D O I N A 

De la Nistru pân' la Tissa 
Tot Românul plânsu-mi-s'a, 
Cã nu mai poate strãbate 
De-atâta strãinãtate. 
Din Hotin si pân' la Mare 
Vin Muscalii de-a cãlare, 
De la Mare la Hotin 
Mereu calea ne-o atin; 
Din Boian la Vatra-Dornii 
Au umplut omida cornii, 
Si strãinul te tot paste 
De nu te mai poti cunoaste. 
Sus la munte, jos pe vale 
Si-au fãcut dusmanii cale, 
Din Sãtmar pânã 'n Sãcele 
Numai vaduri ca acele. 
Vai de biet Român sãracul! 
Indãrãt tot dã ca racul, 
Nici îi merge, nici se'ndeamnã, 
Nici îi este toamna, toamnã, 
Nici e vara vara lui, 
Si-i strãin în tara lui. 
De la Turnu 'n Dorohoi 
Curg dusmanii în puhoi 
Si s'aseazã pe la noi; 
Toate cântecele pier, 
Sboara paserile toate 
De neagra strãinãtate; 
Numai umbra spinului 
La usa crestinului. 
Isi desbracã tara sânul, 
Codrul - frate cu Românul - 
De secure se tot pleacã 
Si isvoarele îi seacã - 
Sãrac în tarã sãracã! 
Cine-au îndrãgit strãinii, 
Mânca-i'ar inima câinii, 
Mânca-i'ar casa pustia, 
Si neamul nemernicia! 

Sã te-aud din corn sunând 
Si Moldova adunând. 
De-i suna din corn odatã, 
Ai s'aduni Moldova toatã, 
De-i suna de douã ori, 
Iti vin codrii 'n ajutor, 
Toti dusmanii or sã piarã 
Din hotarã în hotarã - 

Indrãgi-i'ar ciorile 
Si spânzurãtorile! 


CE-TI DORESC EU TIE, DULCE ROMÂNIE 

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, 
Tara mea de glorii, tara mea de dor? 
Bratele nervoase, arma de tãrie, 
La trecutu-ti mare, mare viitor! 
Fiarbã vinu'n cupe, spumege pocalul, 
Dacã fiii-ti mândri aste le nutresc; 
Cãci rãmâne stânca, desi moare valul, 
Dulce Românie, asta ti-o doresc. 

Vis de rãzbunare negru ca mormântul 
Spada ta de sânge dusman fumegând, 
Si deasupra idrei fluture ca vântul 
Visul tãu de glorii falnic triumfând, 
Spunã lumii large steaguri tricolore, 
Spunã ce-i poporul mare, românesc, 
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, 
Dulce Românie, asta ti-o doresc. 

Ingerul iubirii, îngerul de pace, 
Pe altarul Vestei tainic surîzând, 
Ce pe Marte'n glorii sã orbeascã-l face, 
Când cu lampa-i zboarã lumea luminând, 
El pe sânu-ti vergin încã sã coboare, 
Guste fericirea raiului ceresc, 
Tu îl strânge'n brate, tu îi fã altare, 
Dulce Românie, asta ti-o doresc. 

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, 
Tânãrã mireasã, mamã cu amor! 
Fiii tãi trãiascã numai în frãtie 
Ca a noptii stele, ca a zilei zori, 
Viata în vecie, glorii, bucurie, 
Arme cu tãrie, suflet românesc, 
Vis de vitejie, falã si mândrie, 
Dulce Românie, asta ti-o doresc! 


G L O S S A 

Vreme trece, vreme vine, 
Toate 's vechi si nouã toate; 
Ce e rãu si ce e bine 
Tu te'ntreabã si socoate; 
Nu spera si nu ai teamã, 
Ce e val ca valul trece; 
De te'ndeamnã, de te cheamã 
Tu rãmîi la toate rece. 

Multe trec pe dinainte. 
In auz ne sunã multe. 
Cine tine toate minte 
Si ar sta sã le asculte? 
Tu aseazã-te deoparte. 
Regãsindu-te pe tine, 
Când cu zgomote desarte 
Vreme trece, vreme vine. 

Nici încline a ei limbã 
Recea cumpãn-a gândirii 
Inspre clipa ce se schimbã 
Pentru masca fericirii, 
Ce din moartea ei se naste 
Si o clipã tine poate; 
Pentru cine o cunoaste 
Toate-s vechi si nouã toate. 

Privitor ca la teatru 
Tu în lume sã te-nchipui; 
Joace unul si pe patru 
Totusi tu ghici-vei chipu-i, 
Si de plânge, de se ceartã, 
Tu în colt petreci în tine 
Si'ntelegi din a lor artã 
Ce e rãu si ce e bine. 

Viitorul si trecutul 
Sunt a filei douã fete, 
Vede'n capãt începutul 
Cine stie sã le-nvete; 
Tot ce-a fost ori o sã fie 
In prezent le-avem pe toate, 
Dar de-a lor zadarnicie 
Te întreabã si socoate. 

Cãci acelorasi mijloace 
Se supun câte existã. 
Si de mii de ani încoace 
Lumea-i veselã si tristã; 
Alte mãsti, aceeasi piesã, 
Alte guri, aceeasi gamã, 
Amãgit atât de-adese 
Nu spera si nu ai teamã. 

Nu spera când vezi miseii 
La izbândã fãcând punte, 
Te-or întrece nãtãrãii, 
De ai fi cu stea în frunte; 
Teamã n'ai, cãta-vor iarãsi 
Intre dânsii sã se plece, 
Nu te prinde lor tovarãs; 
Ce e val, ca valul trece. 

Cu un cântec de sirenã 
Lumea'ntinde lucii mreje 
Ca sã schimbe actorii'n scenã. 
Te momeste în vârteje; 
Tu pe-alãturi te strecoarã, 
Nu bãga nici chiar de seamã, 
Din cãrarea ta afarã 
De te'ndeamnã, de te chiamã. 

De te-ating, sã feri în laturi, 
De hulesc, sã taci din gurã; 
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, 
Dacã stii a lor masurã; 
Zicã toti ce vor sã zicã. 
Treacã'n lume cine-o trece; 
Ca sã nu'ndrãgesti nimica, 
Tu rãmâi la toate rece. 

Tu rãmâi la toate rece, 
De te'ndeamnã, de te cheamã; 
Ce e val, ca valul trece, 
Nu spera si nu ai teamã; 
Tu întreabã si socoate 
Ce e rãu si ce e bine; 
Toate-s vechi si nouã toate; 
Vreme trece, vreme vine.

A fost odatã ca'n povesti,
A fost ca niciodatã,
Din rude mari împãrãtesti,
O prea frumoasã fatã.

Si era una la pãrinti
Si mândrã'n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreaptã
Lângã fereastra, unde'n colt
Luceafãrul asteaptã.

Privea în zare cum pe mãri
Rãsare si strãluce,
Pe miscãtoarele cãrãri
Corãbii negre duce.

Il vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de sãptãmâni,
Ii cade dragã fata.

Cum ea pe coate-si rãzima
Visind ale ei tâmple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se împle.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o sã-i aparã.

                *

Si pas cu pas pe urma ei
Alunecã'n odaie,
Tesînd cu recile-i scântei
O mreajã de vãpaie.

Si când în pat se'ntinde drept
Copila sã se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsã,
Pe ochii mari, batând închisi
Pe fata ei întoarsã.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura'n oglindã,
Cãci o urma adânc în vis
De suflet sã se prindã.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspinã:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vinã!

Cobori în jos, luceafãr blând,
Alunecând pe-o razã,
Patrunde'n casã si în gând
Si viata-mi lumineazã!"

El asculta tremurãtor,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerãtor,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cãzut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tînãr creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine'n mânã un toiag
Incununat cu trestii.

Pãrea un tânãr voievod
Cu pãr de aur moale,
Un vânãt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei strãvezii
E alba ca de cearã -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie'n afarã.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca sã-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatãl meu
Si muma-mea e marea.

Ca în cãmara ta sã vin,
Sã te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Si m-am nãscut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasã;
Eu sunt luceafãrul de sus,
Iar tu sã-mi fii mireasã.

Colo'n palate de mãrgean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea'n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa'n vis
Un înger se aratã,
Darã pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatã;

Strãin la vorbã si la port,
Lucesti fãrã de viatã,
Cãci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mã'ngheatã."

               *

Trecu o zi, trecurã trei
Si iarãsi, noaptea, vine
Luceafãrul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte sã-si aducã
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apucã:

- "Cobori în jos, luceafãr blând,
Alunecând pe-o razã,
Patrunde'n casã si în gând
Si viata-mi lumineazã!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru'ncepe a roti
In locul unde piere;

In aer rumene vãpãi
Se'ntind pe lumea'ntreagã,
Si din a chaosului vãi
Un mândru chip se'ncheagã;

Pe negre vitele-i de pãr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scãldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfãsor
Marmoreele brate,
El vine trist si gânditor
Si palid e la fatã;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca douã patimi fãrã sat
Si pline de'ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca sã te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatãl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasã;
Eu sunt luceafãrul de sus,
Iar tu sã-mi fii mireasã.

O, vin', în pãrul tãu bãlai
S'anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri sã rãsai
Mai mândra decât ele."

- "O, esti frumos cum numa'n vis
Un demon se aratã,
Darã pe calea ce-ai deschis
N'oi merge niciodatã!

Mã dor de crudul tãu amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mã dor,
Privirea ta mã arde."

- "Dar cum ai vrea sã mã cobor?
Au nu'ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as începe -
Desi vorbesti pe înteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacã vrei cu crezãmânt
Sã te'ndragesc pe tine,
Tu te coboarã pe pãmânt,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sãrutare,
Dar voi sã stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mã voi naste din pãcat,
Primind o altã lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sã mã dezlege."

Si se tot duce... S'a tot dus.
De dragu-unei copile,
S'a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

               *

In vremea asta Cãtãlin,
Viclean copil de casã,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masã,

Un paj ce poartã pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Bãiat din flori si de pripas,
Dar îndrãznet cu ochii,

Cu obrãjei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseazã pânditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasã se fãcu
Si mândrã, arz-o focul;
Ei Cãtãlin, acu-i acu
Ca sã-ti încerci norocul.

Si'n treacãt o cuprinse lin
Intr-un ungher degrabã.
- "Da' ce vrei, mãri Cãtãlin?
Ia du-t' de-ti vezi de treaba."

- "Ce voi? As vrea sã nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Sã rîzi mai bine si sã-mi dai
O gurã, numai una."

- "Dar nici nu stiu mãcar ce-mi ceri,
Dã-mi pace, fugi departe -
O, de luceafãrul din cer
M'a prins un dor de moarte."

- "Dacã nu stii, ti-as arãta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vânatoru'ntinde'n crâng
La pãsãrele latul,
Când ti-oi întinde bratul stâng
Sã mã cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscãtori
Sub ochii mei rãmâie...
De te înalt de subtiori
Te'naltã din cãlcâie;

Când fata mea se pleacã'n jos,
In sus rãmîi cu fata,
Sã ne privim nesãtios
Si dulce toatã viata;

Si ca sã-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscutã,
Când sãrutându-te mã'nclin,
Tu iarãsi mã sãrutã."

Ea-l asculta pe copilas
Uimitã si distrasã,
Si rusinos si drãgãlas,
Mai nu vrea, mai se lasã,

Si-i zise'ncet: - "Incã de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafãr, rãsãrit
Din linistea uitãrii,
Dã orizon nemãrginit
Singurãtãtii mãrii;

Si tainic genele le plec,
Cãci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Cãlãtorind spre dânsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea sã-mi alunge,
Dar se înaltã tot mai sus,
Ca sã nu-l pot ajunge.

Pãtrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
In veci îl voi iubi si-n veci
Va ramânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."

- "Tu esti copilã, asta e...
Hai s'om fugi în lume,
Doar ni s'or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Cãci amândoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de pãrinti
Si visul de luceferi."

                *

Porni luceafãrul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cãi de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Pãrea un fulger ne'ntrerupt
Rãtãcitor prin ele.

Si din a chaosului vãi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca'n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niste mãri, de-a'notul...
El zboarã, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Cãci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea'ncearcã în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitãrii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Pãrinte, mã dezleagã
Si laudat pe veci sã fii
Pe-a lumii scarã'ntreagã;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar dã-mi o alta soarte,
Cãci tu izvor esti de vieti
Si dãtãtor de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate dã-mi în schimb
O orã de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apãrut
Si m-as întoarce'n chaos...
Si din repaos m'am nãscut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Rãsai c-o'ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om sã te socoti,
Cu ei sã te asãmeni?
Dar piarã oamenii cu toti,
S'ar naste iarãsi oameni.

Ei numai doar dureaza'n vânt
Deserte idealuri -
Când valuri aflã un mormânt,
Rãsar în urmã valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trãieste azi ce moare,
Un soare de s'ar stinge'n cer
S-aprinde iarãsi soare;

Pãrând pe veci a rãsãri,
Din urmã moartea-l paste,
Cãci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, rãmîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentii -
Sã-ti dau întelepciune?

Vrei sã dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Sã se ia muntii cu pãduri
Si insulele'n mare?

Vrei poate'n faptã sã arãti
Dreptate si tãrie?
Ti-as da pãmântul în bucãti
Sã-l faci îmãarãtie.

Iti dau catarg lângã catarg,
Ostiri spre a strãbate
Pãmântu'n lung si marea'n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei sã mori?
Intoarce-te, te'ndreaptã
Spre-acel pãmânt rãtãcitor
Si vezi ce te asteaptã."

               *

In locul lui menit din cer
Hyperion se'ntoarse
Si, ca si'n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsã.

Cãci este sara'n asfintit
Si noaptea o sã'nceapã;
Rãsare luna linistit
Si tremurând din apã.

Si împle cu-ale ei scântei
Cãrãrile din crânguri.
Sub sirul lung de mândri tei
Sedeau doi tineri singuri:

- "O, lasã-mi capul meu pe sân,
Iubito, sã se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrãit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile strãbate-mi,
Revarsã liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea rãmîi
Durerea mea de-o curmã,
Cãci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urmã."

Hyperion vedea de sus
Uimirea'n a lor fatã;
Abia un brat pe gât i-a pus
Si ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, bãlaie.

Ea, îmbãtatã de amor,
Ridicã ochii. Vede
Luceafãrul. Si'ncetisor
Dorintele-i încrede:

- "Cobori în jos, luceafãr blând,
Alunecând pe-o razã,
Pãtrunde'n codru si în gând,
Norocu-mi lumineazã!"

El tremura ca alte dãti
In codri si pe dealuri,
Cãlãuzind singurãtãti
De miscãtoare valuri;

Dar nu mai cade ca'n trecut
In mãri din tot înaltul:
- "Ce-ti pasã tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trãind în cercul vostru strâmt
Norocul vã petrece,
Ci eu în lumea mea mã simt
Nemuritor si rece."

Rugãciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna
Cãci unul erau toate si totul era una,
Pe când pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n'au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat mã'ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-a 'nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri a dat scanteii
El zeilor da suflet si lumii fericire
El este-al omenimei izvor de mantuire.
Sus inimile voatre, cantare aduceti-i!
El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el îmi dete ochii sã vad lumina zilei
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
Din vuietul de vanturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de ape simtii duiosu-i viers
Si tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaos
Sã-ngaduie intrarea-mi în vesnicul repaos.

Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea mila
Sã binecuvanteze pe cel ce mã impila,
S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sã mã rada,
Puteri sã puie'n bratul ce-ar sta sã mã ucida
Si-acela dintre oameni ajunga cel dintai
Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sã trec,
Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu mã mai cunoaste
Ca chinul si durerea simtirea-mi a'mpietrit-o,
Ca pot sã-mi blestem mama, pe care am iubit-o,
Când ura cea mai crunta mi s-ar parea amor,
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sã mor.

Strain si far' de lege de voi muri, atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulita l-arunce
Si-aceluia, Parinte, sã-i dai coroana scumpa
Ce-o sã asmuta cainii ca inima-mi s'o rumpa,
Si-acela ce cu pietre mã va izbi în fata,
Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata.

Astfel numai, Parinte, eu pot sã-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat în lume norocul sã traiesc.
Sã cer a tale daruri genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sã te induplec,
Sã simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma
Si'n stingerea eterna dispar fãrã de urma.

GAZEL

              I

Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu - pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.

Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã
A tesut subtire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureste si se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de'mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin si alb: cu ochiu-l mãsuri
Prin usoara-nvinetire a subtirilor mãtãsuri ;
Ici sicolo a ei hainã s-a desprins din sponci s-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãtia eide fatã.

                         II

Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si'n oglind-ale ei buze vede vinete si supte -
Ea zâmbind si trist se uitã, sopoteste blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".

                         III

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-si -
Dar ea seamãnã celora îndrãgiti de singuri ei-si.
Si Narcis vãzându-si fata în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveste în oglindã,
Subtiindu-si gura micã si chemându-se pe nume
Si fiindu-si sie dragã cum nu-i este nime-n lume,
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea - frumoasa fata - a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire mintii ! cu ochi mari si pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce soprste ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingas si tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor
Si strângându-l tare-n brate, era mai ca sã-l omor...
Si de-aceea când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãrutã brate albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai usor tesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui -
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, si viclean ca un copil !"

                             IV

Astfel vine'n toatã noaptea zbutãtor la al ei pat.
Se trezi sin somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreste'n loc cu ochii si c'o mult smeritã rugã :
- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Zburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel si rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit.
O, tu umbrã pieritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umvrei tale - nu le fie de diochi !"
El s-aseazã lângã dânsa si o prinde de mijloc,
Ea sopteste vorbe arse de al buzelor ei foc :
- "O sopteste-mi - zice dânsul - tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte nentelse, însã pline de'nteles.
Al vietii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi si bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu'mpãtimire ai tãi albi si netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creste de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi fruntea de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai si moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ti aflu nume... Limba'n gurã mi se leagã
Si nu pot sa-ti spun odatã, cât -- ah ! cât îmi esti de dragã !"
Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu de-unde sã'nceapã,
Cãci pe rând si-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n bratele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbaret, iarã limba lor e mutã,
Ea-si acopere cu mâna fata rosã de sfialã,
Ochii'n lacrimi si-i ascunde într'un pãr ca de petealã.

                              V

S'au fãcut ca ceara albã fata rosã ca un mãr
Si atâta de subtire, sã o tai cu'n fir de pãr.
Si cosita ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteste-o ciocârlie,
Tu ai vra sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor si-ntunecos
Stai cu buze disclestate de un tremur dureros.
Nu-ti mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã'n lacrimi este taina ochilor albastri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist si gol,
N'ai putea sã faci cu ochii înãltimilor ocol -
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã si pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ti sed,
Dar de seci întrag izvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subtiri -
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce usor se mistuieste prin plânsorile pustie...
Cine e nerod sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi si frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici stii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !

                                 VI

O, tu crai cu barba'n noduri ca si câltii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã si puzderii.
Bine-ti pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minti,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli si sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinti
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de print.
În zadar ca s'o mai cate tu trimiti în lume crainic,
Nimeni n'a afla locasul, unde ea s-ascunde tainic.

                                VII

Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda miscarea-i creatã între stuf la iezãturã ;
Iar pãdurea lin suspinã si prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.

De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, fata lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios vo creangã farmã -
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.

Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, zburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !

O besicã'n loc de sticlã e întinsã'n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã si gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric si cu fata spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeste,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteste,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi si nu se-ncrede, ar rãcni si nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã si pe pieptul lui si-o pune,
Inima-i zvâcneste tare, viata-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii'n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceste pãrul pe-al ei deget alb, subtire,
Îsi ascunde fata rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde si-l împinge lin la vale,
Drept în crestet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s'uitã'n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.

                             VIII

De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde si suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã si rãcoare
Apopoarelor de muste sãrbãtori murmuitoare.

Lângã lacul care'n tremur somnoros si lin de bate,
Vezi o masã mare'ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati si-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta gingasei mirese ;
Feti-frumosi cu pãr de aur, zmei cu solzii de otele,
Cititorii cei de zodii si sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã si-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru'n mânã, sede'n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscute si zãduf...
Acum iatã din codru si Cãlin mirele iese,
Care tine'n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Fata-i rosie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste brate, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are'n pãru-i si o stea în frunte poartã.

Socrul roagã'n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare si pe nunã, mândra lunã.
Si s-aseazã toti la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza tine hangul.

Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toti se uitã cu mirare si nu stiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece'n zgomot o multime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã si plãcinte si colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i mester faur.
Iatã vine nunta'ntreagã - vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieste'ncet un cântec ;
O cojitã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteata rãsucitã sede'n ea un mire flutur ;
Fluturi multi, de multe neamuri, vin în urma lui un lant,
Toti cu inime usoare, toti sãgalnici si berbanti.
Vin tântarii lãutarii, gândãceii, cãrãbusii,
Iar mireasa vioricã i-astepta'ndãrãtul usii.

Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s'a'nchinat bãtând din pinten ;
El tuseste, îsi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertati, boieri, ca nunta s'o pornim si noi alãturi".

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracã-te în doliu, frumoasã Bucovinã,
Cu cipru verde'ncinge anticã fruntea ta ;
C-acuma din pleiada-ti auroasã si seninã
Se stinse un lucefãr, se stinse o luminã,
Se stinse-o dalbã stea !

Metalica, vibrândã a clopotelor jale
Vuieste în cadentã si suna întristat ;
Cãci ah ! geniul mare al desteptarii tale
Pãsi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Si-n urmã ne-a lãsat !

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o ! geniu nalt si mare,
Colò unde te-asteaptã toti îngerii în cor,
Ce'ntoanã tainic, dulce a sferelor cântare
Si-ti împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori !

Te plânge Bucovina, te plânge'n voce tare,
Te plânge'n tânguire si locul tãu natal ;
Cãci umbra ta mãreatã în falnica-i zburare
O urmã'ncet cu ochiul în tristã lãcrimare
Ce-i simt national !

Urmeze încã'n cale-ti si lacrima duioasã,
Ce junii toti o varsã pe trist mormântul tãu,
Urmeze-ti ea prin zboru-ti în cânturi tânguioase,
În cânturi rãsunânde, suspine-armonioase,
Colò, în Eliseu!...

Scrisoarea întâia

Când cu gene ostenite sara suflu'n lumânare,
Doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare,
Cãci perdelele'ntr'o parte când le dai, si în odaie
Luna varsã peste toate voluptoasa ei vãpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie'ntreagã scoate
De dureri pe care însã le simtim ca'n vis pe toate.

Lunã tu, stãpân-a mãrii, pe a lumii boltã luneci
Si gândirilor dând viatã, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioarã,
Si câti codri-ascund în umbrã strãlucire de isvoarã!
Peste câte mii de valuri stãpânirea ta strãbate,
Când plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate!
Câte tãrmuri înflorite, ce palate, ce cetãti,
Strãbãtute de-al tãu farmec, tie singurã-ti arãti!
Si în câte mii de case lin pãtruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu'n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sãrac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
Deopotrivã-i stãpâneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotrivã fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cautã'n oglindã de-si bucleazã al sãu pãr,
Altul cautã în lume si în vreme adevãr,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecãtoare le înseamnã pe rãboj;
Iarã altu'mparte lumea de pe scândura tãrãbii,
Socotind cât aur marea poartã'n negrele-i corãbii,
Iar colo bãtrânul dascãl cu-a lui hainã roasã'n coate,
Într-un calcul fãrã capãt tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Îsi infunda gâtu'n guler si bumbacul în urechi;
Uscãtiv asa cum este, gârbovit si de nimic,
Universul fãrã margini e în degetul lui mic,
Cãci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagã,
Noapte-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagã;
Precum Atlas în vehime sprijinea cerul pe umãr
Asa sprijinã el lumea si vecia într'un numãr.

Pe când luna strãluceste peste-a tomurilor bracuri,
Într'o clipã-l poartã gândul îndãrãt cu mii de veacuri,
La'nceput pe când fiintã nu era nici nefiintã,
Pe când totul era lipsã de viatã si vointã,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Când pãtruns de sine însusi odihnea cel nepãtruns.
Fu prãpastie? Genune? Fu noian întins de apã?
N'a fost lume priceputã si nici minte s'o priceapã,
Cãci era un întuneric ca o mare fãr-o razã,
Dar nici de vãzut nu fuse si nici ochiu care sã o vazã.
Umbra celor nefãcute nu'ncepuse-a se desface,
Si în sine împãcarea stãpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se miscã... cel întâi si singur. Iatã-l
Cum din chaos face mumã, iarã el devine Tatãl...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stãpânul fãrã margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternã se desface în fâsii,
De atunci rãsare lumea, lunã, soare si stihii...
De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vãi de chaos pe cãrãri necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemãrginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pãmântul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învãtati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul,
În acea nemãrginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum cã lume asta-ntreagã e o clipã suspendatã,
Cã-ndãrãtu-i si'nainte întuneric se aratã.
Precum pulberea se joacã în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteazã,
Astfel, într'a vecinciei noapte pururea adâncã,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încã...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrã'n întuneric,
Cãci e vis al nefiintii universul cel himeric...

În prezent cugetãtorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr'o clipã gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o ranã printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheatã si s'azvârl cu toti în spat
Ei, din frânele luminii si ai soarelui scãpati;
Iar cata petesma lumii în adânc s'au înnegrit,
Ca si frunzele de toamnã toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Cãci nimic nu se întâmplã în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Cãci in sine împacatã reîncep eterna pace...

............................................................................

Începând cu talpa însãsi a multimii omenesti
Si suind în susul scãrii pân' la fruntile crãiesti,
De a vietii LOR enigmã îi vedem pe toti munciti,
Fãr-a sti sã spunem care ar fi mai nenorociti...
UNUL e în toti, tot astfel precum UNA e în toate,
De asupra tuturora se ridicã cine poate,
Pe când altii stând în umbrã si cu inima smeritã
Nestiuti se pierd în tainã ca si spuma nezãritã -
Ce-o sã-i pese soarte-i oarbe ce vor EI sau ce gândesc?...
Ca si vântu'n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericeascã-l scriitorul, toatã lumea recunoascã-l...
Ce-o sã aibã din acestea pentru el bãtrânul dascãl?
Nemurire, se va zice. Este drept cã viata'ntreagã,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagã.
"De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sã-l poarte
Secolii din gurã'n gurã si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Si-or gãsi, cu al meu nume, adãpost a mele scrieri!"
O, sãrmane! tii tu minte câte'n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fãsie,
Vreo o umbrã de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viatã singur n'o stii pe de rost,
O sã-si batã altii capul s'o pãtrunzã cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brãcuite, asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sã-l punã la cântãri,
Colbul ridicat din carte-ti l'o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n douã siruri, asezându-te la coadã,
În vro notã prizãritã sub o paginã neroadã.
Poti zidi o lume-ntreagã, poti s'o sfarâmi... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tãrânã se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine'n patru scânduri...
Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare...
Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slãvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tãu umbrã. Iatã tot ce te asteaptã.
Ba sã vezi... posteritatea este încã si mai dreaptã.

Neputând sã te ajungã, crezi c'or vrea sã te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o'ncerca s-arate cã n'ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Mãgulit e fiecare
Cã n'ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nãri
Si le umflã orisicine în savante adunãri
Când de tine se vorbeste. S'a'nteles de mai nainte
C-o ironicã grimasã sã te laude'n cuvinte.
Astfel încãput pe mâna a oricãrui, te va drege,
Rele-or zice cã sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afarã de acestea vor cãta vietii tale
Sã-i gãseascã pete multe, rãutãti si mici scandale -
Astea toate te-apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pãcatele si vina,
Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

............................................................................

Între ziduri, printre arbori ce se scuturã de floare,
Cum revarsã luna plinã linistita ei splendoare!
Si în noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortitã li-i durerea, le simtim ca'n vis pe toate,
Cãci în propria-ne lume ea deschide poarta'ntrãrii
Si ridicã mii de umbre dupã stilul lumânãrii...
Mii pustiuri scânteiazã sub lumina ta fecioarã,
Si câti codri-ascund în umbrã strãlucire de isvoarã!
Peste câte mii de valuri stãpânirea ta strãbate,
Când plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate,
Si pe toti ce'n astã lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stãpâneste raza ta si geniul mortii!

De ce pana mea rãmâne în cernealã, mã întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrãmãdite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, sãltãretele dactile?
Dacã tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea cã am cuvinte pana chiar sã o fi rupt,
Cãci întreb, la ce-am incepe sã'ncercãm în lupta dreaptã
A turna in formã nouã limba veche si'nteleaptã?
Acea tainicã simtire, care doarme'n a ta harfã
În cuplete de teatru s'o desfaci cape o marfã,
Când cu sete cauti forma ce sã poatã sã te'ncapã,
Sã le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apã? -
Însã tu îmi vei rãspunde cã e bine cã în lume
Prin frumoasã stihuire sã pãtrunzã al meu nume,
Sã-mi atrag luare-aminte a bãrbatilor din tarã,
Sã-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunãoarã,
Si dezgustul meu din suflet sã-l împac prin a mea minte. -
Dragul meu, cãrarea asta s-a bãtut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care'ncearcã prin poeme sã devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
Iar cãrãrile viertii fiind grele si înguste,
Ei încearcã sã le treacã prin protectie de fuste,
Dedicând brosuri la dame a cãror bãrbati ei sperã
C-ajungând cândva ministri le-a deschide carierã. -
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sã scriu?
Oare glorie sã fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închinã, numind mare pe-un pitic
Ce-o besicã e de spumã, într'un secol de nimic.

Încorda-voi a mea lirã sã cânt dragostea? Un lant
Ce se'mparte cu frãtie între doi sau trei amanti.
Ce? sã'ngâni pe coardã dulce, cã de voie te-ai adaos
La cel cor ce'n operetã e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoalã,
Unde'nveti numai durere înjosire si spoialã;
La aceste academii de stiinti a zânei Vineri
Tot mai des se perindeazã si din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Pânã când din scoala toatã o ruinã a rãmas.

Vai! Tot mai gândesti la anii, când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascãli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Si-n a lucrurilor peteci cãutând întelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-horum
Câstigând cu clipocealã nervum rerum generandum;
Cu evlavie adâncã ne'nvârteau al mintii scripet,
Legãnând când o planetã, când pe-un rege din Egipet.

Parcã-l vãd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne'nvatã
Cã epocile se-nsirã ca mãrgelele pe atã.
Atunci lumea-n cãpãtânã se'nvârtea ca o moriscã
De simteau, ca Galilei, cã comedia se miscã. -
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascãl cu un crai mâncat de molii
Si privind pãienjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildã
Cãtre vreo trandafirie si sãlbatecã Clotildã.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârtâirea de condeie dãdea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoirea unei inisti,
Capul greu cãdea pe bancã, pãreau toate'n infinit;
Când suna, stiam cã Ramses trebuia sa fi murit.

Atunci lumea cea gânditã pentru noi avea fiinta,
Si din contrã, cea aievea ne pãrea cu neputiintã.
Azi abia vedem ce stearpã si ce asprã cale este
Cea ce poate sã convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comunã a visa e un pericul,
Cãci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.

Si de-aceea de-azi nainte poti sã nu mã întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce dorm, îngrãmãdite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, sãltãretele dactile...
De-oi urma sã scriu în versuri, teamã mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astãzi sã mã'nceap-a lãuda.
Dacã port cu usurintã si cu zâmbet a lor urã,
Laudele lor desigur m'ar mâhni peste mãsurã.

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s'o schimba,
La pãmânt dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta;
Dara ochiu,'nchis afara, inlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dansul preschimbata în fecioara.
Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;
Ochii ei sunt plini de lacrimi de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se infioreaza de atata frumusete,
Apele'ncretesc în tremur straveziile lor fete,
Pulbere de diamante cade fina ca o bura,
Scanteind plutea prin aer si pe toate din natura
Si prin mandra fermecare sun-o muzica de soapte...
Ea, sezand cu el alãturi, mana fina i-o intinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:
- Las' sã leg a mea viata de a ta... In bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu sã fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.

Si cum o privea sultanul, ea se'ntuneca... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste intr'o clipa ca în veacuri, mereu creste,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;
Umbra lui cea uriasa orizontul il cuprinde
Si sub dansul universul intr'o umbra se intinde;
Iar în patru parti a lumii vede siruri muntii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana -
Umbra arborelui falnic peste tot e stapana.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Si corabiile negre leganandu-se pe rauri,
Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri,
Marile Tarmuitoare si cetati langa limanuri,
Toate se intind nainte-i... ca pe-un urias covor,
Vede tara langa tara si popor langa popor -
Ce prin neguri alburie se strevad si se prefac
In ininsa-mparatie sub o umbra de copac.

Vulturii porniti la ceruri pan'la ramuri nu ajung,
Dar un vant de biruinta se porneste indelung
Si loveste randuri, randuri în frunzisul sunator,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul crestea ca marea tulburata si inalta,
Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,
Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant
Si deasupra Romei noua se inclina la pãmânt.

Se cutremura sultanul... sedesteapta... si pe cer
Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.
Si priveste trist la casa seihului Edebali;
Dupa gratii de fereastra o copila el zari
Ce-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun;
E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,
Ca pe-o clipa se naltase chiar im rai la Mahomet,
Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,
Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

Visul sau se'nfiripeaza si se'ntinde vultureste,
An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,
Iara flamura cea verde se inalta an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan.
Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid...
Pan-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga
Si în sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii
Vin de-ntuneca pamantul la Rovine în campii;
Raspandindu-se în roiuri, intinzand corturile mari...
Numa'n zarea departarii suna codrii de stejari.

Iata vine-un sol de pace c'o naframa'n varf de bat. Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret: - Ce vrei tu? - Noi? Buna pace! Si de n'o fi cu banat, Domnul nostru'ar vrea sã vazã pe maritul împarat. La un semn deschisã-i calea si s'apropie de cort Un batrân atat de simplu, dupa vorba, dupa port. - Tu esti Mircea? - Da'mparate! - Am venit sã mi te'nchini, De nu, schimb a ta coroana intr'o ramura de spini. - Orice gând ai imparate, si oricum vei fi sosit, Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit! Despre partea inchinarii insa, doamne, sã ne ierti; Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sã ne certi, Ori vei vrea sã faci intoarsa de pe-acuma a ta cale, Sã ne dai un semn si noua din mila mariei-tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace de-i razboi. - Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot Ca intreg Aliotmanul sã se'mpiedice de-un ciot?

O, tu nici visezi batrane, cati în cale mi s'au pus!
Toata floarea cea vestita a intregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, imparati si regi s-aduna
Sã dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat în zale luciicavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
In turbarea-i furtunoasa a cuprins pãmânt si mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mana semn a face,
Si Apusul isi impinse toate neamurile'ncoace;
Pentru a crucii biruinta se miscara rauri-rauri,
Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,
Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!...
La Nicopole vãzut-ai cate tabere s'au strans
Ca sã steie inainte-mi ca si zidul neanvins.
Când vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba,
Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci în barba,
Am jurat ca peste dansii sã trec falnic, fãrã pas,
Din pristolul de la Roma sã dau calului ovas...
Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Si purtat de biruinta, sã mã-mpiedic de-un mosneag?
- De-un mosneag, da, imparate, cãci mosneagul ce privesti
Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti.
Eu nu ti-as dori vreodata sã ajungi sã ne cunosti,
Nici ca Dunarea sã'nece spumegand a tale osti.
Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Imparati pe care lumea nu putea sã-i mai incapa
Au venit si'n tara noastra de-au cerut pãmânt si apa -
Si nu voi ca sã mã laud, nici ca voi sã te'nspaimant,
Cum venira, se facura toti o apa s-un pãmânt.
Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvartej
Ostile leite'n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s'a pus?...
Ce-i mana pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sã-i smulga de pe fruntea ta de fier,
A credintei biruinta cata orice cavaler.
Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca'n tara asta, raul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far' a prinde chiar de veste;
N'avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se'nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batranul... Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii umplu campul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pecopite iau în fuga fata negrului pãmânt,
Lanci scanteie lungi în soare, arcuri se intind în vant,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindini,
Orizontu'ntunecandul, vin sageti de pretutindeni,
Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie...
Urla campul si de tropot si de strigat de bataie.
In zadar striga'mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;
In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,
Cãci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Cãci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie,
In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suera, se toarna
Si lovind în fata, 'n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pãmânt lor li se pare ca se naruie tot cerul...
Mirce insusi mana'n lupta vijelia'ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,
Printre cetele pagane trec rupandusi large uliti;
Risipite se'mprastie a dusmanului siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -
Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.
Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana,
Iar în urma lor se'ntinde falnic armia romana.

Pe când oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele nalte ale tarii sã'ncunune
Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit
Margineste muntii negri în intregul asfintit,
Pin' ce izvorasc din veacuri stele una cate una
Si din neguri, dintre codri, tremurand s'arata luna
Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.
Langa cortu-i, unul dintre fii falnicului domn
Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
So trimita dragii sale, de la Arges mai departe:

"De din vale de Rovine
Graim , Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari ruga
Sã-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mandru'n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprancenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mandru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprancenele,
Si sã stii ca-s sanatos,
Ca, multumind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos."

....................................................

De-asa vremi se'nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...
In izvoarele batrane pe eroi mai pot sã caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti sã'ntampini patriotii ce-au venit de-atunci încolo?
Inaintea acestora tu ascunde-te Apollo!
O, eroi! care'n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecand veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramaneti în umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra
De la munte pan'la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N'o sã-mi dea ce o sã cer?
N'o sã aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
In aplauze grele a canaliei de uliti,
Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele,
Ca isi rade de-aste vorbe inghitindu-le pe ele.
Vezi colo pe uraciunea fãrã suflet, fãrã cuget,
Cu privirea'mproscata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toti pebuze-avand virtute, iar în ei moneda calpa,
Quintesenta de mizerii de la crestet pana'n talpa,
Si deasupra tuturora, oastea sã si-o recunoasca,
Isi arunca pociturabulbucatii ochi de broasca...
Dintre-acestia tara noastra isi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sã saza în zidirea sfintei Golii,
In cacamesi cu maneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filozofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfraul în miscari si în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri...
Si apoi în sfatul tarii se adun sã se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grcotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sã ajunga-a fi stapana si pe tara si pe noi!
Tot ce-i insemnat cu pata putrjunii de natura,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sã va zica voua oameni!
In aceasta cuma'n lume si aceste creaturi
Nici rusine n'au sã ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Indraznesc ca sã rosteasca pan' si numele tau... tara!

La Paris, în lupanare de cinismu si de lene,
Cu femeile-i pierdute si'n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...
Ce a scos din voi Apusul când nimic nu e de scos?

Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,
Cu monoclu'n ochi, drept arma betisor de promenada,
Vestejiti fãrã de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept stiint-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana...
O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,
Va mirati cum de minciuna astazi vi se mai trece?
Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca
Numai banul il vaneaza si castigul fãrã munca,
Azi, când fraza lustruita nu ne poate insela,
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sã nu s'arate-odata ce sunteti - niste misei!
Da, castigul fãrã munca, iata singura pornire,
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca sã doarma'n colb de cronici
Din trecutul de marire v'ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu Tepes doamne, ca punand mâna pe ei,
Sã-i imparti în doua cete: în smintiti si în misei,
Si în doua temniti large cu de-a sila sã-i aduni,
Sã dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îsi moaie aripa'n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie seninã,
Cu râuri de lapte si flori de luminã,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna reginã pe rând vizitate.

Te vãd ca o umbrã de-argint strãlucitã,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornitã,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te naltã, un cantec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s'aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.

Vãd sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul rãmas... alb si rece,
Cu haina lui lungã culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ti rãmas încã viu -

Si'ntreb al meu suflet rãnit de'ndoialã,
De ce-ai murit, înger cu fata cea palã?
Au nu ai fost junã, n'ai fost tu frumoasã?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasã?

Dar poate acolo sã fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu rauri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tãrmuri de smirnã, cu flori care cânt;

Sã treci tu prin ele, o sfântã reginã,
Cu pãr lung de raze, cu ochi de luminã,
In haina albastrã stropitã cu aur,
Pe fruntea ta palã cununã de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viata-i o baltã de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urît. -

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede cã toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sã se spargã,
Sã cadã nimicul cu noaptea lui largã,
Sã vãd cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prãzi trecãtoare a mortii eterne...

S-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n'o sã invie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n'a fost decât lut.

Si totusi, tãrâna frumoasã si moartã,
De racla ta razim eu harfa mea spartã
Si moartea ta n'o plâng, ci mai fericesc
O razã fugitã din chaos lumesc.

S'apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi..., dar stie oricine
Cã ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine plãceri.

A fi? Nebunie si tristã si goalã;
Urechea te minte si ochiul te'nsealã;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decât un vis sarbãd, mai bine nimic.

Vãd vise'ntrupate gonind dupã vise,
Pân' dau în morminte ce-asteaptã deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce sã o stâng:
Sã râd ca nebunii? Sã-i blestem? Sã-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sã fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trãit-ai anume ca astfel sã mori?
De e sens într'astea, e'ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.