al României, la toti de fata si viitori sanatate.
Am decretat si decretam:
1. Statul Român devine Stat
National-Legionar.
2. Miscarea Legionara este singura miscare
recunoscuta în noul Stat, având ce tel ridicarea morala si materiala a
poporului român si dezvoltarea puterilor lui creatoare.
3. Domnul General Ion Antonescu este
Conducatorul Statului National-Legionar si Seful Regimului Legionar.
4. Domnul Horia Sima este Comandantul
Miscarii Legionare.
5. Cu începere de la data acestui Înalt
Decret, orice lupta între frati înceteaza.
Dat în Bucuresti, la 14 Septembrie 1940”.
Mihai I
Conducatorul Statului Român si
Presedintele Consiliului de Ministri
General Ion Antonescu
15. Depunerea juramântului
Sâmbata, 14 Septembrie, s-a desfasurat la
Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei solemnitatea depunerii juramântului.
Ceremonia a fost simpla. Ministrii legionari,
împreuna cu ceilalti care au venit îmbracati în haine obisnuite. Dupa ce, în
ordinea importantei, au jurat credinta Conducatorului Statului si s-au
îndeplinit celelalte formalitati, Generalul Antonescu a tinut o scurta
cuvântare în care a înfatisat situatia grea a tarii dupa o guvernare nefasta,
cu hotarele sparte si cu economia ravasita si a amintit de îndatoririle noilor
ministri.
A lipsit de la solemnitate Constantin
Papanace, care nu sosise înca din Germania, dar al carui nume era trecut pe
lista ministrilor.
În continuare , noii ministri s-au raspândit
pentru a lua în primire departamentele lor.
Decretele de institutie ale Statului
National-Legionar si de formare ale noului guvern fusesera difuzate prin Radio
si aparusera si în ziarele din Bucuresti.
Capitala era în sarbatoare. Entuziasmul are
la culme în populatie. Mii de legionari, în camasi verzi, se vedeau pe strazi
comentând cu aprindere evenimentele sau, în formatiuni, intonând cântecele
noastre. Pâna noaptea târziu au rasunat strigatele lor de bucurie.
Noul guvern avea urmatoarea componenta:
Presedintia Consiliului de Ministri – General
Ion Antonescu.
Vice-Presedinte al Consiliului de Ministri – Horia
Sima.
Apararea Nationala – General Ion Antonescu.
Ministru de Externe – Mihail R. Sturdza.
Ministru de Interne – General Constantin
Petrovicescu.
Ministru de Justitie – Mihai Antonescu.
Ministrul Economiei Nationale – Gheorghe
Leon.
Ministru de Finante – George Cretianu.
Ministrul Coordonarii Economice – Colonel
Nicolae Dragomir.
Ministrul Agriculturii si Domeniilor –
Nicolae Mares.
Ministrul Lucrarilor Publice si
Comunicatiilor – Pompiliu Nicolau.
Ministrul Educatiei Nationale, Cultelor si
Artelor – Traian Braileanu.
Ministrul Sanatatii, Muncii si Ocrotirii
Sociale – Vasile Iasinschi.
Subsecretar de Stat la Ministerul Finantelor
pentru Inventarul Avutiilor Publice – Ion Protopopescu.
Subsecretar de Stat la Apararea Nationala –
General Constantin Pantazi.
Subsecretar de Stat la Aer si Marina –
Comandor Gheorghe Jienescu.
Subsecretar de Stat la Înzestrarea Armatei –
General Gheorghe Dobre.
Subsecretar de Stat la Economie, pentru
Colonizari si Populatia Evacuata – Corneliu Georgescu.
Subsecretar de Stat la Presa si Propaganda –
Alexandru Constant.
Subsecretar de Stat la Finante – Constantin
Papanace.
Subsecretar la Presedintie pentru Probleme
Doctrinare – Horia Cosmovici.
Subsecretar de Stat la Interne – Colonel
Alexandru Rioseanu.
Subsecretar de Stat la Economie, pentru
Petrol si Exploatari Miniere – V. Dimitriuc. Subsecretar
de Stat la Agricultura – Petre Nemoianu.
16. Întoarcerea din exil a Reginei – Mama
Elena
Duminica 15 Septembrie, a fost o zi
memorabila din aceasta perioada de schimbari profunde din istoria neamului nostru.
Regina-Mama Elena a revenit în patrie de la Florenta, unde traia surghiunita de
fostul ei sot, Regele Carol al II-lea, pentru a nu-i tulbura intimitatea cu
Elena Lupescu.
Generalul Antonescu, în telegrama ce i-a
trimis-o, prin care o invita sa se întoarca în tara, publicata în ziare, a avut
indelicatetea sa o jigneasca din primul moment al relatiilor lor. Regina era
rechemata în tara „pentru a completa educatia fiului sau”. Dupa umilintele ce
le-a îndurat din partea Regelui Carol, Antonescu n-a scapat nici un prilej ca
sa-i puna în vedere ca statului ei nu va fi acela al unei Regine influente, ci
va juca mai mult rolul unei guvernante pentru a îndruma educatia fiului sau. În
aceeasi telegrama, îi amintea si Regelui Mihai pozitia lui subordonata fata de
Conducatorul Statului. Mihai este nepregatit pentru afacerile Statului si are
nevoie de o lunga ucenicie sub supravegherea mamei lui si a Generalului.
Telegrama a stârnit comentarii defavorabile la adresa lui Antonescu în marele
public si mai ales în cercurile legionare ale Capitalei, care cunosteau
atitudinea binevoitoare a Reginei Elena fata de miscare. Din strainatate a
trimis ajutoare si cuvinte de încurajare, laudând munca creatoare a
legionarilor în tabere.
Pentru a arata ca noi avem o alta consideratie
pentru Regina – Mama Elena, vazând în ea un simbol al suferintelor neamului
întreg, ostracizata nu numai pentru scandaloasa viata a fostului rege, dar si
pentru atasamentul ei profund pentru tara ei adoptiva, am dat o circulara, prin
care mobilizam legionarii din Capitala sa participe la primirea ei:
LEGIONARI,
”Mâine, 15 Septembrie 1940, Majestatea Sa
Regina – Mama Elena, dupa un lung exil, se întoarce în capitala, în aclamatiile
de bucurie ale întregului popor.
O veti întâmpina cu toata dragostea si veti
lua parte la solemnitatile de mâine ale primirii.
La ora 10 dimineata, legionarii vor fi
înconjurati, sub aceeasi comanda si aceeasi ordine, între Biserica Alba si
Piata Victoriei.
Nu vor fi încadrati decât legionarii în
camasi verzi. Ceilalti pot asista, dar nu vor intra în rânduri.
Cer tuturor o noua dovada de tinuta,
corectitudine si disciplina”.
Horia Sima
Bucuresti, 14 Septembrie 1940.
La sosirea trenului în Gara Mogosoaia, pe
peron se aflau, în afara de Rege, Generalul Antonescu si Doamna Maresal Prezan,
care a oferit flori Reginei.
În aceeasi dimineata, a avut loc la
Patriarhie un Te-Deum, la care au asistat Majestatile Lor si întreg guvernul,
în frunte cu Generalul Antonescu. Ministrii legionari s-au prezentat în camasi
verzi. A servit Patriarhul Nicodem, înconjurat de un sobor de preoti. Acelasi
Patriarh care ma denuntase cu doua luni înaintea Regelui Carol ca o mare
primejdie pentru el. A fost un moment de neuitat. Mitropolia, în care nu
intrase pâna atunci pentru a participa la atare ceremonii decât tristele figuri
ale politicianismului român, acum îi primea în sânul ei pe adevaratii fii ai
poporului. Regele, în uniforma militara, era înalt si chipes. Regina, înalta si
ea, era de o rara distinctie, care atragea atentia tuturor.
În continuare, la Palatul Regal a avut loc o
alta solemnitate, în prezenta întregului guvern si a corpului diplomatic.
Antonescu vroia sa inaugureze noul regim cu un act impunator, care sa
demonstreze solidaritatea conducerii lui, bazata atât pe consimtamântul Coroanei
cât si pe adeziunea poporului. În sala mare a Tronului, au fost asezati, fata
în fata, pe o singura linie, guvernul si corpul diplomatic. Mai întâi au trecut
Regele si Regina, însotiti de Generalul Antonescu, pe la membrii guvernului
pentru a se face prezentarile. Apoi Suveranii i-au salutat pe membrii corpului
diplomatic. Dupa împlinirea protocolului, grupurile s-au amestecat si ministrii
au conversat cu diplomatii.
Festivitatea de la Palat s-a încheiat cu
iesirea în balcon a Regelui si Reginei, pentru a primi omagiul poporului. O
mare multime de oameni se adunase în Piata Palatului, aclamând pe Majestatile
Lor. Strigatele de „Traiasca Regele”, „Traiasca Regina” umpleau vazduhul,
rostogolindu-se ca valurile unei mari. Prin aceasta explozie de bucurie, poporul
vroia sa arate ca alungarea Regelui Carol de pe Tron n-a alterat sentimentele
lui de dragoste si devotament pentru Dinastie.
Regele si Regina au raspuns entuziasmului
multimii extrem de emotionati si fericiti. La scurt interval, am aparut si eu
si Generalul alaturi de Majestatile Lor, caci ne vroia poporul. Aclamatiile
s-au întetit si mai mult pâna la apoteoza.
Regele, Generalul si cu mine, reprezentau
noua ordine constitutionala si poporul saluta în noi, garantii unui viitor mai bun
dupa atâtea calamitati care s-au abatut asupra tarii.
17. Întoarcerea grupului legionar din
Germania
În aceeasi zi, Duminica, 15 Septembrie, s-a
întors si grupul legionar din Germania, de sub conducerea lui Papanace.
În dimineata de 6 Septembrie, când a aflat de
rasturnarea Regelui Carol, Papanace n-a mai avut încotro si s-a predat
evidentei. Nu stiu ce s-a petrecut în sufletul lui în acel moment, dar presupun
ca i-a fost greu sa admita în fata prietenilor sai ca s-a înselat si ca
doctrina lui a fost infirmata de evenimente. Revolutia legionara, ale carei
origini se trageau din pregatirile noastre de la Berlin, a triumfat contra
tuturor obstacolelor interne si externe, calauzita de puterea nevazuta a
Arhistrategului ostilor ceresti.
Ca sa repare macar în ceasul al 11-lea
neînteleapta lui atitudine, în 8 Septembrie 1940, mi-a trimis o telegrama de
felicitare cu urmatorul continut:
Camaradului Horia Sima
”În numele camarazilor mei de aici, te
îmbratisez pentru victoria legionara pe care ai înfaptuit-o cu tenacitatea ta
si cu sângele martirilor nostri”.
În aceeasi zi a expediat o telegrama si
Profesorului Codreanu, în care spunea:
Domnului Profesor Ion Zelea Codreanu
”În ziua biruintei legionare gândul nostru se
îndrepta catre D-voastra, tatal Capitanului, care prin dârzenia si patimirea
voastra chezasuiti înfaptuirea integrala a crezului legionar pentru care au
murit martirii nostri”.
În sfârsit Papanace, dupa tot raul facut,
rostea si un mare adevar: „prin tenacitatea ta”. Iata ce aveam eu si ce lipsea
multora, inclusiv lui Papanace, tenacitatea în lupta. În ceasurile cele mai
grele, când parea ca se pierde însasi speranta în viitorul Legiunii, nu mi-am
pierdut încrederea în victorie.
În cercul legionarilor din grupa 17, care nu
s-au alipit lui Papanace, bucuria a fost uriasa. Statornicia lor în credinta si
loialitate a fost rasplatita din belsug când au ascultat la radio informatiile
din tara, care, într-un ritm vertiginos anuntau schimbarile spectaculoase din
România. Biris si Smultea s-au
înapoiat îndata în tara. Tot din primul moment si independent de grupul lui
Papanace, au revenit si Comandantii Legionari Victor Silaghi, Victor Vojen si
Alexandru Constant.
Octavian Rosu astepta un semnal de la
Bucuresti pentru a se întoarce si cum nu venea nici o stire, pâna la urma a
ramas.
Împreuna cu Ponta, Gavagina, Vasiu, Tolcea si
Popa Ion, au fost ultimii care
au parasit Berlinul.
Papanace a sovait sa paraseasca Berlinul la
primul semnal al biruintei din tara, de teama ca evenimentele sa nu sufere vreo
întorsatura, dar si pentru ca nu cunostea atitudinea mea fata de el, dupa
ciocnirile ce le-am avut în vara. Prin 11 Septembrie, sunt chemat la telefon de
Stanicel, de la Berlin, întrebându-ma din partea lui Papanace, daca e oportun
sa se întoarca întreg grupul în tara sau sa mai întârzie. I-am raspuns ca
situatia interna nu e clarificata si este prudent sa mai ramâna câteva zile.
I-am transmis acest sfat fara alta intentie decât de a pastra o rezerva peste
hotare, în eventualitatea ca tratativele cu Antonescu n-ar duce la rezultatul
dorit.
N-au zabovit nici ei mult la Berlin. Peste
doua zile au plecat si ei spre tara, ajungând la Bucuresti la 15 Septembrie.
Tocmai ieseam de la sediul din Str. Gutenberg, în dupa amiaza acestei zile si
coboram scarile, când intra pe poarta Papanace cu legionarii din grupul sau: Virgil
Mihailescu, Seitan, Dragomir – Jilava,
Stanicel, Trifa, Horodniceanu,
Smarandescu si ceilalti. Cum ma vede Papanace, ordona pozitie de „drepti,
pentru onor înainte” si îmi da raportul:
”Domnule Comandant, grupul legionar din
Germania, în numar de... este gata si asteapta ordinul D-voastra”.
Ne-am îmbratisat cu efuziune si apoi am
strâns mâna tuturor. Eram stapânit de emotia revederii unor vechi camarazi
intr-o Românie eliberata de sub jugul tiraniei carliste. M-am retras apoi cu
Papanace si într-o conversatie particulara i-am explicat ce s-a întâmplat cu
Ministerul Finantelor, cum s-a facut ca n-am putut sa-l obtin pentru miscare,
trebuind sa ma multumesc cu un Subsecretariat de Stat la acelasi Minister. Stingherit
i-am spus ca nu pot sa-i ofer un post de ministru plin. Papanace a fost miscat
de cuvintele mele si mi-a raspuns ca întelege situatia si accepta sa intre în
guvern.
Starea mea sufleteasca fata de Papanace si
grupul lui nu avea nimic din aerul triumfal al unui învingator, dimpotriva m-am
apropiat de ei cu umilinta, aratându-le aceeasi dragoste, pentru a le risipi
orice urma de suspiciune ca ar putea suferi vreo discriminare în raport cu
legionarii din tara. Si ei erau chemati, cu aceleasi drepturi si datorii, sa
participe la faurirea Noii Românii. Nu numai ca nu le purtam nici o umbra de
suparare, dar m-as fi considerat nedemn de comanda miscarii daca i-as fi jignit
cu cea mai usoara aluzie la trecut. Am tras cortina peste ce-a fost între mine
si Papanace si am privit numai spre viitor, spre marile sarcini ce ne asteapta.
Trebuie sa punem umarul cu totii pentru a urni neamul din nenorocirea în care
se afla de pe urma nefastei domnii carliste.
În definitiv, victoria era a tuturor. Atât
Papanace cât si Vojen sau Constant sau Preotul Borsa au contribuit ca sa
ajungem la acest rezultat splendid. Toti acesti fruntasi ai Legiunii au
reprezentat anumite momente din istoria ei, anumite etape, fara de strabaterea
carora n-am fi ajuns acolo unde suntem. Deosebirea dintre mine si ei era de
perspectiva si tenacitate. În cursul luptei contra regimului carlist, ei s-au
tulburat la un moment dat, n-au vazut nici o iesire din înfrângerile suferite
si au apucat alte cai, care se îndepartau de linia legionara. Eu m-am împotrivit
acestor tendinte de resemnare sau capitulare, sustinând ca batalia nu este
pierduta, ca sansele victoriei au ramas intacte, cu toate pierderile îndurate.
Dar acum, când punctul meu de vedere biruise, nu-i puteam trata de sus, cu
aroganta, ca si cum meritele ar fi ale mele, uitând luptele si jertfele lor,
uitând ca eu însumi am trecut prin momente de îndoiala si slabiciune. Ei erau
fratii mei de încercari si suferinta si le-am deschis larg portile noului Stat,
ca sa intre si ei încununati de laurii victoriei. M-am straduit sa reconstitui
atmosfera legionara din timpul Capitanului, pentru ca nimeni sa nu se simta
strain în casa unde nu mai este întemeietorul, dar unde guverneaza aceleasi
norme si acelasi spirit.
Era o chestiune de etica legionara dar si de
întelepciune politica de a-i aduna pe toti fii Legiunii, risipiti în cursul
luptelor, la sânul ei. Oamenii cu care m-am îmbratisat aveau un mare trecut
legionar, au fost promovati si si-au pus viata pentru Legiune. Ei trebuiau
considerati prin prisma întregii lor personalitati, de la primele lor
palpitatii spirituale, si nu judecati exclusiv prin atitudinea lor de ultima
ora, determinata si de complicata panorama politica din tara când fronturile
s-au întrepatruns. Ajuns în vârful piramidei legionare, gândul meu se îndrepta
acum la coeficientul lor de prestigiu si competenta, cu care puteau contribui
la reusita guvernarii noastre.
18. Apel catre legionari
Cu prilejul proclamarii Statului National –
Legionar, Generalul Antonescu a adresat un apel catre Români, prin care i-a
îndemnat la unire, ordine si munca. La fel am facut eu, în chemarea catre
legionari din 15 Septembrie, prin care îi convocam sa se puna în fruntea
actiunii de refacere a tarii, mobilizând toate planurile creatoare ale natiei
si aplicând în opera de guvernare normele morale si educative învatate de la
Capitan.
LEGIONARI,
”Dupa 13 ani de la întemeierea Miscarii
Legionare, dupa jertfe nenumarate si suferinte cumplite, România Legionara a
devenit o realitate. Prin întelepciunea Conducatorului Statului Român si Seful
Regimului Legionar, Generalul Antonescu, singurul care, prin suferinta, lupta
si idei comune, ne-a înteles adânca noastra iubire de Patrie, prigoana a
încetat si tineretul României a fost chemat sa asigure viitorul Neamului nostru.
Acest act al proclamarii României Legionare
înseamna totala eliberare a Poporului Românesc din tirania unui trecut
întunecat si realizarea destinului sau istoric dupa propria sa vointa si
putere. Prin actul sau istoric, Generalul Antonescu a dat posibilitate
sufletelor românesti sa creasca în duhul nou al vremii, în spiritul legionar, a
creat cadrul de reînnoire morala pentru întreaga Natiune. Dar se cere si din
partea noastra a tuturora o mare putere de întelegere, spre a ne da seama de
sensul nou al acestei schimbari ti a ne încadra în noua ordine morala pentru
întreaga Natiune. Dar se cere si din partea noastra a tuturora o mare putere de
întelegere, spre a ne da seama de sensul nou al acestei schimbari si a ne
încadra în noua ordine morala. Numai când întreaga Natiune româna va fi
legionarizata se va putea vorbi de biruinta deplina a miscarii. Spre acest scop
suprem se îndreapta gândul Generalului Antonescu: o transformare a sufletelor
spre a se realiza o Natiune legata numai de interesele nepieritoare ale
Patriei.
Dupa rasturnarea de la 6 Septembrie, pe
Tronul României se afla un Rege Tânar, legat de generatia noastra prin vârsta,
legaturi sufletesti si înconjurat de iubirea unei Mame fericite ca revine în Patrie,
dupa un lung exil. Regele Mihai este Regele generatiei tinere. În el
întruchipam toate biruintele de mâine ale poporului nostru si este asezat în
inima noastra a tuturor.
LEGIONARI,
Sa fim vrednici de cutremuratoarele jertfe
ale martirilor si eroilor nostri, de nadejdile îndurerate ale neamului întreg,
de încrederea Majestatii Sale Regelui si a Marelui Ostas, Generalul Ion
Antonescu, Salvatorul Patriei, în ceasurile cele mai grele ale existentei ei,
al carui nume trece azi ca o binecuvântare a lui Dumnezeu peste întreg poporul
românesc.
Dupa ce am fost împiedicati pâna astazi sa ne
mântuim Patria, sub noua conducere ostaseasca a Generalului Antonescu, începem
mobilizarea tuturor elanurilor românesti, încep ceasurile grele ale tuturor
jertfelor pentru refacerea Tarii si cucerirea ei în adâncuri, începe munca
aspra si fara odihna, începe organizarea în locul haosului care ne-a stapânit
pâna acum. Va fi considerat dusman al Neamului oricine dispretuieste munca,
oricine paraseste cinstea, oricine nu urmareste dreptatea în toate faptele lui,
sau oricine risipeste zacamintele morale sau materiale ale Neamului nostru.
În fata Natiunii Române si în fata
Generalului Ion Antonescu, Conducatorul Suprem al Statului National – Legionar,
repetam juramântul pe care Capitanul l-a cerut elitei legionare în fata
mormântului lui Mota si Marin:
1. Sa traim în saracie, ucigând în noi
poftele de îmbogatire materiala;
2. Sa traim o viata aspra si severa, cu
alungarea luxului si a îmbuibarii;
3. Sa înlaturam orice încercare de exploatare
a omului de catre om;
4. Sa jertfim permanent pentru Tara;
5. Sa aparam miscarea legionara cu toata
puterea noastra împotriva a tot ce ar putea sa o duca pe cai de compromisuri
sau compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea sa-i scada macar înalta linie
morala.
Cu aceste gânduri, pasim pe drumul nou al
Istoriei”.
Horia Sima
Bucuresti, 15 Septembrie 1940.
19. Nicolae Petrascu la Secretariatul General
al Miscarii
La Secretariatul General al Miscarii, l-am
numit, pe data de 20 Septembrie, pe Profesorul Nicolae Petrascu, post ocupat sub Capitan de George Clime,
iar pe timpul când sediul miscarii era la Iasi, de Ion Banea. Notez ca Preotul
Dumitrescu-Borsa nu a fost secretar general al miscarii, ci secretar al
Partidului „Totul pentru Tara”, la ordinele Generalului Cantacuzino, pe care-l
însotea în deplasarile lui prin tara.
Am facut aceasta denumire din necesitatea de
a proceda la reorganizarea miscarii. Legionarii au iesit din starea de
amorteala si tacere, în care au fost tinuti în perioada dictaturii carliste si
acum se manifestau cu putere. Dar în aceasta enorma masa de oameni, trezita la
viata, trebuia sa se puna în ordine, de sus pâna jos, de la Bucuresti pâna la
cel mai umil sat din provincie, caci altminteri puteam fi depasiti de initiativele
locale necontrolate.
Numirea lui Petrascu nu am facut-o din
prietenie sau din alte motive, ci pentru ca era cel mai indicat sa ocupe acest
post în acel moment. Intrat ca student în miscare, în anul 1928, în primul cuib
format la Bucuresti sub conducerea lui Andrei C. Ionescu, a luptat ca si mine,
în perioada 1928 -1932, în cadrul Centrului Studentesc din Capitala. În vara
anului 1930, împreuna cu el si Gheorghe Bâlborea, am pus bazele organizatiei
legionare din judetul Fagaras. A luat parte la campaniile electorale din acest
judet în anii 1931 (guvernul Iorga) si 1932 (guvernul Vaida). Prigoana din
1933-19341-a surprins la Alba-Iulia, unde avea un post de profesor suplinitor.
A fost închis multa vreme, dupa ce a suferit batai si schingiuiri de la jandarmi.
În 1934 s-a mutat la Sibiu, unde a obtinut
catedra de geografie si istorie la Scoala Normala a Mitropoliei Ortodoxe. A
fost numit sef al acestui judet de Capitan si mai târziu i s-a încredintat
conducerea regiunii. Reusind sa tipareasca cartea „Pentru Legionari”, Petrascu
a fost ridicat de Capitan la gradul de Comandant Legionar, în afara de serie,
cu titlu exceptional.
Aceste numiri si distinctii le-a primit
Petrascu de la Capitan. Eu, în alta parte a tarii, am urmat o evolutie
legionara paralela cu a lui. Am fost numit mai întâi sef al judetului Severin
si, mai târziu, sef de regiune în Banat. Ne vedeam rar, când eram convocati la
sediu. Între anii 1934-1937, Petrascu devenise o figura cunoscuta nu numai în
Ardeal, dar în multe parti ale tarii.
Prigoana din 1938 ne-a împreunat iar
destinele. EI venise de la Sibiu la Bucuresti si a întrat în lupta de
supravietuire a miscarii. A fost membru al Comandamentului Legionar din
prigoana pana în Ianuarie 1939, când, încoltit de politie, a trecut granita în Polonia
si de aici s-a refugiat în Germania. La Berlin a fost unul dintre factorii de
rezistenta al grupului legionar constituit aici si a luat parte la toate
manifestatiile lui.
L-am ales sa ma însoteasca în campania din
primavara anului 1940. A fost prins la frontiera si a avut mult de suferit pâna
la eliberarea lui. Peripetiile acestei întreprinderi le-a zugravit el însusi în
cartea sa „Din Viata Legionara”, scrisa în al doilea exil din Germania, la
Rostock. În fruntea grupului legionar sibian s-a azvârlit apoi în luptele de la
Brasov, din 3 Septembrie, si a cunoscut triumful acestor zile glorioase.
De la întrarea lui în miscare, n-a fost
batalie legionara în care sa nu fi fost prezent în primele linii. N-a fost
prigoana pe care sa n-o fi trait în carnea si sângele lui. Familia lui a
avut mult de suferit, fiind una din cele mai lovite din tara. Sotia lui era
sora lui Ion Banea.
Petrascu era un legionar din vechea scoala,
un om de teren, un bun organizator, tocmai elementul de care aveam nevoie în
acel moment. În afara de aceasta, el iesise dintr-o revolutie si, prin numirea
lui la Secretariatul General, îi onoram pe toti luptatorii de la 3 Septembrie.
20. Declaratiile Profesorului Codreanu
În timpul când constituirea guvernului era
iminenta, Profesorul Ion Zelea Codreanu a facut niste declaratii presei care
contrastau cu eforturile mele si cu politica întregii miscari. Declaratiile
sale, aparute în Buna Vestire din 15 Septembrie, aveau doua parti: una
se referea la politica externa a României dupa alaturarea ei la Puterile Axei,
iar cealalta, la politica interna, la relatiile dintre miscate si Antonescu.
Înainte de a comenta declaratiile Profesorului, le vom reproduce asa cum au
aparut în Buna Vestire, pentru ca cititorul sa-si poata da seama de
valoarea lor si de replica noastra.
Despre misiunea Generalului Antonescu
Întrebare: Credeti deci, ca ceasul acesta este chiar acum, imediat, ceasul
României Legionare?
Raspuns: Nu! Parerea mea este parerea pe care întâmplator, într-o discutie, a exprimat-o
fiul meu Corneliu, Capitanul Legiunii, care raspunzând unei întrebari a zis:
Când voi birui, nu voi proclama imediat România Legionara, ci voi face ca
tara sa fie pregatita, cel putin un an, de un general!
Si a fost întrebat: De Generalul nostru, Cantacuzino
Granicerul?
De un altul, a raspuns el. Si la insistente,
a precizat: de Generalul Antonescu. Si aceasta profetie s-a împlinit.
Asa fiind, eu nu stiu ce crede, ce vrea
astazi Seful Statului Român, în calitatea lui de prim-ministru, dar parerea mea
este ca el e anume trimis de Dumnezeu si de stapânul nostru Sfântul Arhanghel
Mihail ca sa pregateasca drumul pentru România Legionara.
Întrebare: Si în practica, cum credeti ca ar trebui sa procedeze Generalul
Antonescu la aceasta pregatire?
Raspuns: Eu sunt un vechi
ostas de front si am o foarte înalta idee despre geniul strategic al Generalul
Antonescu. Îl cred cel putin de trei ori în aceasta materie cat Maresalul
Averescu. Si cum lupta politica, cum zicea Corneliu, e foarte asemanatoare cu
lupta pe câmpul de razboi, sunt adânc convins ca genialul General Antonescu
stie ca spre a merge la sigura biruinta, nu el, ci Neamul nostru, pe care el
astazi îl comanda, trebuie sa aiba o puternica rezerva.
Aplicat eu cred asa:
Generalul Antonescu sa-si alcatuiasca un
guvern de personalitati de cat mai mare experienta, dar mai ales de înalt
patriotism si totala dezinteresare, de oriunde s-ar gasi. Din acest guvern,
însa, sa nu faca parte absolut nici un legionar! Pentru ca rezerva cu toate
puterile ei trebuie sa stea absolut neatinsa. Sa nu fie utilizata decât în
ceasul marii hotarâri. Aceasta nu înseamna ca Legiunea n-ar putea lua chiar
acum întreaga raspundere.
Întrebare: Credeti ca în ceasul acela Generalul Antonescu ar trebui, precum ar
trebui, precum a si afirmat-o, sa se dea la o parte, spre a face loc Legiunii?
Raspuns: Cred ca Generalul Antonescu atâta timp cat îl vor sluji
puterile fizice si sufletesti, nu trebuie nici dat la o parte, nici sa se dea
la o parte. Caci datoria oricarui trimis de Dumnezeu este sa slujeasca
planurilor Lui, pâna la ultima suflare.
Întrebare: S-ar putea concilia aceste doua puteri atunci?
Raspuns: Cred ca s-ar putea nu numai usor, dar în modul cel mai fericit.
Generalul Antonescu ar ramâne atunci Seful Statului si Generalisimul Armatei,
iar Legiunea ar cârmui, supravegheata de experienta si patriotismul sau
încercat, spre a îndeplini misiunea în fata lui Dumnezeu, spre a face ca Patria
noastra sa ajunga a straluci duhovniceste „ca Soarele Sfânt de pe Cer”.
Iata cum îsi imagina Profesorul Codreanu
relatiile dintre miscare si General si viitoarea configuratie politica a
României. Pentru a-si justifica si întari punctul sau de vedere, aduce în
discutie o parere exprimata cândva de Capitan, si anume ca atunci când va birui,
nu va proclama imediat România Legionara, ci va face ca tara sa fie pregatita
cel putin un an de zile de un general, care dupa cât îsi aminteste Profesorul
din discutia cu Capitanul, ar fi chiar Generalul Antonescu.
Nu tagaduim autenticitatea acestei informatii,
dar Profesorul facea greseala ca aplica formula politica a Capitanului în
împrejurari fundamental diferite. Era cu totul altceva daca ar fi biruit
miscarea într-o forma plenara, cu Capitanul în frunte, si având asigurate
resorturile puterii, atunci, da, si-ar fi putut îngadui sa accepte o faza de
tranzitie în guvernare cu un general în frunte. Acest general, sa zicem
Antonescu, atunci ar fi fost la dispozitia miscarii, si nu miscarea la
dispozitia Generalului. Dar la 6 Septembrie, nu-l mai aveam pe Capitan si
întreg Statul Major al miscarii fusese decimat. Atunci ne aflam în iuresul unei
revolutii si nu mai puteam permite vechii clase conducatoare înfrânte sa se
reconstituie. Generalul Antonescu nu era nici el o garantie ca va pregati calea
unui triumf legionar. Pe General îl interesa exclusiv puterea si nu binele si
marirea natiunii. Nu era un premergator al nostru, ci un om al momentului,
care, ridicat sus pe culmi, prin sacrificiul nostru, nu se gândea decât cum
sa-si consolideze puterea fara sa se intereseze de mijloace. Numai avântul
revolutiei putea garanta miscarii viitorul si nu bunavointa Generalului. În
România se produsese un gol politic si daca nu eram noi sa-l umplem, veneau
altii, aceleasi forte, sub alta eticheta, si Legiunea putea astepta mult si
bine sa fie chemata la putere.
O revolutie nu-si poate permite luxul ca dupa
ce a darâmat un regim, sa lase altora initiativa. În aceasta privinta, în
zilele acelea, a existat o unanimitate de pareri în toate straturile legionare.
Exista o lege nescrisa a oricarei revolutii, de a-si consuma pâna la capat
posibilitatile. N-am realizat România Legionara, asa cum o visa Mota, dar am
înscris o pagina în istorie. Fara de regimul legionar, faradelegile regimului
carlist ar fi ramas înmormântate. Nici Capitanul n-ar fi fost deshumat si nici
asasinii lui n-ar fi fost pedepsiti. Antonescu gasea o formula de acomodare cu
fortele regimului carlist, cum s-a verificat mai târziu.
E o copilarie sa se creada ca Generalul ne-ar
fi cedat puterea dupa un timp de... Profesorul se însela amarnic asupra
caracterului acestui om. Nu-l interesa decât propria persoana, pe care o punea
deasupra intereselor tarii, N-a fost trimis al Arhanghelului, ci Arhanghelul a
rasplatit sacrificiile miscarii, bagând groaza în dusmani. Miscarea a fost
promotorul rasturnarii Regelui Carol, iar Antonescu, în cadrul acestei
revolutii, si-a jucat rolul sau, pe care nimeni nu-l poate tagadui.
Cu aceste declaratii, Profesorul îngreuna
pozitia miscarii fata de General. Ele nu si-au produs efectul politic, deoarece
au aparut abia la. 15 Septembrie, când guvernul era format. Lumea legionara
le-a citit ca o curiozitate politica, dându-si seama ca sunt mai mult reflexul
nemultumirilor personale ale Profesorului decât expresia unei judecati cumpanite
si folositoare miscarii.
21. Privind în urma
Volumul Sfârsitul unei domnii
sângeroase l-am încheiat cu Consideratii Finale, capitol în care am
separat din noianul evenimentelor acele energii care au contribuit în mod
decisiv la faurirea actului de la 6 Septembrie. Etapa 6-14 Septembrie nu e mai
putin importanta pentru a nu-i consacra si ei aceeasi privire generala. Fara de
întemeierea Statului National-Legionar, victoria obtinuta contra Regelui Carol
n-ar fi fost completa, asemanându-se unei case începute si neterminate. Ce
folos de triumful Legiunii daca nu ar fi avut urmare si pe plan politic, daca
noul Stat nu ar fi purtat pecetea ei? Fara îndoiala, am obtinut o mare
satisfactie morala cu rasturnarea Regelui Carol II-lea, dar fara de cucerirea
puterii, biruinta s-ar fi diluat si pâna la urma s-ar fi pierdut în desisul
tenebros al politicianismului român. Am fi ramas în postura jalnica a unor
eterni începatori ai destinului românesc, care nu stiu ce sa faca cu el când au
ajuns pe culmi si trebuie sa-l realizeze.
Dupa ce s-a încheiat campania contra Regelui
Carol, în aceeasi clipita, fara tranzitie, s-a deschis o alta batalie, al carei
obiectiv era patrunderea miscarii în Stat. Daca ne-am fi culcat pe laurii
victoriei, rezultatele puteau fi altele. Nu era neaparat necesar ca dupa
rasturnarea Regelui Carol sa urmeze, ca o consecinta inevitabila, guvernarea
legionara în forma ei majora, a unui Stat cu acelasi nume. Se puteau întâmpla
multe. Nu era exclusa o coalitie a Generalului Antonescu cu alte partide, cum
se si încercase de altminteri, în care combinatie sa ni se rezerve si noua un
locsor mult inferior fortei pe care o reprezentam. Putea ca Generalul sa
accepte colaborarea cu noi, fara sa admita proclamarea Statului
National-Legionar. Se mai putea întâmpla ca Legatia Germana sa-si exercite
influenta în sensul de a-l consilia pe Antonescu sa nu permita ocuparea unor
posturi – cheie de catre legionari. Câte nu se puteau întâmpla! Însasi
rastimpul care s-a scurs de la 6 la 14 Septembrie dovedeste ca rezistentele
n-au lipsit si ca gestatia regimului legionar n-a fost usoara. În cele ce
urmeaza voi trece în revista, cu explicatiile necesare, acei factori care au
impus Statul National-Legionar contra tuturor încercarilor de a ne frusta de
roadele victoriei.
1. Adeziunea poporului. Succesul nostru
politic trebuie atribuit în primul rând sprijinului pe care l-am obtinut în
aceste zile de la masele largi ale poporului. Popularitatea miscarii crestea pe
zi ce trece, luând aspectul unui fluviu maiestuos. Camasile verzi defilau pe
strazi, având în spatele lor milioane de români dornici sa îngroase rândurile.
2. O revolutie ordonata. Spre deosebire de
alte revolutii care, odata biruitoare, se revarsa în excese si cruzimi,
revolutia legionara de la primele ceasuri s-a canalizat în manifestatii
ordonate si controlate, fara varsare de sânge si fara executii sumare. Nu s-au
savârsit acte de razbunare. N-a fost ucis nici un evreu pentru crimele Elenei
Lupescu contra Legiunii si nici un calau al fostului regim. Instantaneu,
organizatia s-a reconstituit sub conducerea sefilor locali, care si-au impus cu
usurinta autoritatea pâna în cel din urma sat. Poate e un caz unic în istoria
lumii. 0 miscare lovita în modul cel mai crud, însângerata, decapitata, cu
cadrele ei superioare suprimate în proportie de 90 la suta, nu are alta grija
decât sa nu-si strice bunul ei renume, evitând sa savârseasca fapte care ar
putea arunca umbre si îndoieli asupra conceptiei ei crestine. Miscarea
legionara, în acele zile de mari prefaceri, când se pregatea tranzitia de la un
regim de tiranie la un regim de libertate, a dat examenul maturitatii politice,
comportându-se ca un corp responsabil. Generalul Antonescu a fost puternic
impresionat de spiritul de disciplina ce domnea în miscare, fiind o garantie ca
fortarile lui de a reorganiza Statul vor fi duse la bun sfârsit.
3. Izolarea Generalului Antonescu. Cu toate
ca nominal era stapân pe conducerea Statului, puterea Generalului Antonescu era
fragila, pentru ca nu dispunea de o baza populara. Era un izolat în mijlocul
natiunii pe care o guverna. N-avea un partid pe care sa se poata sprijini, ci
doar câtiva prieteni, pe care îi puteai numara pe degete. Era cunoscut în tara
din cauza conflictului cu Regele Carol si a legaturilor ce se banuia ca le are cu
miscarea, dar nu dispunea de nici un grup organizat, nici cel putin de 100 de
oameni. În jurul conducerii lui se întindea desertul politic si spiritual.
Situatia lui în armata nu era mai buna. Era
temut, având faima de om rau, „câinele rosu” cum i se zicea, dar nu se putea
bizui nici pe afectiunea cadrelor inferioare si nici a înaltului comandament.
Dupa rasturnarea Regelui Carol, s-au format trei curente în armata: generalii
devotati trup si suflet fostului Rege, cu ajutorul carora acesta a dominat armata.
Cei mai notorii au fost expulzati din armata de Antonescu, dar mai erau destui
care nu s-au compromis prea deschis cu regimul carlist si care nu asteptau
decât ora revansei; existau apoi o serie de generali care simpatizau miscarea
si, în sfârsit, generali atasati de persoana Generalului Antonescu, acestia
fiind cei mai putini. Generalul Antonescu nu avea nici în armata suportul masiv
pe care îl banuia lumea. Ca o consecinta a izolarii lui în mijlocul poporului
si chiar în mijlocul armatei, Antonescu simtea nevoia unei forte complementare,
cu ajutorul careia sa-si consolideze conducerea aninata în aer. Miscarea
Legionara îndeplinea aceasta conditie, oferindu-i o baza populara ancorata în
întreaga natiune. În acelasi timp, prin colaborarea cu miscarea, Generalul
acumula si simpatiile de care se bucura Legiunea între militari, întarindu-si
autoritatea în armata si neutralizând influenta restului de cadre carliste.
4. Teama de Regele Carol. Chiar izgonit peste
hotare, Regele Carol îi inspira o teroare sacra. Si dupa 6 Septembrie traia
într-o teama continua ca oameni de-ai Regelui Carol, ramasi în politie si
armata, sa nu organizeze o contralovitura si sa-l doboare. Prin colaborarea cu
miscarea, îsi procura, o pavaza care îl va apara de o eventuala primejdie, daca
elementele carliste ar încerca sa ridice capul. În aceasta privinta, Antonescu
nu se însela... În fata blocului Antonescu-Miscare, nu mai era posibila nici o
conspiratie interna si conducerea lui era asigurata. Legiunea câstigase un
ascendent atât de mare în viata politica a tarii încât vechile cadre politice
si militare, cu care lucrase Regele Carol, se tineau la pamânt si nu se gândeau
decât la propria lor salvare.
5.”Sprijinul Berlinului”. Generalul Antonescu
nu descifrase nici el enigma germana, referitor la sprijinul de care ne-am
bucura din partea lui Hitler. Ca si Carol, traia în confuzia ca miscarea este
tare la Berlin si nu se poate concepe noul Stat fara de participarea ei. În
aceste zile decisive, am beneficiat de aceasta necunoastere a lui a starii de
spirit de la Wilhelmsstrasse. În realitate, guvernul german fusese surprins de
evenimentele din România si abia în ultima faza a duelului cu Carol, când
deznodamântul crizei se prevedea, a optat pentru abandonarea lui. Aceasta
credinta i-a fost întarita lui Antonescu când au aparut la sediu si la
manifestatiile noastre câtiva membri de partid din Auslandsorganisation (AO)
din Bucuresti. Nu-i invitase nimeni. Ei, din proprie initiativa, au crezut
oportun sa-si manifeste camaraderia fata de miscare printr-o iesire publica, a
carei venire al putere li se parea iminenta. Erau îmbracati în uniforma SA si
aparitia lor a stârnit o senzatie enorma. Li s-a dat locul de onoare, fiind
pusi în fruntea defilarilor si au fost aclamati cu entuziasm de legionari si de
public.
6. Absenta Legatiei Germane. În tot cursul
tratativelor pentru formarea guvernului, de la 6 la 14 Septembrie, marele
absent a fost Legatia Germana. Nu am avut în acest timp nici o întâlnire nici
cu von Ritgen si nici cu vreun alt membru al Legatiei. Dupa patania din noaptea
de 31 August, am socotit ca este mai prudent sa evit contactul cu ei în aceasta
perioada delicata, stiind ca cei de la Legatie nu ne poarta cele mai bune
sentimente.
Fara îndoiala, Fabricius primea informatii de
la Generalul Antonescu, dar acestea erau fragmentare si fugitive, caci
Conducatorul era hartuit zi si noapte de zeci de probleme, încât Legatia n-a
putut sa urmareasca pas cu pas mersul tratativelor si sa-si dea seama de
proportiile ce le va lua colaborarea noastra cu Generalul.
7. Ecoul manifestatiei de la Casa Verde.
Generalul aflase de tensiunea existenta între mine si Profesorul Codreanu si
astepta ziua de 13 Septembrie ca sa vada care e raportul de forte. Sunt eu
liderul necontestat al miscarii sau exista un puternic grup opozitionist care
îmi contesta conducerea? Stirile ce le-a primit dupa ceremonie l-au convins ca
s-a format un bloc compact în jurul meu, de sus pâna jos, si nu exista loc de
manevra între diferite grupe legionare.
8. Relatii cordiale. De la prima mea
întâlnire cu Generalul, în Iunie 1940, i-am cazut simpatic. Chiar atunci când
nu ne potriveam în pareri, nu mi-a vorbit niciodata cu asprime, ridicând tonul,
cum avea obiceiul sa faca cu altii. De alta parte si eu, cunoscându-i orgoliul
nemasurat, evitam în orice împrejurare sa-l supar cu ceva. Aparam pozitia
miscarii, dar cu tact si moderatie. Simpatia ce mi-o arata a avut importanta ei
în aceasta perioada când s-a format Statul National-Legionar.
22. Pentru Neam si Legiune
Cum am explicat în articolul precedent, nu se
poate trage o linie despartitoare între biruinta de la 6 Septembrie si
întâmplarile care au urmat si care si-au gasit expresia finala în actul de la
14 Septembrie. Ca sa fim mai precisi, din seara de 3 Septembrie, când legionarii
au intrat în actiune, si pâna în 14 Septembrie, am trecut prin zguduirile
aceleiasi batalii, care si-a gasit apoteoza în proclamarea Statului
National-Legionar.
Nu putem încheia aceasta parte din lucrare,
fara a face bilantul acestei perioade scurte, dar de mare intensitate istorica
din viata neamului nostru, stabilind ce foloase a tras din prabusirea vechiului
regim si inaugurarea erei legionare.
Pe plan intern natiunea si-a dobândit
încrederea în propriile ei forte, putându-se reculege, dupa amarul pierderilor
teritoriale, si a înfrunta pregatita sufleteste furtunile ce vor veni: razboiul
din rasarit si apoi invazia comunista. Toata rezistenta natiunii, de atunci si
pâna astazi, îsi trage puterea din izvorul limpede al acestei biruinte. Natiunea,
descatusata din lanturile tiraniei carliste, si-a luat un avânt formidabil, ale
carui ecouri spirituale nu s-au stins nici pâna astazi, mentinând treaza
speranta în învierea patriei noastre.
Pe plan intern, România, aflata în primejdie
sa fie trasa în lotul bolsevic, prin politica pro-sovietica a Regelui Carol, a
fost salvata în ultimul moment si readusa cu fata spre Europa, pe atunci
reprezentata de Puterile Axei.
În sfârsit, prin biruinta legionara, am
eliminat vâscul care înabusea functiile naturale ale Coroanei, pe Elena Lupescu
si camarila ei iudeo-comunista, si am deschis drumul pentru ca Regele Mihai sa
poata domni în spiritul marilor sai înaintasi, Regele Carol I si Regele
Ferdinand.
Dar Legiunea ce-a câstigat prin schimbarea de
regim din România? Ce binefaceri s-au revarsat asupra organizatiei noastre?
Mai întâi s-au spulberat planurile dusmanilor
de a nimici miscarea legionara. Sub tirania carlista, nu numai Capitanul a fost
ucis, dar si cadrele noastre principa1e au fost lichidate, în speranta ca, dupa
aceste lovituri, miscarea nu se va mai ridica niciodata. Masele legionare,
înspaimântate de aceste varsari de sânge, nu mai cutezau sa se angajeze în noi
actiuni, iar poporul suferea în tacere, fara sa-si, fi pierdut nadejdea într-o
razbunare a faradelegilor. Prin biruinta de la 6 Septembrie, nu numai ca i-am
recuperat pe mai toti legionarii care se risipisera în decursul prigoanei
carliste, dar s-au creat si conditii psihologice obiective pentru a face noi
recrutari din masele largi ale poporului. Rândurile noastre s-au îngrosat în
lunile urmatoare luând aspect de avalansa. Când am fost expulzati de la putere,
în Ianuarie 1941, aveam o jumatate de milion de legionari încadrati, ceea ce
i-a dat miscarii o noua vigoare, asigurându-i supravietuirea.
Nu numai baza bio-psihica a miscarii a fost
salvata prin biruinta de la 6 Septembrie, ci si unitatea ei. E un lucru
îndeobste cunoscut în istorie ca dupa disparitia sefului unei grupari politice,
se nasc lupte interne între diversi pretendenti la conducere; neîntelegeri care
pot provoca chiar dezmembrarea ei. Cu atât mai grava se prezenta criza în
miscare, dupa moartea unui sef de talia lui Corneliu Codreanu, care fusese si
întemeietorul si mai ales când stim ca elita disponibila, din care se putea selecta
succesorul, avusese aceeasi soarta tragica prin biruinta de la 6 Septembrie,
s-a realizat si aceasta a doua mare minune, refacerea unitatii legionare sub o
noua conducere. Trebuia sa se întâmple aceasta Bastilie româneasca, cu
fagaduinta unui nou început românesc, pentru ca toti legionarii, de la mic la
mare, sa se recunoasca în noua conducere. Dizidenta în germene, cultivata de
Papanace la Berlin, a fost resorbita, iar dizidenta efectiva a grupului
Noveanu, a fost eliminata si izolata, prin prabusirea sistemului de care si-au
legat membrii ei soarta.
Cu ordinea interna reconstituita fulgerator,
miscarea si-a facut intrarea în istorie. Fara de rasturnarea Regelui Carol si a
complementului ei, Statul National-Legionar, miscarea legionara ar fi dainuit
înca multi ani, dar sub forme nostalgice, a unei amintiri duioase, care s-ar fi
perpetuat în cântece de jale. Visul de marire al românismului, înrosit cu
sângele unei generatii, ar fi fost din nou zadarnicit de dusmanii neamului.
Doina ar fi luat locul istoriei. Statul National-Legionar a fost realitate de
scurta durata, dar o realitate de mare forta creatoare, pe care nici un istoric
constient nu o poate trece sub tacere.
Mai trebuie adaugat, tot la activul acestei
biruinte, faptul ca miscarea s-a eliberat de enorma raspundere istorica de a fi
participat la ciopârtirea tarii în vara anului 1940. Miscarea legionara n-a
fost prezenta nici în guvernul Tatarascu, care s-a supus ultimatumului rusesc
si a predat Sovietelor fara lupta Basarabia, Bucovina de Nord si teritoriul
Herta si s-a retras la vreme si din guvernul Gigurtu, care a acceptat dictatul
de la Viena. Prezenta celor trei ministri legionari în acest guvern, Noveanu,
Bidianu si Budisteanu, s-a redus la o actiune particulara a lor, fiind
dezaprobati de majoritatea miscarii. Prin sângele varsat de legionari la 3
Septembrie si prin rasturnarea Regelui Carol, s-a pus capat oricarei
interpretari rauvoitoare, dovedindu-se, în marturia tarii întregi, ca miscarea
legionara n-a aprobat politica externa a Regelui Carol si nu are nimic de-a
face cu guvernele care au patronat pierderile teritoriale din aceasta perioada.
Gratie biruintei de la 6 Septembrie, miscarea legionara se putea prezenta cu
mâinile curate în fata istoriei, neputându-i-se imputa nici cea mai usoara
culpa în gravele evenimente din vara anului 1940, care au sfâsiat icoana
României Mari.
II. PRIMII PASI ÎN VIATA DE STAT
Existenta Statului National-Legionar poate fi
asemanata cu desfasurarea unei drame. La început se afirma cu vigoare pe scena istoriei,
pentru ca mai târziu sa întâmpine tot mai multe obstacole în calea lui, care-i
împiedica deplina realizare. Tensiunea dintre cele doua forte principale ale
Statului creste pâna ce se produce ciocnirea. În aceasta parte a lucrarii, vom
înfatisa acea perioada din guvernarea legionara, când miscarea se afla în faza
de ascensiune, cucereste pozitie dupa pozitie si se impune în toate ramurile
vietii nationale.
1. Dificultatile guvernarii legionare
Am socotit necesar sa încep istoricul
guvernarii legionare cu câteva consideratii initiale, pentru ca cititorul sa-si
dea seama din primul moment de greutatile ce le-am întâmpinat în cursul ei. Am
fost permanent hartuit ca sa împac o multime de tendinte, caractere si forte
care se încrucisau în acel moment în politica României si daca nu am reusit sa
mentin echilibrul guvernarii si totul s-a sfârsit pâna la urma în conflictul de
la 21 Ianuarie, faptul se datoreaza în mare parte aceluia care se afla în
fruntea Statului. Prea plin de sine, devenise insensibil atât la suferintele
trecutului cât si la teribila încercare ce se apropia.
I. Relatiile cu Generalul Antonescu
Putini, foarte putini, îl cunosc pe Generalul
Antonescu asa cum l-am cunoscut eu, pâna în cele mai ascunse cute ale
sufletului sau. Am fost zilnic în contact cu el. Biroul meu se gasea la acelasi
etaj cu încaperile rezervate Presedintiei, încât faceam doar câtiva pasi si
eram la General. Ma duceam la el oricând vroiam, fara sa cer audienta.
Relatiile noastre erau de serviciu permanent, încât apartineam mai degraba
personalului atasat Presedintiei decât unei institutii aparte. Între noi nu
exista nici un fel de protocol. Ne întâlneam ori de câte ori era necesar, în
functie de problemele ce se iveau, fara a tine seama de rangul ce-l aveam.
Generalul Antonescu avea cultul propriei lui
personalitati. Tot ce se întâmpla raporta la sine si judeca în functie de sine.
Nu suferea pe nimeni sa-i întunece autoritatea sau gloria. N-am întâlnit în
viata mea un om mai lipsit de modestie, mai încrezut în capacitatea si valoarea
lui. „Eu am facut România Mare, Domnule Sima, si eu voi reface-o în vechile ei
hotare”. Mi-era penibil sa-l aud adeseori vorbind între noi doi la persoana a
treia despre el însusi: „Generalul Antonescu... nu poate tolera aceasta, nu se poate
compromite în fata istoriei”. Pe colaboratorii sai îi aprecia dupa gradul de
servilism si era extrem de sensibil la laudele altora. Cu aceasta structura
sufleteasca bolnavicioasa, usor cadea victima lingusitorilor si oamenilor fara
scrupule care stiau sa-i cultive vanitatea. Întocmai ca si Regele Carol, telul
lui era sa acumuleze în propria-i mâna toate puterile statului. Ceea ce îi era
insuportabil, era sa sufere vreo limitare în exercitiul puterii. Întelegerea cu
miscarea avea pentru el o valoare provizorie, pâna ce alte împrejurari îi vor
permite sa ajunga si Seful Legiunii.
Egocentrismul sau era potentat pâna la a lua
forme de nebunie de boala de care suferea. În perioade de criza, megalomania
lui nu mai cunostea margini. Avea gesturi necontrolate si chiar accese de
cruzime. Tipa la oameni, îi dadea afara, umilea si batjocorea pe cei mai
apropiati colaboratori. În perioade normale, când boala era tinuta sub control,
era mai accesibil. Medicul îl însotea în toate calatoriile si îi dadea
injectii. La mese oficiale nu fuma si rareori se atingea de un pahar cu vin sau
sampanie. Suferea de ficat si din cauza aceasta câteodata avea o paloare
mortala. Cu mine s-a purtat întotdeauna cuviincios, n-a avut nici o iesire,
probabil pentru ca stia ca am o forta în spate. Bineînteles ca si eu îl tratam
cu cea mai mare atentie, cunoscându-i caracterul irascibil. Prin felul meu
blând de a ma purta cu el, nu putin am contribuit ca sa risipesc o multime de
neîntelegeri si sa obtin multe lucruri bune de la el.
Nici formatia lui intelectuala nu-l ajuta
sa-si modereze pretentiile si sa fie obiectiv în aprecierea oamenilor si
evenimentelor. Avea o mentalitate cazona. El credea ca e suficient sa dai
ordine, pentru ca Statul sa functioneze bine, exact ca o unitate militara. El
nu identifica fortele vii care brazdeaza existenta unui Stat si nu le lua în
considerare, Natiunea era o entitate secundara pentru el, era materia sociala
care umplea cadrul Statului, dar fara drept de a participa la plasmuirea lui.
Rostul natiunii era ca, prin munca si sacrificiile ei, sa sustina functiile
Statului. De fapt Antonescu era un produs al mentalitatii liberale care a creat
Statul Român dupa l866 si care s-a perpetuat si în România Mare sub dominatia,
partidelor. Natiunea era prizoniera unor structuri parazitare, care îi
înabuseau elanurile. Incontestabil, Generalul Antonescu era un patriot, dar un
patriot care vedea patria pe linie extensiva, teritoriala, si nu ca expresie a
unei natiuni care vrea sa-si afirme personalitatea istorica pe acel teritoriu.
Generalul Antonescu privea Statul de sus în
jos, prin prisma structurilor existente, militare, economice, administrative,
politice, în timp ce noi vroiam sa modificam acele structuri, pentru a face loc
natiunii sa respire si sa creeze. Pentru noi, natiunea trecea pe primul plan al
politicii, iar Statul nu era decât un instrument de realizare al ei. Misiunea
noastra era sa reparam nedreptatile suferite de masele poporului în decursul
veacurilor de împilare si sa cream un Stat care sa corespunda aspiratiilor de
înnoire nationala. Mentalitatea ciocoiasca în care a crescut Generalul
Antonescu si care nu-l deosebea cu nimic de un Armand Calinescu, îl împiedica
sa înteleaga sensul profund al revolutiei legionare. Biruinta legionara trebuia
sa fie în primul rând o biruinta a poporului, o descatusare a lui din lanturile
exploatarii evreo-liberale. Telul nostru era sa cream un Stat „national”, care
sa nu fie numai o simpla firma cu acest nume, o „forma fara fond”, cariat în
interior. Necesitatile vitale ale natiunii trebuiau sa aiba precadere în
construirea noului Stat. Pentru General, Legiunea era o forta politica si nimic
mai mult, incontestabil forta politica dominanta în tara în acel moment, de
care s-a servit pentru a se ridica la rangul suprem în Stat si pe care spera sa
o domesticeasca si sa o înhame la carul sau triumfal.
Pornirile tiranice ale Generalului Antonescu
ar fi putut fi frânate într-o anumita masura daca sfetnicii sai cei mai
apropiati ar fi fost oameni de caracter, închinati binelui patriei, doritori sa
ajute la realizarea unei perfecte armonii în colaborarea cu miscarea. Din
nefericire, cu exceptia Colonelului Dragomir, ceilalti prieteni intimi ai
Generalului, Mihai Antonescu, Colonelul Rioseanu si Nicolae Mares, nu vedeau în
legionari decât niste rivali cu care trebuia sa împarta puterea si pe care
bucuros i-ar fi dorit scosi din cadrul Statului. Erau rai si intriganti fara
pereche. Ca orientare politica, apartineau aceleiasi clase conducatoare care
ne-a guvernat între cele doua razboaie si a carei „glorioasa” cariera s-a
încheiat cu sfarâmarea României Mari. Mihai Antonescu fusese sef al tineretului
liberal georgist, Nicolae Mares era mosier, iar Colonelul Rioseanu, ofiter de
cavalerie. Atitudinea lor fata de miscare suferea variatii dupa cum scadea sau
se urca barometrul relatiilor noastre cu Generalul. Când simteau ca Antonescu
este nemultumit de legionari, si ei deveneau agresivi, încurajându-l pe General
sa fie energic. Când bunele noastre raporturi cu Generalul se restabileau, se
potoleau ca prin farmec, deveneau amabili si surâzatori. Uneltirile lor le
simteam zi de zi si nu putin au contribuit ca sa-l determine pe Antonescu sa
dea lovitura de Stat de la 21 Ianuarie.
Mai periculos decât acestia era anturajul
feminin al Generalului Antonescu. Nelipsita din casa lui Antonescu era Doamna
Veturia Goga, o scorpie de femeie, care i-a fost fatala si lui Octavian Goga.
Întretinea relatii cu cercurile evreiesti, care gasisera în ea nu numai o
aparatoarea intereselor lor, ci si un instrument de care se puteau servi pentru
a provoca ruptura între General si miscare. Tot atât de bine introdusa era în
acea patura parazitara a Capitalei, care traia numai din lovituri, sperturi si
tot felul de afaceri necurate. De la cel dintâi contact cu miscarea, dupa
proclamarea Statului National-Legionar, ne-a ratificat cu o aversiune profunda
si a întretinut atât în cercurile germane cât si la Presedintie o atmosfera de
ostilitate contra noastra. Era maestra în a inventa tot felul de conspiratii
legionare, care ar atenta chiar la viata Generalului. Distilându-i zi de zi
otrava neîncrederii, Generalul n-a mai putut pâna la urma sa distinga adevarul
de intriga si alerga la sfaturile ei ca la un oracol politic.
Sotia Generalului, Doamna Maria Antonescu,
era o femeie buna si delicata, dar lipsita de cultura. Noua lume pe care
trebuia sa o frecventeze acum, în calitate de sotie a Sefului de Stat, cerea o
anumita eticheta; anumite maniere, si pentru a compensa aceste lipsuri în
educatia ei de pâna atunci, si-a gasit refugiu în tovarasia doamnelor care
cunosteau mai bine ca ea arta de a se purta în societatea înalta. În modul
acesta, se formase o „curte” si în jurul Doamnei Antonescu, paralel cu curtea
regala. În anturajul feminin al Generalului, pe lânga Doamna Goga, se mai aflau
Doamnele Veturia Barbu si Veturia Manuila. Toate trei, cunoscute în popor sub
numele de „cele trei Veturii”, au exercitat o influenta nefasta asupra
Generalului si trebuie considerate co-raspunzatoare pentru dezastrul ce s-a
abatut asupra tarii. Bineînteles ca geniul raului era Doamna Goga, iar
celelalte doua o aprobau si o completau în tiradele ei de ura contra
tineretului legionar.
În concluzie, la nici unul din nivelele de
manifestare ale personalitatii Generalului Antonescu nu întâlnim un echivalent
sanatos; era ros de ambitii bolnave; fiziceste, avea o boala chinuitoare; în
familie, era prizonierul unui anturaj de proasta calitate, iar ca formatie
politica, era un produs al acelei clase care s-a opus permanent aspiratiilor
noastre de renastere nationala.
II. Relatiile cu miscarea.
Miscarea Legionara a dat un stralucit examen
de eroism si sacrificiu la 3 Septembrie, contribuind în mod decisiv la
darâmarea dictaturii carliste. Intrând acum în guvern si creându-se Statul
National-Legionar, situatia noastra se modifica. Trebuie sa trecem un alt
examen, de alta natura. Examenul maturitatii politice. Una e sa dezlantui o
revolutie si cu totul altceva este sa administrezi o tara.
Cum se înfatisa miscarea la 14 Septembrie
1940? Era ea pregatita sa se înfrunte cu sarcinile guvernarii, mai ales într-un
Stat destinat sa sufere prefaceri profunde?
În marea majoritate a cazurilor, elemente din
miscare ce-au îndeplinit functii în Stat s-au purtat impecabil. Am avut o serie
excelenta de prefecti si primari legionari. În administratia centrala
demnitarii legionari s-au distins prin corectitudinea si competenta lor.
Evident, cei interesati sa denigreze miscarea nu vedeau sutele si miile de
legionari, care, cu un zel sublim, îsi faceau datoria, ci pe cei putini care
savârsisera anumite ilegalitati. Pe aceste putine, foarte putine cazuri, le-au
trâmbitat si afisat, dupa eliminarea noastra de la putere, Antonescu si oamenii
lui au trecut sub tacere devotamentul miilor de legionari, care, cu munca lor
supraomeneasca, au ridicat Statul din starea de descompunere în care se aflase
când l-am preluat de la regele Carol.
Trebuie sa recunosc ca legionarilor le lipsea
experienta Statului. Nu erau familiarizati cu mentalitatea de Stat. Traian
Herseni a publicat tocmai în zilele
acelea un articol intitulat Mentalitatea de Stat, în care el, ca
sociolog, atragea atentia legionarilor asupra neajunsurilor ce se pot ivi în
guvernare din cauza lipsei lor de întelegere pentru mecanismul Statului.
În Stat totul se desfasoara pe verticala.
Fiecare functionar este încadrat într-o ordine ierarhica, avându-l ca sef
suprem, pe ministru. Un reprezentant al puterii în Stat nu se poate amesteca în
atributiile specifice altui functionar si nici nu poate accepta amestecuri
straine de ministerul caruia îi este subordonat. Fiecare se ocupa exclusiv de
chestiunile care cad în competenta oficiului unde este numit si nu se poate
întinde orizontal, pentru a rezolva probleme care cad în sfera altui functionar.
Încadrarea unei miscari revolutionare în
mentalitatea de Stat cere oarecare timp. În Germania lui Hitler, tulburarile au
durat multa vreme dupa luarea puterii si a trebuit sa se recurga la masuri
drastice. La noi, unde trecerea de la un regim la altul s-a desfasurat într-o
ordine uimitoare, nu era nevoie decât de putina întelegere si rabdare din
partea Conducatorului, pentru ca legionarii sa-si însuseasca practica
politico-administrativa si incidentele inerente primei perioade de guvernare sa
dispara. Daca în locul Generalului Antonescu am fi avut un alt sef, care ar fi
fost îngaduitor cu legionarii si i-ar fi îndrumat sa-si asimileze mentalitatea
de Stat, aceste frictiuni s-ar fi resorbit, fara nici o paguba pentru ordinea
publica. Când însa se urmareste altceva, si anume exploatarea acestor iesiri
din lege pentru scopuri nemarturisite, atunci, evident, ilegalitati oricât de
nevinovate luau proportii alarmante la Centru si serveau admirabil acelora care
aveau interesul sa creeze continue motive de tensiune între Conducator si
miscare.
Trebuie sa ma explic acum si asupra naturii
„ilegalitatilor” savârsite de legionari. N-au nici o asemanare cu acele abuzuri
tipice unei administratii corupte în care functionarii se folosesc de puterea
ce o au pentru a-si rotunji veniturile sau a savârsi alte acte daunatoare
interesului public. Legionarii n-aveau preocupari de acest gen. Nu se gândeau
la bunastarea lor personala, ci la masele populare în suferinta si atunci, în
zelul lor de a-i ajuta pe fratii lor aflati în mizerie, adeseori treceau peste
cadrul legal sau se amestecau în treburile altor functionari. Ca sa dau doua
exemple, pentru mai buna întelegere. La Timisoara, seful organizatiei judetene
se duce la o fabrica si impune patronului marirea salariilor la muncitori, fara
a tine seama de organele competente. Era mânat de cele mai bune intentii, îi
iubea pe muncitori, dar procedura lui cadea în marginea legii. El trebuia sa
informeze Ministerul Muncii de mizeria în care traiau acesti functionari, sa
cerceteze cazul si sa se ia masuri în consecinta. La Tulcea, niste tineri
legionari care faceau de serviciu la Prefecturi, vazând într-o zi pe strada
niste copii de români care umblau cu picioarele goale pe ger si zapada, s-au
dus la un magazin jidovesc de ghete si i-au cerut proprietarului sa-i încalte.
Ei nu aveau bani, traind în conditii grele, dar au crezut, cu mentalitatea unui
revolutionar de 20 de ani, ca savârsesc o fapta buna, scapând de la moarte
niste pui de români. Evident, fapta lor atenta la proprietatea particulara, dar
judecata lor neconformista le spunea ca fac un act de dreptate, ca evreul care
s-a îmbogatit din exploatarea maselor populare poate fi obligat sa se lipseasca
de câteva perechi de ghete din galantar pentru a aduce alinare unor copii. Dupa
23 Ianuarie, evreul i-a denuntat pe acesti tineri ca i-au devalizat pravalia si
justitia antonesciana a întrat în functie pentru a-i prinde pe „borfasi”. În
masura în care eu eram informat de aceste abuzuri, chiar savârsite cu cele mai
bune intentii, reactionam.
Cum îndemnase cândva Emil Cioran tineretul, legionarii ajunsi sa aiba
raspunderi în Stat vroiau „sa arda etapele”. Neajunsul principal de care m-am
izbit în relatiile cu miscarea, în cursul guvernarii noastre, a fost tocmai
dinamismul legionar. Fiecare legionar numit într-o functie publica se credea
chemat de destin sa faca maximum de efort pentru a scoate poporul din starea de
suferinta în care se gasea. Un fel de febra de a face binele pentru cel
de-aproape cuprinsese lumea legionara de la un capat la altul al tarii. Nu erau
acte care emanau dintr-o mentalitate anarhica, ci dintr-o pasiune creatoare,
dintr-un zel de cruciat în serviciul neamului. Fenomene care ar fi putut fi
usor stapânite, daca am fi avut timpul necesar sa le lamurim si daca în fruntea
Statului ar fi fost un om echilibrat si cu simtul raspunderii pentru viitorul
neamului.
Armonizarea relatiilor dintre Stat si Miscare
era îngreunata si de faptul ca eu nu aveam controlul guvernului, Generalul
Antonescu era atât Conducator al Statului cât si Presedinte al Consiliului de
Ministri. În aceasta ultima calitate, el dirija si coordona activitatea tuturor
Ministerelor. Ministrii legionari, ca toti ceilalti ministri, nu se mi adresau
mie pentru a rezolva afacerile departamentelor lor, ci lui Antonescu, singurul
care avea putere de a decide. Ei tratau toate chestiunile direct cu Generalul.
Eu eram în afara de circuitul principal al guvernarii. Nici o numire importanta
nu se facea, nici un decret nu iesea, nici o reforma nu vedea lumina zilei fara
aprobarea Generalului. Cel putin odata pe saptamâna, fiecare ministru se
prezenta la Presedintie cu dosarul situatiei de la administratia sa, facea
propunerile ce le credea de cuviinta si astepta sa se pronunte Conducatorul. Eu
eram absent de la aceste audiente. Evident, aveam încredere deplina în
ministrii legionari, în competenta si loialitatea lor. Eram convins ca tot ce
fac ei este bine cugetat si în interesul tarii. Sturdza, Petrovicescu,
Braileanu, Iasinschi, Constant, Papanace, Corneliu Georgescu erau elemente de
elita care au facut cinste Legiunii si Neamului în locurile pe care le-au
ocupat în timpul guvernarii noastre. De aceea s-au bucurat din partea mea de
toata libertatea de a-si recruta colaboratorii si de a conduce dupa propria
chibzuinta resortul ce le-a fost încredintat. Rareori interveneam pentru a
recomanda o numire. Îi consideram pe toti egali în rang cu mine si eram fericit
sa stiu ca în fruntea Ministerelor atribuite Legiunii se gasesc oameni
pregatiti si de mare corectitudine morala. Dar din punct de vedere al bunei
întelegeri ce trebuia sa domneasca între Stat si Legiune, aceasta dubla comanda
la Centru era daunatoare, deoarece ma împiedica sa coordonez activitatea
legionarilor angajati în Stat cu a acelora care îndeplineau functii în miscare.
În practica se produsese o scindare între doua categorii de legionari:
legionarii încadrati în Stat, care îl aveau ca sef suprem pe Antonescu, si
legionarii care lucrau în organizatie si cu care tratam direct. Fireste, nu era
vorba de o separatie rigida, deoarece legionarii numiti în functii publice tot
legionari ramâneau si apartineau la rândul lor unei unitati legionare, dar nu
puteam urmari pe teren pe toti membrii organizatiei noastre, în toate locurile
unde erau încadrati, cum îsi fac datoria si daca, chiar de buna credinta fiind,
nu savârsesc acte inoportune sau chiar daunatoare. Problema nu s-ar fi pus daca
Generalul era un alt om. Eu nu râvneam sa-i iau locul! Nu de asta ma plâng. Ci
de lipsa lui de întelegere pentru lupta si aspiratiile noastre. El statea la
pânda ca sa descopere o noua infractiune legionara, o noua încalcare a legii,
inerente oricarui început de guvernare sub emblema unei revolutii, ca sa faca
din ele piese de incriminare si scandal, în loc sa ma ajute sa îndrum activitatea
tuturor legionarilor în matca ordinii si a disciplinei.
Dar desi eu nu eram raspunzator de ceea ce se
întâmpla la ministerele ocupate de legionari, fiind direct subordonate
Generalului, aceasta nu-l împiedica sa-mi ceara mie socoteala când se produceau
acte ce nu erau pe placul sau. Atunci eram solicitat sa-i chem la ordine pe
legionarii care s-au facut vinovati de anumite transgresiuni ale legii. Normal
ar fi fost ca sa mi consulte în toate deciziile ce le lua, privind toate
ministerele, si abia dupa aceea sa vina cu „plângeri” contra vreunui legionar.
Eu nu tineam pupitrul de comanda al guvernului ca sa pot organiza în conditii
optime relatiile dintre Stat si miscare.
III. Relatiile cu Puterile Axei
Cine îsi închipuie ca în perioada guvernarii
legionare ne-am bucurat de sprijinul Puterilor Axei nu cunosc realitatea.
Miscarea Legionara a irupt în istorie ca o aparitie neasteptata si nedorita,
nici la Roma si nici la Berlin. Socotelile ce si le facusera Puterile Axei cu
România erau cu totul altele. Ele erau convinse ca dupa ce Regele Carol a
acceptat cedarile teritoriale, se poate ajunge la un acord de colaborare cu el.
Miscarea Legionara nu întra în calculele lor. Prima lor mare surpriza a fost
renuntarea la Tron a Regelui Carol si plecarea lui peste hotare. Al doilea fapt
care i-a surprins, rasturnându-le planurile, a fost proclamarea Statului
National-Legionar. Dintr-odata s-au întâlnit în România cu o structura statala
fundamental diferita de tipul de guvern cu care erau ei obisnuiti sa trateze
pâna atunci în România. O revolutie nationala triumfase în România contra
tuturor prevederilor transmise de serviciile lor în aceasta tara. Nu se puteau
opune actelor înfaptuite, sustinute de imensa majoritate a poporului. Dar nici
nu ne puteau accepta fara rezerve ca parte integranta a „noii ordini europene”.
Trebuia sa fim supusi la proba. De la bun început ne-au urmarit pas cu pas,
pentru a observa cum ne comportam în Stat si daca politica miscarii nu tulbura
conceptia lor de organizare a spatiului european.
Simpatiile legionarilor mergeau mai ales spre
Italia, spre Mussolini, si daca Ducele s-ar fi gasit într-o pozitie de forta în
aceasta perioada, fara îndoiala ca ar fi putut juca un rol moderator la Berlin.
Din nefericire, tocmai în epoca guvernarii legionare, Mussolini cazuse în
totala dependenta de Hitler, fiind avizat la ajutorul german, atât în ceea ce
priveste razboiul necugetat ce l-a provocat în Balcani cât si pentru a face
fata ofensivei dezlantuite de englezi în Libia.
În opozitie cu situatia militara precara a
Italiei, Reichul german se afla în culmea puterii. Pierderile ce le-a avut
armata germana în razboaiele din Polonia, Norvegia si Franta erau neînsemnate
în raport cu masele de care dispunea. Masina de razboi germana era intacta,
numarând 200 de divizii, gata sa între oricând în actiune. Bazat pe aceasta
forta si pe succesele repurtate pâna atunci, Hitler considera razboiul virtual
câstigat. Înca din toamna anului 1940, îsi faurise planul sa termine si cu
Rusia. El avea certitudinea ca imperiul sovietic se va prabusi de la primele
lovituri zdravene. O campanie de câteva luni.
Aceasta conceptie ireala, a unei victorii
potentiale, a influentat dezastruos asupra relatiilor ce le-a întretinut Hitler
cu popoarele Europei, indiferent ca erau învinse, prietene sau neutre. Hitler
se considera stapânul efectiv al Europei, putând dispune, dupa bunul sau plac
de soarta continentului nostru. În loc de a coaliza în razboiul contra Rusiei
cât mai multe forte, asa cum cereau datele realitatii, el si-a înstrainat
simpatia multor popoare, prin brutalitatea cu care si-a dezvaluit de la început
si si-a pus în aplicare planurile sale de hegemonie germanica în Europa,
înainte chiar ca sa aiba în mana sceptrul victoriei finale.
În judecarea situatiei din România, mentalitatea
lui Hitler nu diferea. El nu cauta si nu suporta relatii de colaborare, pentru
a realiza un front comun contra inamicului comun, ci relatii de subordonare
între o mare putere, stapâna a Europei, si o mica tarisoara, care nici nu avea
alta alegere decât sa se plece total vointei lui. Pentru a întelege ce s-a
petrecut mai târziu în România, trebuie sa tinem seama de aceasta betie de
putere a conducatorilor celui de-al Treilea Reich. Ei îsi imaginau ca puteau
brusca realitatile impunând în fiecare tara aflata în sfera lor de influenta
solutii care prefigurau politica lor expansionista, „noua ordine europeana”.
Reichul german, privit din afara, era
impunator. Functiona ca o masina de mare precizie. Din toate manifestarile lui
respira sanatate, forta si o încredere nelimitata în victorie. Dar în interior,
constructia lui nu era chiar atât de solida. O lipsa importanta era în domeniul
informativ. Nu exista un organ central, care, din noianul de informatii ce
veneau pe diferite canale, sa faca o selectie si sa le valorizeze la justa lor
valoare. Hitler era bombardat zilnic de informatii pe care i le procurau
numeroase servicii, adeseori în concurenta unele cu altele: armata avea
Abwehr-ul, partidul dispunea prin Auslandsorganisation de o retea proprie, Ministerul
de Externe era alimentat de aparatul lui diplomatic, SS-ul lui Himmler îsi
crease un serviciu propriu peste hotare; apoi mai erau agentiile de presa din
strainatate si organele care depindeau de Ministerul Economiei Nationale.
Hitler, ca orice sef de guvern, lua decizii pe baza informatiilor ce le primea.
Dar dintre ele, dadea preferinta, cel putin în primii doi ani, acelora
procurate de Ministerul de Externe si de Armata, considerându-le mai sigure si
mai obiective. Aceasta multiplicitate de servicii informative s-a soldat în
detrimentul miscarii, deoarece cei ce mânuiau aceste informatii nu ne erau
prieteni nici la Bucuresti si nici la Berlin. De la început asadar între noi si
Hitler s-a interpus un ecran informativ confuz, care oferea Führerului interpretari
dubioase asupra evenimentelor din România, favorabile lui Antonescu si
rauvoitoare pentru miscare.
În ceea ce priveste personalul german detasat
în România, nici în sânul lui nu se gaseau oameni ca sa înteleaga drama
miscarii noastre si extraordinarul ei aport la cauza Noii Europe prin biruinta
de la 6 Septembrie. Cei mai multi dintre reprezentantii Reichului la Bucuresti
erau un produs tipic al beamterului german, cu orizontul limitat la
informatiile zilnice, fara a simti pulsul vietii românesti si fara a intui
complexul de forte care se agitau în politica tarii. Evenimentele treceau peste
capul lor, fara a le descoperi importanta.
Ministrul Fabricius nu ne-a vrut niciodata
binele. Sub Regele Carol a jucat un rol dubios, dând permanent referinte
favorabile acestuia, si, prin aceasta atitudine ambigua, a contribuit la
asasinarea lui Corneliu Codreanu. Consilierul von Ritgen, cu care am avut dese
contacte, era un om cult, inteligent si mai apropiat de miscare, dar în momente
decisive nu-si lua nici o raspundere, ci urma linia lui Fabricius si asculta de
ordinele acestuia.
Seful Misiunii Militare Germane, Generalul
Hansen, era un soldat din vechea scoala prusiana. Era ostil
national-socialismului si îl respecta pe Hitler numai ca Sef de Stat. Cu aceasta
mentalitate, era firesc sa se ataseze din primul moment de Generalul Antonescu
si sa vada în legionari niste formatiuni anarhice, ca grupurile SA din
Germania, care au fost decapitate chiar de Hitler pentru a impune ordinea în
Stat.
Singurul om de mare prestigiu, al carui
cuvânt avea greutate la Berlin, era Neubacher, ministru însarcinat cu
problemele economice. Era un bun cunoscator al situatiei din România si lucid
în tratarea oricarei probleme. Era o placere sa ai o conversatie cu el.
Austriac din nastere (poate asa se explica superba lui inteligenta), a fost
singurul diplomat care a înteles importanta miscarii legionare pentru politica
germana în sud-estul european, ca factor de stabilitate în acest spatiu si ca o
garantie a unei aliante loiale cu Reichul.
Ne bucuram de prietenia lui Geissler, seful
Gestapo-ului din România, a lui Bolschwing, seful SD-ului, si a lui Conradi,
seful lui AO de la Bucuresti. Ne-a sustinut si noua conducere a minoritatii
germane, în frunte cu Andreas Schmidt. Dar toti acestia erau prea mici si nu
puteau compensa rapoartele defavorabile miscarii, trimise de Fabricius, de
Generalul Hansen si de delegatul Abwehr-ului din România.
2. Graba de a ocupa locurile
În primele zile dupa formarea guvernului, am tratat
cu un Antonescu nu numai dispus la o colaborare leala, dar preocupat pâna la
isterie ca tranzitia de la Statul dictaturii carliste la Statul legionar sa se
faca cât mai repede. Era obsedat de teama unei contra-lovituri din partea
partizanilor Regelui Carol. Om curajos de altfel, avea o frica bolnavicioasa sa
nu fie rasturnat peste noapte. Desi l-am asigurat ca acest lucru nu se poate
întâmpla, caci tot poporul e de partea noastra, traia într-o panica permanenta,
care m-a contagiat si pe mine.
– Domnule Sima, mi-a spus adeseori în aceste
zile, eu nu am oameni, eu nu am partid. Dar Statul trebuie ocupat cât mai
repede de legionari. Vechile forte nu asteapta decât un moment de slabiciune
pentru a ne dobori. Pregateste în cea mai mare graba listele de prefecti
legionari si alti demnitari ai Statului pentru a face numirile.
– Domnule General ma voi stradui sa întocmesc
aceste liste cât mai în graba, dar îmi trebuie câteva zile, caci oamenii sunt
împrastiati. Unii sunt concentrati pe zona si va rog sa dati ordin ca toti cei
indicati de mine sa fie imediat desconcentrati.
În acest ritm trepidant am lucrat în primele
zile. Atât Generalul cat si eu, nu aveam decât o singura grija: sa înlocuim cât
mai repede vechile cadre ale Statului cu elemente legionare. Nu stiu daca toate
persoanele alese de mine au corespuns functiei ce-o aveau de îndeplinit, dar
ceea ce interesa în acel moment era securitatea Statului. E un fenomen natural,
specific oricarei evolutii. Nu totdeauna cei mai pregatiti ajung în primele
locuri. Dupa aceea, daca regimul iesit din revolutie dureaza, se procedeaza la
ajustari, la o mai atenta selectionare a cadrelor.
Adeseori eram pus de Antonescu în fata unor
situatii ultimative:
– Domnule Sima, trebuie sa-l schimbam pe
cutare. Sa-mi dai un om în câteva ore. Nu putem întârzia.
Când relatiile dintre noi s-au înrautatit,
Generalul a început sa ne pârasca nemtilor, spunând ca „nu avem oameni, ca cei
mai buni au murit”. Este adevarat ca cei mai buni au murit, dar nu era mai
putin adevarat ca dispuneam înca o impresionanta masa de rezerva. Numai la
Bucuresti, Corpul Razleti numara 4.000 de intelectuali, avocati, ingineri,
medici, profesori, preoti, înalti functionari, scriitori, ziaristi. etc. Puteam
sa procuram oameni nu numai pentru formarea unui singur guvern, ci a trei
garnituri guvernamentale, cu tot aparatul lor interior si exterior. O întreaga
generatie ne statea la dispozitie ca sa colaboreze la crearea Statului
National-Legionar. Niciodata în România vreun partid, politic nu a avut o
pleiada atât de numeroasa de intelectuali si atât de bine pregatiti cum a avut
miscarea legionara.
Bineînteles, ne trebuia timp pâna ce am fi
descoperit talentele existente si am fi asezat pe fiecare la locul potrivit.
Niciodata, dupa o revolutie, nu poate iesi o ordine perfecta. Nemtii aveau
obiceiul sa compare starile de la noi cu situatia din Statul si partidul lor.
Dar ei, saracii, guvernau de sapte ani si au trecut si printr-o baie de sânge.
Noua ne trebuia un an ca Statul sa functioneze perfect si fara sa varsam o
picatura de sânge.
3. Originile politiei legionare
Multa lume si-a închipuit, si chiar unii
legionari – dupa cele scrise în Pe Marginea Prapastiei – ca politia
legionara a fost creata de mine, independent de Conducerea Statului. Nici cel
putin nu mi-a trecut prin gând sa fondez o politie paralela cu organele
oficiale. Cum era sa provoc tocmai în acele momente, când abia începuse
guvernarea legionara, pe Seful Statului, demonstrându-i, prin organizarea unui
corp de politie recrutat din sânul miscarii, ca nu aveam o eventuala rafuiala?
În realitate, Generalul Antonescu este autorul politiei legionare, ca al multor
altor actiuni ce le-a patronat, pe care mai târziu le-a renegat si le-a
transformat în capete de acuzatie contra noastra.
El însusi mi-a cerut, îndata dupa formarea
guvernului si cu mai mare insistenta, sa organizez o politie legionara. Iata
convorbirea avuta cu Generalul, care a dat nastere politiei legionare:
– Domnule Sima, în cadrele vechi ale politiei
nu putem avea încredere. Trebuie sa dublam politia oficiala cu legionari. Te
rog, în cel mai scurt timp sa creezi o politie legionara, care sa constituie un
instrument de siguranta al regimului.
– De acord, Domnule General, dar arme de unde
luam?
– Adreseaza-te Ministerului de Interne si
cere ca sa-i înzestreze pe legionari cu revolvere si cu munitia respectiva.
Ca sa întelegem ce l-a determinat pe
Generalul Antonescu sa-mi faca aceasta propunere, trebuie sa revenim la
nelinistea ce-l chinuia, la teama ca ar putea fi rasturnat peste noapte de
elemente carliste. Politia legionara ar fi constituit un organ de protectie al
propriei lui persoane. Dar Generalul nu-mi lasa nici timpul necesar ca sa
constitui politia legionara pe îndelete, ci vroia ca sa între în actiune cât
mai repede, peste noapte, daca se poate. I se parea ca terenul pe care calca
este nestatornic si avea nevoie si de acest punct de sprijin pentru a-si
consolida puterea.
Dat fiind agitatia Generalului, mai mult am
improvizat decât am organizat acest corp de politie. Nu toate elementele
chemate sa faca parte din politia legionara erau pricepute, dar când factorul
timp decide, când o tara se gaseste într-o faza de tranzitie, accentul cade mai
mult pe iuteala executiei unui proiect si mai putin pe competenta personalului.
Politia legionara s-a constituit mai întâi în
Capitala si apoi în orasele din tara. Procedura era urmatoarea: seful de judet
însarcina pe un legionar cu conducerea politiei legionare locale si apoi acesta
îsi recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizatiei. Eu am
transmis numai ordinul si sefii de judet s-au ocupat de înfiintarea acestor
unitati de politie. Numai în Capitala l-am numit ca sef al politiei legionare
pe Victor Apostolescu.
Tot graba de a crea politia legionara m-a
împins sa trec peste formele legale pentru a obtine arme de la Ministerul de
Interne. Pe o bucatica de hârtie, rupta de nu stiu unde, i-am scris Generalului
Petrovicescu câteva cuvinte, prin care îl rugam sa predea legionarilor
revolvere.
Domnule General,
Va rog sa predati cât mai urgent revolvere
baietilor. Cat de multe.
Horia Sima
Din stilul si continutul acestei scrisori,
rezulta cu claritate ca lucram sub imperiul unei stari febrile, preocupat de a
pune cat mai repede pe picioare politia legionara, ordonata de Antonescu.
Aceasta notita, gasita la Ministerul de
Interne dupa asa zisa rebeliune, a fost publicata de Antonescu în Pe
Marginea Prapastiei, cu scopul de a dovedi opiniei publice ca eu as fi dat
ordinul de înarmare al legionarilor. În realitate, hârtiuta dateaza din primele
zile ale guvernarii si nu continea altceva decât transmiterea unei dispozitii
verbale a Generalului Antonescu pentru înarmarea membrilor politiei legionare.
O entuziasta sprijinitoare a politiei
legionare a fost Doamna Maria Antonescu. În întâlnirile cu mine si cu alti
fruntasi ai miscarii, mereu vorbea de legionari. „Sa vina legionarii sa-l
pazeasca pe Ionica la Presedintie si la noi acasa”. Mai târziu, Doamna Maria
Antonescu a intervenit la General ca sa aprobe cumpararea de revolvere din strainatate
pentru nevoile politiei legionare, fapt care s-a dezvaluit si în cursul
proceselor care au avut loc mai târziu.
4. Bunurile de la „Straja tarii” trec în
patrimoniul Legiunii
Constantin Stoicanescu, pe care-l numisem sef
al tineretului legionar, mi-a sugerat sa ma duc la General si sa cer ca
bunurile fostei organizatii „Straja Tarii” sa fie transferate în patrimoniul
Legiunii, deoarece acum miscarea se ocupa de educatia tineretului. Ideea lui Stoicanescu era buna, dar ma îndoiam ca Generalul
Antonescu îsi va da aprobarea. Aceste bunuri apartineau Statului si putea
obiecta ca nu le poate înstraina unui partid, chiar daca momentan acest partid
face parte integranta din Stat.
Când m-am dus la Presedintie si i-am expus
chestiunea, l-am gasit pe General extrem de dispus sa ma asculte. Si-a însusit
imediat argumentul nostru, gasind perfect îndreptatita propunerea mea. Asa se
face ca, în 18 Septembrie 1940, asadar la câteva zile dupa constituirea
guvernului, a aparut decretul prin care toate bunurile care au apartinut
„Strajii Tarii” au fost trecute în patrimoniul Legiunii.
Bunurile „Straja Tarii” erau constituite din
mai multe imobile si din bani lichizi. Imobilele pe care le-am luat în primire
au fost: Casa din Strada Romei, unde functionasera pâna atunci birourile fostei
organizatii, o casa de oaspeti, tot la Bucuresti, si o cladire la Predeal, unde
era instalat centrul pentru formarea comandamentelor-strajere. Casa din Strada
Romei ne-a fost de mare folos, deoarece vechiul sediu din Strada Gutenberg era
neîncapator, iar aripa noua, a carei constructie începuse sub Capitan nu fusese
terminata din cauza prigoanei. În Strada Romei si-au gasit adapost Corpul
Razleti, Corpul Muncitorilor Legionari, Ajutorul Legionar, Sectiunea Feminina,
Patrimoniul Miscarii, Sectiunea de Studii Economice, Contenciosul Legionar si
alte servicii. Cladirea de la Predeal am predat-o „Fratiilor de Cruce”, pentru
instruirea cadrelor acestui corp. În ce priveste casa de oaspeti de la
Bucuresti, ea se gasea în stare de reparatie si amenajare, încât n-am putut-o
folosi în tot timpul guvernarii noastre. „Straja Tarii” mai fusese
înzestrata cu o multime de terenuri sportive împrastiate prin sate si orase. Pe
acestea nici nu le-am luat în primire si nici cel putin n-am stiut de existenta
lor. Ca bani lichizi, „Straja Tarii” dispunea de un fond de aproximativ 70 de
milioane de lei, care a fost trecut în patrimoniul miscarii.
Dupa lovitura de Stat din Ianuarie 1941,
Generalul Antonescu a pretins în volumul Pe Marginea Prapastiei ca ne-am
fi însusit de la „Straja Tarii” o avere de un miliard de lei! În acest miliard,
probabil s-a calculat si valoarea terenurilor ce le avea organizatia carlista
în toata tara pentru educatia sportiva. Dar chiar asa, cifra este exagerata.
Cum voi arata mai târziu, nu numai ca n-am risipit bunurile fostei organizatii,
dar le-am înmultit considerabil. Cine ne-a jefuit, a fost Generalul Antonescu,
care nu numai ca ne-a luat înapoi ceea ce ne daduse înainte pe cale legala, dar
ne-a confiscat si patrimoniul propriu al miscarii în valoare a zeci de
milioane de lei, realizat din contributia benevola a sute de mii de români,
fara nici un amestec al Statului.
5. Ziua eroilor si martirilor Legiunii
Cedarea partii de nord a Ardealului, cu
intrândul din Secuime, a avut ca urmare ca si fostul lagar de internare al
legionarilor de la Miercurea Ciuc a cazut în lotul maghiar. Dar la câteva sute
de metri de lagar se afla groapa comuna, unde au fost azvârlite trupurile
ciuruite de gloante ale celor 43 de legionari asasinati, din ordinul Palatului,
în noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Problema era grava; se apropia termenul de
evacuare al acestei zone si, în câteva zile, trupele unguresti ar fi întrat în
Miercurea Ciuc, împiedicând deshumarea lor. Alarmat de aceasta situatie, am
organizat o expeditie legionara sub conducerea lui Vasile Iovin, care urma sa
plece imediat la Miercurea Ciuc si sa aduca în România Libera osemintele
martirilor nostri. Vasile Iovin fusese el însusi prizonier al acestui lagar si
traise noaptea masacrului.
Ca loc de vesnica odihna pentru cei ucisi în
lagare, am ales Predealul. Era locul de recreatie preferat al Capitanului în
ultimul timp, atât pentru maretia peisajului si puritatea aerului, cât si
pentru privilegiul ca de pe acele vârfuri putea îmbratisa într-o singura
privire ambele versante ale Carpatilor, acela care cobora spre vechea tara, pe
Valea Prahovei, si celalalt care se pierdea pe Valea Timisului, pâna la Brasov.
Fosta granita devenise un simbol al unitatii pe vecie între Ardeal si
Patria-Mama.
Legionarii de sub comanda lui Vasile Iovin au
lucrat zi si noapte. Ajutati de familiile celor cazuti, au identificat
trupurile celor dezgropati, le-au asezat în sicrie si le-au transportat la
Predeal. În ziua de 11 Septembrie, s-a savârsit reînhumarea martirilor de la
Ciuc în cimitirul de la Predeal, în cadrul unei mari solemnitati.
În 19 Septembrie am proclamat ziua de 22
Septembrie, Ziua Eroilor si Martirilor Legiunii, cu indicatia sa se comemoreze
în fiecare an.
Ziua de 22 Septembrie decretata ziua eroilor
si martirilor legionari
”În ziua de 22 Septembrie 1940, ziua eroilor
si martirilor legionari, se vor face rugaciuni la toate bisericile din tara. La
ora 10 dimineata, în Capitala, la Biserica Sf. Ilie Gorgani, la Râmnicu-Sarat,
la Vaslui, la Predeal si pe întreg cuprinsul tarii unde au cazut martirii
nostri, vor lua parte legionari din aceste localitati.
Cu conducerea si organizarea pelerinajelor,
sunt încredintati Profesorul Tase la Bucuresti, Bartolomeu Livezeanu la
Râmnicu-Sarat, Toma Simion pentru Vaslui si Vasile, Iovin pentru Predeal.
Cu acest prilej voi fixa câteva norme de
viata legionara, cerute de jertfa lor si legate de asprimea vremurilor pe care
le traim”.
Horia Sima
Bucuresti, 19 Septembrie 1940.
L-am însarcinat pe Vasile Iasinschi sa
organizeze ceremonia religioasa de la Predeal, în timp ce eu am ramas în
Capitala, pentru a ma închina la locul unde au fost expuse publicului trupurile
torturate ale legionarilor din echipa lui Miti Dumitrescu, pentru a servi de
exemplu „cum vor fi pedepsiti asasinii tradatori de tara”. La slujba de
pomenire a legionarilor îngropati la Predeal, au participat Conducatorul
Statului, Generalul Antonescu, Fabricius, Ministrul Germaniei, si Ghigi,
Ministrul Italiei. În aceeasi zi au avut loc pelerinaje la toate locurile de
martiraj legionar: Râmnicu-Sarat, Vaslui, Brasov, Râsnov, si în toate orasele
din tara unde au fost executati legionari.
În dimineata de 22 Septembrie, am pornit de
la sediul din Strada Gutenberg în fruntea unei puternice coloane legionare spre
Podul Sf. Elefterie, la intersectia dintre Strada Carol Davila cu Splaiul
Independentei, unde cu un an înainte zaceau în pulbere, expusi oprobiul public,
trupurile fara viata ale scumpilor nostri camarazi. În rând cu mine pasea
Profesorul Mihail Tase, seful judetului Prahova. O mare multime de oameni, pe
trotuare, ne saluta cu bratul în sus, într-o tacere respectuoasa.
La locul jertfei, se formase un careu,
împrejmuit cu flori. În centru ardeau noua lumânari pentru pomenirea
sufletelor celor noua legionari care si-au dat viata pentru Capitan si Legiune.
S-a facut o scurta rugaciune si apoi s-a cântat „Imnul Legionarilor
Cazuti”.
Dupa încheierea ceremoniei, m-am îndreptat
spre mamele si surorile celor cazuti, cu strângere de inima. Dar n-am
întâmpinat nici lacrimi nici trupuri încovoiate de dureri. O lumina duioasa ma
învaluia, cu multumirea ca jertfa fiilor lor nu a fost zadarnica. Când am ajuns
în fata celei mai încercate mame, a celor doi frati eroi, Cezar si Traian
Popescu, m-a privit în ochi cu hotarâre si mi-a spus cu o mândrie de senator
roman:
– Mai am un baiat si daca este nevoie, îl
sacrific si pe el pentru Neam si Legiune!
M-am cutremurat. Ferice de poporul care are
astfel de mame! În veci nu va pieri! O, Prahova, tinut binecuvântat! O, leagan
de eroi! Legionarii din echipa lui Miti Dumitrescu au fost vrednicii copii ai
soldatilor din Regimentul 32 Mircea, care, surprinsi de inamic la Marasesti,
nemaiavând timp sa se îmbrace, au alergat în camasi, cu armele in. mâna, ca
sa-l întâmpine.
6. Demnitarii legionari în ministere
Am aratat cum s-a format guvernul, ce
ministere s-au atribuit legionarilor si care erau titularii lor. Tabloul
trebuie completat pentru a cunoaste ce posturi au fost ocupate de legionari la
nivelul personalului superior al Ministerelor: secretari generali, directori
generali, presedinti de institutii autonome.
La Ministerul de Interne l-am propus
Generalului Petrovicescu ca Secretar General pe Dr. Victor Biris. Am vorbit de
el în volumul precedent. A fost unicul procuror pe tara care a avut curajul sa
voteze contra Constitutiei impuse de Regele Carol. A fost destituit telegrafic
si imediat s-a pus la dispozitia miscarii. S-a refugiat în Germania, unde s-a
distins prin aceeasi tinuta demna. L-am ales si pentru formatia lui
profesionala. Era om de legi. Studiase dreptul si fusese procuror, ceea ce era
o indicatie ca va îndeplini cu competenta si înalta functie de la Interne. Pe Alecu
Ghica, la Directia Generala a
Sigurantei si Politiilor nu l-am ales eu. Generalul Antonescu îl numise înainte
ca Director pe Colonelul Petre Camenita. Dar au venit reclamatii. Colonelul
Camenita fusese prefect pe timpul lui Carol si patronase executiile de
legionari din Judetul Arges. La sugestia Colonelului Rioseanu (prieten cu Alecu
Ghica), Generalul s-a fixat asupra persoanei lui Alecu Ghica, pe care vroia
sa-l rasplateasca si pentru devotamentul ce i l-a aratat în noaptea de 5-6
Septembrie. Fara interventia lui Ghica, Antonescu ar fi fost arestat si
evenimentele ar fi luat un alt curs. Bineînteles, eu m-am asociat acestei
propuneri cu caldura si am sustinut din toata inima candidatura lui Alecu
Ghica. Dupa numirea acestuia, în 18 Septembrie, Generalul mi-a spus cu
satisfactie.
– Iata un om care merita aceasta încredere,
nu numai pentru valoarea lui, dar si pentru ceea ce a facut pentru mine, în
noaptea aceea teribila. Nu vreau sa ramâna nimeni nerasplatit din cei ce m-au
ajutat. Mai ai pe cineva, Domnule Sima?
La Prefectura de Politie alegerea Generalului
Antonescu a cazut la început pe Generalul Dona. El credea ca ne va multumi si
pe noi, deoarece Dona facuse parte din completul de judecata care-l achitase pe
Capitan, în marele proces din 1934 si mai târziu fusese numit în Senatul
Legiunii. Generalul Dona era un om de treaba si în împrejurari normale ar fi
fost un bun Prefect de Politie, dar era prea slab pentru momentul de atunci,
când era nevoie de o anumita energie pentru a proceda la arestarea criminalilor
care au asasinat floarea tineretului legionar. A fost înlocuit mai târziu cu
Colonelul Zavoianu.
La Ministerul de Externe, Ministrul Sturdza
si-a ales sigur colaboratorii: pe avocatul Mircea Vlasto, ca sef de cabinet, si
pe Alexandru Cretianu, Secretar General. La Ministerul Educatiei Nationale,
Cultelor si Artelor, am intervenit pe lânga Traian Braileanu, sa-l numeasca
Secretar General la Culte pe Vladimir Dumitrescu, care mai ocupase acest post
în scurtul interval când fusesem eu Ministru al Cultelor, în guvernul Gigurtu.
Vladimir Dumitrescu era conferentiar universitar, bine cunoscut si apreciat în
lumea intelectuala a Capitalei. Pe ceilalti colaboratori si i-a ales singur
Profesorul Braileanu. Si trebuie sa recunosc ca a avut ochiul ager. La nici un
minister nu am avut o reprezentanta legionara atât de stralucita: Secretar
General, sociologul Traian Herseni, cel mai bun elev al Profesorului Gusti;
directori generali în diferitele ramuri ale învatamântului; Vasile
Bancila, filosoful noii generatii, si Ion
Ionica sociolog si scriitor.
La Ministerul Sanatatii, Muncii si
Ocrotirilor Sociale, i l-am recomandat lui Iasinschi, ca Secretar General la
Sanatate, pe Dr. Alexandru Popovici. Nu numai ca era un om de specialitate, cu
o reputatie bine stabilita în lumea medicala, dar si pentru marile servicii aduse
miscarii în vara anului 1940. Toate celelalte numiri le-am lasat pe seama lui
Iasinschi. Am avut bucuria sa aflu ca printre cei numiti de el era si avocatul
Victor Silaghi, ca Director al Asigurarilor Sociale. Silaghi era comandant
legionar din prima serie facuta de Capitan. Ca Secretar General la Munca,
Iasinschi l-a numit pe Gheorghe Ghitea.
La Ministerul Presei si Propagandei,
Alexandru Constant si-a ales singur colaboratorii. Secretar General a fost
numit Emil Bulbuc, iar mai târziu Victor Mendrea, al doilea Secretar General.
La Subsecretariatul de Stat al Colonizarii si Populatiei Evacuate, de sub
conducerea lui Corneliu Georgescu, au fost numite de asemenea elemente de prima
linie, între care Sterie Duliu, Secretar General. Corneliu Georgescu a creat
trei comisariate generale pentru asistenta refugiatilor: unul pentru populatia
refugiata din Basarabia si Bucovina de Nord, încredintat lui Ion Turcan, al
doilea pentru Dobrogea Noua si al treilea pentru Ardealul de Nord, numindu-l la
acesta din urma pe Dr. Ilie Colhon.
La Ministerele Economice, nu am avut acces
direct. Totusi au patruns câtiva legionari. La Ministerul Agriculturii si
Domeniilor toate cele trei secretariate generale au fost ocupate de legionari:
Victor Chirulescu la Agricultura, Dr. Iosif Dumitru la Zootehnie si Nicolae
Smarandescu la Paduri. O echipa exceptional de bine pregatita si despre care
Ministrul Nicolae Mares s-a pronuntat întotdeauna cu elogii. La Ministerul de
Finante, legionarii au condus doua institutii principale: Casa Autonoma a
Monopolurilor si Institutul National al Cooperatiei. La CAM, a ajuns presedinte
Aristotel Gheorghiu, Senator al Legiunii, un om de mare bun simt si un gospodar
de frunte, ajutat de inginerul Chica, o alta figura distinsa a Legiunii, ca
Director General; la Cooperatie, presedinte a fost Ilie Olteanu, o somitate în
materie, iar director Traian Boeru.
La Ministerul Economiei Nationale au fost
numiti doi secretari generali legionari, Dr. Gheorghe Crisan si Paul Iacobescu.
Toate aceste numiri s-au facut prin.
bunavointa titularilor acestor departamente, G. Cretianu, Nicolae Mares,
Colonel Dragomir si Prof. G. Leon. Bineînteles, ei se bazau pe cuvântul de
ordine al Generalului Antonescu, de a se substitui în cel mai scurt timp
posibil vechile cadre carliste.
La Ministerul Lucrarilor Publice si al
Comunicatiilor, Profesorul Protopopescu, dupa trecerea lui în locul
Profesorului Pompiliu Nicolau, a facut doua numiri importante de legionari: pe
inginerul Veleteanu, Subdirector al Regiei Autonome a Cailor Ferate, si pe
inginerul Dumitru Mihaescu, Subdirector al Postelor.
La Presedintie a luat conducerea cancelariei
mele Horatiu Comaniciu, ajutat de Ion Ghinda si Deac Ion. Traian Borobaru a
ramas secretarul meu particular.
7. Numirea prefectilor
Dupa formarea guvernului, prima chestiune ce
ni s-a pus a fost înlocuirea prefectilor militari, vestigii ale vechiului regim
carlist, cu prefecti legionari: Prefectii reprezentau autoritatea ce s-a
instalat la conducerea tarii. În aceasta privinta, n-a existat nici o deosebire
de pareri între mine si General. Din motive de siguranta interna, si el era tot
atât de interesat ca sa se procedeze repede la înlocuirea vechilor cadre
administrative.
În zilele urmatoare, am lucrat cu înfrigurare
la întocmirea listelor cu noii prefecti. Treaba nu era deloc usoara, pentru ca
nu cunosteam în toate partile ce-a mai ramas din vechile organizatii, dupa
masacrele savârsite sub dictatura carlista. Trebuia sa ma consult cu alti
camarazi si sa tin seama de recomandarile lor. În câteva judete organizatia era
asa de slaba încât nu aveam de unde sa aleg viitorii prefecti. În general am
facut apel la fortele locale si numai în mod exceptional am trimis elemente din
alta parte. M-am mai izbit de dificultatea ca unii legionari pusi pe lista sa
fie numiti prefecti erau concentrati si se aflau pe zona. Pâna când s-a dat
ordin din cabinetul Generalului Antonescu sa fie desconcentrati si sa vina de
urgenta la Bucuresti, a trecut iarasi timp, încât de la începerea acestor
lucrari pâna la terminarea lot s-a scurs exact o saptamâna de când s-a format
guvernul.
Decretul de numire al noilor prefecti a
aparut în 20 Septembrie 1940, iar Sâmbata, 21 Septembrie, au depus juramântul
în fata Conducatorului Statului. În câteva judete, Buzau, Prahova si Vlasca,
n-au putut fi numiti legionari, deoarece Generalul a rezervat aceste prefecturi
unor cunoscuti de-ai lui.
În Banat alegerea prefectilor a fost
usoara, având de-a face cu o regiune pe care o cunosteam:
Timis-Torontal, Profesor Ilie Ghenadie, un vechi si încercat
legionar. Fost sef de judet al acestei organizatii;
Severin, Profesor Tiberiu Mitar, o ilustra figura a corpului didactic din
Banat, cunoscut prin activitatea lui culturala atât la Lugoj cât si în Banatul
Sârbesc.
Caras, Profesor Ion Vintan din Timisoara, fost sef de regiune al Banatului,
dupa înlocuirea cadrelor la 1 Ianuarie 1937. I-a urmat avocatul Traian Laza,
dupa demisia lui Vintan.
În Ardealul ramas României dupa
dictatul de la Viena, ajutat de Nicolae Petrascu, am propus urmatoarele numiri:
Arad, Avocat Ilie
Rotea. Originar din judetul Hunedoara,
si-a pus viata în primejdie în lupta contra regimului carlist din perioada
1938-1940, participând si la ultima expeditie de la Berlin spre tara.
Hunedoara, Avocat Iosif Costea. Fost sef de judet al acestei organizatii, era o
figura cunoscuta în întreaga miscare. Luase parte la marsul din Bucovina din
anul 1929, sub comanda Capitanului.
Bihor, partea de sud a judetului, Colonel în rezerva Constantin Luca. Era
senator legionar, cunoscut si apreciat de Iosif Bozântan si de Stefan Comjig.
L-am cunoscut chiar în cursul prigoanei din 1938, când si-a pus casa din Oradea
la dispozitia celor urmariti de politie.
Alba, Avocat Grigore Baciu. Fiu al acestui judet, avea o minte agera si
cumpatata. Un legionar de elita, care facea onoare acestei organizatii.
Cluj-Turda, din restul celor doua judete mutilate s-a constituit o noua unitate
administrativa, cu denumirea de mai sus. În fruntea ei a fost numit Profesorul
Vasile Hanu, cu reputatie bine stabilita, nu numai în lumea legionara, ci si în
viata culturala a provinciei.
Târnava-Mare, l-a avut ca prefect pe Profesorul Ion
Creanga, iar
Târnava-Mica, pe Profesorul Ion Nonea Covrig. Amândoi profesorii si-au facut un nume
si în domeniul literelor, ca ziaristi si scriitori.
Sibiu, Avocatul Dr. Ion
Fleseriu, fost sef de judet al acestei organizatii.
Fagaras, alegerea a cazut pe Virgil Mateias, vechi legionar dinainte de prigoana din 1933 si fost sef de judet al
acestei organizatii.
Brasov, Avocatul Traian Trifan.
Se bucura de multa apreciere în oras si judet, atât din punct de vedere
profesional cât si pentru înalta lui tinuta morala.
În Oltenia, am întocmit lista dupa
consultarile avute cu organizatiile locale:
Mehedinti, avocatul Crisu Axente,
fiu al acestui judet. Un intelectual de elita, Doctor în Drept de la Paris,
apreciat de Capitan.
Gorj, Profesorul
Octavian Tucu.
Râmnicu-Vâlcea, Avocat Victor Barbulescu, fost sef de organizatie al acestui judet.
Dolj, Avocatul Nicolae Rosulescu. Un element de valoare, care a adus mari
servicii miscarii în prigoana din 1938- 1939.
Romanati, Libert Târnoveanu.
Olt, Avocat Victor Georgescu.
În Muntenia, situatia prefectilor sub
regimul legionar a fost urmatoarea:
Arges, Dr. Mihail Georgescu.
Muscel, Profesorul Paul
Galasanu.
Dâmbovita, Colonelul de rezerva, Stefan Spataru, acel ofiter care m-a condus cu
masina în dimineata de 3 Septembrie 1940 spre Brasov.
Prahova, Marin Stanescu, fost
magistrat. Numit de General la recomandarea lui Mihai Antonescu. A avut bune
sentimente fata de miscare.
Buzau, Emanoil Hagi Moscu, om de încredere al Generalului.
Râmnicu-Sarat, Inginer Gheorghe Vlad. Ilfov, Avocat Emil
Popa de la Cluj. Vechi legionar din scoala lui Banica Dobre si Ion Banea, a
fost numit în Ilfov pentru a avea o garantie ca în acest judet vecin cu
Capitala, va fi ordine.
Teleorman, Profesorul Nicolae Zaharia. Fiu al acestui judet, i-am apreciat
simtul lui de raspundere în timpul când a fost seful meu de cabinet, atât la
Ministerul Educatiei Nationale cât si al Ministerul Cultelor Artelor, în vara
anului 1940.
Vlasca, Colonelul activ Anibal Dobjanschi, numit de Generalul Antonescu.
Ialomita, Avocat Ion Bogdan Munteanu.
Braila, Avocatul Stere Mihalexe.
În Dobrogea, în cele doua judete
ramase dupa cedarea Cadrilaterului Bulgariei, au fost numiti urmatorii
prefecti:
Constanta, Avocatul Seitan, fost
sef al acestei organizatii, refugiat în Germania în cursul prigoanei carliste.
Tulcea, Avocat Stefan
Predescu, din baroul de Constanta. Cunoscut pentru întinsele relatii atât la
Constanta cât si în lumea politica a Capitalei. Exceptional de bine pregatit în
domeniul juridic si administrativ.
În Moldova, s-au încrucisat mai multe
curente. Alaturi de prefecti recrutati din organizatiile locale, a trebuit sa
recurg la ofiteri de rezerva si la elemente provenite din alte
regiuni.
Bacau, Profesorul Vasile
Stoian. Legionar din organizatia locala, a fost un bun administrator, corect si
impartia1. Covurlui, s-a bucurat de un prefect exceptional, Avocatul Mihail
Orleanu, fiul liderului liberal Orleanu.
Iasi, Dr. Alexandru
Ventonic, medic, era fiul fruntasului legionar Alexandru Ventonic, care l-a
urmat pe Capitan din primele ceasuri dupa întemeierea Legiunii si este
mentionat în cartea Pentru Legionari.
Putna, Petre Tocu, Comandant Legionar, originar din Galati. S-a distins în
diversele batalii legionare, între care si batalia comertului legionar.
Falciu, Avocatul Victor
Corbutiu din Oradea, refugiat la Bucuresti.
Tecuci, Profesor Ion Dobre
de la Bucuresti.
Baia, Grigorescu
Constantin.
Dorohoi, Barbu Stroici,
fratele lui Manole Stroici, seful sporturilor legionare.
Neamt, Farmacist Eftimie
Galan.
Roman, Avocat Ion Niculescu.
Botosani, Capitan de rezerva, Vasile Niculescu.
Tutova, Colonel de rezerva, Constantin Bolintineanu, pâna la 16 Noiembrie,
când i-a luat locul Horatiu Comaniciu.
Vaslui, Colonel de rezerva, Alexandru Costachescu.
În Bucovina, sudul provinciei, în cele
trei judete ramase dupa ocuparea partii ei septentrionale de catre rusi, au
fost numiti prefecti legionari indicati de Vasile Iasinschi:
Câmpulung, Avocat Cristian Rusu.
Radauti, Nicolae Sulcina.
Suceava, Profesor Gavril
Ionescu.
Cu prilejul depunerii juramântului, Generalul
Antonescu a tinut o cuvântare, în care a dat îndrumari noilor prefecti cum sa
se comporte în exercitiul functiei lor. Le-a comunicat ca se vor bucura de
toata libertatea si initiativa, caci nu li se poate cere raspundere completa
daca nu au libertate:
”Noi trebuie sa-l facem raspunzator de toata
administratia din judetul lui. El trebuie sa se sesizeze de tot ceea ce se
petrece în judet. (...) Asa înteleg eu: sa-i dam raspunderea completa, dar si
libertatea si initiativa completa. Daca nu dai libertate si initiativa totala
cuiva, el nu poate sa raspunda total. Prin urmare, principiul sa fie acesta:
Prefectul având libertate si initiativa totala, are si raspundere totala.
***
”Fiecare trebuie sa ne luam raspunderi
istorice astazi, nu numai raspunderi politice. Se poate întâmpla sa gresim, dar
sa raspundem. Sa nu tinem tara în loc, de teama ca vom raspunde mai târziu.
Daca suntem de buna credinta în actele noastre, istoria nu ne va condamna.
Prin urmare, sa se accentueze ca Prefectul
are toata initiativa în cadrul legal, însa el trebuie sa utilizeze de aceasta
initiativa la maximum. Aceasta este fraza pe care sa o trecem acolo”.
Am fost surprinsi cu totii de largimea de
vederi a Generalului, în îndrumarile date noilor prefecti. În loc de a le încorseta
activitatea, dupa sistemul disciplinei militare, le acorda toata libertatea si
facea apel la spiritul lor de initiativa: „Sa nu tinem tara în loc, de teama ca
vom raspunde mai târziu”.
Statul National-Legionar avea în fruntea lui
un om de o conceptie revolutionara, care se gândea în primul rând la repararea
nedreptatilor suferite de poporul român sub guvernarile anterioare. Prefectii,
dupa ascultarea acestei cuvântari, au plecat în judete cu sufletele înaripate,
hotarâti sa-si închine ridicarii materiale si morale a maselor populare toata
puterea lor de munca
8. Refacerea organizatiei legionare
Ceea ce a surprins pe toata lumea, nu a fost
numai multimea de camasi verzi care au iesit ca din pamânt în toate colturile
tarii, ci si iuteala cu care s-a facut organizatia noastra. Ca si cum n-ar fi
trecut o crâncena prigoana peste noi – cu Capitanul ucis si elita decimata –
legionarii s-au încadrat într-o ordine perfecta, sub conducerea sefilor de
cuib, a sefilor de garnizoana, a sefilor de plasa, a sefilor de judet, pâna la
sefii de regiune. N-a fost nevoie de un efort special. Fiecare îsi cunostea
locul unde sa se încadreze. Fulminanta reînviere a miscarii s-a conjugat cu o
tot atât de grabnica reconstituire a formei ei de manifestare. Lumea a vazut ca
masele legionare nu se agita în gol, ca nu sunt niste bande dezorganizate, care
actioneaza fiecare pe socoteala proprie, ci raspund la o singura comanda pe
linia ierarhica a sistemului fixat de Capitan.
Pentru ce s-a putut reface organizatia
legionara fara nici o greutate si într-un timp record?
a) Faptul se datoreaza în primul rând
excelentei educatii primite de legionari în cuib, bazata pe dragoste, unitate
si disciplina.
b) În cursul prigoanei, n-a încetat o clipa
sa existe un embrion de organizatie, care a functionat fara întrerupere chiar
si în epocile cele mai grele. Nici dupa marile masacre din Septembrie 1939,
organizatia clandestina a miscarii n-a putut fi nimicita.
c) Proclamarea noului sef, la 6 Septembrie, a
împiedicat dezbinarile interne si a constituit un punct de referinta pentru
toti legionarii. Aveau ochii atintiti acum spre acea persoana care exercita
comanda suprema. Si acum sa vedem cum se prezenta miscarea legionara, dupa
reorganizarea ei din Septembrie 1940: Secretarul General Petrascu si-a luat ca
ajutor pe Preotul Vasile Boldeanu, Comandant Legionar, caruia i-a încredintat
biroul organizarii. Preotul Boldeanu tinea legatura cu organizatiile judetene,
prin mijlocirea sefilor de regiuni. Ca secretar particular, Petrascu si l-a
ales pe Alexandru Popovici, care îl însotea în toate deplasarile.
Ca sefi de regiuni au fost numiti urmatorii:
Regiunea Banat – Preot Virgil Puscas.
Regiunea Ardealului de Sud – Avocat Nistor
Chioreanu.
Regiunea Bucovinei – Avocat Grigoras Sucevan.
Regiunea Moldovei – Avocat Ion Dragomir.
Regiunea Galati – Nicolae Ion.
Regiunea Dobrogea – Eugen Teodorescu.
Regiunea Muntenia – Preot Vasile Boldeanu
(provizoriu).
Regiunea Oltenia – Avocat Nicolae Rosulescu
(provizoriu).
Corpurile Legionare au avut urmatoarea
conducere:
Seful Studentimii Legionare – Vasile Andrei.
Seful Centrului Studentesc Legionar Bucuresti
– Nicolae Mazilescu.
Seful Corpului Muncitorilor Legionari –
Dumitru Groza.
Comandanta Cetatuilor de Fete – Lucia
Trandafir.
Organizatia Doamnelor Legionare – Marietta
Claudian Tell.
Seful Fratiilor de Cruce – Ilie
Smultea.
Corpul Razletilor din Capitala – Ilie
Niculescu si Ion Nicolau.
Seful Tineretului Legionar (studenti si frati
de cruce) – Constantin Stoicanescu.
La Centru functii importante au îndeplinit:
Vasile Posteuca – Seful tipariturilor – legionare.
Alexandru Randa – Seful Presei legionare.
Nicolae Horodniceanu – Seful Patrimoniului
legionar.
Alexandru
Vergatti – Contenciosul Legionar.
Cea mai mare parte a elementelor care au
ocupat aceste functii au trecut prin prigoana din 1938 si au participat si la
revolutia de la 3-6 Septembrie. Nu au fost creatiile mele, ci s-au impus prin
fapta si sacrificiile lor. Vasile Andrei, Dumitru Groza, Lucia Trandafir, Ilie
Smultea, Alexandru Popovici, Eugen Teodorescu, Avocatul Dragomir, Ilie
Niculescu, Vasile Posteuca, Constantin Stoicanescu, au trecut prin cele mai
teribile încercari. Ei au fost permanent în prima linie în lupta contra
regimului carlist. Daca au scapat cu viata, aceasta se datoreaza exclusiv unui
miracol, caci nu s-au crutat nici o clipa. Au iesit dintr-o batalie, pentru a
intra în alta.
În miscare nu se pot face numiri arbitrare,
caci nu le suporta corpul legionar. Cel numit trebuie sa aiba în prealabil o
anumita ascendenta în miscare, o legatura organica cu cei pe care îi va
comanda. Principiul este valabil de la seful de cuib la seful Legiunii.
Altminteri numirile nu sunt operante.
Bineînteles ca aceste numiri nu erau
permanente. Ele trebuiau revizuite periodic. La trei ani, la doi ani, dupa
importanta functiilor îndeplinite de fiecare. E un principiu fixat de Capitan,
pentru a nu crea feude în miscare, ca în partidele politice.
9. Încadrarea legionarilor întorsi din
Germania
N-am facut nici o deosebire între legionarii
ramasi loiali „Grupului de 17” si ceilalti, care, fie ca s-au razletit
fie ca au adoptat o atitudine ostila actiunii mele. Toti au fost încadrati în
Statul National-Legionar fara alta opreliste decât pregatirea lor si
posibilitatile ce ni le oferea colaborarea noastra cu Antonescu. Din grupul
opozitionist au fost promovati trei ministri, Constantin Papanace, Alexandru
Constant si Victor Vojen. Din acelasi grup au facut parte urmatorii înalti
demnitari:
Viorel Trifa, Presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor
Crestini Români;
Nicolae Smarandescu, Secretar General al
Ministerului Agriculturii si Domeniilor;
Nicolae Horodniceanu, Secretar General al
Patrimoniului Legionar si Seful Centrului Legionar de Studii si Documentare;
Stelian Stanicel, Secretar la Prefectura Politiei Capitalei;
Virgil Mihailescu, Secretar General al
„Ajutorului Legionar”;
Preotul Stefan Palaghita, care facuse si el
parte din acelasi grup câtva timp, Inspectorul General la Ministerul Cultelor;
Nicolae Seitan, Prefect al judetului
Constanta.
Cei din grupul ramas loial – ma refer la cei
ce au revenit în tara dupa biruinta – n-au fost favorizati, fiind încadrati
acolo unde era nevoie de ei.
Octavian Rosu, seful acestui grup, a reluat
sefia judetului Caras, pe care o detinea înca din timpul Capitanului.
Ion Popa a luat conducerea unei sectiuni a
Corpului Muncitoresc Legionar din Capitala.
Tolcea si Vasiu s-au întors în judetul lor de
origine, Timis, unde au îndeplinit functii modeste în cadrul organizatiei lor
locale.
Petre Ponta n-a avut nici o functie. A ramas
cu mine la Presedintie, atât pentru a ma pazi în deplasarile mele cât si
pentru îndemânarea lui în domeniul tehnic.
Singur Ilie Smultea a facut un salt din
conditia lui anterioara, numindu-l Sef al Fratiilor de Cruce.
Ultimul Sef al Fratiilor de Cruce din timpul prigoanei era Ion
Taraoiu, un element bun, care facea parte din cadrul de conducere al FDC si era
bine pregatit din punct de vedere al tehnicii de organizare. L-as fi lasat mai
departe la conducere, daca, din nefericire, înainte de 3 Septembrie, aflând ca
se pregateste ceva, n-ar fi ordonat Fratiilor de Cruce sa se abtina de
la actiune. Fratii de cruce n-au ascultat de el si, în cea mai mare parte, au
participat la luptele de la 3 Septembrie, încadrati în alte unitati si sub alte
comenzi. Atunci l-am numit pe Ilie Smultea, el însusi fost frate de cruce, care
facuse alaturi de mine toata prigoana din 1938-1939, fiind unul dintre putinii
supravietuitori ai acestei perioade teribile.
Doua elemente de la Berlin, afiliate
„Grupului 17”, Victor Biris si Victor Silaghi, au ocupat functii importante în
Stat.
Victor Biris a fost numit Secretar General al
Ministerului de Interne, iar Victor Silaghi, Director General al Asigurarilor
Sociale.
Un caz special îl reprezenta Parintele Dumitrescu-Borsa si Gheorghe Ciorogaru. Pe ei nu-i puteam
încadra imediat în noul Stat, deoarece se pusesera în conflict cu întregul grup
de la Berlin. Acestia nu numai ca abandonasera orice veleitate de lupta contra
regimului carlist, dar trecusera chiar în tabara inamicului si îsi pregateau
întoarcerea în tara. Surprinsi de evolutia situatiei politice din România, n-au
facut pasul final, ci au ramas mai departe la Berlin, continuând a-mi face
greutati. Dar desi le cunosteam debilitatea lor de caracter, având în vedere
trecutul lor si faptul ca fusesera apreciati de Capitan, eram hotarât sa le
acord si lor situatii corespunzatoare. Singurul lucru ce le-am cerut a fost sa
aiba „putintica rabdare”, pentru a menaja sentimentele marii majoritati a
legionarilor, care cunosteau comportamentul lor îndoielnic.
Pe Ciorogaru l-am rugat sa înfiinteze o
sectie de studii si cercetari în cadrul miscarii. El era Doctor în Economie de
la Universitatea din Heidelberg si era bine pregatit în materie. Ciorogaru a facut aceasta sectie si a început sa
lucreze cu un grup de colaboratori. Cum citim într-un comunicat de la 1
Octombrie al sectiei economice, care-si avea sediul în strada Romei, Ciorogaru
a împartit sectia în sapte grupe, agricultura, industrie, comert,
finante-banca, cooperatie, transporturi si petrol, care au început sa lucreze.
Daca nu s-ar fi angajat în actiunea Profesorului Codreanu, lui i-ar fi revenit
postul de Subsecretar de Stat la Economie, pe care l-a ocupat mai târziu Petra.
În ceea ce-l priveste pe Parintele Borsa, îi
rezervasem o misiune cum nu se poate mai frumoasa. Aveam de gând sa-l trimit în
Spania, în fruntea unei delegatii legionare de ziaristi si scriitori, pentru a
reface drumul pe care l-a strabatut echipa legionara în 1936-1937, pâna la
jertfa de la Majadahonda, cu scopul de a culege de la supravietuitorii spanioli
toate amintirile legate de luptele acestei echipe si a le publica apoi intr-un
volum omagial. Nici acest proiect n-a putut fi realizat, Preotul Borsa
preferând sa ia o atitudine de fronda. A fost unul dintre sfatuitorii
Profesorului Codreanu în atacul sediului din Strada Gutenberg.
10, Ajutorul legionar
Ilie Gârneata nu fusese inclus pe lista
guvernului, nu din alte motive, ci pentru ca nu mai erau locuri disponibile pentru
legionari. Dintre Comandantii Bunei Vestiri, el si Radu
Mironovici au ramas pe dinafara. Mile
Lefter a fost numit Director al
Monitorului Oficial, post de mare raspundere. În aceste zile de sfârsit de
Septembrie, vine la mine Ilie Gârneata cu propunerea sa înfiintez o noua
organizatie legionara, denumita „Ajutorul Legionar”. Am fost bucuros de
initiativa lui Gârneata, considerând-o de urgenta necesitate în acele momente
când sute de mii de refugiati din Ardealul de Nord, din Basarabia si Bucovina, s-au
îngramadit in tara libera si aveau nevoie de prim ajutor, pâna ce vor reusi
sa-si refaca viata. M-am gândit la familiile sarace de la periferia Capitalei
si a altor orase mari, de care de asemenea trebuia sa ne îngrijim.
Circulara mea cu înfiintarea „Ajutorului
Legionar” a aparut în 26 Septembrie 1940. Dupa ce explicam rostul acestei
organizatii, în tragicele împrejurari pe care le traieste tara, încheiam
circulara cu urmatorul apel: „Legionari, cuvântul de ordine s-a dat. La prima
batalie dupa prigoana, ochii întregii tari va privesc cu dragoste si încredere
deplina. Biruinta, ca întotdeauna, sta numai în hotarârea voastra. Ridicati
„Ajutorul Legionar” la înaltimea marilor batalii din trecut si veti fi vrednici
de recunostinta întregului popor”. În aceeasi circulara l-am numit pe Ilie
Gârneata, Comandant al Bunei Vestiri, conducator al noii organizatii. În modul
acesta, în afara de rostul primordial al noii institutii, crearea „Ajutorului
Legionar” mai avea avantajul ca îi oferea o compensatie lui Ilie Gârneata,
mâhnit pentru absenta lui din guvern. „Ajutorul Legionar” a luat în cursul
guvernarii noastre o dezvoltare asa de mare încât putea fi echivalat unui
minister.
În 30 Septembrie, Ilie Gârneata, referindu-se
la circulara mea, a adresat un apel catre populatie, cerându-i sa participe cu
toata generozitatea la aceasta batalie, menita sa aline suferintele a sute de
mii de dezradacinati si de oameni care nu dispun de nici un minimum de
existenta. Noua organizatie s-a întemeiat punând în aplicare una din legile
fundamentale ale cuibului. „Ajuta-ti fratele cazut în nenorocire. Nu-l lasa!”.
”Ajutorul Legionar” si-a fixat sediul în
fosta cladire „Straja Tarii” din Strada Romei si si-a început
activitatea cu multa însufletire si dinamism. Ca secretar general l-am numit pe
Virgil Mihailescu, venit cu grupul din Germania, care s-a distins prin
competenta si eficacitate, fiind un talent în domeniul organizarii.
Chiar din primele zile de activitate,
„Ajutorul Legionar” s-a bucurat de cea mai buna primire în popor. Contributiile
veneau navalnic din toate partile, de la cetatenii umili pâna la cei mai
înstariti, ajungând în scurta vreme la milioane de lei. O multime de legionari
din toate colturile tarii si mai ales doamne din organizatia feminina a
Legiunii s-au pus la dispozitia „Ajutorului”, pentru a lucra voluntar în
cadrele lui. Nici nu trecuse o luna de la înfiintare si, sub auspiciile
„Ajutorului Legionar”, s-au deschis atât în Capitala cât si în multe orase din
provincie restaurante populare, care au fost o adevarata binecuvântare pentru
patura sociala cu venituri modeste. Pentru un pret mic, functionarii
începatori, vânzatorii din pravalii si muncitorii primeau o hrana
substantiala si de buna calitate, fiind tratati cu omenie si dragoste. Reteaua
de cantine si restaurante populare, create de „Ajutorul Legionar”, continuau
într-o alta perspectiva vechea realizare a Capitanului, a comertului legionar,
din anii 1935-1937. „Ajutorul Legionar” a fost de mare folos si în alte chipuri
populatiei sarace. Nu a fost familie necajita sau tineri fara slujba care,
batând la poarta Legiunii, sa nu primeasca o mâna de ajutor. Mai mult decât
atât. Legionarii din acest grup, sub conducerea lui Ilie Gârneata, nu asteptau
ca lumea saraca sa se anunte la sediul din Strada Romei, ci, constituiti în
echipe, cutreierau ei însisi casa de casa cartierele marginase ale Capitalei,
pentru a descoperi nevoile fiecarei familii. La Centru s-a întocmit un fisier
cu familiile aflate în suferinta si remediile ce trebuiau aplicate pentru a le
salva din mizerie. Unii erau bolnavi; altii aveau nevoie de îmbracaminte, iar
altii pur si simplu traiau din mila cerului, neavând nici strictul necesar
pentru ziua de mâine.
”Ajutorul Legionar” luase legatura cu
spitalele din Capitala si intervenea pentru internarea bolnavilor si a copiilor
ofiliti, care se prapadeau cu zile din lipsa unei îngrijiri elementare. Pe
tinerii fara lucru îi plasa la diverse întreprinderi, facând apel la Ministerul
Muncii.
Masele populare au simtit ca un alt suflu
bate în tara, ca indiferenta pentru soarta celor saraci disparuse prin venirea
legionarilor la putere, fiind înlocuita cu solidaritatea nationala în fata
suferintelor fiecarui individ. Cântecul legionar „Pentru acel, acel flamând ce
plânge, ne jertfim în orice clipa” devenise o realitate. Înainte, numai câtiva
indivizi se bucurau ocazional de asistenta unor anemice societati de
binefacere; acum se crease o întreprindere uriasa, la scara nationala, care
veghea ca sa nu mai existe oameni în România care sa moara de foame. Si tot
acest ajutor nu se dadea cu dispretul de odinioara al claselor posesoare, ci
dintr-un imbold curat, al dragostei de oameni ajutati sa se desprinda din
complexul neputintei si sa mearga pe picioarele lor proprii.
”Ajutorul Legionar” a fost una din cele mai
însemnate realizari ale Statului National-Legionar, un focar de caritate
crestina si cea mai mare opera sociala ce-a cunoscut-o vreodata România de la
începuturile istoriei ei moderne. Meritul acestei institutii este cu atât mai
mare cu cât a functionat în afara de cadrul oficial al Statului si fara sa
coste nici o centima din bugetul tarii. Toate ajutoarele veneau de la popor si
se revarsau, fara intermediari fraudulosi, tot în popor. Pe lânga afluenta de
bani, la sediile „Ajutorului Legionar” soseau alimente si bauturi pentru
cantine, puse gratuit sau cumparate cu preturi mult mai mici decât pe piata,
apoi haine pentru a fi date la cei dezbracati, paturi si chiar mobile de tot
felul.
Iata ce putea face entuziasmul legionar, când
era liber sa se manifeste. Sute de mii de români s-au bucurat de binefacerile
„Ajutorului Legionar”, binecuvântând memoria Capitanului.
11. Reorganizarea studentimii
Studentii legionari de la toate Universitatile
din tara îsi aveau organizatia lor aparte. Erau constituiti în centre
studentesti legionare, unul pentru fiecare oras universitar. La Bucuresti
exista Centrul Studentesc Legionar Bucuresti.
Organizatia oficiala a studentilor era
separata de organizatia legionara a studentilor. Înca din 1922, studentimea din
toata tara se integrase într-un organism unitar, care purta numele de „Uniunea
Nationala a Studentilor Crestini Români”. La fiecare Universitate, studentimea
era reprezentata printr-un Centru Studentesc, care purta numele Universitatii
respective: Centrul Studentesc Bucuresti, Centrul Studentesc Cluj, Iasi, etc.
Toate împreuna formau Uniunea. Deci, trebuia sa se faca deosebirea între
centrele studentesti legionare, formate exclusiv din studenti încadrati în
miscare, si centrele studentesti oficiale sau profesionale, în care intra
întreaga studentime. Centrele Studentesti Legionare erau subordonate
Comandamentului Studentimii Legionare, unul pe tara, cu sediul la Bucuresti, în
timp ce centrele studentesti profesionale erau aparte, având ca expresie comuna
pe tara Uniunea.
Începând din 1934, curentul legionar a
devenit atât de puternic în mijlocul studentimii încât la toate Universitatile
masa studenteasca a ales în comitetele de conducere ale centrelor oficiale
conducatori legionari. Separatia a continuat sa subziste între cele doua
organisme studentesti, dar din cauza ca conducerea studenteasca oficiala a fost
precumpanitor formata din legionari, s-a realizat o interpenetratie atât de
puternica între ele încât pâna la urma guvernul si autoritatile au considerat
Uniunea Nationala a Studentimii un organism anexa al miscarii. În cursul
prigoanei, Uniunea a fost dizolvata si sefii ei arestati, condamnati si apoi
ucisi.
Dupa biruinta legionara de la 6 Septembrie,
s-a pus problema reorganizarii studentimii. Chiar a doua zi dupa victorie,
Sâmbata 7 Septembrie, Presedintele Uniunii Nationale a Studentilor Crestini
Români, Dr. Serban Milcoveanu, a convocat o sedinta solemna a Consiliului
Uniunii, pentru a lua hotarâri asupra reorganizarii vietii studentesti, dupa
pierderile suferite în prigoana si dupa prabusirea hotarelor tarii.
Au participat Tiberiu Veres, Presedintele
Centrului Studentesc Cluj, Nicolae Sguroiu, presedintele Centrului Studentesc
Iasi, M. Popovici, Presedintele Centrului Studentesc Cernauti, Eugen Manolescu,
Presedintele Centrului Studentesc Timisoara, iar Centrul Studentesc Bucuresti a
fost reprezentat de Traian Cristescu, ca delegat al Presedintelui în functie
Viorel Trifa, care nu se întorsese înca din exilul din Germania. Au mai
participat consilierii Uniunii ramasi în viata, lipsind cei asasinati miseleste
în cursul terorii carliste.
Presedintele Uniunii Nationale, Dr. Serban
Milcoveanu, a declarat sedinta solemna si a îndreptat primul sau gând si al
tuturor celor prezenti memoriei conducatorilor asasinati miseleste, pentru
dârzenia luptei lor si pentru credinta lor în învierea Neamului. S-a facut
apelul celor cazuti, ale caror oseminte sunt împrastiate pe întreg cuprinsul
tarii.
S-a luat decizia ca viata studenteasca sa se
reconstituie în formele ei interioare, adica pe baza de cercuri studentesti si
regionale, societati pe facultati, Centre Studentesti si Uniune. Între 1
Octombrie si 7 Noiembrie, toate aceste asociatii îsi vor reconstitui comitetele
de conducere, conform procedurii cunoscute. Averea si sediile organizatiilor
vor reintra în posesia conducatorilor ei legitimi. În special s-a pus accentul
pe revenirea la destinatia lor fireasca a localurilor istorice, legate de lupta
studentimii, Caminul Studentilor în Medicina si Casa Studenteasca de pe Calea
Plevnei.
Duminica, 8 Septembrie, s-a savârsit un
Te-Deum la Biserica Sf. Anton din Piata cu Flori, în prezenta întregii
conduceri studentesti ramase în viata, în frunte cu Dr. Serban Milcoveanu. Cu
acest prilej sfântul lacas a revenit ca loc de închinare al studentimii române.
Dupa întoarcerea lui Viorel Trifa din
Germania, acesta, ca prezumtiv succesor la conducerea Uniunii, a facut greseala
sa schimbe structura organizatiei studentesti, bazata pe alegeri, la cercuri,
federatii si societati, si s-a orientat dupa sistemul de conducere al
studentimii germane si dupa structura autoritara a noului Stat Român, care avea
în fruntea lui un Conducator. A cerut puteri depline pentru a-i putea numi
direct pe conducatorii de centre studentesti, fara sa se mai treaca prin
filiera organizatiilor de baza.
Consiliul Suprem al Uniunii s-a întrunit din
nou în 27 Septembrie pentru a face bilantul celor doi ani de prigoana si pentru
a pasi la reorganizarea studentimii, în conformitate cu noile realitati
politice ale tarii. Sedinta s-a tinut la „Casa Studenteasca” de pe Calea
Plevnei si, în cursul ei, vechiul Comitet al Uniunii, în frunte cu Dr. Serban
Milcoveanu, si-a depus mandatul si a fost proclamat un nou Comitet, avându-l ca
Presedinte pe Viorel Trifa, întors din Germania. Viorel Trifa fusese ultimul
Presedinte al Centrului Studentesc Bucuresti. Reprezentând cel mai puternic
centru universitar din tara, îi revenea prin traditie si conducerea Uniunii. Cu
acest prilej, fostul Presedinte al Uniunii, Dr. Serban Milcoveanu, a tinut un
discurs memorabil, în care a evocat faptele cele mai importante petrecute în
decursul mandatului sau, care a coincis cu ororile prigoanei carliste.
Cuvântarea lui Dr. Serban Milcoveanu
„Onorata asistenta si dragi camarazi
studenti,
În Consiliul de asta seara comitetul nostru
îsi depune mandatul si urmeaza sa se aleaga un nou comitet.
Comitetul nostru, ales în Noiembrie 1936,
si-a prelungit mandatul peste limita obisnuita, fiind constrâns de
împrejurarile politice exceptionale sa pastreze mai departe chiar din temnita
si exil conducerea studentimii.
Conform traditiei ar trebui sa facem un
bilant de activitate. Renuntam pentru ca întreaga noastra arhiva ne-a fost confiscata
de fosta Siguranta Generala.
În cursul conducerii noastre s-au petrecut
urmatoarele evenimente:
1. Confundarea totala a vietii studentesti cu
miscarea legionara, atât ca atitudine cat mai ales ca suflet.
2. Precizarea politicii externe românesti
alaturi de Axa Berlin-Roma, în urma adeziunii spontane la memoriul Capitanului
în Noiembrie 1936.
3. Precizarea politicii interne românesti
prin indicarea cangrenei în persoana lui Carol al II-lea si initierea unei
legaturi cu Dl. Maniu, în Aprilie 1937.
4. Începerea marii prigoane în 1938, care a
lovit mai întâi studentimea si apoi miscarea legionara.
5. Asasinarea în masa a presedintilor si
conducatorilor studentesti în noaptea macelului, 21-22 Septembrie 1939.
6. Înfrângerea dusmanului si prima
biruinta legionara din Septembrie 1940.
De îndata ce vom relua arhiva la Siguranta,
toate acestea vor fi publicate, împreuna cu activitatea studentimii de la 1934
încoace.
Astfel, în aceasta seara, gândurile noastre
se îndreapta înainte, spre viitor. În Septembrie 1940, studentimea româna
încheie un capitol si deschide un nou capitol. Capitolul pe care îl încheiem
este lupta contra vrajmasiei si dusmanilor din afara noastra, a studentimii si
a miscarii legionare. Aceasta lupta, începuta protestatar la 1922, a fost dusa
în armata organizata începând din 1934, când la conducerea studentimii au venit
marii presedinti martiri, Traian Cotiga si Gheorghe Furdui.
Din acest capitol pe care îl încheiem
propunem sa se împartaseasca noilor generatii de studenti urmatoarele:
1. Primul numar din Cuvântul Studentesc sa
reediteze vechile articole cu caracter de vesnicie; al doilea numar sa publice
ceea ce a fost oprit de cenzura în activitatea studentimii începând de la 1934
si al treilea numar sa cuprinda istoricul organizatiilor studentesti din
provinciile pierdute si cele ramase.
2. Celelalte numere din Cuvântul Studentesc
sa fie închinate memoriei conducatorilor martiri ai studentimii: Traian
Cotiga, Gh. Furdui, Al.
Cantacuzino, I. Caratanase, I.
Bozântan, Grigore Pihu, I. Antoniu, Th. Tudose, V. Dragomirescu, P.
Craja, I. Spânu, M. Goga etc., si sa
cuprinda viata si fapta lor ca într-o arhiva.
3. Sa se organizeze la Casa Studenteasca un
muzeu cuprinzând fotografiile, publicatiile si toate amintirile dragi din viata
studenteasca începând din 1922.
Astfel, tezaurul sfânt al studentimii va
ramâne prezent ca o radacina vie în sufletele tuturor generatiilor de studenti
care ne vor urma si vor purta prin lupta steagul mai departe.
Aceasta, pentru ca batalia în istoria neamului
nostru nu s-a terminat înca. Nu suntem ajunsi la Biruinta si nu ne este dat sa
ne odihnim. Sa ne încordam pentru a putea judeca privind departe în zari pe o
linie lunga. Pâna acum n-am facut decât sa ne eliberam drumul, dar n-am învins.
Avem doar o biruinta virtuala si trebuie sa câstigam marea Biruinta legionara
de mâine.
Puterea sufletului legionar si a motorului
sau activ, studentimea româna crestina, sta tocmai în rezervele lor latente, în
potentialul lor, în posibilitatile lor de devenire, în elanul lor vesnic
înnoitor si creator.
Suntem angajati pe linia revolutionara a
desavârsirii, drum care rupe cu raul si cu trecutul. Pe linia individuala
trebuie sa ajungem la eroul integrat în unitate. Pe linia colectiva trebuie sa
realizam o tara tare si sanatoasa, iar pe linia dumnezeiasca trebuie sa obtinem
mântuirea neamului românesc.
În luptele ce vor veni si vor fi multe pâna
la Biruinta, noi cei vii nu suntem decât mandatarii celor ce vor veni dupa noi
se vor rândui ca roadele sfintei radacini, care este jertfa lor.
Sa nu uitam, adevarul din natura: a trai
înseamna a lupta, cine nu lupta moare – sensul barbatului este razboiul. Nu vin
timpuri de odihna. A ramas raul din noi si dintre noi, ceea ce este un dusman
mai vrajmas, pentru ca este ascuns. Numai prin noi si prin taria noastra vom
putea reajunge si face ceea ce ne-a legat Ionel Mota, primul nostru presedinte
de onoare.
Parasind conducerea Studentimii, urez noii
conduceri sa faca mai mult decât am putut noi face”.
Cuvântarea lui Viorel Trifa
Camarazi,
”Nici unui înaintas nu i-a revenit conducerea
studentimii în conditii analoge celor de azi. Poate anul 1922 sa-i fi pus pe
conducatorii studentimii în fata unei asemenea rascruci. Altele erau însa
problemele lui 1922 si altele sunt problemele anului 1940. Din cercetarile pe
care le-am facut în ultimul timp referitor la viata studenteasca am ajuns la
urmatoarele concluzii:
I. Dupa cei trei ani de prigoana n-a mai
ramas nici o organizatie studenteasca în activitate. Toate au fost dizolvate,
arhivele în mare parte distruse, comitetele de ani de zile , neschimbate. Este
necesara o reorganizare si o primenire a vietii studentesti.
II. Statul Român, adversarul de ieri al
Studentimii, este astazi Stat National-Legionar. Sistemul de organizare studenteasca
de pâna acum a fost creat si mentinut pentru a lupta împotriva clasei
conducatoare jidovesti. În noul Stat, putându-se lucra mai liber; conducatorii
fiind reprezentantii autentici ai poporului, se impune revizuirea metodei de
activitate studenteasca.
III. Vechile Centre, Uniunea si Societatile
studentesti au la baza conceptia democratica a alegerilor comitetelor,
comisiilor, cenzorilor etc. Toate acestea apartin azi trecutului. În epoca
noastra si în noul Stat autoritar românesc, studentimea nu poate sa ramâna un
organism anacronic.
IV. Prin realizarea Statului Legionar,
studentimea, pe lânga realizari de ordin spiritual, trebuie sa se bucure de o
soarta mai buna si în ce priveste bursele, caminele, cantinele etc. Raportul
dintre conducerea studentimii si Ministerul Educatiei Nationale trebuie sa fie
altul decât cel de pâna acum.
Pentru a putea face fata tuturor acestor
probleme, nu gasesc satisfacatoare formula încredintata unui mandat. Am nevoie
de puteri absolute în viata studenteasca. N-am timp de pierdut cu fleacuri
democratice si nici cu formalitati de paragrafe.
Formula este simpla: sa se execute tot ceea
ce poruncesc si raspund pentru tot ceea ce am ordonat. Raspund camaradereste în
fata voastra a tuturor, raspund penal în fata Ministerului Miscarii Legionare
si moral în fata lui Dumnezeu si a constiintei mele de legionar”.
În continuare, dupa enuntarea principiilor pe
care se angajeaza sa le urmeze la conducerea studentimii, Viorel Trifa
da explicatii Consiliului Suprem al Studentimii asupra modalitatilor practice
care vor calauzi activitatea Uniunii în viitor. Sedinta se încheie cu citirea
si aprobarea telegramelor care vor fi trimise Regelui Mihai, Conducatorului
Statului, Comandantului Miscarii Legionare, Ministrului Educatiei Nationale si
sefilor studentimii germane si italiene.
12. Marea manifestatie de la 6 Octombrie
La începutul lunii Octombrie, am dat un nou
asalt ca sa-l conving pe Generalul Antonescu sa facem alegeri libere. Dintr-o
astfel de discutie s-a nascut marea manifestatie legionara de la 6 Octombrie
1940.
– Domnule General, revin asupra problemei ce
v-am pus-o înca înainte de formarea guvernului. Trebuie sa procedam neîntârziat
la legitimarea revolutiei de la 6 Septembrie, acceptând sa mergem la alegeri.
Nu avem nici un interes sa creada partidele vechi si strainatatea ca am guverna
contra vointei poporului, continuând si luând ca model regimul de dictatura al
Regelui Carol. Ne bucuram de o popularitate imensa. Trebuie sa ne folosim de
acest moment exceptional. Vom câstiga alegerile cu brio, iar D-voastra veti
avea satisfactia sa fiti confirmat în pozitia de Conducator al Statului nu
numai de Rege, dar si de Natiune, printr-un Parlament liber ales.
– Domnule Sima, îmi dau seama de avantajul
unei consultari populare, dar oare vom obtine majoritatea în parlament? Nu
vreau sa deschid un proces pe care sa nu-l putem stapâni.
– N-aveti nici o grija, Domnule General.
Popularitatea noastra este asa de mare încât se apropie de limita unei
unanimitati nationale. Si ca sa vedeti ca nu spun vorbe goale, uitati, astazi
este Joi, 3 Octombrie. Daca sunteti de acord, Duminica putem organiza o mare
manifestatie legionara la Bucuresti, ca sa va convingeti cât de tari suntem.
Dispunem de o baza populara atât de puternica, cum n-a avut nici un partid
vreodata.
– Bine, Domnule Sima, fa-o. Aceasta a fost
geneza marii manifestatii legionare de la 6 Octombrie. În acel moment nici nu
mi-a trecut prin minte ca data aleasa de mine coincidea cu o luna de zile de la
biruinta de la 6 Septembrie. M-am gândit exclusiv sa fac o demonstratie de
forta Generalului, pentru a se convinge de popularitatea regimului.
Îmi luasem o sarcina grea si supuneam
organizatia, abia înfiripata, la o teribila încercare. Nu dispuneam practic
decât de doua zile libere, caci convorbirea de mai sus avusese loc Joi. Dar
aveam încredere în sefii de regiuni si de judete, în Secretariatul General, în
capacitatea de mobilizare a miscarii, orientându-ma dupa masele care au iesit
ca din pamânt la lumina, dupa plecarea Regelui Carol. Zecile de mii de
legionari care s-au manifestat în toate satele si orasele tarii puteau fi aduse
la Bucuresti, pentru a se reuni la 6 Octombrie într-un fluviu impunator.
De mare folos ne-a fost în acele momente
secretarul particular al lui Petrascu, Alexandru Popovici. Functionar la caile ferate din Caransebes,
cu experienta ce-o avea, a întocmit cu precizie orarul trenurilor destinate sa
aduca din provincie în Capitala masele legionare. Operatia s-a desfasurat
impecabil. Trenurile speciale sau vagoanele atasate trenurilor de circulatie
normala au sosit la Bucuresti fara nici o întârziere, conform programului.
Am mai dispus un lucru care nu s-a mai
întâmplat niciodata în istoria partidelor politice din România, când detineau
frânele guvernarii. Toate cheltuielile cu deplasarea legionarilor pe caile
ferate vor fi achitate din casa miscarii. Când s-au încheiat socotelile,
Petrascu a platit prompt si constiincios câteva milioane de lei. Si asa am
procedat la toate manifestatiile noastre. Nici Regia CFR si nici Statul nu au
fost pagubite cu un leu.
Duminica, 6 Octombrie, ne daruise Dumnezeu o
zi minunata. Soarele stralucea pe un cer limpede, iar aerul era caldut. Înca
din zori, trenurile speciale debarcau în Gara de Nord zeci de mii de legionari.
Era un freamat, o veselie si un entuziasm, cum rar a trait Capitala. Încadrati
de sefii respectivi, legionarii se regrupau în Piata Garii de Nord si apoi
încolonati se îndreptau cântând si cu steagurile desfasurate spre locul de
adunare, Piata Natiunii din fata Mitropoliei, care, mai târziu, în cinstea
biruintei legionare, s-a numit Piata 6 Septembrie.
Am încredintat organizarea manifestatiei
Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care poseda arta, învatata de la Capitan,
de a pune în miscare mase mari de oameni. Parada s-a desfasurat în cea mai
perfecta ordine, fara a se produce încurcaturi în fixarea locurilor la adunare
sau în orarul defilarii. Chiar si foile adversarilor au recunoscut ca niciodata
Bucurestii nu au vazut o manifestatie de asa proportii, atât de bine organizata
si cu atât simt al raspunderii pentru ordinea publica.
Pe atunci Presedintia se afla înca pe Calea
Victoriei, în Palatul Cantacuzino. Coloane nesfârsite de legionari veneau
dinspre gara si se îndreptau spre Mitropolie, trecând pe dinaintea
Presedintiei. Rapit de entuziasmul general, Generalul Antonescu s-a decis sa
îmbrace camasa verde. Ica Antonescu nu s-a lasat mai prejos si a cerut si el o
camasa verde. Cum nu aveam la îndemâna alta, am dezbracat repede un legionar
din escorta si i-am trecut-o lui Mihai Antonescu. Parea fericit, desi se misca
stângaci în ea, ca si cum nu ar fi fost în pielea lui.
O singura nota discordanta în acel moment de
neuitat. Când eram pe punctul sa plecam, vine la mine Ica Antonescu cu un teanc
de hârtii sapirografiate si mi le întinde. Citind una din aceste foi, vad ca
continea un fel de juramânt pe care masele legionare trebuiau sa-l depuna
Generalului, în decursul solemnitatii din Piata Mitropoliei. Chestiunea nu ma
deranja, daca s-ar fi limitat la aceasta. Ceea ce m-a izbit si m-a întristat a
fost faptul ca la sfârsitul textului, formula noastra traditionala de salut
„Traiasca Legiunea si Capitanul” era înlocuita cu „Traiasca Legiunea si
Generalul”. I-am spus lui Ica ca ceea ce propune, este peste putinta de
înfaptuit. Nici cel mai umil legionar nu ar accepta aceasta schimbare.
Ar echivala cu un sacrilegiu si rezultatul ar fi o repulsie generala. Generalul
nu ar avea nimic de câstigat, si, dimpotriva, totul de pierdut, caci ar aparea
ca un uzurpator al operei Capitanului. Devotamentul moral si spiritual ce ne
leaga de memoria Capitanului nu exclude devotamentul fata de General. Generalul
este seful regimului legionar si nu are nevoie de aceasta substituire. Ica parea
ca a înteles. Mi-a luat hârtiile din mâna si s-a dus cu ele în biroul sau.
Când am fost avizati sa plecam, ne-am urcat
într-o masina deschisa, Generalul la dreapta mea, si în picioare, am strabatut
Calea Victoriei si apoi Cheiul Dâmbovitei, pâna la locul de adunare. În Piata
Natiunii, am fost întâmpinati de Radu Mironovici, care a dat raportul
Generalului si apoi ne-a însotit sa trecem în revista frontul legionar.
Strigatele de Ura, Ura, Ura, Traiasca Legiunea si Capitanul, Traiasca
Generalul Antonescu, se rostogoleau ca talazurile unei mari, iesite din
gura a o suta de mii de legionari. Camasile verzi alternau cu mândrele straie
taranesti, într-un spectacol grandios.
Ne-am îndreptat apoi spre tribuna ridicata în
mijlocul Pietei, de unde se putea vedea toata suflarea adunata. În spatele
tribunei, se construise un panou înalt de scânduri, îmbracat în draperie verde.
Pe acest fundal, sus, se vedeau de la mare distanta semnul Garzii
de Fier, iar sub el portretul Capitanului, opera pictorului Basarab.
În tribuna, am luat loc numai eu cu
Generalul, iar la poalele ei erau locurile rezervate corpului diplomatic,
membrilor guvernului si demnitarilor legionari. La dreapta tribunei se afla si
o delegatie a partidului national-socialist, în uniforma SA. Drumul care ducea
la tribuna era împodobit cu drapele românesti si cu drapelele Puterilor
Pactului Tripartit: germane, italiene si japoneze.
Mai întâi am vorbit eu, reamintind prigoana
trecuta si exprimându-mi bucuria pentru descatusarea natiunii din lanturile tiraniei.
Am adus omagiu cuvenit Generalului, care a înteles lupta noastra si menirea
tineretului legionar în opera de refacere a României. Ca semn de recunostinta
din partea noastra, am anuntat înfiintarea unui corp special de garda al
Generalului, denumit „Corpul Legionar Arhanghelul Mihail”, care va sta la
dispozitia Generalului, fiind legat de el prin dragoste si jertfa. A vorbit
apoi Generalul, cerând maselor legionare sa se adune în jurul lui, pentru a
mântui tara din dezastrul în care a fost azvârlita de vechiul regim.
Din Piata Natiunii, ne-am îndreptat apoi spre
Statuia lui Mihai Viteazul din fata universitatii ca sa primim defilarea. Aici
s-a ridicat o alta tribuna de proportii mai mici, în care au fost invitati sa
ia loc cu noi, Ministrul Germaniei, Fabricius, Ministrul Italiei, Ghigi si
Ministrul Spaniei, Merry del Val. De-o parte si de alta a tribunei erau asezate
câteva muzici militare. Dat fiind multimea legionarilor care defilau, una
singura nu ar fi razbit sa cânte tot timpul. Când înceta una, alta începea si,
în modul acesta, defilarea se putea scurge fara întrerupere. Aveam un sentiment
straniu, vazând si auzind aceste muzici care pâna mai ieri erau la ordinele
regimului opresor, acum executând cu foc marsurile legionare. Nu stiu când au
avut timp sa le învete. Probabil au facut zi si noapte exercitii, pentru a nu
se face de rusine în fata publicului. Între muzicile militare prezente la
defilare era si o muzica... a jandarmilor.
Defilarea a început pe la orele 12 si a durat
pâna dupa ora 4. Coloanele legionare veneau dinspre Calea Victoriei, se urcau
pe Bulevardul Elisabeta si în dreptul tribunei dadeau onorul. Banateni,
Bucovineni, Moti, Dobrogeni, Moldoveni, Olteni, care de care se întreceau sa
defileze mai martial. Din cauza neîntreruptului fluviu uman, care venea fara
întrerupere spre noi, aveam senzatia câteodata ca ma misc cu toata tribuna în
directia opusa coloanelor care treceau.
O puternica impresie a facut un detasament de
preoti legionari, cei mai multi în antirie si cu barbi impunatoare. Era o
dovada a profundei înradacinari a crezului legionar în clerul românesc de
ambele confesiuni.
Dupa defilare, ne-am întors la Palatul
Cantacuzino în uralele multimilor. Generalul era extrem de satisfacut si a
invitat pe toti ministrii la Predeal, pentru a închina cu noi un pahar de vin
la vila lui. Îndata ne-am pus în mars într-o lunga coloana, în frunte cu
Generalul. În afara de ministrii legionari, au mai fost Ilie Gârneata, Radu
Mironovici, Mile Lefter, Aristotel Gheorghiu, Nicolae Petrascu si altii. A fost
invitata si Doamna Codreanu. Am petrecut cu Generalul în mijlocul unei mari
animatii. Ne-am întors târziu la Bucuresti, unde la mine acasa, cu mai multi
camarazi, am comentat evenimente, bucurosi ca totul a iesit bine.
Profesorul Codreanu, desi staruitor rugat sa
vina la manifestatie, s-a abtinut si de data aceasta.
În schimb Regele Mihai ar fi vrut sa fie cu
noi si chiar sa îmbrace camasa verde, dar a fost oprit de Antonescu. Aceasta am
aflat-o mai târziu de la Seful Casei Militare a Rege1ui. Nu vroia sa ramâna
stingher în Palat, uitat de toti, în timp ce Capitala vuia de tineret. Facea
parte din aceeasi generatie si locul lui era cu tineretul tarii. N-a consimtit
Antonescu, nu pentru ca vroia sa fereasca Coroana de o imixtiune politica, care
sa-i dauneze în viitor, ci pentru a nu-i întuneca lui însusi gloria acelei
zile, caci simpatiile multimilor s-ar fi descarcat în primul rând asupra
tânarului monarh.
În ceea ce priveste numarul participantilor,
daca ne referim exclusiv la legionarii care au defilat, acestia au fost în
jurul a o suta de mii de oameni. Daca însa socotim si masele care au iesit pe
strazi si ne-au aclamat, atunci nu este exagerat sa vorbim de o jumatate de
milion de oameni.
Scopul pentru care am organizat aceasta
manifestatie – a-l determina pe Antonescu sa convoace corpul electoral – n-a
fost atins. Am asteptat o zi, doua, trei, o saptamâna, doua, trei, ca sa se
pronunte asupra chestiunii ridicate de mine. N-a mai suflat nici un cuvânt, ca
si cum nici nu ar fi existat acest subiect de conversatie între noi. Cum am
aflat pe alte cai, Generalul Antonescu i-a sondat imediat pe sefii de
partide, aratându-le ca miscarea ar fi dispusa sa mearga la alegeri libere, dar
acestia, speriati tocmai de amploarea manifestatiei de la 6 Octombrie, l-au
sfatuit sa nu accepte, deoarece legionarii ar lua majoritati zdrobitoare, iar
partidele ar fi nimicite. Ei nu cer revenirea la vechea ordine constitutionala,
iar pentru Stat este mai bine ca Generalul sa pastreze puterea în conditiile în
care o exercita acum.
Ca sa ne dam seama de amploarea manifestatiei
de la 6 Octombrie si a entuziasmului cu care a raspuns toata tara, reproducem
un articol scris de Generalul Mehedinti, un ostas drept, care vedea în miscare
o forta de renastere a poporului românesc. Articolul a aparut în Buna
Vestire din 10 Octombrie 1940.
Minunea Legionara
”Capitanul a vrut sa-si treaca în revista
Legiunea, iar prin gura Conducatorului Miscarii a comandat: „Adunarea”.
Comanda dusa de vânt a ajuns pe crestele Carpatilor,
de unde ecoul ei s-a propagat din culme în culme, pâna departe sus în Tara
Oasului, a Maramuresului si a Bucovinei.
Legionarii Capitanului au recunoscut comanda
Capitanului lor si au raspuns cu totii în cor „Prezent”. Si cu exceptia celor
pe care silnicia vecinilor îi tin despartiti de frati, ei au pornit la locul de
adunare, spre acest Bucuresti atât de mult hulit, desi în el rasare soarele
românismului.
Ce a fost Duminica, în Piata 6 Septembrie si
în fata Statuii lui Mihai Viteazul, nu se poate reda prin cuvinte.
O suta de mii de legionari, juruiti aceluiasi
ideal si cu aceeasi dârza hotarâre de a-l realiza, o întelegere completa în
vorbe si în gând între Conducatorul Statului – D-l General Antonescu – si
Conducatorul Legiunii – D-l Horia Sima – aceasta este minunea pe care Dumnezeul
Neamului nostru ne-a învrednicit sa o vedem.
Cuvintele pline de demnitate daca si de
mândrie romana ale Conducatorului Statului: ca noi raspundem pretentiilor
Coroanei Sfântului Stefan cu drepturile pe care ni le da coroana de lauri a
Marelui Traian, sunt raspunsuri fara posibilitate de replica, sentinta fara
drept de apel, care se da pretentiei ungurilor navalitori de a silui o parte a
poporului daco-roman si a încerca sa-l înghita în mijlocul Europei, ba înca la
mijlocul secolului al XX-lea.
Nu se poate ca freamatul cântecelor si
ropotul nesfârsit al pasului cadentat al batalioanelor legionare, sa nu fi
trezit din morminte marii nostri stramosi, care au luptat si s-au jertfit în
credinta reînvierii neamului lor.
Defilarea s-a terminat târziu, caci
batalioanele se scurgeau fara întrerupere ca izvorâte din pamânt, iar când si
ultima unitate trecuse, parea ca umbra Capitanului întorcându-si fata senina,
plina de satisfactie catre mucenicii legionari ce-l înconjurau, le spunea:
Jertfa nu a fost zadarnica!”
III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST SI PROBLEMA
SANCTIUNILOR
În problema sanctiunilor, Generalul Antonescu
a urmat aceeasi linie ca a întregii lui guvernari. Câta vreme a fost loial miscarii,
era decis sa-i pedepseasca cu severitate pe cei vinovati de asasinarea
Capitanului, dar de îndata ce si-a schimbat atitudinea fata de noi, urmarind
alte planuri, a început sa bata în retragere, vrând sa salveze viata celor
închisi la Jilava.
1. Conceptia de baza a sanctiunilor
Când o revolutie triumfa într-o tara, asa cum
demonstreaza atâtea antecedente istorice, masele populare îsi fac singure
dreptate din primele zile, nimicindu-i fara alegere pe asupritorii lor de pâna
atunci. „În acest caz, raspunderea nu cade asupra acelora care, sfarâmând
lanturile silniciei, se napustesc asupra prigonitorilor lor, astâmparându-si
revolta în sângele lor, ci asupra tiranilor care împing oamenii la disperare”.
Lasând mâna libera legionarilor sa se razbune
contra uneltelor regimului carlist, care au ucis atâtia oameni nevinovati,
revolutia de la 6 Septembrie s-ar fi desfasurat conform impulsurilor ei
naturale. Era o reactiune justificata pe planul mare al istoriei si, ca urmare
a ei, ar fi platit cu viata sute si chiar mii de indivizi implicati în crimele
dictaturii carliste.
Dar aceasta revarsare necontrolata a
razbunarii mi-a repugnat din primul moment. „Desi de nenumarate ori, în cursul
luptei contra regimului carlist, când atâtia prieteni si camarazi erau
sugrumati în beciurile politiei sau arsi de vii în crematoriu jurasem sa fiu
fara crutare în ziua biruintei, era ceva care ma retinea si acest sentiment de
rezerva îl citeam în ochii tuturor acelora care ma înconjurau în acel moment.
Era linia crestina a miscarii noastre. Îmi spuneam ca am scadea din maretia
sacrificiilor noastre, daca am cauta o compensatie a pierderilor suferite pe
aceasta cale”.
În România, în Septembrie 1940, se
întrunisera toate conditiile obiective si toate justificarile posibile ca sa se
produca o represiune generalizata contra asasinilor mari si mici ai perioadei
carliste. N-am înclinat cursul revolutiei în aceasta directie. În afara de
orientarea crestina a miscarii noastre, noi aveam si un alt sens de întelegere
a unei revolutii nationale, care ne împiedica sa ne angajam într-o baie de
sânge. Nu puteam urma nici exemplul revolutiei franceze, care a sfârsit în
teroare, si nici al dictaturilor comuniste. Comunistii nu se multumesc cu
revolutii de tip popular, care invadeaza o natiune ca o apa de mare si apoi se
retrag, ci urmaresc exterminarea sistematici a vechii clase conducatoare.
Tratamentul ce ni l-a aplicat noua dictatura Carol-Calinescu – exterminarea
elitei legionare – s-a inspirat din modelul sovietic . Pentru noi, revolutie nu
înseamna distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi ordine, în cadrul
careia ar fi putut servi si reprezentantii vechii clase conducatoare, ceea ce
este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o revolutie nationala si o
revolutie internationala. Fortele revolutionare internationale nu se
intereseaza de pierderile suferite de o natiune într-o revolutie. Dimpotriva,
cu cât pierderile sunt mai mari, mai sângeroase, cu atât scopurile revolutiei
internationale sunt mai bine servite. Tocmai nationalismul nostru, tocmai grija
de viitorul natiunii, ne împiedica sa ne lasam calauziti exclusiv de
sentimentul razbunarii sau sa procedam la o lichidare sistematica a fostilor
adversari, dupa modelul oferit de „marile” revolutii sau de regimul carlist .
Calauzit de aceste convingeri, am frânat în
germene orice tendinte ca legionarii sa se substituie justitiei, pedepsindu-i
prin executii sumare pe asasinii camarazilor lor, si am impus o norma si o
constiinta superioara în problema sanctiunilor. Si în relatiile cu fostii
nostri dusmani, care ne-au facut atâta rau si care acuma zaceau neputinciosi la
pamânt, ne-am purtat cu echitate si ponderatie. Dreptate, da, pedepsirea
vinovatilor, da, dar nu dreptul fiecaruia de a administra dreptatea, chiar daca
cei loviti de ei si-ar fi meritat pe deplin soarta. Nu acte de razbunare, ci
interventia justitiei, pentru ca sanctiunile sa aiba cu atât mai mare greutate
atât în popor cât si în lumina istoriei.
”Noi am optat pentru justitie, pentru calea
legala. Manifestatii uriase, strigate de bucurie, cântece, aclamatii, dar toate
într-o perfecta ordine. Nici un legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om
al fostului regim. Cea mai mare biruinta a fost aceea repurtata asupra noastra.
A fost o biruinta luminoasa, o biruinta a spiritului. Abia iesiti din
închisori, cu rani înca deschise, trupesti si sufletesti, cu goluri
înspaimântatoare în mijlocul nostru, am refuzat sa ne facem singuri dreptate”.
Chestiunea aceasta am tratat-o pe larg în Cazul
Iorga-Madgearu. Pasajele cuprinse între semnele citatiei apartin acestei
lucrari.
2. Arestari sporadice
În primele zile ale guvernarii, nu s-a luat
nici o masura pentru arestarea slujbasilor regimului carlist implicati în
crimele contra legionarilor. Acestia s-au bucurat mai departe de libertate si
este de mirare cum de n-au profitat mai multi de acest timp mort pentru a
disparea.
S-au facut câteva arestari în acest interval
de catre politia legionara, dar nu din initiativa ei, ci provocate de faptul ca
unii complici ai Regelui Carol au parasit domiciliul lor cautând sa se sustraga
raspunderilor. Cei arestati au fost surprinsi în tentativa lor de a fugi peste
hotare, de a se ascunde în alte orase, decât locul lor de resedinta.
Unul din marii criminali care n-au mai putut
fi gasiti a fost Directorul Prefecturii de Politie, Vasile Parisianu. Acesta
reusise sa treaca frontiera în Iugoslavia din primele zile, unde s-a pus sub
ocrotirea autoritatilor sârbesti. O alta figura sinistra din galeria carlista,
Colonelul Dumitru, Presedintele Tribunalului Militar din Bucuresti, care i-a
condamnat pe nedrept, fara nici o proba de vinovatie, pe Capitan si pe alti
conducatori ai miscarii, n-a parasit tara, dar s-a ascuns asa de bine ca desi a
fost cautat cu înfrigurare în tot timpul guvernarii noastre, nu a putut fi
gasit.
Altii au fost mai putin norocosi. Generalul
Gabriel Marinescu fugise de-acasa si se îndreptase spre Banat, de unde avea de
gând sa treaca si el în Iugoslavia. Facând un popas la Baile Herculane, a fost
identificat de legionari si retinut. Comandantul Legiunii de Jandarmi din
Constanta, Popescu-Marinaru, care ucisese cu mâna lui trei preoti legionari în
cursul baii de sânge din 21-22 Septembrie 1939, disparuse din oras. Legionarii
au rascolit toata Dobrogea, fara a-i da de urma. În sfârsit unuia i-a trecut
prin minte sa-l caute la o mosie de-a lui ce-o avea prin sudul provinciei.
Într-adevar era aici... în halat si papuci.
Fostul presedinte al Tribunalului Militar
Cluj, Colonelul Negulescu, degradase justitia militara, ca si nevrednicii sai
colegi de la Bucuresti, la o simpla unealta a regimului. Studentimea
româna a avut mult de patimit de pe urma lui. În afara de sentintele lui
nedrepte, ordonate de camarila, îsi daduse consimtamântul ca unii legionari
arestati în cursul unor atentate, sa fie scosi de sub jurisdictia Tribunalului
Militar si executati sumar. La intrarea Ungurilor în Ardealul de Nord, se
refugiase de la Cluj la Sibiu, unde statea ascuns. Dupa strângerea mai multor
informatii, i s-a descoperit domiciliul clandestin si a fost retinut.
Legionarii care au operat arestarile, au
respectat ordinul meu. Nu s-au savârsit acte individuale de razbunare. Nimeni
n-a fost omorât. Cei retinuti au fost trimisi sub escorta la Bucuresti, unde au
fost predati organelor competente, pentru a fi cercetati.
3. Un articol al lui Grigore Manoilescu
În ziarul Buna Vestire, Grigore
Manoilescu, directorul acestei gazete, a publicat un aspru articol referitor la
modul cum sunt tratati criminalii erei carliste, intitulat „Cu Manusi”.
Manoilescu învinuia guvernul ca se poarta prea blând, prea tolerant, „prea cu
manusi” cu ucigasii Capitanului si ai atâtor legionari.
Articolul lui Manoilescu exprima o realitate.
Eram pe la sfârsitul lunii Septembrie si complicii Regelui Carol înca nu
fusesera deranjati de justitie. Nu se stabilise înca nimic precis, privitor la
anchetarea lor si nu se daduse nici un ordin de detentie, desi vinovatii, în
acest caz, erau prea bine cunoscuti. Lumea legionara era revoltata si nu stia
cum sa interpreteze atitudinea dilatorie a guvernului.
Când a citit articolul, Generalul Antonescu a
avut o explozie de mânie. „Cum se poate ca legionarii sa-l banuiasca tocmai pe
el, care a suferit alaturi de ei si i-a scapat de teroarea carlista?” Generalul
avea dreptate sa fie suparat. Imputarea lui Manoilescu nu i se putea adresa
lui, în acel moment. Asa cum îl cunosteam pe atunci, era ferm decis sa-i
pedepseasca pe criminalii carlisti. Când s-a întors de la Predeal, unde a
asistat în genunchi la slujba de pomenire de la 22 Septembrie, mi-a spus:
„Domnule Sima, sunt îngrozit de ce-am vazut la Predeal. Atâtea cruci! Atâtia
tineri ucisi în floarea vârstei! Am sa-i pedepsesc pe acesti ticalosi de o sa
ma pomeneasca istoria”. Pe atunci erau înca proaspete în amintirea lui
propriile suferinte, surghiunul de la Bistrita si teama ce-l încercase ca ar
putea avea sfârsitul lui Codreanu. Sub imperiul acestor sentimente, era solidar
cu noi si parea hotarât sa procedeze fara mila contra executantilor crimelor
ordonate de Palat, pe care îi considera în acelasi timp si dusmanii lui.
Cine tergiversa în chestiunea sanctiunilor
era Mihai Antonescu, Ministrul Justitiei, care nu parea grabit sa dispuna
arestarea si anchetarea celor vinovati. Mihai Antonescu apartinea, vechii clase
conducatoare politicianiste si prin diverse fire întretinea legaturi si cu
cercul din care s-au recrutat asasinii din timpul lui Carol.
Ca sa-l potolesc pe General, i-am cerut lui
Grigore Manoilescu sa se retraga de la directia gazetei Buna Vestire.
S-a oferit atunci sa ia conducerea ziarului Alexandru Constant, Ministrul
Propagandei. Generalul a fost multumit cu aceasta numire, caci prezenta lui
Constant în fruntea ziarului era o garantie ca nu se vor mai publica articole
care sa-i irite sensibilitatea.
Articolul lui Grigore Manoilescu n-a ramas
totusi fara efect. În curând a fost numita o Comisie de Ancheta care sa
instruiasca crimele din timpul dictaturii carliste si s-a ordonat arestarea
preventiva a principalilor vinovati.
4. Justitia intra în actiune
Conducatorul Statului s-a tinut de cuvânt. Ca
urmare a interventiei lui, Mihai Antonescu s-a decis sa puna în miscare
mecanismul judiciar de urmarire a vinovatilor. Este adevarat ca înca de la 23
Septembrie 1940, pe cale de decret-lege, s-a instituit o Comisie Speciala de
Ancheta Criminala, sub presedintia Consilierului de Curte de Casatie, Eugeniu
Banescu, dar cum atributiile Comisiei nu erau clar definite, n-a putut întra în
functiune. Comisia nu era emanatia puterii judecatoresti, ci depindea direct de
Presedintia Consiliului.
Au mai trecut înca zece zile pâna ce un alt
decret-lege, din 3 Octombrie, a adus noi precizari si a stabilit normele ei de
procedura. Abia dupa aparitia acestui decret, Comisia de Ancheta s-a putut
constitui, în 4 Octombrie, si a început sa lucreze.
Înfiintarea Comisiei de Ancheta deschidea o
noua problema: cine sa fie dat în judecata? Toti cei implicati în crimele
carliste contra legionarilor? Daca am fi aplicat criteriul culpabilitatii cu
rigoare, atunci puteam aduce pe banca acuzatilor câteva mii de persoane. În
acest caz, nu ne puteam limita la faptuitorii directi ai crimelor, ci trebuia
sa tragem la raspundere pe complicii lor mari si mici, care formau o
retea vasta în toata tara.
Am meditat îndelung asupra acestei chestiuni
în aceste zile, când trebuia sa se întocmeasca lista celor ce urmau sa
fie retinuti si anchetati. Am ajuns la concluzia ca, din punct de vedere al
intereselor Statului, trebuia lichidat trecutul cu cât mai putine capete
cazute. O stare de nesiguranta prelungita, din cauza numeroaselor procese, ar
atârna ca o sabie a lui Damocles asupra vechii clase conducatoare românesti si
ar avea efecte negative – chiar pentru propria noastra guvernare. Cum urmaream
sa normalizam viata politica a tarii si chiar sa procedam la alegeri libere,
era necesar sa adoptam un criteriu restrictiv în fixarea responsabilitatilor.
Cercul celor vinovati trebuia redus la cea mai concentrata expresie posibila.
În primul rând, am scos din cauza partidele
politice, desi nu erau fara pacat, caci participasera, în forme si grade
diferite, la dictatura carlista, acceptând ideea de lichidare a miscarii, fie
prin comisiune, prin oamenii ce i-au pus la dispozitia Regelui, fie prin
omisiune, adica prin aprobarea tacita a abominabilelor crime savârsite de acest
regim.
Am facut un pas mai departe în aplicarea
acestui criteriu restrictiv. Nu am cerut sa fie implicati în bloc – cum
era normal – nici personalul politic de care s-a slujit Regele Carol în
diferitele guvernari. Am scos din cauza marea majoritate a ministrilor carlisti
din guvernele crimei, separându-i de acel grup restrâns care detinea efectiv
puterea si care a ordonat masacrele. În general am urmarit sa desprind cadrul
politic al tarii de uneltele bestiale ale regimului. Am tratat aceasta chestiune
în cartea Cazul Iorga- Madgearu, unde cititorul va putea afla expuse pe
larg motivele care m-au determinat sa fiu atât de indulgent în actiunea de
pedepsire a celor vinovati de asasinarea legionarilor. Între altele, spuneam în
acea brosura urmatoarele:
”Regimul carlist, ca orice regim de
dictatura, poseda o infrastructura. Din tot aparatul de Stat si din toata lumea
politica, Armand Calinescu selectionase o echipa de devotati, cu care opera
contra legionarilor si contra tuturor acelora care se opuneau dictaturii.
Puterile Statului fusesera smulse din mâna organelor legitime ale tarii si
predate acestei echipe de gangsteri, conduse de Armand Calinescu si patronata
de Rege. Aceasta retea de asasini avea ramificatii în justitie, în armata, în
politie, în jandarmerie si în întreg aparatul de Stat. Acestia reprezentau, cum
se spunea pe atunci, „permanentele Statului”, în realitate era NKVD-ul
regimului, care n-avea de dat socoteala decât centrului conspirativ de la
Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de o suta de oameni, dar dupa
indicatiile lor decidea camarila. Tatarascu putea deveni ministru sau putea fi
concediat, dar structura de baza nu se schimba. Acest grup restrâns de oameni
erau animatorii regimului si executantii tuturor crimelor. Indivizii ce formau
acest grup erau legati între ei exclusiv prin setea de putere si de beneficii
materiale. Despre Gabriel Marinescu se spunea ca strânsese o avere de milioane
de lei din jaf si crima. Politica propriu zisa era de resortul Regelui, al lui Urdareanu,
Elena Lupescu si alti câtiva”.
”Noi am circumscris responsabilitatile la
acest grup de baza al dictaturii carliste. N-am cerut nici capul partidelor,
i-am scos din cauza si pe aceia care au dat girul politic dictaturii, cum au
fost consilierii regali, si am avut generozitatea ca sa nu-i implicam în bloc
pe toti acei care au servit ca ministri sub Carol. Am cerut ca sa fie trimis în
judecata exclusiv acest grup restrâns de criminali notorii, Bengliu, Gherovici,
Argeseanu, Macoveanu, Dinulescu etc.”
Trebuie sa adaug ca limitarea acuzatiei
noastre de a da fi dati în judecata numai principalii vinovati nu se datoreaza
vreunei presiuni a Conducatorului Statului. Generalul Antonescu din acea vreme
n-ar fi avut nimic împotriva daca am fi inclus în lista celor destinati a fi
arestati si o serie de ministri ai dictaturii carliste, în afara de cei direct
responsabili de organizarea crimelor. Daca am fi introdus în aceasta lista pe
un Petre Andrei, pe-un Mihail Ralea, pe Ghelmegeanu sau Tatarascu, n-ar fi gasit
nimic anormal si nu s-ar fi opus. Scriam în brosura Cazul Iorga-Madgearu:
”Generalul Antonescu a fost surprins de
moderatia cererilor noastre. El ar fi mers la arestari mult mai numeroase. El
vroia sa implice în proces si o parte din cadrul politic al dictaturii. Ma
refer la atitudinea lui în aceasta chestiune în primele doua luni de regim
national-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu.
Era furios pâna la isterie contra fostilor demnitari carlisti. Antonescu era un
om razbunator. În vara anului 1940 fusese internat la Mânastirea Bistrita si
eliberat cu trei zile înainte de izbucnirea revolutiei legionare. Când a ajuns
Conducator al Statului, fierbea de mânie contra tuturor acelora pe care îi
considera responsabili de prigonirea lui”.
***
”În aceasta faza deci, noi n-am avut nevoie
sa-l împingem pe Antonescu la masuri contra uneltelor regimului carlist. El era
mult mai pornit decât noi. Hotarârile lui erau alimentate de propriile lui
suferinte. Fusese el însusi ofensat, bruscat, lovit de cei ce i-au asasinat pe
camarazii nostri. Rolul meu, la început, a fost mai degraba sa-l temperez.
Primele liste de detineri au fost întocmite de General, Mihai Antonescu si
Rioseanu. Pe ele figurau Tatarascu, Ghelmegeanu, Radu Lobey, Eduard Mirto,
Eugen Titeanu, Generalii Ilcus si Tenescu Florea si alti oameni politici care
au servit sub dictatura. O parte din aceste liste au fost publicate si s-a
hotarât, ca o prima masura, sa se aplice domiciliul fortat acestor persoane. Cu
mare greutate l-am convins pe General sa renunte la cei de mai sus. Dupa ce s-a
potolit, m-am îngrijit personal ca sa se ridice garzile de paza de la
domiciliul acestora, formate din jandarmi si legionari”.
Dar cu aceasta delimitare a raspunderilor,
operatia nu era terminata. Ce facem cu agentii fortei publice, care, ascultând
de ordinul Regelui, au participat la executii de legionari? Numarul acestora
era foarte mare. Dupa un calcul sumar se ridica la aproximativ 500. Ce facem cu
ofiterii de armata, fostii prefecti de judet, ce facem cu ofiterii din
jandarmerie, fosti sefi de legiune de jandarmi, subofiteri din aceeasi arma,
comisari si agenti de politie? Îi introducem pe toti în lotul celor vinovati si
procedam la arestarea lor? Mi-am dat seama ca aceste masuri, perfect
justificate, ar produce mari tulburari între militari. Am aplicat si în acest
caz criteriul restrictiv, pentru a cruta cât mai multe elemente din cadrul
armatei. Armata nu trebuia identificata cu crimele fostului regim.
Dupa aceste trieri, acordul final între mine
si Antonescu, referitor la sanctiuni, a luat urmatorul aspect:
”Pe cei implicati în executia legionarilor,
i-am împartit în trei categorii:
– prefectii militari, generali si colonei,
scosi complet din cauza. Acestia vor ramâne în armata si cariera lor nu va avea
nimic de suferit. Singurul lucru ce i l-am cerut Generalului a fost sa nu-i
întrebuinteze pe acestia în posturi de mare raspundere;
– sefii de legiuni de jandarmi, maiori si
colonei, comisarii de politie, jandarmii si agentii care au executat ordinele
de servilism si fara a fi pus zel în urmarirea legionarilor, nu vor suferi
decât sanctiuni administrative, adica vor fi îndepartati din corpul
jandarmeresc sau de politie;
– lotul marilor vinovati, indiferent din ce
sector al Statului proveneau, armata, politie, jandarmerie, justitie civila sau
militara, organizatii politice etc., vor fi arestati si deferiti justitiei”.
”În total numarul celor din ultima categorie
se ridica la aproximativ o suta, în timp ce numarul celor care au participat
efectiv la executii era de cca. 500. Sa comparam acum pierderile suferite de
noi cu acest numar. Legionarii asasinati în timpul dictaturii carliste se
apropie de 300 si nu legionari luati la întâmplare, ci elita unei
generatii. Nici nu ne-am lasat târâti de pornirea spre razbunare si nici
n-am cautat o compensatie a pierderilor noastre pe baza principiului „ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Tot din motivul de a nu tulbura opinia
publica, nu i-am inclus în lista arestarilor pe Iorga si Argetoianu, desi
apartineau lotului marilor vinovati. Sub guvernul Argetoianu, care a urmat dupa
guvernul Argeseanu, au fost asasinati alti legionari si anume aceia ce au fost
uitati sau nu li s-a putut da de urma în toiul masacrelor precedente. Iorga era
vinovat în cel mai înalt grad, pe aceeasi treapta cu Elena Lupescu si Armand
Calinescu, facând parte din cercul celor care au conspirat la suprimarea
Capitanului.
Dar cu Iorga se punea o problema delicata.
„Iorga era... Iorga. Arestarea lui Iorga ar fi facut o mai mare vâlva în tara
decât a tuturor celorlalti oameni politici la un loc. Lumea nu cunostea
îndeajuns ce-a facut Iorga, la ce crime îngrozitoare a fost partas. Pastra înca
o imagine idilica a profesorului. De la plecarea lui de la putere trecusera
zece ani si mizerabila lui guvernare începuse sa se uite. Înainte de a-l
aresta, trebuia organizata contra lui o campanie de presa de câteva luni,
pentru a-i dezgropa trecutul politic plin de pacate si a-i smulge masca
onorabilitatii”.
5. Colonelul Zavoianu la Prefectura de
Politie
În locul de Prefect al Politiei Capitalei,
Conducatorul Statului îl numise la început pe Generalul Constantin Dona, o
aleasa figura de ofiter român, stimat în cercurile legionare pentru atitudinea
lui dreapta în marele proces al miscarii din Martie 1934. A facut parte din
faimosul complet de judecata al Consiliului de Razboi din Bucuresti, care,
refuzând sa se supuna atât injonctiunilor guvernului cât si ordinelor
Palatului, a pronuntat o sentinta de achitare a Capitanului si a fruntasilor
legionari dati în judecata împreuna cu el.
Generalul Dona era un om bine intentionat,
dar nu corespundea grelei misiuni ce incumba Politiei în aceste vremuri de
tranzitie de la un regim la altul. Nu avea dispozitia sufleteasca sa procedeze
cu toata energia la arestarea asasinilor din timpul dictaturii carliste. Cum
problema sanctiunilor era acuta pe atunci si nu mai suferea nici o întârziere,
am cerut Generalului Antonescu sa-l înlocuiasca pe Generalul Dona cu Colonelul
Zavoianu, care avea o alta structura sufleteasca, fiind înzestrat cu spirit de
decizie si curaj.
E de semnalat faptul ca schimbarea de la
Prefectura de Politie s-a petrecut la scurta vreme dupa intrarea în functie a
Comisiei de Ancheta Criminala. Aceasta Comisie s-a constituit si a început sa
lucreze în 4 Octombrie, iar în 5 Octombrie Colonelul Zavoianu si-a luat în
primire postul de Prefect al Politiei Capitalei. Coincidenta celor doua date se
datoreaza unui brusc reviriment de atitudine al Generalului Antonescu în
problema sanctiunilor. Pâna atunci Generalul n-a apasat pe acceleratorul
puterilor de care dispunea, iar ancheta lâncezea, sub directia binevoitoare a
lui Mihai Antonescu, Ministrul Justitiei. Trebuie sa recunoastem ca numai
datorita interventiei Generalului s-a trecut la faza de urmarire penala a celor
vinovati de asasinarea legionarilor.
Cu numirea Colonelului Zavoianu s-a facut un
pas urias înainte pentru tragerea la raspundere a complicilor Regelui Carol în
uciderea Capitanului si a sutelor de legionari: Colonelul Zavoianu a primit de
la Generalul Antonescu puteri depline în trei chestiuni esentiale:
1. A fost autorizat ca sa procedeze fara
întârziere la arestarea preventiva a principalilor vinovati din timpul dictaturii
carliste, fara sa mai astepte rezultatele Comisiei de Ancheta si emiterea
mandatelor de arestare. Era de presupus ca multi din cei vinovati vor profita
de libertatea lor provizorie pentru a disparea cum s-a întâmplat în unele
cazuri.
2. A obtinut ca atât cei aflati cu domiciliul
fortat cât si inculpatii detinuti în celulele Prefecturii de Politie sa fie
încarcerati în închisoarea militara Jilava.
3. Ca o masura suplimentara de siguranta,
însusi Generalul Antonescu i-a cerut Colonelului ca sa dubleze paza militara de
la Jilava cu o paza legionara, pentru ca nimeni sa nu poata fugi, amagind vreo
santinela.
Detinutii au fost ridicati din locurile unde
se aflau pâna atunci si transportati la Jilava, unde au fost închisi în Fortul
Nr. 13, acelasi fort care îi avusese de atâtea ori ca oaspeti pe legionari, în
mult chinuita lor viata. Fostii calai au facut si ei cunostinta acum cu
tristetea si umezeala acestei închisori, care a servit ca anticamera a mortii
pentru multi legionari, în timp ce prigonitorii credeau ca au triumfat pe
mormintele lor.
Prefectura de Politie organiza garda
legionara de paza, care se schimba în fiecare zi, la orele noua seara. Garda se
forma din efective legionare externe, procurate de Corpurile Legionare din
Capitala, Razleti, Muncitori si Studenti. Paza generala a închisorii Jilava a
ramas tot pe seama militarilor si numai Fortul Nr. 13, unde erau închisi în 19
celule cei arestati, se afla sub supravegherea garzii legionare.
Evident, pentru a duce la bun sfârsit
actiunea de arestare a celor vinovati, Colonelul Zavoianu nu se putea baza pe vechile cadre
politienesti, fiind ele însele implicate, în mare parte, în crimele carliste,
dintre care unii comisari se aflau chiar sub stare de arest în subsolul
Prefecturii. Nu e de mirare, deci, ca a fost nevoie sa munceasca la Prefectura
un mare numar de legionari. Abia dupa ce a dispus de noul personal, a putut sa
faca fata raspunderilor ce i le încredintase Generalul Antonescu si propria lui
constiinta. La schimbarea vechiului personal, Generalul Antonescu nu numai ca
n-a ridicat nici o obiectie, dar chiar l-a încurajat si a aprobat si fondurile
suplimentare necesare pentru plata noilor functionari.
Numirea Colonelului Zavoianu la Prefectura de
Politie avea si o alta semnificatie. Schimbarea se facuse tocmai în ajunul
marii manifestatii legionare din 6 Octombrie. Era un gest de prietenie cu care
Generalul Antonescu saluta aceasta manifestatie, pentru ca sa nu mai existe
nici o umbra de neîntelegere între cele doua forte constitutive ale Statului.
Colonelul Zavoianu a fost cel mai aprig si
mai lucid „razbunator” al Capitanului din perioada guvernarii noastre. Traise
mult timp lânga Capitan, îl cunostea ca putini legionari si avea un cult pentru
el. Îl scapase pe Capitan de la moarte în 1934, când era cautat de politie, cu
ordinul de a fi suprimat. L-a tinut ascuns în casa lui si când venise ceasul sa
se predea, l-a însotit, împreuna cu preotul profesor Grigore Cristescu, pâna la
Consiliul de Razboi. Asasinarea Capitanului l-a zguduit adânc si a ramas cu
durere în suflet care nu se mai putea alina decât prin pedepsirea calailor care
l-au strangulat în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938.
Ajuns în fruntea Prefecturii de Politie, a
avut o atitudine implacabila si si-a pus toate fortele sufletului sau pentru
a-i descoperi si a-i aduce în fata justitiei pe cei vinovati de
înspaimântatoarea crima. Aceasta îndatorire i s-a parut a fi misiunea
principala a vietii lui si cu împlinirea acestei misiuni si-a încheiat si
propria lui viata.
6. Doua sinucideri
În cursul cercetarilor contra demnitarilor
carlisti, s-au petrecut si doua cazuri de sinucidere, care nu au decât o
legatura marginala cu ancheta propriu-zisa. Cei ce si-au pus singuri capat
vietii au fost Maiorul Teofil Sidorovici si Profesorul Petre Andrei.
Maiorul Teofil Sidorovici a fost Comandantul
organizatiei oficiale a tineretului român Straja Tarii. Om de încredere
al Palatului, misiunea ce i s-a încredintat a fost sa scoata tineretul din
scolile secundare de sub influenta Capitanului si sa-l atraga sub sceptrul
Regelui, care luase titlul pompos de „Marele Strajer”. Desi activitatea
educativa a Maiorului Teofil Sidorovici era îndreptata împotriva Legiunii,
nimeni nu s-a gândit sa-l traga la raspundere, deoarece, conform criteriului
stabilit, nu apartinea grupului central de asasini, aceia care au executat
ordinele sângeroase ordonate de Palat.
Maiorul Sidorovici cazuse sub cercetarile
altei Comisii. Generalul Antonescu înfiintase si o Comisie de Ancheta a
bunurilor fostilor demnitari ai tarii, înalti functionari, fie sub guvernarea
partidelor, fie sub aceea a guvernarii carliste. Presedintele acestei Comisii
era Consilierul de Curte de Casatie, Petit, un om extraordinar de corect si
scrupulos. Examinând gestiunea de la Straja Tarii, Consilierul Petit a
gasit o suma de sase milioane de lei care nu putea fi justificata pe baza
actelor, frauda ce i-a trecut-o în sarcina lui Teofil Sidorovici, pentru
nereguli în mânuirea banului public, Consilierul Petit a dat dispozitii
Prefectului de Politie sa-i aplice fostului Comandant al Strajii Tarii
domiciliul fortat pâna ce va aparea în fata justitiei. Asa se face ca, în acel
moment, Teofil Sidorovici a fost pazit în propria lui casa de agenti ai
Prefecturii de Politie, între care se aflau si legionari. N-a fost bruscat sau
amenintat, ci tratat cu toata deferenta, în asteptarea deciziei ce-o va lua
Comisia de Ancheta a Bunurilor.
În aceste împrejurari, când se afla în stare
de arest domiciliar, Maiorul Sidorovici s-a sinucis în 23 Noiembrie 1940.
Comisia Speciala de Ancheta a dat un comunicat în care a explicat cazul.
Probabil l-a împins la acest act disperat un ultim sentiment de onoare. Era
înjositor pentru el, fostul educator al tineretului român, sa apara într-un
proces acuzat de a-si fi însusit bani publici.
Trecând la al doilea caz de sinucidere, al
Profesorului Petre Andrei, din toate cercetarile facute chiar în timpul
guvernarii noastre, rezulta ca se datoreaza bolii de care suferea. Era
neurastenic. Petre Andrei fusese profesor universitar la Iasi si unul dintre
fruntasii partidului national-taranesc. Apartinea aripii stângi a acestui
partid, de orientare socialisto-marxista. Când Regele Carol a suprimat
Constitutia în vigoare si a trecut sub dictatura, Petre Andrei n-a avut nici un
scrupul ca sa-si paraseasca convingerile lui democratice si sa se ataseze
Palatului. Odata cu el, toti liderii national-taranisti de tendinta marxista au
facut acelasi viraj si au servit ca ministri în succesivele guverne carliste.
Figurile proeminente ale stângii taraniste care l-au abandonat pe Maniu si s-au
pus la dispozitia camarilei au fost Armand Calinescu, Mihail Ralea, Mihail
Ghelmegeanu... si Petre Andrei.
În guvernul Tatarascu, din care am facut
parte si eu câteva zile la sfârsitul lui Iunie 1940, Petre Andrei era Ministrul
Educatiei Nationale, iar eu eram Subsecretar de Stat la acelasi Departament.
S-a purtat prietenos cu mine si m-am despartit de el cu o buna impresie.
Petre Andrei n-a fost inclus în lista celor
destinati a fi trimisi în fata Comisiei de Ancheta Criminala, nici Ralea si
nici Ghelmegeanu. Fosta stânga national-taranista a fost crutata, caci, conform
criteriului adoptat, nu facea parte din lotul marilor vinovati.
Ce s-a petrecut între timp la Iasi, tocmai
când aceste liste se întocmeau la Bucuresti? Politia legionara locala a facut o
descindere la domiciliul Profesorului Petre Andrei. Profesorul era cunoscut în
cercurile legionare de la Iasi ca un dusman implacabil al miscarii înca din
perioada luptelor studentesti, încât tinerii care i-au calcat casa traiau înca
sub proaspata amintire a camarazilor ucisi în timpul guvernelor carliste, din
care facuse parte si Petre Andrei. Ei nu venisera însa în intentia sa-l
aresteze sau sa-i faca vreun rau, ci doar vroiau sa-i examineze hârtiile cu
gândul ca vor descoperi ceva compromitator în sarcina fostului regim. În timp
ce legionarii erau ocupati cu perchezitia, Profesorul a trecut în alta camera
si si-a pus capat vietii.
Ne putem imagina ce s-a petrecut în sufletul
lui. Crezând ca va fi ridicat de acasa, închis si anchetat pentru participarea
lui în guvernele responsabile de asasinarea Capitanului si a celorlalti
legionari, sub povara acestei temeri, si-a pierdut cumpatul si a recurs la
acest act disperat. Daca n-ar fi avut sistemul nervos zdruncinat si si-ar fi
pastrat firea, Petre Andrei ar fi trait înca multi ani, iar sub comunisti, spre
care înclina prin formatia lui doctrinara, si-ar fi reluat cariera politica,
acceptând sa serveasca sub o dictatura noua, ca si colegul sau Ralea.
Însasi data timpurie a mortii lui Petre
Andrei, 4 Octombrie, indica cu claritate ca este vorba de o întâmplare locala,
care n-a fost provocata de la Bucuresti. Într-adevar, abia la 4 Octombrie s-a
constituit Comisia de Ancheta Criminala si au fost întocmite listele cu marii vinovati;
actul lui Petre Andrei se datora dezechilibrului sau nervos, neurastenie în
grad înalt, care i-a potentat complexul de culpabilitate, pana a-l determina sa
se sinucida, socotind ca nu mai are nici o sansa de salvare. Nici în cazul lui
Teofil Sidorovici si nici în acel al lui Petre Andrei, Legiunea n-a avut nici
un amestec. O fatalitate i-a împins pe amândoi sa se sinucida când puteau sa
traiasca. Generalul Antonescu nici atunci si nici dupa expulzarea noastra de la
putere, prin lovitura lui de Stat din Ianuarie 1941, n-a încercat sa puna în
sarcina noastra aceste sinucideri. Faptele erau prea evidente si prea bine
cunoscute ca sa le poata capitaliza contra Legiunii.
7. „Nu vreau sa vars sânge”
Era pe la începutul lunii Noiembrie, înainte
de marea manifestatie de la Iasi, când întrând odata în cabinetul Generalului,
din primul moment aduce vorba despre cei închisi la Jilava. Când vorbea, nu ma
privea în ochi, asa cum îi era obiceiul, ci piezis, ca si cum ar avea ceva pe
constiinta.
– Domnule Sima, îi voi pedepsi pe ticalosii
care i-au asasinat pe legionari cu toata strasnicia, dar nu vreau sa vars
sânge.
– Ce întelegeti prin asta, Domnule General?
– Vor fi condamnati la pedepse grele, dar nu
la pedeapsa capitala. Îmi repugna sa vars sânge.
– Nici eu nu spun, Domnule General, ca toti
cei arestati sa fie condamnati la moarte; poate printre ei se mai gasesc si
oameni mai putin vinovati, dar nu putem transforma o exceptie într-un principiu
de judecata. Nu trebuie sa uitam faptele odioase savârsite de acesti nemernici:
asasinarea lui Corneliu Codreanu si a sute de elemente de valoare.
Cum îmi parea ca nu l-am putut convinge, am
adaugat:
– Domnule General, ati vazut moderatia de care
am dat dovada în problema sanctiunilor. N-am cerut tragerea la raspundere a
tuturor celor culpabili de crime contra legionarilor. Ci numai a principalilor
vinovati. De la 500 de persoane implicate în aceste crime, au ramas sa fie
trimise în judecata aproximativ 60. Nu urmarim o razbunare în sens
revolutionar, cu acele varsari de sânge caracteristice altor tari, când a fost
doborât un regim tiranic, ci m-am limitat la minimum de sanctiuni, impuse de
adevar si dreptate. Ce vor zice masele legionare când vor afla ca principalilor
vinovati li s-a crutat viata? Oare acestia au crutat viata atâtor tineri care
astazi ar fi de folos patriei? Nu uitati ca si D-voastra erati pe punctul sa
cadeti victima acestor asasini. Aduceti-va aminte de situatia din vara!
A mârâit ceva, vadit nemultumit de atitudinea
mea, si a trecut la alt subiect.
Ce se întâmplase? Cum de Generalul Antonescu,
furios pâna la isterie la început contra fostelor cadre carliste si dispus fara
a clipi din ochi sa le aplice pedeapsa capitala, acum batea în retragere,
adoptând criteriul de „a nu varsa sânge”? Din Octombrie pâna în Noiembrie, se
exercitasera asupra lui puternice influente si presiuni, pentru a-l determina
sa salveze viata celor închisi la Jilava. Cei aflati sub ancheta dispuneau de numeroase
legaturi în lumea politica a Capitalei si, prin familiile lor, au întrat în
contact cu anturajul lui Antonescu. Nu trebuie uitat apoi ca cei arestati
dispuneau de mari mijloace materiale, rod al favorurilor de care s-au bucurat
din partea regelui Carol, ca rasplata pentru crimele savârsite, si cu banii
ce-i aveau n-au avut nici o greutate ca sa corupa persoanele din cercul intim
al Generalului, pentru ca acestia, la rândul lor, sa-l determine sa se poarte
mai indulgent cu cei închisi la Jilava.
A mai intervenit si o alta cauza:
solidaritatea de corp între militari. Multi din cei închisi erau ofiteri
superiori, îl cunosteau pe Antonescu din timpul când au servit în armata
împreuna, pâna ce-au ajuns la cele mai înalte grade. Acest trecut ostasesc comun
lasase urme în sufletul Conducatorului si acum îi venea greu sa verse sângele
fostilor colegi de cariera, desi recunostea ca s-au facut vinovati de cele mai
abominabile crime.
8. Cum a lucrat Comisia de Ancheta
În lucrarile Comisiei de Ancheta trebuie sa
distingem doua faze. Câta vreme Conducatorul Statului parea ferm decis sa-i
pedepseasca pe cei vinovati, Comisia a aratat aceeasi energie în cercetarile
facute. Au fost si cazuri când persoane culpabile de crime, neidentificate de
legionari, au fost descoperite si arestate din ordinul Comisiei de Ancheta.
Când însa Generalul a dat semne de sovaire, nevrând „sa verse sânge”, cum mi-a
spus, atunci si Comisia de Ancheta si-a schimbat atitudinea. Simtind membrii ei
ca Generalul vrea sa-i ocroteasca pe cei acuzati, au început si ei sa se poarte
circumspect. Tendinta generala a Comisiei nu mai era din acel moment sa faca
lumina în chestiunea ce li s-a încredintat, ci mai degraba sa usureze soarta
celor închisi. În cursul lunii Noiembrie, s-au petrecut o serie de fapte
nelinistitoare cu cei închisi la Jilava, care au provocat, revolta
legionarilor.
În special doua cazuri scandaloase, când
criminalii notorii au fost absolviti de Comisie de orice acuzatie, „din lipsa
de probe”, au contribuit la tulburarea spiritelor. Sublocotenentul de jandarmi
Cinghita, care a comandat plutonul de executie, de la Vaslui, unde au fost
ucisi 31 de legionari, a fost declarat nevinovat de Comisia de Ancheta si s-a
ordonat punerea lui în libertate. Comisarul Davidescu, de la Prefectura de
Politie, responsabil de numeroase crime savârsite în beciurile ei, s-a bucurat
si el de un „non lieu”. În ambele cazuri, Colonelul Zavoianu, Prefectul
Politiei Capitalei, a refuzat sa dea curs, si pe buna dreptate, deciziei
Comisiei de Ancheta.
Aceste decizii absurde, care ignorau
realitati elementare, au scos în evidenta viciul de constituire al Comisiei de
Ancheta. În completul ei nu figura nici un legionar, desi a fost creata tocmai
pentru a instrui crimele savârsite contra lor. Era formata din oameni care nu
cunosteau de-aproape întâmplarile sângeroase din timpul dictaturii carliste.
Stiau ca s-au savârsit anumite crime, dar atât.
Tesatura intima a prigoanei contra
legionarilor le era straina. Si atunci oricâta bunavointa ar fi avut si oricât
zel ar fi desfasurat, puteau savârsi greseli grave. Legionarii îi cunosteau pe
asasini din propriile lor patanii. Traisera sub teroarea lor, îi vazusera
ucigându-i pe prietenii si camarazii lor. Unii legionari scapasera cu viata si
puteau indica cu precizie cine a ucis legionarii de la Vaslui, de la Miercurea
Ciuc, de la Râmnicu-Sarat. În mod normal, Comisia de Ancheta ar fi trebuit sa
colaboreze cu serviciile miscarii la identificarea asasinilor. Nu stiu daca
aceasta a fost o omisiune voita, sau numai o scapare din vedere a Generalului.
Cert e ca daca Comisia ar fi colaborat strâns cu miscarea în cursul anchetei,
nu ar fi semnat acte de urmarire a unor indivizi prea bine cunoscuti pentru
ferocitatea cu care au executat ordinele camarilei.
Dar amabilitatile Comisiei de Ancheta cu
detinutii de la Jilava nu se opresc aici. Pe la mijlocul lunii Noiembrie,
Prefectura de Politie primeste o adresa din partea Comisiei, prin care se cerea
transferarea într-un sanatoriu a Generalilor Bengliu si Marinescu, pentru motive
de boala. Nici acestei dispozitii nu i s-a dat curs de catre Colonelul
Zavoianu. Se urmarea crearea unui sistem fraudulos în relatiile cu detinutii,
care sa duca la dezlânarea anchetei si la subtilizarea progresiva a
vinovatilor.
În acelasi timp am observat cu îngrijorare o
anumita inertie si chiar indiferenta a Conducatorului referitor la proces. Nu
se prevazuse înca nimic, nici ce instanta ar urma sa-i judece pe detinutii de
la Jilava si nici data aproximativa a începerii procesului. Tot pe atunci, întrebându-l
pe Mihai Antonescu cam cât timp ar mai dura lucrarile Comisiei de Ancheta, mi-a
raspuns ca circa 6-7 luni. El spunea ca trebuie sa treaca prin fata Comisiei
toti fostii prefecti militari, fostii comandanti de legiuni de jandarmi si toti
cei implicati într-un mod oarecare în executiile legionare. Aceasta însemna
convocarea si audierea a înca câteva sute de persoane. Asa cum înfatisa Mihai
Antonescu activitatea Comisiei, parea ca
depune un zel extraordinar pentru a nu scapa nici un vinovat nepedepsit. Am
fost pur si simplu speriat.
”L-am avertizat pe Mihai Antonescu ca
cu aceasta metoda se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi.
Noi urmarim o pacificare grabnica a tarii. Ce vedem însa? Ancheta se
prelungeste, ia proportii, cuprinde alte si alte categorii de vinovati. Odata
cu actiunea Comisiei de Ancheta, amenintarea creste, se generalizeaza, se
extinde asupra tuturor culpabililor, mari si mici. Noi am convenit ca sa nu fie
trasi la raspundere decât principalii vinovati, dar în afara nu se stie acest
lucru. Cred ca a sosit timpul sa se specifice intentiile guvernului: care din
acei anchetati vor fi chemati în fata justitiei, ce instanta este prevazuta
sa-i judece si cam când ar putea sa înceapa procesul. Cu aceste precizari, ar scadea
tensiunea brusc în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi
aceste nedumeriri, de-a face cunoscut cât mai repede pâna unde se va aplica
actiunea justitiei, în ce forma si în ce termen se va aplica. Prelungirea
acestei situatii provoaca nemultumiri în armata, unde atâtia ofiteri de
cariera, fosti prefecti sub Carol, se bucura de prietenii si protectii
puternice” (Tot ce este între semnele citatiei, este reprodus din cartea Cazul
Iorga-Madgearu).
Mihai Antonescu mi-a raspuns ca nu poate face
nimic pâna ce Comisia de Ancheta nu-si încheie lucrarile si îi prezinta
dosarul. Mi-a cerut sa avem încredere în General.
Argumentul Ministrului de Justitie nu era
valabil. „Existau suficiente dovezi ca sa se deschida actiune publica contra
principalilor vinovati, cel mai târziu în Ianuarie. Declaratiile agentilor din
provincie nu erau esentiale. Ei nu puteau decât sa confirme de 70 de ori ca
ordinele de executie s-au transmis de la Urdareanu, prin Argeseanu, Bengliu,
Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi
desfasurat procesul principal, Comisia de Ancheta sa-si continue lucrarile si
sa propuna sa fie audiate ca martori persoanele a caror depozitie putea
contribui la lamurirea completului de judecata.
În sfârsit, nu era nici o dificultate ca alti
vinovati, descoperiti ulterior, sa fie judecati într-un alt lot. Daca ar fi
existat buna credinta din partea lui Antonescu, se putea gasi o „solutie care
sa potoleasca nelinistea din miscare. Era suficient în acele momente sa se dea
un comunicat ca procesul va începe în scurt timp.
Antonescienii, prefacându-se ca sunt extrem
de interesati în descoperirea tuturor vinovatilor, utilizau tactica
temporizarii, în speranta ca, prelungindu-se perioada cercetarilor, se va ivi
un moment politic favorabil pentru a salva de la moarte chiar si principalii
vinovati”.
Aceasta era situatia în ajunul deshumarii
Capitanului. Ancheta se împotmolea în incertitudine si confuzie, sub presiunea
influentelor ce se exercitau asupra Generalului din partea anturajului sau. În
tara se crease o tensiune cu dublu efect si amândoua în dezavantajul nostru:
tensiune în armata, în cadrele politice ale fostului regim carlist si ale
partidelor, care nu stiau pâna unde se va extinde actiunea justitiei si ce soarta
îi asteapta si pe ei, si neliniste în rândurile legionarilor, care aveau
sentimentul ca sunt frustrati în asteptarea lor de a fi trasi la raspundere cei
vinovati de asasinarea Capitanului si a camarazilor lor.
IV. BATALIA ECONOMICA
În chestiunea românizarii economiei – punctul
de controversa al guvernarii legionare – noi n-am facut altceva decât sa
executam legile si dispozitiile emanate de la Seful Statului. Toate masurile
luate în acest domeniu apartin Generalului Antonescu si s-au realizat sub autoritatea
lui directa.
1. Refacerea tarii
Mutilarea teritoriala a României a avut
urmari dezastruoase si asupra economiei nationale. Toate ramurile de productie
au fost zdruncinate. Agricultura lâncezea, bugetul Statului se dezechilibrase,
iar sutele de mii de refugiati din Basarabia, Bucovina si Ardealul
de Nord apasau greu în viata natiunii. Comertul si industria erau în criza,
grav afectate atât de pierderea bogatului hinterland reprezentat de provinciile
pierdute, cât si din cauza nelinistii provocate de schimbarea de regim, a carui
orientare economica nu se cunostea. Evreii întrasera în panica si cautau sa se
desfaca cât mai repede de întreprinderile lor pentru a putea parasi tara, în
timp ce Germanii, atât cei din Reich cât si localnicii, vroiau sa profite de
noua conjunctura politica pentru a acapara cât mai multe bunuri evreiesti.
Dar, desi titularii departamentelor economice
erau straini de miscare si, în consecinta, nu aveam raspunderea directa a acestui
sector de guvernare, totusi Generalul Antonescu, din prima zi a colaborarii
noastre, a facut apel la miscare ca sa-l ajutam în opera de refacere materiala
a tarii. Nu am fost noi care ne-am îmbulzit sa punem mâna pe pozitii economice
în domeniul public si privat, ci Conducatorul Statului ne-a solicitat sprijinul
ca sa rezolve problemele materiale ale natiunii. Pentru miscare ar fi fost mult
mai convenabil ca sa ramânem un timp oarecare departe de aceste sarcini
strivitoare, pentru a-si putea concentra toate fortele disponibile în politica
interna si externa. Generalul ne-a angajat în economie nu din atasament pentru
idealurile Legiunii, ci pentru ca se gasea el însusi la strâmtoare în acel
moment. Un om singur, fara colaboratori loiali, nu putea face fata enormelor
dificultati de reorganizare a economiei nationale. În acea perioada de
tranzitie de la o tara în ruina la o tara viabila nu se cerea numai competenta
specialistului în materie, ci si spiritul de sacrificiu din partea tuturor
cetatenilor. Exclusiv din dragoste de tara ne-am angajat alaturi de General în
actiunea de salvare a patrimoniului fizic al natiunii.
Aparitia legionarilor în diversele ramuri ale
economiei nationale n-a fost asadar un privilegiu, o recompensa ce se cuvenea
învingatorilor, ci un efort tragic pe care l-am platit cu împrastierea fortelor
noastre si apoi cu valul de calomnii ce s-a abatut asupra miscarii dupa 23
Ianuarie 1941, când am fost tradati de Antonescu si azvârliti din nou în
ilegalitate.
Totusi s-a îndeplinit si al doilea miracol,
miracolul economic, dupa cel politic. Gratie energiei legionare, fortele
productive ale natiunii si-au reluat ritmul creator si când am fost alungati de
la putere, am lasat în urma o tara prospera, care a fost apoi în stare sa
suporte si lunga campanie din rasarit.
2. Ofensiva agricola
Problema cea mai grava ce se punea economiei
nationale în momentul când am pasit pragul guvernarii, a fost starea
îngrijoratoare din agricultura. Însamântarile erau întârziate si daca nu se
luau masuri energice din vreme, tara era amenintata de foamete în vara
urmatoare.
Situatia se prezenta mai tragica în judetele
de câmpie din Muntenia, Oltenia si Moldova, de-a lungul Prutului, adica tocmai
în acele regiuni cunoscute a fi grânarul României. Au fost mai multi factori
care au contribuit la aceasta paraginire a ogorului românesc:
1. Marile concentrari din anul 1940 au
sustras multe brate de munca din aria agriculturii.
2. Lipseau nu numai oamenii, ci si carele,
carutele, caii din cauza rechizitiilor militare.
3. Vara fusese ploioasa si câmpul dospea de
apa. Taranii asteptau sa se usuce pamântul ca sa poata iesi cu plugurile. Tot
din cauza ploilor, anul 1940 fusese unul din cei mai rai ani agricoli de la
razboi pâna atunci.
4. Taranimea era abatuta din cauza
pierderilor teritoriale. Nu stia unde se va opri dezastrul si daca potopul
dusmanilor nu va cotropi si restul de tara. Nestiind ce le va aduce ziua
de mâine, sclavie sau bejenie, plugarilor nu le venea sa iasa la câmp.
5. Recolta de toamna ajunsese la mai putin de
jumatate din media normala.
Abia trecusera câteva zile de la formarea
guvernului si ma cheama Generalul:
– Domnule Sima, situatia agricola este rea si
mai ales în judetele care dau cea mai mare recolta de cereale. Fireste ca am
dat ordin ca autoritatile sa supravegheze mersul lucrarilor la câmp, înca
înainte de formarea guvernului. Dar nu ajunge. Munca trebuie sa se faca repede
si intens, caci altminteri riscam ca anul viitor sa fie un an de foamete.
Trebuie sa intervina si legionarii. Stiu ca aveti organizatii la sate. Sa dai
si D-ta dispozitii, prin Secretariatul Miscarii, ca legionarii sa-i îndemne pe
tarani sa iasa cât mai repede cu plugurile pe ogoare pentru a pregati
însamântarile.
– Domnule General, problema ce mi-ati
semnalat-o ne preocupa si pe noi, fiind poate singurii care putem interveni,
prompt si eficace, ca întârzierea muncilor agricole sa poata fi recuperata.
Legionarii îsi vor face datoria. Va asigur ca situatia precara din agricultura
se va normaliza repede.
În câteva zile au pornit ordinele necesare si
sefii de organizatii, pâna în cel mai îndepartat sat, i-au adunat pe tarani si
i-au îndemnat sa iasa la câmp si sa nu lase nici un petec de pamânt necultivat.
Am dat dispozitiei primite de la Seful Statului caracterul unei mari batalii,
destinate sa salveze poporul de la o catastrofa alimentara. Taranii au înteles
si au pornit voios la munca. Nu veneau urgisitii de jandarmi sa-i sileasca, cu
baioneta la spate sa iasa la câmp, ci proprii lor frati, tarani ca si ei,
constituiti în cuiburi, îi sfatuiau sa aiba mila de ogor. Legionarii care
conduceau aceasta batalie erau gospodari de frunte în sate dând ei însisi
exemplu celorlalti cu propria lor harnicie.
Ne-a favorizat si vremea. Dupa 6 Septembrie
n-a mai plouat. Pamântul s-a zvântat, pastrând totusi suficienta umezeala ca
semintele sa poata încolti. Timpul uscat a tinut pâna pe la mijlocul lunii
Noiembrie, încât programul însamântarilor a putut fi executat în întregime.
În Consiliul de Ministri din 4 Decembrie
1940, Generalul Antonescu a putut anunta cu satisfactie, pe baza rapoartelor
primite de la Ministerul Agriculturii si de la prefecti, ca însamântarile au
atins si pe alocuri au depasit suprafetele prevazute în planul agricol, iar în
cursul Consiliului de Ministri din 20 Decembrie, comunicatul constata „ca
însamântarile s-au încheiat la un total de circa 2.400.000 hectare, depasind în
multe parti ale tarii prevederile planului agricol”.
Recolta anului urmator, 1941, care a coincis
cu începutul campaniei din rasarit, a fost exceptional de buna, încât a putut
asigura atât hrana populatiei cât si aprovizionarea frontului. Dar nicaieri nu
s-a mentionat de oficialitate ca aceasta recolta îmbelsugata se datoreaza
efortului facut de zeci de mii de legionari tarani de pe întreg cuprinsul
tarii. A fost o munca tacuta, anonima, nerecunoscuta decât de bunul Dumnezeu,
care s-a revarsat ca o binecuvântare asupra poporului nostru, tocmai în anul
înclestarii cu fiara bolsevica.
3. Evreimea în panica. Ordin de la Sinagoga
Alungarea Regelui Carol de pe tron si mai
ales faptul care a urmat, proclamarea Statului National-Legionar, au azvârlit
evreimea în panica. Evenimentele s-au desfasurat cu atâta repeziciune, încât
evreii s-au trezit, asa-zicând peste noapte, cu o situatie fundamental diferita
de cea precedenta, când tineau sub control politica României.
Pâna la 6 Septembrie 1940, evreii fusesera
stapânii tarii, cu toate ca Regele Carol, silit de împrejurari, a introdus
elemente nationaliste în guvern si chiar luase anumite masuri contra lor.
„Antisemitismul” Regelui nu-i nelinistea, stiind ca are un caracter tactic si
tranzitoriu. De îndata ce Regele va scapa de strânsoarea conjuncturii externe,
dominata de puterile Axei, le va revoca. Dupa 6 Septembrie, evreii ramasesera
în aer. Elena Lupescu nu mai dirija politica tarii din alcovul ei. Fugise peste
hotare, împreuna cu Regele urgisit de toata natia. Nici partidele nu-i puteau
ajuta în acel moment, deoarece nu erau la putere. De alta parte, situatia
politica interna evolua spre o colaborare a Generalului Antonescu cu Legiunea,
având nevoie de sprijinul miscarii pentru consolidarea pozitiei lui în Stat.
Alt motiv de neliniste pentru evrei. Care va fi soarta lor cu legionarii în
guvern? Cine îi va ocroti? Legaturile lor cu Palatul si cu Presedintia erau
întrerupte. Fara îndoiala în jurul Generalului Antonescu se gaseau destule
persoane cu influenta, dispuse sa între în solda lor, dar operatia cerea timp
si pericolul era iminent. În 11 Septembrie 1940, ziarele anuntau ca multi
evrei, din cei bogati, din cei ce aveau mari interese în industrie si comert,
au parasit tara stabilindu-se provizoriu la Atena. Hotelurile sunt pline de
cetateni români de religie mozaica, în asteptarea vizei pentru America.
În fata acestei amenintari, mai marii sinagogii
s-au adunat pentru a elabora o noua strategie de aparare a intereselor lor,
adaptata conditiilor dificile în care se gaseau în acel moment. Si erau
convinsi pe vremea aceea ca schimbarea din România se petrecuse cu ajutorul lui
Hitler (o eroare), ceea ce le marea groaza, crezând ca în spatele legionarilor
sta umbra amenintatoare a Führerului.
Situatia comunitatii evreiesti din România
parea fruntasilor Sinagogii mai mult decât grava, disperata, din cauza
complicitatii lor la actele de guvernare din timpul dictaturii carliste. Pe
constiinta lor apasau asasinarea lui Corneliu Codreanu si apoi masacrele din 21
Septembrie 1939. Desi evreii nu au participat direct la aceste executii,
servindu-se de unelte recrutate dintre români, totusi tara întreaga stia cine a
stat în spatele lor, cine a instigat la omorul Capitanului si al cadrelor
legionare: guvernul ocult al evreilor din România, dând curs unor ordine
primite de peste hotare, de la centrala iudeo-bolsevica de la Moscova.
Pentru a lamuri termenul întrebuintat mai
sus, pentru evrei asasinarea lui Corneliu Codreanu nu era o problema de
constiinta, în sens etic. Dimpotriva, intriga ce le-a reusit si care a
dus la disparitia Capitanului era considerata în forul lor interior un succes
al politicii lor milenare. Ceea ce îi apasa, erau raspunderile legate de
aceasta crima. Cum participarea lor nu putea fi negata, le era teama de
consecinte, de razbunarea legionarilor, pe care o prevedeau groaznica. Daca în
acele zile de rasturnari revolutionare, legionarii, excitati de amintirea
sângelui varsat contra camarazilor lor, se napustesc asupra lor, ce se va
întâmpla cu ei? Evreii contau pe o reactie imediata si fara mila contra lor,
din primele zile ale victoriei legionare.
Pogromurile imaginate de evrei nu s-au
întâmplat. Au ramas în imaginatia lor, nu pentru ca n-ar fi fost vinovati de
crimele savârsite sub Regele Carol, ci pentru ca noi nu gândeam dupa
mentalitatea lor: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Noi eram crestini.
Evreii n-au avut nimic de suferit fizic în timpul guvernarii legionare.
Fireste, aveam intentia ca, mai târziu, sa propunem Generalule Antonescu o
serie de masuri destinate sa slabeasca presiunea lor asupra românilor în
domeniul economic, unde ei detineau peste 70 la suta din bogatiile tarii.
M-am referit la complicitatea lor cu regimul
carlist, nu pentru a relua vechile acuzatii contra evreilor, ci pentru a
explica starea lor de spirit dupa instaurarea Statului National-Legionar. Marii
lor sefi si-au facut socoteala ca, în conditiile politice create dupa 6
Septembrie, nu mai este loc pentru ei în România si cea mai buna solutie ar fi
sa paraseasca tara. Multi evrei, de orientare comunista, mai ales din Moldova,
n-au mai asteptat acest îndemn, ci din primele zile au trecut Prutul, îngrosând
rândul acelor conationali ai lor care operau din cadrul NKVD contra populatiei
românesti a Basarabiei.
Mai marii sinagogii le-au mai dat o porunca:
sa nu vânda întreprinderile la români, ci sa caute cumparatori germani, de preferinta
din Reich. Tranzactiile sa se faca discret, pentru ca atunci când se va auzi în
cercurile românesti ca cutare sau cutare întreprindere a trecut în proprietatea
germana, actele sa fie deja încheiate.
1. Cointeresându-i pe Germani la acapararea proprietatilor
lor, acestia se vor comporta mai tolerant cu evreii si vor amâna aplicarea
legilor lor rasiale în România.
2. Dat fiind enormul profit ce-l vor realiza
Germanii din aceste tranzactii, la rândul lor, vor face presiuni asupra
legionarilor ca sa-si modereze atitudinea fata de evrei, pentru a nu le tulbura
afacerile.
3. Sinagoga vedea si mai departe lucrurile.
În cazul unei victorii aliate, de care ei nu se îndoiau, bunurile vândute
nemtilor vor fi mai usor recuperate, fie ca prada de razboi, fie cu alte
titluri (despagubiri, constrângeri etc.), decât daca ar fi vândute românilor.
4. Mai sperau apoi ca din concurenta dintre
nemti si legionari pentru acapararea întreprinderilor si pravaliilor evreiesti,
sa se nasca tensiuni între cele doua grupe, de care vor profita si ei într-o
forma oarecare.
Conform ordinului primit de la Sinagoga,
Evreii, si în special bogatasii lor, au început cu febrilitate sa se desfaca de
bunuri, cautând aproape exclusiv cumparatori germani.
În perspectiva noastra de atunci, nu întra
deloc ideea sa ne angajam într-un proces de recuperare a unei parti din bogatia
acumulata de evrei. Aveam lucruri mult mai importante si mai urgente de facut:
reorganizarea miscarii si buna administratie a ministerelor ce ni s-au
încredintat. Nici nu dispuneam de cadre suficiente pentru a ne substitui
evreilor. Problema putea fi amânata. Nici guvernul nu avea aceasta preocupare.
În primele mele conversatii economice cu Antonescu, n-am abordat aceasta
chestiune. Pentru simplul motiv ca nu exista. Cine a provocat
guvernul sa se ocupe de bunurile evreiesti au fost evreii însisi, care, prin
precipitarea lor de a-si lichida capitalurile ce le detineau, pentru a emigra,
si exclusiv în profitul Nemtilor, au târât guvernul într-o actiune neprevazuta
în agenda guvernarii si nedorita de noi. Si atunci s-a angajat o cursa între
evrei, care cautau cumparatori germani pentru proprietatile lor, si guvern,
care cauta sa frâneze aceasta tendinta daunatoare economiei
nationale, pentru a retine cât mai multe bunuri evreiesti în patrimoniul
national.
Panica în care au întrat evreii dupa 6
Septembrie, unita cu directiva primita de la conducerea lor de a-i prefera pe
germani la lichidarea avutiilor lor, au determinat guvernul sa ia o serie de
masuri destinate sa împiedice o noua înstrainare masiva a bunurilor tarii.
4. Cazul Galeries LaFayette
Cine n-a cunoscut marele magazin universal
„Galeries LaFayette” de pe Calea Victoriei din Bucuresti’? Magazinul a ramas cu
acelasi nume si sub comunisti, fiind transformat într-o întreprindere a
Statului: în 1979 a ars si în incendiul de acolo au murit sute de oameni. Ei
bine, acest magazin merita sa fie mentionat în aceasta lucrare, deoarece
tensiunea provocata de tentativa evreilor de a-l vinde nemtilor a jucat un rol
important în orientarea politicii economice a Statului National-Legionar. A
fost ca o piatra, care, prin greutatea ei, a pus în miscare masurile luate de
guvern contra „înstrainarii” bunurilor evreiesti.
Proprietarul Galeriilor era un evreu sau un
consortiu evreiesc. La schimbarea regimului, proprietarii, temându-se sa nu
piarda averea, s-au decis sa se desfaca cât mai repede de întreprindere si,
conform ordinului primit de la Sinagoga, au intrat în tratative cu cumparatorii
germani. Tranzactia s-a încheiat repede, deoarece evreii erau grabiti sa puna
mâna pe bani si sa paraseasca tara. Semnarea contractului era iminenta.
La începutul lui Octombrie, vine la mine Pavel Suru, proprietarul librariei cu
acelasi nume de pe Calea Victoriei, si ma informeaza ca Galeriile sunt pe
punctul de a fi vândute unor oameni de afaceri germani. Cum Pavel Suru îi
cunostea pe germanii care voiau sa achizitioneze magazinul, l-am rugat sa-i
aduca la Presedintie. Stând cu ei de vorba, le-am spus ca n-am nimic împotriva
sa intre în posesia întreprinderii, dar i-am sfatuit sa-si caute si un asociat
român, sa fie si capitalul românesc reprezentat într-o proportie oarecare,
pentru ca lumea sa nu spuna ca sub regim nationalist noi patronam trecerea
bunurilor evreiesti în mâini straine. Nu ma gândeam la legionari, care nu aveau
bani, ci la orice alt român, indiferent de culoarea lui politica, dispus sa
investeasca în aceasta afacere. Am fost surprins de refuzul german. Mi-au
comunicat ca ei au mandat de la firma lor sa cumpere întreprinderea în
totalitatea ei.
În acelasi timp, au sosit la Presedintie,
alte stiri alarmante. În afara de Galeries LaFayette, alte întreprinderi
evreiesti au intrat în discutii cu oameni de afaceri germani, pentru a le vinde
acestora. Nu ne aflam în fata unui caz izolat, ci a unui sistem, care,
profitând de panica evreilor si de starea de tranzitie în care se gasea Statul
român de la un regim la altul, vroia sa transforme economia româneasca într-o
anexa a economiei germane. Trebuie sa precizez ca invazia de cumparatori
germani de la începutul guvernarii noastre nu avea nimic de-a face cu vechile
acorduri economice încheiate sub Regele Carol. Era un fenomen cu totul nou,
care se datora exclusiv schimbarii de regim din România.
Eram contrariat nu numai de faptul ca abia
instalati la putere si cu atâtea probleme pe cap, dupa ce cu sângele nostru
deschisesem drumul Puterilor Axei în sud-estul european, Germanii din Reich nu
se gândeau decât la acapararea bunurilor evreiesti, ci si de refuzul lor de a
accepta colaborarea românilor. Vroiau sa fie singuri stapâni pe toate bunurile
achizitionate de la evrei.
”Galeries LaFayette” a fost semnalul
ofensivei economice germane, realizata cu scopul sa se substituie în România
locurilor parasite în comert si industrie de evrei. Dar si guvernul s-a sesizat
de intentiile germane si a reactionat cu „legea comisarilor de românizare”.
5. Legea comisarilor de românizare
Un Consiliu de Ministri, convocat la
începutul lunii Octombrie, s-a ocupat în mod special cu problema bunurilor
evreiesti. Tema în discutie a fost ce masuri trebuiesc luate pentru ca marile
întreprinderi comerciale si industriale evreiesti sa nu sufere o noua
înstrainare, iar poporul român sa piarda si acest unic prilej pentru a se
emancipa economiceste.
În acest consiliu s-au înfruntat doua teze:
– eu am propus, sustinut de toti ministri
legionari, ca sa se înfiinteze în cadrul Ministerului Economiei Nationale, o
Comisie de Control a bunurilor evreiesti, destinata sa-si dea avizul în fiecare
caz de transfer de proprietate. Nu se va putea încheia nici un act de vânzare
fara aprobarea acestei comisii. Comisia va avea minimum trei persoane si va fi
constituita nu numai din specialisti în materie, dar si din persoane care sa
reprezinte în acelasi timp si o garantie de onestitate si corectitudine;
– a doua teza, prezentata de G. Leon,
Ministrul Economiei Nationale, cerea sa se creeze institutia „Comisarii de
românizare”, care sa fie numiti la toate întreprinderile evreiesti mari si mijlocii.
Rolul lor ar fi sa vegheze atât asupra componentei personalului angajat, pentru
a promova elementul etnic românesc, cat si asupra titlurilor lor de
proprietate, pentru a împiedica lezarea intereselor nationale.
Eu sustineam ca infinit mai usor poate sa se
exercite controlul asupra întreprinderilor evreiesti printr-un organ central,
decât sa se împrastie acest control pe toata suprafata tarii. Si, apoi, e
infinit mai usor sa gasesti 3-5 oameni competenti si de caracter decât sute de
buni administratori, necesari pentru a ocupa locurile comisarilor de
românizare. În fiecare caz în parte, în fiecare întreprindere, trebuie sa
contam pe deficientele umane ale comisarilor, care ar putea anula însasi
intentia legislatorului.
Ma gândeam în sinea mea si la faptul ca
principalii nostri oponenti acum, în procesul de românizare al economiei, erau
germanii. În alti termeni si cu alta autoritate ar trata cu ei aceasta comisie
de înalt nivel, tinând seama si de interesele lor, decât daca se vor hârjoni
comisarii de românizare cu ei, pentru fiecare afacere în parte.
Dezbaterile au durat mai bine de o ora si
jumatate. Generalul nu se pronuntase înca. Statea la îndoiala sa adopte un
punct de vedere sau celalalt. Atunci a intervenit Leon cu un argument care l-a
determinat pe General sa treaca de partea acestuia. În Ardealul de Nord, spunea
Leon, guvernul maghiar a numit comisari la toate întreprinderile românesti, cu
scopul evident al lichidarii lor. Trebuie sa raspundem provocarii maghiare,
adoptând aceeasi masura. Cum în Ardealul liber sunt multe întreprinderi cu
capital budapestan, trebuie sa procedam la fel, aducându-le sub controlul
Statului si cea mai eficace masura este tot formula comisarilor de românizare.
Interventia lui Leon a fost decisiva.
Generalul Antonescu s-a alaturat opiniei lui si i-a dat dispozitii ca sa
întocmeasca de urgenta textul legii, pentru a-l semna cat mai repede.
Legea comisarilor de românizare a aparut în Monitorul
Oficial din 5 Octombrie 1940 si a avut urmatorul continut:
Art. 1. „Ministerul Economiei Nationale poate
numi, oricând va socoti necesar, fara motivare, comisari de românizare pe lânga
orice întreprindere”.
Art. 2. „Toate actele de gestiune vor fi
supuse aprobarii prealabile si nemotivate a comisarului, care supravegheaza si
actele de administratie”.
Art. 3. „Actiunile la purtator se
nominalizeaza si se stampileaza în termen de 30 de zile. Înscrierea titlurilor
în registrele de actionari se va face numai cu aprobarea comisarului, pe baza de
acte de proprietate cu data certa, anterioara datei de 9 August 1940”.
Art.4. „Actiunile la purtator se blocheaza pe
data numirii Comisarului, pâna la nominalizare”.
Din textul legii se vede clar ca nu avea în
vedere numai întreprinderile evreiesti, ci orice fel de întreprindere, pe lânga
care Ministerul Economiei Nationale „va socoti necesar” sa numeasca comisari de
românizare. Desi originea acestei legi trebuie cautata în tendinta comunitatii
evreiesti de a se desface de bunurile ei în profitul germanilor, din cauza
masurilor luate de guvernul maghiar în teritoriul ocupat, s-a extins aplicarea
ei, înglobând orice fel de întreprindere.
Ce s-a obtinut momentan cu aceasta lege a
fost blocarea acapararii bunurilor evreiesti de catre germani. Dar, cum vom
vedea în capitolul urmator, legea era defectuos întocmita, încât, pâna la urma,
si partea ei buna si pozitiva n-a dat roadele asteptate.
6. Cum s-a aplicat legea
Prin legea comisarilor de românizare s-a pus
o frâna acapararii întreprinderilor evreiesti de catre germani sau alti straini
de peste hotare, dar mai departe nu s-a prevazut nimic. Ce urmeaza dupa aceea?
Procesul economic nu poate fi blocat. S-a pus o stavila concurentei germane,
dar cum ajung românii în posesia întreprinderilor evreiesti, guvernate de acum
înainte de comisarii de românizare? Prin ce mecanism financiar se asigura
primatul elementului românesc în economie? Daca un evreu vrea sa-si vânda
întreprinderea sau partea lui sau actiunile lui, de unde ia românul banii ca
sa-l poata plati pe evreu?
Legea nu prevedea nimic si nici nu a fost
completata mai târziu cu vreun instrument de credit, destinat sa înlesneasca
elementului românesc cumpararea bunurilor evreiesti. Concurenta germana avea la
dispozitie atât capitaluri lichide cât si credite din abundenta. În tara, numai
marile banci liberale puteau contribui la dezlegarea problemei. Dar, liberalii,
desi au fost staruitor invitati de mine, prin Cretianu, Ministrul Finantelor,
sa participe la cumpararea de întreprinderi evreiesti, au refuzat. Legea
comisarilor de românizare a ramas suspendata în aer, ca o cladire începuta, dar
neterminata.
S-a procedat tot atât de gresit si în ceea ce
priveste alegerea personalului destinat sa devina comisari de românizare. Ceea
ce prevazusem când am cerut un control central, se întâmplase întocmai. S-au
numit comisari de românizare fara sa se fi stabilit în prealabil criteriile
dupa care trebuia sa se faca aceste numiri. A fi cineva avocat, profesor,
medic, functionar superior, nu era o indicatie suficienta ca va fi si un bun
administrator al unei întreprinderi. Trebuia si o oarecare rutina în materie
economica, dublata de o corectitudine ireprosabila, caci nu vor lipsi
tentativele de coruptie din partea evreilor.
Trebuie sa precizez ca numirea comisarilor de
românizare era de resortul exclusiv al Ministerului Economiei Nationale. Toate
numirile au fost facute de Leon si de urmasul acestuia, Cancicov. Fapt ce se
poate verifica din Monitorul Oficial si din gazetele timpului. Miscarea
legionara nici prin mine si nici prin Secretariat nu a avut o raspundere
directa. N-am facut decât o singura interventie la Ministerul Economiei
Nationale pentru a fi numit comisar de românizare profesorul Ion Vintan, la
întreprinderea „Petrosani” de pe Valea Jiului, unde s-a descoperit ca
majoritatea capitalului era budapestan. Pentru actionarii de la Budapesta au
fost ucisi în 1929 muncitorii români!
Cum facea numirile Ministrul Leon? Dupa
influentele ce se exercitau asupra lui, fara a cunoaste precis nici identitatea
petitionarului si nici competenta persoanelor numite. Au fost si legionari
printre comisarii de românizare, dar au fost mai multi dintre acei care au fost
simpli simpatizanti sau prieteni, dupa cum au fost numiti si multi care nu
aveau nici o legatura cu miscarea, prin jocul influentelor si intereselor.
Legionarii, în orice caz, au constituit o minoritate.
Si atunci s-a creat o situatie paradoxala. O
lege care, dupa aparente, în judecata publicului, ar fi fost impusa de miscare,
când în realitate nu ne apartinea, era aplicata de persoane straine de miscare,
de un ministru liberal, care nu facea altceva decât sa se supuna influentelor
ce se exercitau asupra lui, la ministerul sau, de diverse grupe, între care nu
lipseau nici legionarii.
Mai e o chestiune care trebuie lamurita si
care, mai târziu, a devenit un cap de acuzare contra guvernarii noastre.
Comisarii de românizare erau platiti de întreprinderile respective cu 50.000
lei lunar. Suma era mare daca o comparai cu lefurile celor mai înalti
functionari. Un ministru pe vremea aceea nu avea mai mult decât 35.000 de lei.
Dar 50.000 nu era exagerat, tinând seama de faptul ca comisarii de românizare,
desi numiti de Stat, erau functionari particulari, apartineau înaltului
personal al întreprinderilor, iar marile întreprinderi ale tarii, evreiesti în
special, plateau directorilor si membrilor din consiliul de
administratie sume fabuloase. Totusi, pentru a nu crea situatii privilegiate în
miscare, am dat o circulara prin care stabileam ca toti functionarii publici
sau privati, care îsi datoreaza situatia noului regim, nu pot beneficia din
salariul lor de o suma mai mare de 20.000 de lei. Restul trebuiau sa-l verse în
casieria miscarii.
Miscarea legionara n-a avut nici un amestec
în fixarea retributiei comisarilor de românizare. Tot Ministrul Leon este acela
care a stabilit acest plafon. Probabil gândindu-se la ceea ce am spus mai
înainte, ca functionarii întreprinderilor private beneficiaza de alte norme de
salarizare.
7. Exorbitante pretentii germane
Tot în aceasta perioada, prima jumatate a
lunii Octombrie, s-au perindat în audienta pe la mine o multime de oameni de
afaceri germani si emisari la diverse întreprinderi din Reich, care voiau sa
obtina concesiuni economice în România. Fireste ca i-am primit cu toata bunavointa,
considerându-i si pe ei un fel de camarazi de ideologie. Dar când i-am ascultat
si am auzit cu ce mandat vin, am ramas înmarmurit de enormitatea pretentiilor
lor. Ei nu vroiau sa colaboreze cu românii la refacerea economiei
nationale, ci pur si simplu, profitând de noua conjunctura, sa acapareze
principalele izvoare de bogatie ale tarii.
Ca sa întelegem cum de si-au îngaduit sa vina
la mine cu astfel de propuneri, trebuie sa cunoastem mentalitatea de atunci a
oamenilor de afaceri germani. Economia Reichului era stânjenita în acel moment
de o serie de restrictii impuse de necesitatile razboiului. Nu putea nici
exporta din cauza blocusului si nici nu gaseau spatiu suficient de dezvoltare
în Europa aflata sub dominatia lor. Când România a trecut, dupa 6 Septembrie,
de partea Puterilor Axei, întreprinderile particulare din Reich si-au îndreptat
atentia spre tara noastra, considerând ca aici li se deschid debuseuri
promitatoare. Nu era un teritoriu ocupat de Reich, cu economia devastata si
aservit legilor razboiului, ci o tara de economie libera, unde puteau face
investitii. România mai avea si avantajul ca detinatorii de pâna atunci ai
puterii economice, evreii, se pregateau sa abandoneze pozitiile lor din cauza
regimului legionar. Acest fapt ar fi creat un gol economic în tara noastra, în
care ar fi putut patrunde germanii cu usurinta, înarmati cu experienta lor
industriala si cu capitalurile lor.
De alta parte, în toamna anului 1940, Reichul
se afla în culmea puterii lui militare si febra victoriilor îi cuprinse si pe
oamenii de afaceri germani. Cine li s-ar fi putut împotrivi? Cu atât mai putin
miscarea legionara, pe care o considerau un fel de anexa a
national-socialismului. România li se deschidea ca o arie potentiala de
exploatare în Europa, unde întreprinderea privata putea sa-si gaseasca
compensatii pentru pierderile suferite în alte parti.
În cursul conversatiilor avute cu acesti
reprezentanti ai diferitelor firme germane, am avut prilejul sa ascult cele mai
stranii si cele mai absurde proiecte de investitii germane în economia
româneasca, care aveau si dezavantajul ca nu se puteau realiza decât cu
aprobarea si sprijinul Statului. Statul român, în conceptia lor, trebuia sa
serveasca drept instrument de executie al planurilor lor de acaparare a principalelor
ramuri ale economiei nationale. Sa însir câteva din propunerile ce ni s-au
facut în aceste zile, de care îmi aduc aminte perfect de bine si pe care le
expun fara cea mai mica exagerare:
– unii preopinenti mi-au cerut – de obicei
veneau doi, trei – sa se înfiinteze un monopol al grânelor, institutie singura
îndreptatita sa le cumpere de la producator si apoi sa le comercializeze. Acest
monopol sa fie încredintat unui grup financiar german;
– altii mi-au propus sa se acorde firmei ce-o
reprezentau monopolul pescariilor din Dunare si Marea Neagra. Directia Generala
a Pescariilor Statului trebuia sa treaca atributiile ei noii societati germane
ce se va crea;
– o mare librarie de pe Calea Victoriei era
râvnita de o firma de aceeasi specialitate ca sa treaca în proprietatea ei:
– C.A.M. (Casa Autonoma a Monopolurilor) a
trezit interesul unui grup care avea fabrici de tigari în Germania;
– o batalie grea s-a dat în jurul petrolului,
unde germanii nu se multumeau cu aprovizionarile curente, ci vroiau sa ajunga
si în stapânirea societatilor petrolifere.
În privinta monopolurilor pretinse de ei,
le-am dat raspunsuri categorice: tot ce apartine patrimoniului national
general, cum ar fi grâul, nu poate fi concesionat unor straini. Referitor la
întreprinderile particulare ce-i interesau, am repetat declaratia facuta în
cazul Galeries LaFayette: sa-si caute parteneri români cu care sa intre
în tovarasie si vor avea toate înlesnirile.
Trebuie sa adaug ca oamenii de afaceri
germani care au invadat în aceasta epoca România nu erau trimisi directi ai
guvernului de la Berlin. N-au aparut niciodata însotiti de Neubacher sau cu
vreo recomandare din partea acestuia. Erau reprezentanti la diverse
întreprinderi particulare, care, din proprie initiativa, îsi cautau norocul în
România, unde li se deschisese pe neasteptate un câmp promitator de investitie.
Ca urmare a acestei situatii penibile, s-a cerut pe cale oficiala, chiar în
timpul guvernarii noastre, guvernului german, ca acesta sa potoleasca excesele
de zel ale negustorilor din Reich, ceea ce a avut un anumit efect.
Cum aproape toti emisarii care au luat
contact cu mine s-au întors cu mâinile goale din România, s-au plâns cercurilor
oficiale de la Berlin de „sovinismul” miscarii legionare, care se opune
colaborarii cu germanii, absurdelor lor pretentii, care, daca ar fi acceptate,
elementul românesc ar fi fost exclus în proportie de 100% din tranzactiile cu
evreii si sectoarele cele mai importante de productie ar fi trecut sub
controlul german.
8. Magazinele evreilor
În timp ce achizitionarea marilor
întreprinderi evreiesti de catre germani parea blocata prin legea comisarilor
de românizare, cu toate defectele ei, s-a ivit o noua problema în razboiul
economic triangular, care privea sutele de magazine aflate în posesia evreilor.
Urmând si la acest sector sfatul dat de
Sinagoga, evreii i-au evitat pe români si au preferat sa vânda germanilor
pravaliile lor. De asta data erau mai putin interesati germanii din Reich sa
cumpere micile întreprinderi comerciale ale evreilor, cât mai ales compatriotii
nostri sasi si svabi. Minoritatea germana a intrat si ea în febra achizitiilor
pentru a-si mari reteaua comerciala de care dispunea.
Vestile ce le primeam din Ardeal si Banat
erau nelinistitoare. La Brasov, la Sibiu, la Timisoara, membri ai grupului
etnic german acaparasera sau erau pe punctul sa intre în stapânirea a numeroase
bunuri evreiesti, iar românii ramâneau eternii pacaliti ai tuturor schimbarilor
politice. Prefectii din aceste regiuni au raportat ce se întâmpla în judetele
lor si chestiunea a ajuns sa se discute în Consiliul de Ministri, dar fara ca
guvernul sa ia vreo masura. Situatia a ramas în suspensie, pâna când într-o zi
am fost chemat de Generalul Antonescu. Cu o fata posomorâta mi-a spus cât este
de îngrijorat de actiunea minoritatii germane. Domnule Sima, dupa rapoartele
prefectilor, sasii si svabii cumpara pe capete case de comert evreiesti.
Fenomenul a luat proportii îngrijoratoare. Ar trebui sa intervii D-ta, cu
legionarii D-tale.
– Domnule General, miscarea nu are fonduri
decât acelea care se aduna din cotizatii si care sunt strict necesare pentru
administratia ei. Legionari particulari, detinatori de capitaluri, nu cunosc.
Am avut pâna în primavara anului 1938 un comert înfloritor, pe care ni l-a
suprimat Regele Carol, la instigatia evreilor. Mai avem ceva sume strânse la
„Ajutorul Legionar”, dar acestea nu pot fi utilizate decât pentru scopurile
pentru care au fost adunate si anume pentru ajutorarea populatiei. Aici este
nevoie de o actiune de Stat. Va rog sa dispuneti sa se deschida credite
românilor care vor sa cumpere pravalii evreiesti, indiferent ca sunt sau nu
legionari.
– Domnule Sima, în acest moment nu pot sa
blochez sume mari de bani, pentru a crea acest fond. O voi face mai târziu.
Pâna atunci ca o masura provizorie, întreprindeti D-voastra ceva, cu mijloacele
ce le aveti.
– Domnule General, singurii bani de care
dispunem sunt cei dati de D-voastra miscarii de la Straja Tarii,
vreo 60-70 de milioane. Dar acesti bani sunt destinati educatiei tineretului.
Ar fi o deturnare de fonduri. Dar daca D-voastra ne dati dezlegare, am putea
face ceva cu ei, ca o masura provizorie.
– Bine, Domnule Sima, foloseste acest fond
pâna ce Statul va interveni cu mijloacele lui...
Asa s-a facut ca, în urma acestei convorbiri
cu Seful Statului si bazându-ma pe cuvântul lui, am utilizat fondul ramas de la
Straja Tarii, pentru a-i ajuta pe românii dornici sa se
angajeze în comert, luând locul evreilor în magazinele pe care acestia le
ofereau spre vânzare.
Fondul Straja Tarii era administrat de
„Patrimoniul Legionar”, institutie nou creata, sub conducerea inginerului
Nicolae Horodniceanu. Sef al investitiilor acestui fond si ajutor al lui
Horodniceanu a fost inginerul Duiliu Sfintescu, un element priceput în materie, care a realizat o serie de operatii
bancare si comerciale excelente, în perfecta ordine si fara a fi bruscati
posesorii evrei.
Cum procedam? Pe baza cererilor primite de la
organizatiile noastre din provincie, dadeam dispozitii lui Horodniceanu sa
deblocheze cutare sau cutare suma în beneficiul acestor organizatii. Se
transferau sumele în mod global, în cutare sau cutare punct al tarii, 5, 10, 15
sau chiar 20 de milioane de lei, iar repartitia fondului – diversilor aspiranti
la pravaliile evreiesti se facea sub supravegherea sefilor locali. Bineînteles
ca existau români mai înstariti si nu aveau nevoie decât de un împrumut
suplimentar. Asa se explica faptul ca s-a putut face fata nevoilor imediate cu
atât de putini bani. Existau si resurse locale, iar fondul de la Centru servea
ca un fel de credit bancar. Cea mai mare parte a fondului a mers în Ardeal si
Banat, pentru ca acolo se dadea batalia cu concurenta germana. Inginerul
Sfintescu nu se ocupa de micul comert, ci numai de acele transferuri de
proprietate care reprezentau un oarecare volum.
Fireste ca ar fi fost mai potrivit sa se
centralizeze operatiile la Bucuresti, unde sa se examineze fiecare caz în
parte, dar timpul nu permitea crearea unei filiere de control a investitiilor
si rentabilitatii lor.
Mai trebuie observat ca nu miscarea era cea
care achizitiona aceste magazine, pe numele ei, ci persoane particulare, cu
ajutor banesc de la miscare. Acesti particulari puteau fi legionari, dar tot
asa de bine putea fi orice român apt pentru comert si cunoscut de organizatie
ca om corect. Desfacerea de pravalii evreiesti era foarte mare în acea vreme,
în luna Octombrie, si românii cautau si ei sa puna mâna pe ceva, în cadrul
modestelor lor posibilitati.
De îndata ce pravaliile achizitionate de la
evrei ar fi întrat sub conducerea româneasca, proprietarii lor români trebuiau
sa restituie progresiv sumele împrumutate, pentru a fi recuperate de
Patrimoniul Legionar. Mai târziu am dat o circulara prin care stabileam ca 40
la suta din câstigul magazinelor cumparate cu ajutorul financiar al miscarii
trebuia varsat în casa miscarii.
Cum era de prevazut, fondul ramas de la Straja
Tarii s-a epuizat repede. Cererile de capitaluri erau tot mai mari. I-am
comunicat Generalului situatia. Atunci Colonelul Dragomir, Ministrul
Coordonarii Economice, a venit cu ideea ca pentru alimentarea fondului destinat
cumpararii de pravalii evreiesti, sa se treaca în patrimoniul miscarii toate
sumele provenite din diferenta de pret a grâului. Tocmai în acel timp se ridicase
pretul vagonului de grâu de la 70.000 la 85.000 lei. Toti angrosistii de grâu
trebuiau sa plateasca Statului diferenta de pret a cantitatilor avute în
depozit. Generalul a aprobat proiectul si imediat s-a întocmit si semnat un
Jurnal al Consiliului de Ministri prin care se autoriza transferarea acestei
sume în patrimoniului miscarii.
Jurnalul Consiliului de Ministri a aparut în Monitorul
Oficial din 22 Noiembrie 1940:
”Printr-un Jurnal al Consiliului de Ministri,
întocmit de Dl. Ministru Nicolae Dragomir, s-a decis ca fondurile rezultate din
diferentele de pret prevazute de articole 8 si 9 din decretul-lege Nr. 2393 din
1940 vor fi puse la dispozitia administratiei Patrimoniului Miscarii Legionare,
pe masura încasarilor efectuate, în conformitate cu dispozitiile art. 9 din
sus-numitul decret-lege, urmând a fi utilizate pentru lucrari de utilitate
sociala”.
Expunerea de motive
”D.N. Dragomir, ministrul coordonarii, a
prezentat Consiliului de Ministri acest jurnal, cu urmatoarea expunere de
motive:
Miscarea legionara a luat initiativa unor
importante lucrari de utilitate sociala. În împrejurarile de azi, aceasta
binevenita initiativa cauta sa fie sprijinita pe toate caile.
Mijloacele obtinute prin contributie publica
fiind în mod evident insuficiente, ar fi nimerit ca Statul sa intervina în
sprijinul acestei actiuni.
În acest scop s-ar putea destina fondul
rezultat din diferentele de pret stabilite prin decretul-lege Nr. 2393 din
1940, a carei destinatie urmeaza a fi data de guvern”.
Din motive lesne de înteles, Jurnalul nu
pomeneste de folosirea acestor sume pentru achizitii de bunuri evreiesti, dar
destinatia acestor bani a fost cea stabilita în Consiliul de Ministri, când s-a
semnat acest Jurnal.
Sumele obtinute din diferenta de pret a
grâului au facut în total alte 70 de milioane de lei si au fost repartizate
organizatiilor provinciale, precumpanitor în Ardeal si Banat.
Abia târziu de tot, în luna Decembrie, Banca
Nationala a deschis un credit de 300 de milioane de lei, pentru ajutorarea
negustorilor români. Acest credit a fost utilizat în primul rând la întarirea
comertului românesc din Capitala, care se gasea în stare falimentara la venirea
noastra si nu mai putea face fata concurentei evreiesti.
În aceste conditii minore am dat batalia
comertului românesc sub regimul national-legionar. Generalul Antonescu ne-a
trimis sa luptam pe frontul economic fara arme si fara munitie suficienta, ca
soldatii români în primul razboi mondial.
Repet ca miscarea legionara nu avea nici un
interes în acel moment sa-si angajeze fortele în sectorul economic. La momentul
oportun, am fi reluat batalia comertului legionar dupa principiile fixate de
Capitan si cu experienta achizitionata atunci. Succesul întreprinderilor ce
le-am creat, de orice natura ar fi fost ele, era asigurat de la început prin
enorma masa a cumparatorilor de care dispuneam. Cu o jumatate de milion de
legionari si cu milioane de simpatizanti, nimeni n-ar fi putut rezista
concurentei legionare.
Pentru a preîntâmpina abuzuri, ca persoane care
au achizitionat bunuri evreiesti cu titlul particular sa le numeasca
„legionare”, în 16 Noiembrie am dat o circulara prin care interziceam
utilizarea numelui Legiunii fara de aprobarea mea directa:
„Nu se poate utiliza numele Miscarii
Legionare în comert sau industrie fara de aprobare prealabila.
Nimeni nu are dreptul sa utilizeze numele
Miscarii Legionare în întreprinderi de comert sau industrie, fara aprobarea mea
directa.
Calitatea de legionar nu-i acorda dreptul
nimanui sa-si intituleze întreprinderea care-i apartine cu titlul particular
drept legionara.
Nici o organizatie din Capitala sau provincie
nu are dreptul sa înceapa vreo actiune în comert sau industrie, fara aprobarea
mea prealabila.
Organizatiile care au început pâna acum
asemenea întreprinderi vor raporta imediat situatia exacta si vor cere
aprobarea”.
Bucuresti, 16 Noiembrie 1940
HORIA SIMA
Mai târziu, chiar Conducatorul Statului, din
aceasta lupta dezinteresata, care s-a dat sub patronajul sau, ne-a facut un cap
de acuzatie, sustinând ca ne-am fi repezit la pravaliile jidovesti, ca o banda
de tâlhari, luându-le sub amenintare, pe preturi mult inferioare valorii lor.
Cartea Pe Marginea Prapastiei sau alte carti care s-au inspirat din ea,
sunt pline de defaimari si neadevaruri. Autorii acestor carti uita sau nu vor
sa ia act de un lucru: evreii erau în panica în timpul guvernarii noastre si,
sub imperiul panicii, cautau sa vânda cat mai repede bunurile ce le aveau. Nu
puteau tine la pret. Era logic ca întreprinderile lor sa se vânda sub pretul
lor real. Efectul psihologic – e un fenomen cunoscut de când lumea –
influenteaza asupra pretului. Aceasta acuzatie cade de la sine.
Marea majoritate a întreprinderilor si
magazinelor evreiesti achizitionate în timpul guvernarii noastre au fost
cumparate în conditii corecte, prin buna învoire si prin încheiere de acte.
Abia din a doua jumatate a lunii Decembrie s-au produs incidente regretabile.
Au fost cazuri de pravalii luate sub presiune de câtre elemente iresponsabile.
Aceasta se datoreaza starii de nervozitate generala care domnea pe atunci în
tara. Se multiplicau semnele ca Antonescu pregateste ceva contra Legiunii.
Trebuie apoi avut în vedere ca aceste fenomene de dezordine si anarhie sunt
caracteristice oricarei revolutii si trebuie sa treaca oarecare timp pâna ce
valurile ei se integreaza în Stat.
Dupa 23 Ianuarie 1941, evreii au declarat în
bloc ca toate pravaliile vândute de ei au fost luate de legionari sub
amenintare. Era suficienta o declaratie în acest sens ca sa li se restituie bunurile.
În modul acesta, lotul majoritar al întreprinderilor evreiesti, achizitionate
în conditii legale, a fost trecut în lotul minoritar, al magazinelor obtinute
în anumite localitati prin presiuni. Generalul Antonescu, desi cunostea
realitatea, desi stia ca batalia economica pentru românizarea bunurilor
evreiesti s-a dat sub conducerea lui, a preferat sa taca si chiar sa-si
însuseasca aceasta acuzatie, pentru a se elibera nu numai de orice raspundere,
dar si pentru a face atât pe placul evreilor cât si al germanilor.
9. Un schimb de scrisori cu Generalul
Stirile care veneau din sectorul economic
erau din ce în ce mai rele. Începeau sa lipseasca de pe piata articole de prima
necesitate. Recolta fusese slaba si se luasera masuri pentru limitarea consumului
de pâine. Preturile urcau îngrijorator din cauza speculantilor care îsi faceau
aparitia în astfel de momente.
Mai erau alte simptome, tot atât de
nelinistitoare. Atât evreii cât si oamenii de afaceri ai vechilor partide
sabotau refacerea tarii, pentru a pune regimul în dificultate. De alta parte,
masurile luate de General si de Leon pentru a împiedica o noua înstrainare a
bunurilor tarii erau insuficiente. Începuse numirea comisarilor de. românizare,
dar ce urma dupa aceea? Nimeni nu stia. Comisarii de românizare trebuiau
înzestrati cu mijloacele necesare ca sa-si poata îndeplini mandatul. Ei
reprezentau o functie provizorie, care nu se putea eterniza. Chestiunea
evreiasca trebuia tratata nu cu mijloacele primitive ale comisarilor de
românizare, ci în cadrul unui plan care sa fixeze etapele si limitele
rezolvarii ei. Guvernul nu-si fixase pozitia nici fata de asaltul
întreprinzatorilor germani de a acapara cât mai multe bunuri evreiesti,
profitând de conjunctura creata de rasturnarea regimului carlist.
În alti termeni, lipsea o politica economica.
Nu stiam unde mergem. Nu se definise nimic precis în orientarea economica a
tarii. Problemele se rezolvau de la caz la caz, dar fara sa existe o îndrumare
generala. Desi miscarea nu avea conducerea directa a economiei nationale,
totusi fiind co-raspunzatoare la guvernare, am crezut de datoria mea sa atrag
atentia Generalului asupra lipsei de coerenta si unitate în acest sector.
Plecam de la ideea ca Statul trebuie sa intervina într-o forma globala în
economie, armonizând toate fortele productive. Aveam nevoie de un plan
economic, asa cum se procedase în Italia si Germania, cu rezultate
spectaculare. Aveam nevoie de un plan economic, care sa îmbratiseze în egala
masura atât industria cât si agricultura, atât comertul cât si schimburile cu
strainatatea.
Ma gândeam si la eventualitatea ca România ar
putea participa la razboi. Cu atât mai mult trebuia sa ne organizam resursele
economice, pentru a nu suferi lipsuri în interior si pentru ca armata de pe
front sa fie hranita si echipata. Discutii partiale pe aceasta tema am avut cu
Generalul, dar fara rezultat. Anomalia în care naviga Statul National-Legionar
era urmatoarea: continuam sa ne orientam dupa vechiul sablon liberal
incompatibil cu vremurile pe care le traiam atât pe plan european cât si pe
plan intern. Pentru a nu mai exista nici un dubiu asupra conceptiei legionare
în materie economica, i-am trimis Generalului o scurta scrisoare, în care îi
expuneam punctul nostru de vedere în organizarea economica a tarii:
Domnule General,
„Stirile care îmi parvin din domeniul
economic sunt tot mai alarmante. Lipsa de coeziune si unitate.
Pâna când nu va exista un comandament unic în
domeniul economic, pâna atunci lucrurile se vor înrautati pâna la faliment. E o
criza care se apropie zi de zi.
Explicatia: un regim legionar nu poate sa
dainuiasca cu o structura economica liberala. Aici e dificultatea: doua
conceptii, doua lumi care se lovesc.
Accentul trebuie sa cada pe elementul politic
si în economie, asa cum a fost si în Italia si în Germania.
Trebuie oameni de suflet, dublati de
tehnicieni. Tehnicianul singur si cu judecata economica a veacului trecut ne
duce la râpa.
Adaptarea la noua structura a Statului
trebuie sa se faca repede si energic. Orice zi de întârziere este fatala. E
trist ca orice va semnalez în acest domeniu, priviti cu oarecare neîncredere.
Cei din lumea veche chiar daca sunt sinceri nu pot sa faca binele, pentru ca nu
stiu sa gândeasca în spiritul economiei dirijate de Stat.
Aici e centrul nevralgic al problemei si
nicaieri în alta parte.
Cu aceleasi sentimente de devotament, 16
Octombrie 1940”.
HORIA SIMA
Cititorul poate sa-si dea seama ca eu puneam
în aceasta scrisoare o problema generala, care privea structura economica a
Noii Românii. Care e politica Statului National-Legionar în economie, cum
proiectam sa se desfasoare ansamblul productiei nationale? Nu se poate guverna
pe doua linii: în politica sa proclamam Statul National-Legionar, iar în
economie sa cârpim „pe ici, pe colo, prin partile esentiale”, dupa nemuritoarea
formula a lui Caragiale, vechea economie.
Am vorbit în aceasta scrisoare de „economia
dirijata”, pentru ca aceasta era expresia la moda pe atunci, împrumutata
din limbajul Statelor revolutiilor nationale, economie aplicata cu succes atât
în Germania cât si în Italia, economie bazata în primul rând pe
capacitatea de munca si creatie a întregului popor. Economie dirijata presupune
însa ca factorul politic al Statului dirijeaza procesul, chiar daca oamenii de
specialitate, straini de miscare, aplica în concret normele economice fixate de
guvern. Esential era, deci, sa se schimbe conceptia economica, sa se treaca de
la liberalism, incapabil sa organizeze fortele productive ale tarii dupa
dezastrul suferit, la un program coerent si unitar, De altminteri, însusi
Generalul, chiar înainte de formarea guvernului cu legionarii, daduse directive
ministerului Economiei Nationale sa se introduca rationalizarea riguroasa a consumului
de pâine, de carne, a uleiului si a sapunurilor, iar paralel sa se fixeze
preturi mici si durabile la marfurile de tip popular, pentru a mentine puterea
de cumparare a claselor de jos. Era un început de gândire dirijata în economie,
ceea ce m-a încurajat sa-i pun problema într-o forma plenara.
Fireste, am exagerat în scrisoare vorbind de
un faliment apropiat daca nu se iau masurile preconizate de mine, daca nu se
întocmeste un plan si nu se aplica principiile economiei dirijate.
Târâs-grapis, economia putea sa mearga înainte si dupa vechiul calapod, dar în
detrimentul maselor populare, cu pretul jecmanirii micilor slujbasi, a
taranilor si muncitorilor. Economia a mers în acest stil si dupa îndepartarea
noastra de la putere. Intrând România în razboi, piata n-a suferit, dar nu în
urma unor masuri întelepte de guvernare, ci pentru ca recolta anului 1941 a
fost excelenta, gratie efortului legionar, si pentru ca lipsurile ce s-au ivit
au putut fi compensate cu productia din Basarabia si Transnistria. La Bucuresti
si în marile orase se observa chiar un oarecare belsug. Traiau bine cei ce
aveau câstiguri mai bune, dar acest tablou confortabil era platit cu saracia
cronica a milioane de suflete, care, în afara de tributul de sânge de pe front,
trebuiau sa sufere si vexatiunile continue ale unui aparat de Stat corupt pâna
în maduva oaselor. De la mare la mic, de la ministru la ultimul jandarm, toti
îsi creau situatii din exploatarea mizeriei unui întreg popor.
La aceasta scrisoare, în care eu atacam o
problema de principiu, Generalul Antonescu mi-a raspuns într-o forma neasteptat
de dura si fara nici o legatura cu tema tratata de mine. Citind raspunsul
Generalului, oricine îsi poate da seama de diferenta de ton, conceptie si
intentii.
Domnule Sima,
„Am primit scrisoarea D-voastra prin care ma
avertizati ca vom merge la „faliment”, deoarece am pus la conducerea economica
persoane care reprezinta coruptia liberala, atragându-mi atentia ca „criza se
apropie din zi în zi”, fiindca nu am pus „accentul pe elementul politic”, cum
s-a facut în Italia si Germania.
Spre uimirea si mâhnirea mea, D-voastra îmi
spuneti, cu o brutalitate pe care, daca o merit în forma si fond, o las sa o
judece si altii ca „este trist ca orice îmi semnalati în acest domeniu, privesc
cu o oarecare neîncredere”.
Personal însa nu cred ca în acest gingas
capitol si vast domeniu, al economiei, trebuie sa primim elemente care nu au
fost verificate.
D-voastra ati vrut sa mi-l impuneti, printre
altii, pe Dl. Manoilescu. V-am spus si nu mai revin, de ce, cu regret, nu am
putut da curs acestei dorinte.
Ma supun si în aceasta privinta la judecata
tuturor.
Fiindca, fara sa va dati osteneala sa va
sprijiniti pe fapte concrete, dupa cum ar fi corect, îmi aruncati, cu atâta
severitate si usurinta, în fata, raspunderea politica a „falimentului
economic”, pe care afirmati ca-l provoc, sunt dator, nu sa ma apar si sa pun
lucrurile la locul lor.
Nu stiu daca în Italia si Germania s-a facut
astfel. Informatiile mele sunt cu totul altele. Atât revolutia fascista, cât si
cea national-socialista, nu numai ca nu au darâmat, ci s-au sprijinit pe
economia burgheza. Eu nu pot darâma si economia evreiasca si pe cea liberala în
acelasi timp, fiindca aceasta economie este a burgheziei românesti .
”Falimentul”, Domnule Sima va veni, dar nu
din cauza nepriceperii sau relei credinte a Generalului Antonescu, ci din cauza
faptului ca si în administratie si în economie am introdus, la cererea d-tale,
elemente care fac ceea ce zilnic semnaleaza si Siguranta si strigatele de alarma
care ne vin din toate partile.
Doriti dovezi? Le aveti în rapoartele
serviciilor de informare ale Statului care zilnic semnaleaza ceea ce se petrece
în tara din cauza nemultumirilor din ce în ce mai crescânde, provocate nu de
greselile Generalului Antonescu, nici de reaua lui credinta fata de idealurile
legionare, nici de elementele pe care le-a introdus în guvernul sau, ca
elemente cu experienta si ponderatoare.
Când ajungeti la astfel de acuzatii grave,
este necesar sa aprofundati mai bine lucrurile.
Sunt patruzeci de ani, Domnule Sima, de când
– întemeiat pe cariera mea militara – mi-am dat seama ca rostul unui adevarat
român este nu de a-si crea o situatie personala, ci de a lupta, pentru ca
întreaga natiune sa nu se rezeme decât pe caractere, pe competenta si pe valori
de munca, iar Statul sa nu fie condus decât cu autoritate si prestigiu.
Dupa o truda plina de jertfe si chiar de
umilinte pentru îndeplinirea acestui tel, am izbutit sa creez în jurul neamului
meu o atmosfera de încredere.
N-o spun cu un titlu de închipuire, ci pentru
ca eu însumi consider aceasta favoare drept o grea servitute a vietii.
Când la începutul lunii Septembrie am luat,
tot prin lupta, raspunderea unei lovituri de Stat, a unei Domnii si a crearii
unui nou regim, opinia publica sanatoasa si masele legionare m-au întovarasit,
cu încrederea lor, sprijinindu-se, pe acest trecut.
De atunci, zilele si noptile mele le-am
închinat stradaniei de a salva Statul.
Din primul ceas, am solidarizat la aceasta
actiune cu tineretul legionar, socotind ca România Mare trebuie zidita în
primul rând pe aportul curat si dinamic al Miscarii Legionare.
De aceea am declarat Statul
National-Legionar.
Si cu toate ca aveam în acel moment la
dispozitia mea alte personalitati si forte politice, am preferat sa pornesc la
drum cu Legionarii si câtiva specialisti alesi în afara de orice contingenta
politica, pentru ca vroiam sa-mi asigur o echipa de guvernare omogena si
unitara, ca sa pot salva Statul.
Am întins, astfel, încrederea de care ma
bucuram personal, asupra întregii echipe de guvernare.
Tara ne-a dat sprijinul si încrederea,
lasându-ne sa lucram.
V-am sprijinit patrunderea elementelor
legionare în toate posturile administrative si am lasat Miscarii Legionare
toata libertatea de actiune, în convingerea ca, purtata de entuziasm, dar si de
sentimentul raspunderii si al ordinii, ma va ajuta la constructia Statului.
Drept orice, D-voastra gasiti ca trebuie
sa-mi faceti lectii de conducere si organizare si ma faceti raspunzator de ce
se va întâmpla în ordinea economica, desi ati fost în fiecare zi alaturi de
mine si ati vazut toate masurile ce le-am luat si zbuciumul ce-l pun ca totul
sa fie executat.
Ordinea economica este framântata, Domnule
Sima, pentru alte motive.
Statul este dezmembrat si secatuit.
Neajunsurile evacuarii nepregatite si dezastruoase, a unei treimi din
teritoriu, reducerea încasarilor, povara refugiatilor evacuati, dezordinea
provocata de predecesori, încurcaturile care decurg din concesiile nechibzuite
si dureroase, care apasa economicul, pe care le-au facut altii etc., toate
acestea reunite într-un an economic slab, ar fi constituit în împrejurari
normale, cauzele unei grave crize. Azi când aceste împrejurari s-au îmbinat cu
o schimbare radicala a regimului politic si reformele severe pentru
însanatosirea vietii publice, criza economica a capatat un cuprins mai grav.
Eforturile ce se fac pentru îndreptare sunt
lovite si de sabotajul unora si de inertia si nepriceperea altora, dar si de atitudinea
unora din elementele introduse de guvernarea noastra, la recomandarea D-tale,
în economia nationala.
Vreti, Domnule Sima, cazuri concrete? Vi le
voi da!
Ele sunt numeroase. Multe mi-au fost
semnalate chiar de unele elemente serioase ale D-tale, care sunt foarte
alarmate de ceea se întâmpla si ce ne asteapta daca continuam sistemul.
Nu darâmând, nu lovind în fiecare zi,
nu blocând prin masuri usuratice activitatea economica a întreprinderilor
darâmate, nu asa se reface ordinea economica. Cu atât mai mult cu cât aceasta
ordine este legata pe planul international de alte elemente, pe care eu trebuie
sa le tin în seama si sa le organizez colaborarea cu noi, pentru ca sa maresc
interesul lor politic pentru Tara noastra, si deci sa asigur si sprijinul lor.
Astfel fiind si judecând cu calm, cred ca în
alta parte trebuiesc vazute cauzele si mijloacele.
Rezistenta unora, neîncrederea multora si
insuficienta elementelor recomandate de D-ta.
Rezistenta, nedreapta si nepatriotica a
unora, o putem combate prin pedepsirea sabotajului. Si stiti masurile ce le-am
luat în aceasta privinta.
Dar neîncrederea multora nu poate fi
combatuta numai prin represiune.
V-am atras atentia ca în Tara cresc
nemultumirile în privinta regimului. Ca în fiecare zi, de la politia numita
chiar de D-voastra, primesc informatii de starea de nemultumire provocata în
Tara de prea desele incidente.
Pâna si în armata, care mi-a dat toata
încrederea ei – care mi-e scumpa – si pentru care am facut si fac zilnic
eforturi de îndreptare si de ridicare, pâna si aici se prinde neîncrederea si
cresc nemultumirile pentru ca legionarii cred ca pot aresta si maltrata
ofiterii.
Este ultima cauza care agraveaza criza si îi
pregateste „falimentul”.
Perchezitii nedrepte, arestari insultatoare
în contra ofiterilor, straini de orice actiune politica, confiscari de bunuri
sau îndemnuri la dezordine, ca acel al Bunei Vestiri, iata
ce mareste neîncrederea.
Izgonirea brutala din unele servicii si
întreprinderi a unora, fiindca nu au fost legionari, si imposibilitatea în care
sunt puse elemente curate si întregi, de a ne ajuta, iata ce se adauga la
aceasta neîncredere.
O seama de experiente usuratice, de masuri de
blocare luate de comisari ai D-voastra la întreprinderi; imprudente gesturi,
greseli ale D-lui Ministru de Externe, care, împreuna cu actul neuman de
brutalitate si nelegal comis în contra unor supusi straini la Ploiesti, au
creat conflicte internationale, care pot expune Tara chiar la un conflict
armat.
Zilnic îmi pierd câteva ceasuri, din timpul
meu, atât de scurt pentru o munca creatoare, cu aplanarea incidentelor si pe
plan intern si pe plan extern.
În fiecare zi aflu de un nou incident,
descopar un nou act de provocare, o noua dezordine.
Daca continuam asa, Domnule Sima, nu numai
ordinea economica, dar tot Regimul Legionar si Guvernul si Tara se vor prabusi.
În loc de a sprijini efortul pe care îl fac,
îmi trimiteti scrisori prin care îmi aruncati – sunt mâhnit sa va repet –
raspunderi pe care, cred, nu le am.
Domnule Sima, pentru ultima oara va spun, de
asta data în scris, fiindca m-ati provocat.
În primul rând sa iesim din vag.
Citati-mi cazuri si greseli concrete ale
ministrilor economiei si va voi raspunde. Eu sunt gata sa va dau toate
problemele pentru care Generalul Antonescu devine impopular si regimul economic
se agraveaza. La ele adaug informatiile Serviciului Secret, care arata ca criza
si neîncrederea vin de la fortele unor legionari nepregatiti si, mai ales
dezorientati.
Astfel nu mai merge.
Având raspunderea totala, în fata Tarii, a
constiintei mele, si a Istoriei, eu trebuie sa am întreaga libertate de
conducere. Numai astfel, pot da regimului National-Legionar toata forta
întregii Natiuni, toata încrederea tuturor valorilor Neamului.
Plângeri zilnice din tara, datorita unor acte
de dezordine, framântari secrete de grup si chestiuni personale, intrigi
nepotrivite si diversiuni de scrisori, fara dovezi, atunci când v-am dat fapte
– numai fapte precise – acestea nu mai pot continua.
Eu nu vreau sa repet pacatul si nepriceperea
celor ce m-au precedat.
Am facut Actul de la 6 Septembrie ca sa
salvez Statul de la prabusire, ca sa-l scap de anarhie sau de ocupatie straina.
Am facut aceasta ca o concluzie a trecutului meu de ostas si de român. Am
facut-o ca sa apar Tara, nu sa o prabusesc.
Eu nu pot sa-mi leg numele pe care l-am
întemeiat, în patruzeci de ani de munca, pe ordine de raspundere, de o
prabusire provocata chiar si dintr-un sincer entuziasm.
Asadar, va rog sa alegeti:
Sau va luati singur raspunderea în fata Tarii
si a Istoriei, si conduceti Tara dupa constiinta si priceperea D-voastra;
Sau îmi dati toata libertatea si toata
autoritatea în conducerea Tarii, alegerea oamenilor si perimarea tuturor
greselilor si tuturor dezordinilor.
Eu îmi iau raspunderea sa ridic un regim daca
sunt ascultat; nu pot însa consimti sa fiu prizonierul lui si sa ma prabusesc
cu el, daca nu ma urmeaza.
Stiti ca nu am oameni de capatuit. Accept
orice sugestii de persoane. Trebuie sa am libertatea, fara a fi mereu suspectat
în a le numi si înlocui când se vor dovedi a nu fi la înaltime, cu pricepere si
ordine.
La fel am cerut si pentru conducerea Armatei
în 1934 si în 1938. Nu am fost ascultat si rezultatul se simte.
Convocati-va prietenii si hotarâti! Cu doua
capete nu se poate duce un corp decât la dezastru.
Astept raspunsul D-voastra si va rog sa nu
întârzie, fiindca nu pot paraliza conducerea Statului de aceste neîntelegeri si
a-l expune la ocupare straina, în caz când ele se vor agrava.
Fiti sigur însa ca Generalul Antonescu nu are
nevoie de depline puteri si de deplina libertate în conducere si actiune pentru
a favoriza elemente plutocratice si a sugruma Miscarea Legionara, ci, din,
contra, pentru a folosi si a o ridica pe culmile pe care doreste sincer sa o
vada urcând.
Pentru aceasta am nevoie de autoritate.
Imixtiunea tuturor în numiri si conducere nu
poate duce decât la dezastru.
21 Oct. 1940.
General Ion ANTONESCU
P.S. Va restitui scrisoarea si va rog sa va
judecati singur, legionareste, si sa apreciati daca Generalul Antonescu, dupa
ce a facut pentru Tara si pentru noi, merita sa fie astfel maltratat”.
Raspunsul Generalului, în afara de faptul ca
nu examina problema pusa de mine, este un monument de ipocrizie si cinism. În
loc de a raspunde întrebarilor mele, deviaza de la subiect, utilizeaza un
sofism bine cunoscut si în final face responsabila miscarea de criza economica.
Merita sa-i acordam un spatiu mai larg:
1. Generalul se considera bruscat, maltratat,
ofensat. Nici prin gând nu mi-a trecut sa-i fac vreun repros Generalului.
Am semnalat o stare de fapt si m-am referit la o chestiune de principiu, un fel
de a concepe economia tarii, care privea Statul si guvernarea noastra comuna si
nicidecum persoana Generalului. Conducatorul Statului interpreta interventia
mea ca o acuzatie personala, ca o încercare de a-l face raspunzator de criza
economica, o necuviinta „de a-i da lectii de conducere si organizare”. Cu
aceasta mentalitate atotstiutoare, cu aceasta distanta olimpica de toti
colaboratorii lui, nu se putea discuta nimic cu el, nu se mai putea trata nici
o problema. Punctul de vedere al miscarii nu putea coincide întotdeauna cu al
lui si era normal sa avem pozitii diferite. Atunci, ori de câte ori se ivea o
divergenta de opinii, însemna ca-i aducem o ofensa personala? Se pot ivi
discutii contradictorii, si la urma, ca rezultat al lor, sa se ajunga la o
concluzie comuna.
2. Generalul facea o regretabila sau voita
confuzie între economia „liberala” din România, adica acea parte a economiei
românesti care se afla în mâinile burgheziei partidului liberal (circa 30 la
suta, caci restul era stapânit de evrei) si economia liberala ca sistem, ca
principiu, economia de tip capitalist, asa cum s-a dezvoltat ea în Occident si
o gasim descrisa în orice tratat de economie. Eu ma refeream la conceptia
economica, bazata pe liberalismul clasic, si nu la posesiile partidului
liberal. Niciodata nu m-am gândit sa-i deposedez pe liberali de avutiile lor.
Dimpotriva, îi consideram aliati împotriva evreilor.
3. Nu m-am referit în scrisoarea mea la
titularul Departamentului Economiei Nationale, Profesorul Leon, si nicaieri nu
se gaseste în scrisoarea mea expresia „coruptia liberala”. Este o pura inventie
a Generalului. Nu era vorba nici de persoane si nici de liberali, ca detinatori
ai capitalului românesc, ci ceream un anumit patronaj al Statului, chemat sa
dirijeze activitatea economica a tarii în împrejurarile grele pe care le
traiam. Dar a dirija, nu înseamna a se substitui legitimilor proprietari ai
mijloacelor de productie. Nu propuneam schimbarea stapânilor, ci un sistem
eficace de coordonare a întregii vieti economice a natiunii. Capitalul si
întreprinderile continuau sa ramâna în mâna particularilor si se schimba numai
perspectiva sau contextul în care ele lucrau. Într-o economie dirijata primeaza
binele comun si nu interesul devorant al fiecaruia. Plan, organizare,
integrarea tuturor activitatilor economice într-un angrenaj general, care sa
garanteze maximum de bunastare întregului popor.
4. Îl propusesem pe Profesorul Mihail
Manoilescu la conducerea Economiei Nationale, înainte de a fi numit Leon,
pentru ca era cel mai mare economist al tarii, cu un renume bine stabilit peste
hotare, cu lucrari care pâna astazi sunt citate ca texte clasice ale gândirii
economice contemporane. Manoilescu nu era agreat de cercurile liberale si asa
se explica si aversiunea lui Antonescu, deoarece se ciocnise cu liberalii în
doua rânduri, în cursul carierei lui politice: în 1926, în timpul guvernarii
Generalului Averescu, si în 1931-1932, în timpul guvernarii Iorga-Argetoianu.
5. Nici în Italia si nici în Germania nu se
desfiintase economia privata. Capitalurile au ramas în mâna marii burghezii,
dar s-a realizat altceva: o subordonare a intereselor particulare intereselor
supreme ale Statului. Toate întreprinderile lucrau în ritmul si cu restrictiile
impuse de Stat, pentru a face fata boicotului extern cât si necesitatilor
razboiului. Eu ma refeream la aceasta convergenta a tuturor eforturilor unei
natiuni, de la întreprinzator la muncitor, pentru a asigura o economie viabila.
Raspunsul Generalului, în toata scrisoarea lui, cadea în afara problemei. În
vremuri de criza, ca acelea pe care le traiam atunci, Statul nu putea lua o
postura neutrala.
6. Pentru a se apara de „gravele acuzatii”,
pe care eu niciodata nu i le-am adus, Generalul face o incursiune în trecutul
sau, aratând ce-a facut el pentru tara si ce raspunderi uriase apasa pe umerii
lui. Toata aceasta peroratie nu-si avea locul, era în afara de subiect, pentru
ca eu niciodata nu i-am contestat meritele lui pentru patrie.
7. „El ne-a adus la putere”. Si noi cât de
ingrat ne purtam cu el! Reaua credinta este evidenta. Generalul îsi aroga toate
meritele actiunii de la 6 Septembrie si ignora aportul de sacrificii al
miscarii, fara de care n-ar fi existat nici 6 Septembrie si nici el Conducator
al Statului. Mai afirma ca avea la dispozitie si alte forte politice cu care sa
formeze guvernul, ceea ce este totalmente fals. Nici la 6 Septembrie, nici la
14 Septembrie si nici în momentul în care scria aceasta scrisoare nu existau în
tara alte forte politice capabile sa-si asume raspunderea situatiei. Vechile
partide erau mult mai slabe decât miscarea si inoportune pentru a întra în
guvern în acel moment de politica externa, când ne orientam spre Axa.
8. Raspunderea crizei o azvârle asupra
miscarii. Desi în scrisoarea mea nu se gasea nici o intentie de a-l învinui pe
General de criza, el se apara de aceasta ofensa inexistenta, atacându-ne.
Generalul enumera o serie de cauze obiective
si reale pentru explicarea crizei: pierderea unei treimi din teritoriul tarii,
reducerea încasarilor, povara refugiatilor etc. Dar adauga si un alt factor al
crizei, care i se parea cel mai important, dezordinea provocata în economie de
legionari:
”Falimentul va veni... din cauza faptului ca
si în administratie si în economie am introdus, la cererea D-tale, elemente
care fac ceea ce zilnic semnaleaza si Siguranta si strigatele de alarma care ne
vin din toate partile.
Izgonirea brutala din unele servicii si
întreprinderi a unora, fiindca nu au fost legionari, si imposibilitatea în care
sunt puse elemente curate si întregi de a ne ajuta, iata ce se adauga la
aceasta neîncredere.
O seama de experiente usuratice, de masuri de
blocare luate de comisari ai D-voastra la întreprinderi „.
Acuzatiile Generalului erau nedrepte pâna la
absurd, din urmatoarele motive:
– mai întâi, în economia nationala, noi nu
detineam decât un loc foarte mic. Toti ministrii au fost recrutati din afara
Legiunii, iar marea majoritate a functionarilor superiori care conduceau
ministerele economice apartineau tot cadrelor vechi;
– cât priveste comisarii de românizare, la
care se refera Generalul, ca ar fi principalii provocatori ai crizei, nu ne
apartin. Nici legea si nici numirile ce s-au facut în virtutea ei;
– în sfârsit, era prea devreme ca sa se
constate daca „elementele legionare” care au întrat în economie erau pregatite
sau nu. Scrisoarea Generalului poarta data de 21 Octombrie. Numirile erau în
curs. Oricine se poate convinge citind presa timpului. În 25 Octombrie, ziarul Buna
Vestire „publica o lista numeroasa” de comisari de românizare numiti de
Ministrul Leon, nume ce-mi sunt în marea majoritate, complet necunoscute.
Putini comisari de românizare ajunsesera pâna atunci sa-si ia posturile în
primire. Se poate vedea din presa timpului, câte numiri s-au facut dupa aceea.
Deci era prematur sa se judece activitatea lor. Legea era în faza de aplicare.
Trebuia sa treaca doua-trei luni pentru a se constata „insuficienta de
pregatire” a unor anumite elemente. Generalul se referea la o raspundere pe
care noi nu o aveam în acel moment. Nici n-am dorit legea comisarilor si
nici n-am colaborat la aplicarea ei.
9. Incidente de alta natura. Parându-i-se ca
„dezordinile” economice sunt insuficiente pentru a acuza miscarea, adauga
incidente de alta natura care, iarasi, nu au nimic de-a face cu problema
ridicata de mine. Eu ceream o reglementare globala a economiei nationale, iar
Generalul raspunde la abuzurile savârsite de legionari în administratie si
politie.
Între aceste incidente, pomeneste si de niste
ofiteri care ar fi fost arestati si maltratati. Nu cunosc nici un caz. Probabil
Generalul se referea la o serie de ofiteri arestati pentru crimele savârsite
sub regimul carlist, operatie care era în curs pe vremea aceea. Legionarii,
respectuosi fata de armata, nu puteau savârsi astfel de acte.
10. Între autorii acestor incidente îl
amesteca si pe Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, care ar fi patronat
maltratarea unor supusi englezi pe Valea Prahovei. Este vorba de un grup de
agenti englezi, descoperiti la Ploiesti de politia legionara, dupa schimbarea
regimului. Acestia au fost trimisi în România ca sa prepare azvârlirea în aer a
sondelor si incendierea rafinariilor de petrol – operatie pe care ei o
pregateau cu consimtamântul Regelui Carol. Tolerati de organele fostului regim,
au fost prinsi cu tot stocul de aparate si explozive, destinat sa scoata din
circulatie pentru multa vreme productia noastra petrolifera.
11. Ce concluzii trage Generalul din acest
rechizitoriu împotriva miscarii? Nu se poate guverna un corp cu doua capete!
”Sau va luati singur raspunderea în fata
Tarii si a Istoriei si conduceti tara dupa constiinta si priceperea D-voastra.
Sau îmi dati toata libertatea si toata
autoritatea în conducerea Tarii, alegerea oamenilor si reprimarea tuturor
greselilor si tuturor dezordinilor”.
Era absurda constatarea Generalului. Nu
existau doua comenzi în Stat. Generalul conducea singur Statul. El dispunea de
puterea legislativa si tot el facea orice numire. Eu nu aveam nici o putere în
Stat.
Deci, Generalul tintea la ceva mai mult si
acesta este tot rostul raspunsului sau, complet în afara de problema ridicata
de mine: Sa fie proclamat si seful Legiunii. Îl stânjenea faptul ca miscarea
avea o alta conducere, consemnata si în noul Act Constitutional. Ori la aceasta
nu puteam consimti. Nu din ambitie, ci pentru ca Generalul nu avea nici o
afinitate spirituala cu miscarea si ar fi ruinat acest organism renascut dupa
nenumarate sacrificii, reducându-l la un instrument al puterii lui. Daca
Generalul Antonescu ar fi avut sufletul Generalului Cantacuzino, care se
identificase total cu idealurile Legiunii, se putea face aceasta unificare.
10. Al doilea schimb de scrisori
Raspunsul Generalului m-a surprins atât prin
violenta limbajului cât si prin acuzatiile adânc nedrepte ce le azvârlea asupra
miscarii. Mai avusesem pâna atunci nepotriviri de vederi cu Generalul, dar
întotdeauna se rezolvau pe cale amicala, fara nici o urma de suparare. Simteam
din raspunsul lui de acum ca fusesem prelucrat de cercuri ostile noua, care
începusera sa se grupeze în jurul persoanei lui.
A continua pe acelasi ton, aratându-i ca e
nedrept, ca acuzatiile lui, luate bob cu bob, sunt neîntemeiate, ar fi însemnat
sa maresc tensiunea la maximum. Cum tot rechizitoriul lui contra Legiunii
culmina în cererea lui de a fi proclamat si seful miscarii, am evitat aceasta
chestiune, ca si cum n-as fi înteles despre ce este vorba. Unitatea de comanda
în Stat nu era de fapt primejduita, deoarece Generalul detinea toate pârghiile
lui de comanda. Nici o numire si nici o lege nu se puteau face fara semnatura
Conducatorului. Miscarea era altceva. Ea avea spiritul si structura ei, pe care
Generalul nu le asimilase. El avea o mentalitate cazona. În miscare nu e destul
sa dai ordine, ca în armata, ci trebuie sa te bucuri în prealabil de dragostea
legionarilor, singura virtute care garanteaza executarea lor.
A doua scrisoare a mea, la o saptamâna dupa
raspunsul Generalului, avea o semnificatie mai larga extinzându-se asupra
politicii globale a regimului. Am reluat chestiunea economica, dar nu ca
subiect principal de discutie, ci ca una din problemele tratate în ansamblul
situatiei generale.
Ce constatam în decursul scurtei noastre
guvernari, când abia trecuse o luna de zile de la intrarea noastra în
ministere? Înainte de formarea guvernului, i-am oferit Generalului, cum am
scris în prima parte a lucrarii, alternativa sa facem alegeri libere, cu
participarea tuturor partidelor, propunere pe care i-am repetat-o mai târziu si
care a fost motivul principal al convocarii marii manifestatii legionare de la
6 Octombrie, al carei obiectiv era tocmai sa demonstreze popularitatea
miscarii. Generalul a preferat sa ramâna în cadrul deplinelor puteri primite la
6 Septembrie 1940, de la Regele Mihai, si a refuzat solutia alegerilor. Abia
dupa ce Generalul s-a decis sa pastreze deplinelor puteri, fara consultarea
poporului, am cerut, pentru realizarea colaborarii noastre, ca miscarea sa fie
proclamata organ unic de guvernare, ceea ce s-a si înfaptuit prin Actul
Constitutional de la 14 Septembrie 1940.
Ei bine, între timp ce am constatat? Chiar
Generalul nu respecta clauzele Decretului-Lege din 14 Septembrie si, pe sub
mâna, încuraja celelalte formatiuni politice sa tina întruniri si sa se
organizeze! Acest procedeu neloial contravenea Actului Constitutional, pe care
Generalul îl semnase. Nimic nu-l silise la aceasta solutie. Miscarii nu-i era
teama de celelalte partide si bucuros s-ar fi înfruntat cu ele într-o
competitie electorala, dar de vreme ce însusi Generalul a optat pentru regimul
autoritar, trebuia sa se tina de el, trebuia sa fie consecvent cu propria lui
iscalitura.
A doua scrisoare a mea a fost determinata de
informatiile ce le primisem din diferite puncte ale tarii ca partidele
începusera sa se miste, încurajate chiar din cabinetul Generalului si cu
aprobarea lui tacita. Pentru a lamuri aceasta stranie situatie a politicii
regimului, i-am trimis Generalului a doua scrisoare, care avea urmatorul
continut:
Domnule General,
„Va marturisesc ca intentia mea este ca
astazi sa lichidam definitiv orice urma de neîntelegere si sa patim pe un drum
limpede si istoric.
Toata neîntelegerea, Domnule General, provine
de la spirit, de la o conceptie, de la o atmosfera sufleteasca si nu de la
oameni. Regimul legionar cere guvernare în spirit legionar, guvernare
totalitara. Guvernare totalitara înseamna monopolul politic al unei miscari,
aceea care a biruit, exclusivitate daca vreti: asa e în Italia, asa e în
Germania. Cine îndrazneste, trebuie sa fie sanctionat. Pentru ca acest lucru
este un atribuit fundamental al Statelor totalitare.
La noi se constata exact contrariul. Nu numai
ca vechile partide asasine ale tineretului, odioase în fata opiniei publice si
raspunzatoare de dezastrul actual al tarii, nu sunt puse la index, dar sunt
încurajate si, în taina, îndemnate sa se reorganizeze.
Cui foloseste? Caci Generalul Antonescu nu
poate sa-i foloseasca sa se organizeze nemernicia societatii omenesti, care a
complotat permanent contra vietii lui! În al doilea rând, e o violenta
încalcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat regimul legionar. În al
treilea rând, orice încurajare a lor înseamna pierderea încrederii în Axa, care
se sprijina aici în România, exclusiv pe cuvântul de ostas al Generalului
Antonescu si pe miscarea legionara.
Tot regimul legionar presupune presa
dirijata. Presa dirijata înseamna ca nimic nu poate sa apara, ceea ce ar veni
în contradictie cu regimul instaurat si suprimarea a tot ce a fost excrescenta
si ticalosie a vechiului regim. Ce se constata? Ziarele de santaj ca Porunca
Vremii continua sa apara. Ziare comunizante ca Timpul etc. Ceea ce
este mai grav, este ca li se permite sa scrie despre întrunirea diferitelor
grupari, cum sunt cuzistii, care sa afirme „expectativa lor binevoitoare”.
Acestea sunt semne de slabiciune intolerabile. Oamenii complet descalificati
azi au devenit insolenti si ataca regimul în vazul tuturor.
În al patrulea rând, regim legionar înseamna
economie dirijata, total opusa economiei vechi liberale. Cine sa realizeze
aceasta? Oamenii vechilor partide? Specialistii care traiesc în contact
permanent cu bancherii si vechii oameni politici si care primesc ordine de la
aceste oficine? Toate ordinele si dispozitiile D-voastra ramân neîndeplinite, Domnule
General, în acest domeniu.
Aici situatia este asa de alarmanta, ca daca
nu se intervine în câteva saptamâni, prabusirea este inevitabila. Lumea veche
opune rezistenta formidabila, lumea noua ar vrea sa lucreze, sa stabileasca o
noua ordine, dar este oprita.
Cui apartine raspunderea? D-voastra în toate
ocaziile, o aruncati pe legionari. Ca si cum cele câteva ilegalitati ar fi
decisive si aceste facute, în cele mai multe cazuri, de perfecta buna credinta.
Raspunderea apartine:
1. Guvernului;
2 D-voastra;
3. Miscarii Legionare.
Alaturi de D-voastra se consuma în aceasta
guvernare o miscare cu un trecut glorios, cum putine tari au avut.
Sa presupunem ca vin reclamatii contra
legionarilor. Cazurile, evident, trebuiesc cercetate. Dar D-voastra sunteti în
fruntea Statului legionar ca sa-i aparati în primul rând pe legionari, pentru
ca ei sustin osatura noului Stat.
În loc de aceasta, alarma nejustificata si
toate reclamatiile luate în considerare. Constat ca toti oamenii acestia din
lumea veche gasesc o larga întelegere în sufletul D-voastra, pe care îl
speculeaza acesti nemernici în detrimentul regimului.
Domnule General,
Sa nu uitati ca este regim legionar, ca
legionarii au întâietate, ca ei trebuie ascultati mai întâi si asupra lor sa se
îndrepte grija D-voastra parinteasca. Acestia au fost loviti de 2 ani si iarasi
ei sa sufere? Constatarile mele finale sunt urmatoarele:
l. Un mare asalt al lumii vechi, al
plutocratiei si iudeo-masoneriei, ca sa va infiltreze idei si oameni straini de
spiritul legionar.
2. Oamenii acestia speculeaza bunatatea si
spiritul de dreptate al D-voastra.
3. D-voastra sunteti însufletit de cele mai
bune intentii care sunt contracarate de influente nefaste.
4. Multi dintre asa zisii prieteni ai
D-voastra va fac cel mai cumplit rau, sapând treptat si metodic raporturile de
încredere cu miscarea legionara.
5. Singurii sprijinitori leali si sinceri ai
Generalului Antonescu sunt legionarii.
6. Numai cu legionarii, Generalul Antonescu
poate sa duca Tara spre un destin mare.
7. Generalul Antonescu are în fata cel mai
mare moment din viata vreunui om de Stat.
8. Generalul Antonescu, daca vrea sa mearga
la biruinta, trebuie sa conduca tara în spirit legionar si cu legionari.
9. Miscarea Legionara nu se poate retrage de la
cârma Tarii, pentru ca ea a venit cu D-voastra, biruind o lume veche. Duhul ei
ne depaseste pe toti. El trebuie sa se împlineasca.
10. Orice împiedecare a revolutiei legionare
este fatala tarii.
11. De aceea va imploram sa mergem înainte pe
drumul Capitanului, sa ne dati libertatea sa ne realizam programul legionar,
care înca nu a început, pentru ca noi pâna acum am fost prizonieri ai
propriului nostru Guvern, situatie pe care am suportat-o numai din dragoste si
respect fata de D-voastra.
Vreau lucrul acesta, pentru ca raspunderea
cade nu numai asupra D-voastra si a mea, ci asupra întregii miscari legionare,
cu toti martirii ei si cu toti anii de suferinte.
Cu aceleasi sentimente de devotament,
(Horia Sima)
Bucuresti 28 Octombrie 1940”
Textul scrisorii mele are nevoie de câteva
explicatii. De asta data ma ridicam peste chestiunea economica si puneam o
problema de ordin general: al spiritului în care trebuie sa functioneze regimul
legionar. Daca miscarea a fost proclamata organ politic al Statului, atunci
alaturi de ea nu se mai pot manifesta alte formatiuni. Generalul însusi optase
pentru aceasta formula.
În cursul scrisorii mele, am folosit de
câteva ori termenul „totalitar”. Trebuie lamurit ce întelegeam eu la vremea
aceea prin aceasta vocabula. Termenul era la moda pe atunci, ca si „economia
dirijata”, si întrase în limbajul tuturor miscarilor nationaliste din Europa.
Dar exista diverse specii de totalitarism. Totalitarism, în sensul pur al
cuvântului, dus pâna la ultimele consecinte, pâna la anihilarea persoanei
umane, nu exista decât în Rusia bolsevica, unde sistemul marxist invadeaza si
sfera vietii individuale. În Germania national-socialista, totalitarismul a
acaparat Statul, dar nu a violentat sfera familiei si a individului. În Italia,
nici cel putin Statul nu a ajuns la gradul de perfectiune totalitar din
Germania. Mussolini a fost mai degraba seful unui regim paternalist, asemanator
cu dictatura benevola a lui Franco. Eu ma refeream la exclusivitatea miscarii
de a se afirma în Stat si nimic mai mult, fara a ne atinge de
viata particulara a oamenilor, de proprietatea privata si de activitatea
culturala a natiunii. De fapt, regimul legionar nu s-a impus cu forta natiunii,
ci a fost saltat la putere de natiune printr-o adeziune quasi-unanima. Daca
s-ar fi facut alegeri, asa cum am propus eu, ieseam din ele cu majoritati
zdrobitoare, aproape de unanimitate. Se produsese un fenomen de ecumenicitate
nationala, cum spune Capitanul.
Îi atrageam atentia Generalului ca
reorganizarea partidelor este o „violenta încalcare a decretului-lege, prin
care s-a instaurat Statul national-legionar”. Mai târziu, Generalul Antonescu
si-a însusit punctul meu de vedere si în 13 Noiembrie 1940 a semnat un decret
de reprimare a întrunirilor si manifestatiilor cu caracter politic potrivnice
prevederilor decretului-lege Nr. 3151 din 14 Septembrie 1940. Eu nu-i cerusem
sa mearga atât de departe, ci doar sa nu încurajeze de la Presedintie, direct
sau indirect reluarea activitatii politice a partidelor.
Ma refeream apoi la presa care functiona sub
cenzura. Aceeasi inconsecventa. Aceleasi fenomene. Daca e cenzura si asta nu am
vrut-o noi, ci Generalul, atunci nu se pot tolera manifestatii care contravin
ordinii existente.
Reluând apoi tema economiei dirijate, aratam
ca oamenii vechiului regim nu pot organiza economia nationala în stilul cerut
de noile împrejurari.
În concluzie, în politica, în presa, în
economie, se creasera situatii contradictorii, care amenintau stabilitatea
regimului.
Trecând la chestiunea „dezordinilor” provocate
de legionari, am aratat ca originea crizei nu trebuie cautata în ele, ci în
contradictiile interne ale regimului, care se manifestau pe toate planurile.
I-am adus aminte Generalului de usurinta cu care el ia în considerare toate
reclamatiile ce ajung la el, fara sa dea suficienta atentie izvorului de unde
vin si intentiilor cu care este bombardat zi de zi cu aceste reclamatii.
”Constat ca toti oamenii acestia din lumea
veche gasesc o larga întelegere în sufletul D-voastra, pe care îl speculeaza acesti
nemernici în detrimentul regimului”.
În partea a doua a scrisorii faceam un
patetic apel la întelegerea sufleteasca a Generalului, de ostas si patriot, ca
sa-si îndrepte grija parinteasca în primul rând catre legionari, care au
suferit o crâncena prigoana timp de doi ani.
Nu întârzie nici raspunsul Generalului, care,
trebuie recunoscut, este ceva mai ponderat decât în prima scrisoare:
Domnule Sima,
Nu este timp de polemica între D-ta si mine.
Daca continuam, raporturile dintre noi, dintre mine si Miscare, se vor
înrautati.
De aceasta situatie vor profita dusmanii si
vor pierde Tara, Legiunea si noi doi.
Constient de aceasta perspectiva, nu voi
aluneca, în ceea ce ma priveste, pe aceasta panta.
Incontestabil ca s-au facut si se fac
greseli.
Sunt inerente mostenirii ce am primit,
schimbarilor radicale ce au survenit, într-un ritm ametitor, imposibilitati în
care ne-am gasit si eu si D-voastra, în a ne cauta si pregati cadrele, în a
înfaptui colaborarea si programul si în a realiza sudura, atât de indispensabila
unei bune conduceri între D-voastra si mine.
Întrebarea ceasului de fata nu este cine sunt
vinovatii, ci ce facem?
Continuam cu metodele de pâna acum, ori ne
oprim?
Daca continuam, dezastrul este inevitabil. Nu
se poate ca un corp sa mearga cu doua capete.
Un organism politic, social si economic
trebuie sa asculte de o singura conducere.
Aveti teama, o simt, ca Generalul Antonescu
vrea sa salveze vechile conceptii, încearca sa-i acopere pe marii vinovati.
Profunda eroare si nemeritata ofensa.
Generalul Antonescu vrea ceea ce vreti si
D-voastra. Însa cu alta metoda si în ritmul pe care-l reclama întelepciunea.
Nu se poate darâma totul într-o zi.
Trebuie sistem, trebuie succesiune în
eforturi.
Trebuie darâmat si recladit pe compartimente.
Trebuie armonie în gesturi. Cum totul se
înlantuieste într-un organism viu, trebuie aprofundata orice problema, înainte
de a se trece la actiune.
Altfel, toata cladirea se darâma peste noi.
Generalul Antonescu este legat pe viata si pe
moarte cu D-voastra.
Generalul Antonescu va realiza tot ce inima
D-voastra tânara doreste, ceea ce sufletul D-voastra de buni si mari români
viseaza. Inima lui bate la unison cu a D-voastra, sufletul lui simte si doreste
la fel cu al D-voastra.
Mintea si energia lui sunt total puse în
serviciul tarii, deci si al D-voastra.
Dar, Generalul Antonescu vrea sa darâme si sa
recladeasca cu experienta omului matur, care cunoaste, a trait si a meditat
catastrofe sociale, militare si politice si la noi si la altii si astazi si în
toate timpurile.
Daca sunt: doua politici în Stat; doua
justitii; doua conceptii si doua conduceri politice si economice; daca toti se
amesteca, daca toti ordona si intervin – când vor si cum vor -, prabusirea, în
circumstante interne si externe în care se gaseste Tara, va veni vertiginos.
Trebuie unitate în conducere.
Nu se poate doi sefi de orchestra sa conduca
în acelasi timp aceeasi orchestra. În primul rând, trebuie separata guvernarea
de partid.
Trebuie ca atât guvernul, cât si partidul sa aiba
încredere totala si sa asculte în toate de acelasi om. Astazi una hotarasc si
alta se încearca, de elemente fara raspundere, sa se impuna, de multe ori cu
brutalitate, sefilor de autoritati responsabili fata de mine si fata de lege.
Am acceptat tot ce mi-ati cerut la guvernare.
Am primit pe cine ati vrut.
Trebuie sa se stie ca toti cei numiti au
datoria sa se încadreze într-o singura lege, ca disciplina si ca norme: aceea a
Statului.
Ei trebuie sa asculte si sa execute.
Ei nu pot impune sefilor lor metode si
atitudini. Pot însa sugera, ca orice subaltern, orice idee buna.
Cu sistemul care tinde sa se generalizeze,
anarhizam aparatul de Stat.
Nu întru în precizii. Nu este timp.
Cunoasteti însa destule cazuri. Cunosc si eu foarte multe.
Nu uitati ca s-au strecurat intentionat în
regim si aparatul economic elemente vârâte ca sa ne încurce. Pâna la
purificarea Legiunii, ele pot face ravagii mari.
Generalul Antonescu nu poate lasa sa-i cada
victima lor si el, si Legiunea si Tara.
În consecinta, ce va cere Generalul Antonescu
în interesul Tarii si în interesul D-voastra?
El va cere sa declarati:
a) Ca, conform I.D. Nr... care este actul
unic si de baza al constituirii politice a Statului Român, Generalul Antonescu
este Seful Regimului Legionar si Seful Guvernului.
Având aceasta dubla calitate, se întelege de
la sine ca si Guvernul si Regimul asculta de Generalul Antonescu.
b) Ca este separatie si nu imixtiune între
partid si guvern;
c) Ca liniile principale de guvernare se
hotarasc în forurile politice conducatoare ale Regimului Antonescu, care
hotaraste în ultima instanta în privinta dezideratelor, succesiunii si ritmul
aplicarii lor;
d) Ca, plecând de la liniile mari directoare
stabilite cum am aratat mai sus, guvernul având raspunderea totala, trebuie sa
aiba si libertatea totala de guvernare;
e) Persoanele de toate categoriile, din
Legiune, care sunt indicate, prin pricepere, puterea lor de munca si trecutul
lor onest si curat, sa ocupe locuri în administratiile publice de orice
categorie, sa fie desemnate numai de forul de conducere politica al Regimului
Legionar, si sa-mi fie prezentate în scris mie, pentru raspunderi, numai prin
Dl. Horia Sima, care este si ramâne, sub Directia suprema a Generalului
Antonescu, Comandantul Miscarii Legionare.
În consecinta, este singurul în drept sa
prezinte Generalului Antonescu si deziderate politice si economice si
recomandari de persoane pentru completarea si purificarea Aparatului de Stat,
de sus si pâna jos.
f) Ca odata pe saptamâna sau de doua ori pe luna,
Generalul Antonescu va prezida Forul de Conducere Politica al Regimului.
Cu aceasta ocazie, se vor discuta toate
problemele care privesc si actiunea Regimului si aceea a Guvernului, pentru a
face si acordul perfect si sudura totala între Guvern si Regim, între Generalul
Antonescu si D-voastra”.
Analizând a doua scrisoare a Generalului,
constatam un amestec de idei rezonabile si de atacuri tot atât de nedrepte
contra Legiunii. Dar tema centrala ramâne aceeasi: vrea sa smulga si sefia
Legiunii, într-o forma mai voalata, mai putin directa.
I. Generatul recunoaste ca greselile sunt
inerente grelei mosteniri ce-am primit-o. Ca n-am avut timpul necesar ca sa se
pregateasca programul, cadrele si colaborarea. În sfârsit, un adevar. Ceea ce
i-am spus de atâtea ori. O revolutie biruitoare, mai ales dupa teribilele
pierderi suferite, nu poate „stante pede” sa se încadreze „fara murmur si
sovaire” în ordinea de Stat.
II. Introducerea pare mai degraba o „captotio
benevolentiae”, caci revine la atac pe chestiunea conducerii. „Nu se poate ca
un corp sa mearga cu doua capete”. Trebuie sa se ajunga la o unitate de
comanda.
III. Ca sa nu mai opunem rezistenta la
cererea lui, afirma ca „el vrea ceea ce vrea Legiunea”.
”Este o profunda eroare si nemeritata ofensa
ca Generalul Antonescu vrea sa salveze vechile conceptii, încearca sa-i acopere
pe marii vinovati”.
IV. Ceea ce îl deosebeste de miscare este
numai ritmul de lucru. El are un sistem, el reclama o succesiune de forturi.
„Nu se poate darâma totul într-o zi”.
Generalul Antonescu vrea sa recladeasca „cu
experienta omului matur, care cunoaste, a trait si a meditat profund si
îndelungat asupra cauzelor care au provocat marile catastrofe sociale, politice
si militare”.
Generalul nu spunea nimic nou. Acesta era si modul
nostru de a gândi. Si noi vroiam acelasi lucru: sa iesim din improvizatie, sa
începem sa elaboram un plan de guvernare, care sa fixeze pozitia regimului în
toate compartimentele. Rolul primei mele scrisori tocmai acesta era: în
economie sa trasam liniile mari ale desfasurarii ei.
V. Reia vechile acuzatii:
– ca ar exista doua politii (uitase ca
politia legionara fusese ceruta chiar de el la începutul guvernarii noastre);
– ca ar exista doua justitii. Nu stiu de unde
a scos aceasta enormitate. Exista o singura justitie, sub conducerea lui Mihai
Antonescu, unde noi nu aveam nici un acces;
– doua conduceri politice. Alta absurditate,
caci Generalul detinea toate pârghiile Statului si noi nu ne puteam plânge ca
suntem prizonierii lui. Eu nu aveam nici o putere, nici sa numesc pe cineva si
nici sa întocmesc o lege;
– doua conduceri economice. Tot atât de
gresit. Seful economiei era omul pus de Antonescu, Profesorul Leon. Legea
comisarilor de românizare nu ne apartinea. A fost întocmita împotriva opozitiei
ministrilor legionari. Noi ne puteam plânge ca lucrurile nu merg bine în
economie, lipsind o idee directoare, un plan.
VI. Strecoara si perfida insinuatie ca sunt
infiltratii în Stat, „elemente vârâte ca sa ne încurce. Pâna la purificarea
Legiunii ele pot face ravagii mari”. O acuzatie tot atât de neîntemeiata. Nici
timpul material nu permitea sa se produca astfel de infiltratii. Era aceasta
insinuatie o pregatire a ceea ce avea de gând sa faca Generalul mai târziu?
Dupa îndepartarea noastra de la putere, Generalul a utilizat pe scara larga
aceste argumente, afirmând ca în miscare s-ar fi produs puternice infiltratii
comuniste.
VII. Mereu revine la realitatea ce-l doare:
ca guvernul si partidul sa asculte de acelasi om.
VIII. Într-o forma camuflata cere din nou
Sefia Legiunii. El cere o declaratie prin care sa se spuna, ca, în conformitate
cu decretul de constituire a Statului National-Legionar, Generalul Antonescu
este si seful regimului si seful guvernului. Situatie pe care nu i-o contesta
nimeni. Dar merge mai departe, sustinând ca ambele entitati, guvern si regim,
asculta de el. Nici asta nu i-o contesta nimeni. Pâna când spune ca Dl. Horia.
Sima ramâne sub conducerea suprema a Generalului Antonescu, Comandantul
Miscarii Legionare. Deci el vroia sa se ridice peste mine, ca un fel de
supercomandant.
Si de asta data, am ignorat aceasta cerere si
am retinut din tabloul dorintelor o idee pozitiva: ca odata pe saptamâna sau de
doua ori pe luna Generalul sa prezideze sedintele Forului Legionar, „în care sa
se trateze toate problemele care privesc actiunea regimului si aceea a
guvernului, pentru a se face acordul perfect si sudura totala între Guvern si
Regim”.
Aceasta sugestie am pus-o imediat în
aplicare. Generalul, din acest moment, a fost invitat sa prezideze sedintele
Forului Legionar, ceea ce s-a realizat fara întrerupere pâna în ajunul
loviturii lui de Stat contra noastra.
Si ca încheiere, o observatie care
caracterizeaza mentalitatea lipsita de orice omenie a scribilor care au
redactat faimosul Pe Marginea Prapastiei. Schimbul meu de scrisori cu
Generalul Antonescu este intitulat în aceasta carte „Horia Sima în fruntea
faradelegilor! „.
11. Cum rezolva Antonescu problemele
economice
Nu sunt cel mai chemat sa apreciez
competenta cuiva în materie economica, dar Generalul, care nu iesise toata
viata lui din mediul militar, avea pretentia ca e infailibil si în acest
domeniu. Nu rareori am fost martor la masurile ce le-a luat cu greutatea omului
atotstiutor, dar care, în fond, nu se potriveau cu realitatile si provocau
ilaritate între colaboratori. El îsi imagina ca si economia se supune
ordinelor, cum ai comanda o trupa la cazarma. Nu era nevoie sa fii doctor în
economie ca sa-ti dai seama daca o dispozitie este aplicabila sau nu, iar daca
nu cunosti suficient problema, te adresezi oamenilor de specialitate ca sa te
lamureasca. Sa dam câteva cazuri ca sa ne convingem de usurinta cu care se
pronunta în acest domeniu gingas si contradictiile la care ajungea.
Portocalele. În cadrul masurilor luate pentru echilibrarea balantei de plati cu
strainatatea, s-a discutat într-un Consiliu de Ministri ce anume articole din
comertul nostru cu Italia ar putea fi suprimate, în vederea economiilor. Între
altele, Generalul a cerut sa renuntam la portocale, a caror valoare figura cu
vreo 5 milioane de lei.
– Domnule General, i-am spus, sa lasam
portocalele.
– Dar, de ce? Îti plac asa de mult?
– Nu pentru asta. Îmi plac, ce e drept, si
mie, dar ma gândesc la oamenii bolnavi, la spitale, la cei batrâni, la copii.
Pentru cinci milioane de lei, omorâm atâtea bucurii. Sa facem economii în alta
parte.
– Bine, daca spui D-ta, sa ramâna. Generalul
s-a înduiosat si a lasat libera la import partida de portocale.
Specula. Chiar de la începutul guvernarii, se ocupa, într-un Consiliu de
Ministri, de problema speculei. Constata ca traiul se scumpeste si specula
trebuie energic combatuta. Dar Generalul nu vedea decât defectele, si nu
cauzele scumpirii traiului. Toata raspunderea o arunca asupra negustorilor.
”Tot negustorii scumpesc aceste marfuri. Cum
procedeaza? Mie mi-a spus nevasta. Când trece controlorul, preturile afisate de
negustor sunt cele fixate de autoritati, 15 lei, 17 lei, 20 de lei, la fiecare
fel de marfa. Dupa ce trece controlorul, negustorul schimba imediat preturile
si pune 20 lei, 25 lei, 30 de lei, în locul celorlalte. Celor
care protesteaza, li se pune întrebarea daca le place sau nu”.
Nu odata Generalul aducea în discutia
Consiliului chestiuni ce le auzea de la sotia lui sau de la anturajul sau
feminin, nelipsit din casa lui. În realitate, viata se scumpea pentru ca
se împutinase marfa si atunci era normal sa creasca preturile si, alaturi de
ele, sa înfloreasca si specula.
Generalul ordona masuri urgente pentru
reprimarea speculei. Între altele, cere o întarire a controlului mergând pâna a
admite o propunere a lui Leon ca sa se închida pravaliile negustorilor
vinovati. Dar cu astfel de masuri, Generalul aluneca, fara sa-si dea seama, în
sistemul economiei dirijate, cu deosebirea ca nu-l aplica decât incoerent si
insuficient, pe ici, pe colea, dupa cum se iveau cazurile, si nu avea în vedere
ansamblul economiei nationale.
Aprovizionarea. Aprovizionarea populatiei cu articole de
prima necesitate mergea atât de greu, atât din cauza pierderilor teritoriale
suferite cât si pentru boicotul adversarilor, dupa propriile declaratii ale
Generalului, din 14 Octombrie 1940:
„Va atrag atentia în general asupra
aprovizionarilor, caci suntem boicotati. Este în aceasta privinta o mentalitate
de ordin general: masurile noastre sunt boicotate atât de evrei, contra carora
am luat cascada de masuri ce le-am luat, cât si de anumite cercuri ale
regimurilor care au murit, si D-voastra trebuie sa combateti aceasta
mentalitate printr-o activitate si printr-o supraveghere foarte intensa. Ochii
si urechile D-voastra trebuie sa simta totul. Nu trebuie sa lasati ca aceasta
subminare sa faca progrese, si aceasta nu se poate combate decât prin
activitate, prin întelepciune si energia D-voastra”.
Ca urmare a acestor declaratii, în sedinta
din 24 Octombrie, revine asupra problemei si propune ca samsarii sa fie
izgoniti si miscarea sa-si asume raspunderea aprovizionarii în fiecare judet.
”Domnule Sima, ia dispozitii ca în toate
judetele, în locul samsarilor, sa fie numit un, legionar”.
Ca urmare a deciziei luate de conducatorul
Statului, am acceptat ca sa fie numit un sef al aprovizionarii în fiecare
judet.
Si aceasta masura, cum poate observa oricine,
face parte mai mult din sistemul economiei dirijate decât acel al economiei
libere. Generalul se contrazicea. În cazuri concrete, specula, aprovizionare,
cerea interventia Statului, dar refuza sa aplice acest criteriu întregii
economii Nationale.
Solutia Generalului, cu sefii de
aprovizionare, a dat rezultate mediocre. Acestia nu aveau alt rol decât sa
descopere stocurile ascunse de cereale si alimente, pentru a le restitui
pietei. S-au petrecut si interventii gresite, exces de zel, care au avut ca
urmare plângeri la Presedintie... N-aveam nici noi de unde sa scoatem personal
specializat pentru atâtea functii economice ce le crea peste noapte Generalul.
Ridicarea salariilor. În sedinta din 11 Octombrie 1940, Generalul
se ocupa de problema muncitorilor.
”Minimul de salariu pe care-l prevad eu, nu
este acela care asigura existenta muncitorului, ci acela care da posibilitatea
sa aiba un standard de viata mai ridicat, pentru ca, prin ridicarea
standardului de viata al lucratorilor de la sate si orase, ei sa poata avea
posibilitatea sa cumpere produse fabricate; ca sa poata fi o circulatie vie si
activa, cum spuneti D-voastra în economia politica”.
Pe drept cuvânt, Leon îi raspunde:
”Când posibilitatile de aprovizionare cu
materii prime nu sunt normale si când nu sunt normale si o întreaga serie de
conditii care determina productia, eu ma întreb daca nu cumva o ridicare a
salariilor aduce si ridicarea de preturi, pe care noi vrem sa le comprimam?
La care îi raspunde Conducatorul Statului:
”Acest lucru nu-l voi lasa sa se produca.
Aici este rolul de dirijare al Statului; aici intervenim noi. Eu ridic salariul
lucratorului de jos, dar pe fabricant nu-l las sa mareasca plafonul
preturilor”.
De asta data, Generalul folosea direct
cuvântul „dirijare” si vorbea tot atât de clar de „interventia Statului”. Când i-am
cerut eu cu o saptamâna mai târziu acelasi lucru, în scrisoarea ce i-am
trimis-o, a avut o reactie furioasa. Generalul era în fond partizan al
economiei dirijate dar nu întelegea exact ce înseamna. „Dirija” economia
haotic, dezordonat, dupa lipsurile si nevoile ce se iveau, în loc sa ceara
specialistilor elaborarea unui plan economic.
Fireste ca se putea ajunge la un echilibru
între salarii si preturi, cum cerea Generalul, dar nu prin masurile lui
sacadate, ci printr-o reorganizare generala a economiei.
12. O întâlnire cu Clodius
Relatiile miscarii cu Dr. Hermann Neubacher;
ministru însarcinat cu chestiunile, economice pentru România (Sonderbeauftrager
für Wirtschfatsfragen), erau cordiale. Cum am scris în volumul Sfârsitul
unei domnii sângeroase, l-am cunoscut în vara anului 1940 si am avut cu el
dese întâlniri în casa lui Greceanu. Neubacher a sustinut întotdeauna cauza
miscarii atât pe lânga Fabricius cât si la Wilhelmstrasse.
Simpatia lui pentru miscare n-a scazut nici
dupa incidentele avute cu oamenii de afaceri germani sau cu membrii minoritatii
germane. Bineînteles, nu-i convenea nici lui sa auda mereu plângeri din partea
conationalilor sai ca legionarii sunt „sovinisti” si ca împiedica sistematic
penetratia economica a Reichului în România. Dar, cu spiritul sau larg si
generos, întelegea convulsiile unei revolutii ajunse la putere si necesitatea
ca sa se lase timp miscarii pâna ce se va integra în structura Statului.
Dar si rabdarea lui avea o limita. Ca orice
înalt functionar, Neubacher trebuia sa anunte si el „succese” la Berlin, Ce-a
obtinut din colaborarea cu regimul legionar? Ce beneficii materiale pentru
Reich? Ce întreprinderi au întrat sub controlul german? Toate vârfurile
hitleriste se întreceau în a obtine avantaje pentru Reich din postul ce-l
ocupau, caci cu, ele îsi justificau situatia. Fara succese în cariera, riscau
sa fie înlocuiti.
De alta parte, cultivând relatiile cu noi,
Neabacher se expunea criticilor lui Fabricius. Ministrul Reichului la Bucuresti
acceptase victoria legionara pentru ca nu avea încotro, depasit de suvoiul
evenimentelor, dar în sinea sa niciodata nu pe împacase cu ea, deoarece îi
rasturnase toate tezele si prevederile ce le sustinuse ani de zile la Berlin.
Dupa constituirea noului guvern, s-a legat trup si suflet de Antonescu, vazând
în el nu numai un protector, dar si un aliat posibil, cu care ar putea sa-si ia
revansa contra noastra. Pe Neubacher îl tachina mereu pentru prietenia aratata
miscarii. „Ei, sa vedem ce-o sa obtii de la legionari”. Si râdea de el cu
rautate când i se, aducea la cunostinta vreo noua „isprava” a comisarilor de
românizare.
Dar nici contactele cu Neubacher nu mergeau
cum trebuia. De câte ori ne întâlneam, venea cu chestiuni minore. Pleda cazul
întreprinderilor evreiesti, unde erau interese germane în joc. Ceea ce asteptam
de la el, era ceea ce-i propusesem si lui Antonescu, ca ei sa ne ajute cu
experienta lor ca sa ne întocmim si noi propriul nostru plan economic, întrând
si noi în era economiei dirijate, gratie careia Germania poarta cu succes
greutatea razboiului. Niciodata n-a deschis acest subiect în discutiile
noastre. Si atunci am tras concluzia ca nici Germanii nu erau interesati în
refacerea economiei românesti pe baze planificate, ci doar sa mearga bine
livrarile de petrol si cereale si sa acapareze cât mai multe întreprinderi din
mâna evreilor. Ma gândeam ca un plan elaborat de acord cu ei, eo ipso fixa si
limitele lor de penetratie. Stiam atunci de ce sa ne tinem, ce sectoare îi
intereseaza si cum se poate ajunge la o armonizare a intereselor comune. Atât
Nemtilor cât si lui Antonescu nu le convenea o economie ordonata, planificata,
impusa de necesitatile razboiului, ci o economie deschisa, de stil vechi, unde
îsi puteau continua afacerile lor nestingheriti evreii si liberalii, iar,
paralel, sa acapareze si oamenii de afaceri germani cât mai multe bunuri din
România.
Este adevarat ca la începutul lui Decembrie
s-a semnat la Berlin un acord de colaborare economica româno-germana pentru
zece ani, dar acest acord nu privea organizarea economiei românesti, în sensul
preconizat de noi, ci se referea mai mult la ajutorul ce-l da Germania
României, pentru întarirea ei economica, oferind un împrumut si consilieri.
Acord, de altfel, care nu s-a aplicat niciodata, cazând repede în desuetudine.
Un plan economic presupunea un stat major de specialisti, care, dupa luni de
zile de studiu, sa prezinte guvernului concluziile lor.
În fata lui Neubacher si a întregului
personal diplomatic german, eram pus în stare de inferioritate si prin faptul
ca nu puteam dezvalui „secrete de Stat”. Nu-i puteam informa ca Leon si
Generatul erau autorii legii comisarilor de românizare, ca Antonescu ne-a cerut
sa oprim avalansa de cumparatori germani a bunurilor evreiesti, ca incidentele,
unde si când se întâmplau, stau sub patronajul Conducatorului, ca noi nu suntem
decât executantii unor ordine. Nu puteam sa-l pârasc „sublimei porti” pe Seful
Statului. Niciodata si în nici o conversatie cu reprezentati ai Reichului n-am
azvârlit raspunderea unei actiuni asupra Generalului. Era mult mai profitabil
din punct de vedere politic pentru noi, dar nu era nici loial si nici demn de
un român.
Vai, din nefericire, Generalul nu avea
aceeasi conceptie a onoarei românesti. Nu avea scrupule de constiinta ca sa ne
înnegreasca, ori de câte ori reprezentantii Reichului protestau pentru
atitudinea „intransigenta” a legionarilor. Nu se solidariza cu noi, zicând
„sunt executantii politicii mele”. Nu se va gasi în nici un document german
vreun cuvânt de critica la adresa Generalului, rostit de mine sau de
colaboratorii mei cei mai apropiati.
Era în a doua jumatate a lunii Octombrie, nu
mai retin exact ziua când am fost avizat de Greceanu ca Clodius vrea sa ma
cunoasca si pentru a înlesni aceasta întâlnire, a aranjat o cina la el acasa,
la care va participa si Neubacher.
Ambasadorul Clodius era superiorul lui
Neubacher, înalt functionar la Ministerul de Externe (Stellvertreterleiter
der Wirtschaftpolitischen Abteilung). Evident, m-a interesat mult sa cunosc
acest important personaj din anturajul lui Ribbentrop, care detinea o
pozitie-cheie în relatiile economice ale Germaniei cu tarile europene. Speram
ca, în cursul acestei întâlniri, sa am cu el o conversatie lamuritoare de înalt
nivel. Îmi dadeam seama ca fusese si el copios informat despre „experimentele
economice legionare” din România si asteptam sa deschida discutia asupra
acestei chestiuni pentru a pune lucrurile la punct si pentru a-i sonda opinia
asupra ideii mele de a organiza economia tarii noastre dupa principiile
economiei dirijate. Eu urmaream sa se ajunga la o colaborare de fond cu ei, în
care fiecare partener sa-si cunoasca exact limitele si obligatiile luate. De la
economia convulsiva, bazata pe acaparare si jaf, sa se ajunga la o economie
ordonata.
Greceanu si sotia lui, care era de origine
germana, erau niste amfitrioni admirabili. Stiau sa creeze în casa lor o
atmosfera calda si prieteneasca, în care fiecare se simtea bine. În cursul
mesei, n-au avut loc decât conversatii banale, obisnuite la mesele
diplomatilor, dar nu s-a abordat nici o problema serioasa. Ma asteptam ca dupa
masa, dupa ce ne-am retras într-un salonas la cafea, ca discutia sa fie
deschisa de Clodius. Dar nici atunci, nici Clodius si nici Neubacher, nu au
ridicat vreo problema legata de misiunea lor în România. Vazând rezerva lor, am
crezut inoportun sa-i provoc eu la discutie.
N-am înteles prea bine pentru ce s-a
organizat aceasta întâlnire. Probabil Clodius vroia sa ma cunoasca, pentru a
raporta la Berlin impresiile lui. În orice caz, s-a pierdut prilejul poate
unic, sa ne lamurim reciproc pozitiile.
13. Doua legi contra evreilor
În vreme ce înfiintarea comisarilor de
românizare si toate celelalte actiuni întreprinse pentru stavilirea acapararii comertului
evreiesc de catre germani nu ne apartineau direct, ci am fost târâti în ele
prin forta împrejurarilor, în urma unui proces economic ce-si are originea în
Sinagoga si în care am întrat prin dispozitiile date de Conducatorul Statului,
cu obiectivul de a salva patrimoniul national, cele doua legi din timpul
guvernarii noastre, de expropriere a bunurilor rurale evreiesti, sunt de
inspiratie legionara.
Ideea care m-a calauzit, dupa consultari cu
figuri proeminente ale miscarii, a fost sa separam masa taraneasca de influenta
nefasta a evreimii, care, prin coruptia ce-o împrastie, prin uzura si
alcoolism, distruge rezervorul de vitalitate al neamului. Situatia oraselor era
lamentabila din cauza marelui numar de evrei ce s-au aciuit în ele si au acaparat
cea mai mare parte a comertului, dar penetratia lor la tara era infinit mai
daunatoare. Gratie complicitatii cu politicienii, platiti de evrei pentru a le
face toate hatârurile, bogatii codri ai României piereau de pe urma exploatarii
lor salbatice. Evreii, proprietari de paduri sau arendasi, nu se îngrijeau sa
reîmpadureasca locurile taiate si lasau muntii golasi, trecând la exploatarea
altor perimetre. Apoi, muncitorii români, angajati de ei la întreprinderile
forestiere, erau platiti cu salarii de mizerie, tragând toata vlaga din ei.
Detinând apoi cea mai mare parte a fabricilor de spirt de la sate si orase,
evreii alcoolizau populatia, amestecând adeseori spirtul curat cu cel metilic.
În ziarele epocii dintre cele doua razboaie adeseori se citeau cazuri de moarte
sau de orbire de tarani si muncitori din cauza „spirtului negru”, vândut de
cârciumarii evrei.
Evreii patrunsesera adânc în viata satelor
noastre, au acaparat comertul de cereale, au pus mâna pe morile principale si
alte industrii textile si alimentare, strâns legate de trebuintele populatiei
rurale. Taranimea era redusa la cultura pamântului, iar pentru valorificarea
produselor agricole era avizata aproape exclusiv la reteaua speculantilor
evrei. În sfârsit, n-a scapat de rapacitatea lor nici mica proprietate
taraneasca, pe care au început sa o achizitioneze fie direct, fie prin
intermediari. Mii de hectare din vatra taraneasca au trecut în posesia lor.
Oprirea acestui proces de degradare si de
deposedare al taranimii era o datorie primordiala a regimului legionar.
Problema a fost semnalata înca din secolul trecut de cele mai mari somitati
intelectuale ale neamului nostru, oameni politici, scriitori, ziaristi si
filozofi. Au dat alarma asupra pericolului evreiesc si au cerut masuri pentru
stavilirea lui. Dar pâna la regimul legionar nu s-a întreprins nimic pentru
apararea taranimii. Coruptia clasei conducatoare era prea mare pentru a da
ascultare strigatului de jale care se ridica de pe ogoarele românesti.
Cel dintâi decret de expropriere rurala a
bunurilor evreiesti a aparut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940
si se referea precumpanitor la terenurile agricole. Extragem din acest decret
dispozitiile lui principale:
„Evreii de orice categorie nu mai pot
stapâni, dobândi sau detine, sub nici un titlu si nici o calitate: proprietari,
uzufructari, asociati sau administratori, proprietati rurale, adica terenuri
arabile, fânete, islazuri, terenuri neproductive, balti, iazuri, vii, conacuri,
parcuri, livezi cu pomi fructiferi, pepiniere, crescatorii de animale si
pasari, stuparii, gradini de flori, indiferent daca acestea sunt situate în
perimetrul municipiilor, comunelor urbane, suburbane sau rurale.
Toate acestea trec în patrimoniul Statului,
împreuna cu întregul inventar viu sau mort, stocurile de cereale si nutreturi,
aflate pe aceste proprietati sau oriunde, daca sunt destinate exploatarii
acestora. Se declara nule de plin drept toate contractele de arendare,
asociatie si administrare între un proprietar neevreu si un arendas, asociat
sau administrator evreu”.
Articolele decretului se refereau în
continuare la modalitatile lui de aplicare si de despagubire a evreilor
expropriati.
Articolul ultim din decret era deosebit de
important, caci elimina din circuitul rural plaga arendasului evreu. În
Moldova, mai ales, multi proprietari de mosii nu-si cultivau singuri pamântul,
ci preferau sa traiasca la oras cu banii luati de la arendasii evrei, iar
acestia, la rândul lor, exploatau pâna la sânge taranii care lucrau pe mosiile
arendate.
Al doilea decret poarta data de 17 Noiembrie
1940 si îl completeaza pe cel dintâi, dispunând exproprierea padurilor, a
industriilor forestiere, a fabricilor de spirt, a morilor, plus alte
întreprinderi mai mici:
”Se expropriaza de la evrei – persoane fizice
sau societati.
Padurile împreuna cu toate constructiile,
uneltele, liniile ferate etc.
Morile de orice fel, situate chiar în orase.
Pivele si teascurile taranesti în ulei.
Pivele taranesti de postav, în comunele
rurale si suburbane, împreuna cu terenul, inventarul viu si mort si toate
stocurile de produse si materii prime.
Industriile forestiere, cu toate
constructiile, teren, instalatii etc.”
Restul articolelor se refera la aplicarea si
interpretarea diferitelor dispozitii.
Cu aceste doua decrete, evreii au pierdut
posesiile lor din mediul rural si un vechi deziderat al celor mai mari
gânditori ai neamului nostru a fost îndeplinit. Taranimea a fost eliberata de
vâscul care îi înabusea puterile ei vitale. Nu stiu în ce masura s-au mentinut
în vigoare aceste decrete sub regimul militar a lui Antonescu sau au fost
anulate prin diverse subterfugii administrative, înlesnite de coruptia cadrelor
conducatoare.
La întocmirea celor doua decrete, n-am
întâmpinat nici cea mai usoara greutate din partea Conducatorului Statului.
Între putinele lucruri în care ne-am înteles perfect. Mihai Antonescu a fost
foarte prompt si constiincios. El s-a însarcinat cu redactarea decretelor si
toate specificarile referitor la proprietatile evreiesti care cadeau sub
expropriere, au fost opera lui. Eu nu cunosteam suficient de bine gradul
penetratiei evreiesti în mediul rural.
Evreii, în publicatiile lor postbelice, spun
ca „am fost jefuiti de legionari” si bunurile pe care le aveau în aria rurala
si dau fel de fel de cifre, asimilându-le pierderilor ce le-au avut în oras.
Interpretarea acestor autori era eronata si rauvoitoare. Aceste terenuri,
paduri, fabrici, etc., au întrat în patrimoniul Statului si nu al
particularilor. Exproprierea lor s-a realizat pe baza unei legi. A fost o expropriere
legala. Statul are dreptul sa-i exproprieze pe particulari când interesele
colective o cer. Dupa primul razboi mondial, marii mosieri ai României au fost
expropriati în beneficiul taranimii, lasându-li-se numai o mica parte din ce
aveau înainte. Actiunea din 1940 nu diferea de cea de atunci si privea tot
bunastarea taranimii. Plugarii erau pe punctul sa cada victima rapacitatii
evreiesti, care se napusteau asupra lor ca o armata, în ordine de bataie si
înzestrati cu enorme mijloace materiale.
14. Consiliul de administratie legionar la
Malaxa
Ani scris în volumul precedent de întâlnirea
mea cu industriasul Malaxa, la vila lui de la sosea. Dupa formarea guvernului,
l-am vizitat la biroul lui de la fabrica ce-o avea la marginea Bucurestilor, cu
scopul de a trata cu el anumite cereri ale muncitorilor de la întreprinderea
lui.
La uzinele Malaxa se formase înca din timpul
Capitanului un puternic grup legionar, constituit din ingineri, subingineri,
maistri si muncitori. Malaxa îi privea cu ochi binevoitori, pe legionarii
angajati la el, nu numai pentru ca îl ocrotea de activitati subversive, dar si
pentru prietenia ce-l lega de anumite persoane atasate miscarii, cum erau
profesorul Nae Ionescu si
inginerul Virgil Ionescu.
Venisem la el însotit de o delegatie
legionara, reprezentându-i pe toti muncitorii si angajatii de la aceasta
întreprindere. Ne-a primit cu oarecare teama si a aprobat fara nici o
obiectie atât îmbunatatirile de salarii cat si alte revendicari de ordin
social, prezentate de delegatie într-un program de zece puncte.
Era cea dintâi victorie ce-o obtinea
muncitorimea româna de la un patron, fara greve si fara tulburari. Dupa o
scurta reuniune, cam de o jumatate de ora, am vizitat, însotit de director,
uzina. Pe unde treceam, eram primit cu aclamatii de muncitori, care, între
timp, aflasera de noua scara de salarizare.
Peste câteva zile de la aceasta vizita,
citesc în ziare ca s-a constituit un Consiliu de Administratie cu majoritatea
legionara la întreprinderile Malaxa. În Consiliu figurau, între altii, Titi
Cristescu din Obor, inginerul Nicolae Horodniceanu si Fanica Anastasescu. Am
fost si surprins si suparat, caci noul Consiliu luase fiinta fara cunostinta
mea. Nu stiam cine a tratat cu Malaxa aceasta chestiune si daca a fost o
initiativa legionara. Dar m-am linistit când am aflat ca Malaxa însusi
propusese aceasta schimbare în Consiliul de Administratie.
Care era calculul industriasului? Câta vreme
traia Regele Carol, se afla sub înalta protectie a acestuia, facând parte dintre
intimii lui, nu cei mai influenti. Cheltuia sume enorme ca sa-si mentina
favorurile camarilei, în sperturi si joc de carti. Malaxa lupta cu armele ce i
le oferea mediul politic corupt în care traia, pentru a supravietui. Plecarea
Regelui Carol l-a lasat descoperit la vârf. Toata industria lui era amenintata.
Odata cu luarea conducerii lui Antonescu, puterea economica a Statului revenise
în mâinile liberalilor, care dominau la Banca Nationala si la ministerele
economice. De la liberali Malaxa nu se putea astepta la nimic bun, deoarece
acestia îl detestau pentru trecerea ce-o avusese pe timpul lui Carol. În
aceasta situatie, singura salvare i se parea a fi miscarea, atât prin întrarea
ei în guvern cât si prin faptul ca avusese prilejul sa ma cunoasca personal
înainte de rasturnarea de la 6 Septembrie. Cu o graba înfrigurata si fara a ma
informa cel putin, a recurs la solutia unui Consiliu de Administratie legionar,
socotind ca s-a pus la adapost de intrigile liberalilor si treaba o sa mearga
ca înainte.
Generalul Antonescu nu mi-a facut nici o
observatie când a aflat de episodul de la Malaxa, doar azvârlea uneori câte o
aluzie rautacioasa la adresa fostului membru al camarilei „care-si gasise
ocrotire la noi”. Pâna într-o zi când, din cauza acestui Consiliu, am fost pus
într-o situatie penibila fata de Conducatorul Statului. Cam la o luna de la
intrarea în functie a acestui Consiliu, se prezinta la mine mai mulsi membri ai
lui, rugându-ma ca sa intervin pentru obtinerea de fonduri de la Banca
Nationala. Abia atunci am aflat pe ce baze functiona sistemul financiar al
fabricilor Malaxa si de ce s-a grabit sa improvizeze un Consiliu de
Administratie legionar. Malaxa nu lucra cu banii proprii, ci cu banii Statului.
Ori de câte ori lua comenzi de la Stat pentru fabricarea de locomotive,
vagoane, automotoare, tuburi destinate industriei, primea nu credite, caci nu
platea dobânzi pentru ele, ci avansuri. Asa lucra Malaxa de când a luat fiinta
întreprinderea lui. Era un abuz perpetuu, pe care trebuia sa-l onoreze cu
marile sume de bani pe care le împartea generos la toti potentatii regimului,
în frunte cu Regele Carol. O însemnata parte din beneficiile lui se duceau pe
aceste cadouri.
Abia instalat Consiliul de Administratie
legionar, si se iveste acest moment fatidic, când casa lui Malaxa era goala.
Banca Nationala nu mai era dispusa sa-i procure fondurile necesare, conform
traditiei stabilite pâna atunci sub Regele Carol. Generalul, la presiunea
liberalilor, ordonase Bancii Nationale sa nu-i mai anticipeze nici un ban.
Situatia era grava, caci întreprinderea se sufoca. În acest moment critic, vin
la mine consilierii legionari ca sa ma roage sa intervin pe lânga General ea sa
dispuna deblocarea sumelor necesare pentru continuarea lucrului.
M-am dus la General cu sentimentul ca
chestiunea se va rezolva usor. Dar n-a fost asa. Abia am deschis gura si
Generalul, mânios, a izbucnit într-o tirada contra lui Malaxa. Nici nu vroia sa
auda de el. I-am explicat cum am putut ca nu putem rezolva abuzurile financiare
ale lui Malaxa de azi pe mâine, cp ele dateaza de ani de zile si sunt o
mostenire a vechiului regim. Daca îi luam acum oxigenul financiar, e silit sa
închida fabrica, ceea ce ar fi o pierdere mare pentru industria nationala,
pentru Stat si pentru miile de muncitori, care ar ramâne fara lucru. A fost o
discutie destul de tare, caci aveam si eu argumente puternice. În sfârsit
Generalul a cedat si a dat dispozitii Bancii Nationale sa-i anticipeze
milioanele de care avea nevoie în contul comenzilor contractate de Stat.
Am descoperit cu acest prilej ca pe General si mai ales pe Mihai
Antonescu nu-i suparau atât de mult incorectitudinea lui Malaxa în relatiile cu
Statul, cât mai ales faptul ca alesese un Consiliu de Administratie de
majoritate legionara. Malaxa poseda un mini-imperiu industrial. Controla si
„Resita” si alte fabrici importante din tara. Patrunderea legionarilor la
Malaxa trezea gelozii în cercurile liberale si germane, caci miscarea ar fi
câstigat o anumita greutate în economia tarii. Evident, nici eu nici camarazii
de acolo nu se gândeau la o preponderenta economica, ci doar sa-i ajute pe
muncitori si sa serveasca tarii din posturile ce le ocupau.
INAPOI LA