Lucrare publicata în serial în revista PUNCTE CARDINALE, în anii 1993 - 1996

(numerele 8/93 - 2/96)

de Demostene ANDRONESCU

- PARTEA INTÂIA -

 

Despre atrocitatile de nedescris savârsite împotriva poporului român de regimul comunist, cu forta instaurat la noi dupa cel de al doilea razboi mondial, s-a vorbit si s-a scris mult în ultimul timp. În vasta literatura memorialistica privind universul concentrationar românesc, aparuta dupa decembrie `89, au fost denuntate torturile din timpul anchetelor din beciurile Securitatii , conditiile de detentie mai mult decât inumane din închisorile de executie, regimul de exterminare din lagarele de munca fortata (canal, mine, colonii de munca, etc.) , precum si monstruozitatile de neimaginat mintii omenesti de asa-numitul "experiment Pitesti". Cu toata aceasta abundenta de destainuiri , multe din aspectele dracestii actiuni de dezumanizare si de siluire a constiintelor, actiune initiata si dirijata de la centru, nu au fost înca dezvaluite . Nu s-a scris si nu s-a pomenit înca nimic, sau aproape nimic, despre ceea ce a fost reeducarea de la Aiud. Începuta în primavara anului 1962 si continuata pe parcursul a aproape trei ani, aceasta actiune, adevarata crima împotriva demnitatii umane, a fost conceputa si pusa în aplicare cu scopul de a ucide din punct de vedere moral pe cei mai înversunati dusmani ai comunismului pentru ca, în eventualitatea în care, din motive conjucturale, regimul ar fi fost nevoit sa-i puna în libertate (ceea ce s-a si întâmplat de altfel) , acestia sa nu mai constituie un pericol pentru ei. Atât prin amploare (prin ea au trecut câteva mii de detinuti), cât si prin rezultatele pe care le-au avut (spectaculoase din punctul de vedere al regimului, dezastruoase din punct de vedere uman) , aceasta actiune a fost aproape tot atât de cumplita ca si reeducarea de la Pitesti. Am fost întrebat odata, dupa decembrie `89, de un gazetar pare-mi-se, care a fost cea mai grea perioada din viata mea de detinut politic. Pâna atunci nu ma gândisem sa fac o ierarhizare a suferintelor îndurate de oameni în închisori, caci , dincolo de un anumit prag, dincolo de limitele omenescului, suferinta nu mai poate fi evocata prin grade de comparatie. Totul a fost neomeneste de cumplit. A fost cumplita Jilava. A fost cumplita Gherla lui Goiciu. A fost cumplit Aiudul pe vremea lui Dorobantu si Coler. Toate ororile traite în aceste închisori în perioadele respective s-au estompat în amintire si apar ca o imensa pata neagra . Si totusi, în acest infern uniform si continuu sunt unele intervale care se casca în memorie ca adevarate " gauri negre " ale ororii. O asemenea " gaura neagra " a fost si Aiudul ultimilor ani de ani de detentie. Atunci, în timpul reeducarii , aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise si au fost împinse la sinucidere sute si mii de constiinte. Cineva remarca, pe drept cuvânt, ca, din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani "este frate geaman cu Pitestiul".
   În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrânta rezistenta oamenilor, au fost întrebuintate cu mai mult rafinament si cu mai multa subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urma la Pitesti. Desi agresarile fizice nu au lipsit (rezistentilor la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur : înfometare, frig, izolari , lanturi, etc), la bataie nu s-a recurs. Si nu s-a recurs la bataie nu pentru ca ucigasii de suflete ar fi devenit , între timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Pitesti toti subiectii asupra carora s-a actionat erau tineri si toti proaspat arestati. Deci, toti erau, din punct de vedere fizic, vigurosi si rezistenti si, pentru a putea fi îngenunchiati mai usor, era nevoie ca mai întâi sa fie ruinati fizic. De aceea, la Pitesti reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte si, în câteva luni, chiar si cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave. La Aiud situatia era, din acest punct de vedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce urmau sa treaca prin reeducare nu mai era tânar si, în plus, majoritatea dintre ei (afara de cei arestati în 1958-1959) aveau în urma lor ani grei de temnita. Asa ca din punct de vedere fizic toti erau la limita de jos a rezistentei. Apoi în Aiud nu s-a recurs la bataie si pentru ca cei care au initiat reeducarea voiau sa dea acestei actiuni un aspect legal si uman. Voiau, vezi Doamne, sa recupereze materialul uman din închisori, pentru ca purificat si reconditionat sa-l redea societatii . De altfel, de acest lucru se facea mare caz. Colonelul Craciun , cel care a condus aceasta actiune, ori de câte ori inaugura un nou club (colectivele pregatite pentru reeducare erau, pretentios, numite cluburi) tinea sa sublinieze cu o ironie nedisimulata acest lucru. "V-am adunat aici, laolalta, sa discutati între voi si sa va spalati rufele în familie", spunea el de fiecare data. Puteti sa folositi , unul împotriva altuia sau altora, în demascarile pe care le veti face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii româna. Nu aveti însa voie sa criticati regimul si, mai ales , nu aveti voie sa va bateti sau sa va omorâti între voi. Noi nu vrem sa reeditam aici ceea ce s-a petrecut la Pitesti, ci vrem, doar, sa scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificati, sa va redam societatii".
   Responsabilii cu reeducarea erau, deci, constienti ca nu cu bâta vor reusi sa înfrânga rezistenta morala a detinutilor si sa scoata , cum pretindeau, "putregaiul" din ei. Dupa atâtia ani de detentie si de tratament inuman, oamenii închisorilor devenisera imuni la suferintele fizice. Cu cât asuprirea era mai mare, cu atât rezistenta morala a celor asupriti crestea. Si acest lucru îl stiau si asupritorii. . . În legatura cu aceasta îmi amintesc de o discutie pe care am avut-o cu un ofiter politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducarii. Pentru a sonda starea de spirit a detinutilor , administratia închisorii, si în deosebi ofiterii politici, ne scoteau periodic la ancheta si, câteodata, cu unii dintre noi se straduiau sa întretina discutii oarecum amicale. Nu-mi mai amintesc exact cum a debutat si cum a evoluat discutia dar, la un moment dat, ofiterul respectiv, un capitan pare-mi-se, a exclamat oarecum iritat : "Cum mama dracului mai puteti, ma, sa rezistati atât ? ! Din ce fel de aluat sunteti facuti de nimic nu va atinge ? Ne siliti sa excogitam , pentru a va veni de hac, fel de fel de pedepse si voi va comportati de parca nu mai aveti instinct de conservare. Nimic nu va mai impresioneaza" . "Nu ne mai impresioneaza nimic - am îndraznit sa-i raspund - pentru ca nu mai avem nimic de pierdut. Ne-ati luat tot si luându-ne tot ati facut din noi oameni cu adevarat liberi. Si ne comportam ca atare" . Nu a mai spus nimic. M-a privit lung si m-a expediat înapoi în celula. Nu stiu daca ofiterul politic respectiv a înteles ce am vrut sa-i spun, însa, cu siguranta, superiorii lui stiau acest lucru, pentru ca Ministerul de Interne avea angajati, pe lânga tortionarii si brutele care ne supravegheau, si colective de oameni scoliti care observau si studiau comportamentul detinutilor. Si de observatiile si de concluziile acestora au tinut, desigur, cont cei ce au conceput si organizat reeducarea. Acestia au înteles ca, pentru a ne face din nou vulnerabili, vor fi nevoiti sa ne restituie câte ceva din ceea ce ne luasera. Si au început prin a ne reda speranta.

* * *

 

Reeducarea a început la Aiud , dupa cum am mai amintit deja, în primavara anului 1962. Ea a fost însa conceputa si minutios pregatita cu mult timp înainte. Dupa unele indicii, se pare ca aceasta actiune a fost hotarâta în birourile Comitetului Central si ale Ministerului de Interne în acelasi timp în care au fost hotarâte si masivele arestari din anii 1958-1959. Dupa retragerea trupelor sovietice din România, comunistii români au luat o serie de masuri menite sa intimideze populatia si sa preîntâmpine eventualele încercari de revolta, pe de o parte, iar pe de alta parte, sa dovedeasca Moscovei ca regimul comunist din România este consolidat si ca poate face fata singur "reactiunii interne" . Printre masurile luate atunci se numara si arestarile operate în perioada imediat urmatoare . Tot atunci însa, ei au hotarât si regimul care urma sa fie aplicat tuturor celor din închisori pentru ca acestia, atunci când se vor elibera (la termen sau datorita conjuncturii, înainte de termen) sa iasa din închisoare nu cu aura de eroi, ci stigmatizati si compromisi, încât sa nu mai constituie un pericol pentru regimul comunist.
   În acest scop detinutii asupra carora urma sa se actioneze, au fost concentrati dupa apartenenta politica si origine sociala, în trei mari închisori : Aiud, Gherla si Botosani. Nu stiu cum a decurs actiunea de reeducare în celelalte închisori, dar detinutilor de la Aiud li s-a acordat, din acest punct de vedere, o atentie speciala, deoarece aici erau întemnitati cei mai înversunati adversari ai comunismului, în marea lor majoritate intelectuali.
   La Aiud, pregatirea acestei actiuni a început înca din vara anului 1958 prin schimbarea conducerii închisorii. Atunci, celebrul Coler a fost înlocuit cu, nu mai putin celebrul (tot) colonel Gheorghe Craciun. Aceasta schimbare nu a fost facuta întâmplator , ci a fost extrem de bine gândita, deoarece colonelul Craciun era persoana cea mai indicata pentru ducerea la bun sfârsit a actiunii ce se pregatea . Din acest punct de vedere, personajul este extrem de interesant si merita o succinta prezentare.
   Colonelul Craciun Gheorghe a fost în tinerete muncitor cazangiu la atelierele CFR din Cluj. Înca de pe vremea când era elev al scolii de ucenici din cadrul acestor ateliere, el a luat parte activa la actiunile antirevizioniste care au avut loc la Cluj în aceasta perioada si cu aceasta ocazie s-a apropiat si a cunoscut îndeaproape pe unii dintre membrii miscarii studentesti nationaliste din orasul de pe malurile Somesului, al carui calau va deveni mai târziu. Înzestrat cu oarecare inteligenta si un deosebit talent oratoric, el s-a facut remarcat printr-un discurs tinut cu ocazia unor manifestatii care au avut loc împotriva Dictatului de la Viena. Dupa cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat la Bucuresti si a lucrat ca muncitor cazangiu la atelierele Grivita. Nu se stie precis, dar s-ar putea ca în timpul razboiului sa se fi apropiat de firava miscare comunista, asa cum altadata se apropiase de miscarea nationalista. În orice caz, chiar daca nu a avut contacte cu comunistii înainte de 23 august 1944, dupa aceasta data i s-au revelat si lui, ca orisicarui semidoct (colonelul Craciun era un perfect semidoct) "marile adevaruri comuniste" . S-a înscris imediat în partidul comunist, pe care l-a slujit cu devotament de neofit pâna la prabusirea acestuia în decembrie `89. În 1945 a intrat în politie si, datorita istetimii si abnegatiei lui, a ajuns în curând sef al Sigurantei din Sibiu, iar dupa înfiintarea Securitatii , sef al Securitatii regiunii Brasov. În aceasta calitate a organizat si condus expeditiile împotriva grupurilor de partizani din muntii Fagaras si i-a trecut prin mâna majoritatea membrilor miscarii de rezistenta anticomunista în Ardeal. Pe unii din acestia îi va reîntâlni la Aiud si le va fi din nou napasta . Arogant si siesi suficient, ca orice semidoct ajuns stapân pe destinele oamenilor , dar si lipsit de sensibilitate, ca un comandant de lagar de exterminare nazist, insensibil la suferintele si framântarile sufletesti ale oamenilor, colonelul Gheorghe Craciun si-a îndeplinit cu prisosinta misiunea ce i-a fost "încredintata de partid", aceea de a împinge la sinucidere constiintele întemnitate la Aiud.

 

II. ACTIUNI PREGÃTITOARE. PERIOADA MARII ÎNCREMENIRI

 

Încheiam prima parte a acestei relatari cu o succinta caracterizare a colonelului Craciun , cel care a organizat si condus inumana actiune de convertire a constiintelor întemnitate în penitenciarul din Aiud, actiune nevinovat denumita reeducare. Desi era, asa cum l-am caracterizat, dur, neînduplecat si insensibil la suferintele pe care cu buna-stiinta le provoca celor peste ale caror destine ajunsese stapân, nu as putea spune totusi despre el ca a fost o bestie, o bruta sadica asemenea altor comandanti de închisoare, Goiciu sau Maromet, de exemplu. Nu. El nu-si permitea rautati gratuite ca cei mai sus pomeniti si savârsea raul , nu orbit de furie si de "sfânta mânie proletara" ca acestia, ci calculat, cu discernamânt, patruns fiind de importanta si necesitatea misiunii pe care o avea de îndeplinit. Mai mult chiar, acest om dur si nemilos îsi permitea câteodata sa aiba si constiinta, sa fie uman chiar. Îmi amintesc ca într-o noapte de decembrie (1959 ? ), pe un ger napraznic , când izolarile Aiudului erau pline pâna la refuz (se stie ce însemna izolarea în timp de iarna : camera neîncalzita , cu ciment pe jos, complet goala, în care cel pedepsit era bagat sumar îmbracat si cu hrana redusa la o treime, pentru trei, cinci sau sapte zile) , colonelul Craciun a venit, în puterea noptii, însotit de ofiterul de serviciu si de gardianul de paza si, dând dispozitie sa se deschida usile izolarilor , ne-a trimis la celule zicând : "Ati avut noroc ca a visat nevasta-mea urât si m-a trezit, rugându-ma sa vin sa va scot de aici ca sa nu va am pe constiinta. Si, de, poti rezista smiorcaielilor unei femei ?".
   Si asemenea "gesturi de omenie" obisnuia sa faca frecvent colonelul Craciun. De exemplu, una dintre pedepsele care se administrau celor considerati refractari sau a caror cerbicie trebuia înfrânta, era refuzul de a li se acorda, în cazul ca aveau nevoie, asistenta medicala. Si , colonelul Craciun a uzat des de aceasta pedeapsa împotriva celor ce refuzau reeducarea. Când i se raporta ca vreunul dintre cei pedepsiti în acest mod este în stare grava, el facea ca din întâmplare o inspectie în celula respectiva si, "alarmat" de starea celui în cauza, dadea dispozitie ca acesta sa fie internat în spitalul penitenciarului si sa i se dea îngrijirile necesare. Desigur, pentru multi aceasta suspendare a pedepsei era salutara, dar au fost si cazuri pentru care aceasta suspendare s-a dovedit a fi inutila. Asa s-a întâmplat, de exemplu, cu una dintre cele mai luminoase figuri ale Aiudului, profesorul George Manu care a murit, în 1961, de t.b.c. în spitalul penitenciarului, dupa ce mult timp i se refuzase asistenta medicala pentru ca n-a vrut sa accepte misiunea de intermediar între detinuti si administratie în vederea reeducarii . Dar, asupra acestui caz vom reveni.
   Investit cu puteri depline si bucurându-se de totala încredere a mai marilor sai , colonelul Craciun îsi permitea sa fie, din când în când, "uman" . Pentru ca nu risca nimic. De fapt, nu facea altceva decât sa anuleze niste pedepse pe care tot el le daduse. Si de fiecare data facea acest lucru cu ostentatie, vrând sa demonstreze cât de marinimos este el si cât de uman este regimul pe care îl slujeste.

 

* * *

 

Dupa primele actiuni întreprinse de noul comandant al Aiudului, noi, cei întemnitati în acest penitenciar, ne-am dat imediat seama ca el venise acolo cu o misiune precisa. Simteam ca ni se pregateste ceva, dar ce anume nu puteam deslusi. Ne faceam fel de fel de gânduri. Unii "analisti" , cu mai multa experienta în ale puscariei , nu excludeau din calculele lor nici posibilitatea începerii unei actiuni de reeducare, caci , dupa consumarea "experimentului Pitesti" , reeducarea devenise un fel de obsesie a închisorilor. Si, nu s-au înselat prea mult caci reeducarea avea sa înceapa de-abia dupa patru ani. Deocamdata se faceau numai pregatiri în acest scop.
Primul lucru pe care l-a facut colonelul Craciun dupa instalarea sa în noua functie a fost reorganizarea detinutilor pe celule. Daca pâna atunci repartizarea pe celule se facea oarecum la întâmplare, dupa cum se nimerea, de data ceasta formatiile de patru, cinci sau sase oameni care urmau sa convietuiasca în aceeasi celula, au fost cu grija alcatuite dupa criterii pe care noi nu le-am prea putut întelege. S-a tinut cont în aceasta alcatuire si de alfabet, s-a tinut cont si de vârsta, s-a tinut cont si de afinitati sufletesti si de adversitati. În orice caz, aceasta noua repartizare a detinutilor în celule nu s-a facut la întâmplare ca altadata . Târziu s-a mai observat un amanunt si anume ca, în fiecare celula fusese introdus, pe cât a fost posibil, si câte un "pitestean" (detinut care trecuse prin Pitesti), nu neaparat ca turnator ori colaborator, în acel moment, al administratiei (marea majoritate a celor care trecusera prin Pitesti, odata încetata agresiunea împotriva lor si dispersati în marea masa a celorlalti detinuti, îsi revenisera din acest punct de vedere), ci pentru ca se miza pe faptul ca, atunci când va fi declansata reeducarea, acestia vor fi primii care o vor accepta, influentând astfel si pe ceilalti. Ceea ce s-a si întâmplat de altfel. Printre primii care au acceptat reeducarea s-au numarat , într-adevar , si foarte multi dintre ei, iar atunci când s-au format colectivele de reeducare (asa-numitele cluburi), unele dintre acestea au fost conduse de ei. Si nici nu e de mirare ca s-a întâmplat asa. Acesti oameni, carora , la Pitesti, li se spalase creierul si fusesera complet depersonalizati, desi de la nenorocirea lor trecusera mai bine de zece ani, ramasesera totusi cu niste reflexe. În primul rând multi dintre ei erau de o supusenie exagerata. Daca li s-ar fi ordonat de catre un gardian sa stea într-un picior, ei ar fi stat o zi întreaga, nesupravegheati de nimeni, într-un picior. Apoi, toti manifestau o teama animalica aproape, în fata autoritatii . În aceste conditii, majoritatea dintre ei au fost foarte usor de convins sa accepte reeducarea si sa colaboreze, în acest scop, cu reeducatorii.
   Odata cu aceasta noua repartizaare a detinutilor în celule, pentru "locatarii" Aiudului începe o lunga perioada critica, sugestiv denumita de cineva "perioada marii încremeniri". De ce încremenire ? Pentru ca timp de aproape doi ani si jumatate , în Aiud , nu s-a mai miscat nimic. Timp de aproape doi ani si jumatate oamenii au fost nevoiti sa traiasca în aceeasi formatie si acest lucru a avut urmari nefaste asupra starii lor de spirit, stiut fiind ca mentinerea, timp îndelungat, între patru pereti, a doi sau mai multi oameni face convietuirea de-a dreptul imposibila. De altfel, acest lucru se si urmarea : degradarea relatiilor dintre oameni si slabirea rezistentei lor nervoase si prin aceasta si a rezistentei morale. S-au consumat atunci, în spatele usilor ferecate, adevarate drame. Oameni echilibrati care înainte fusesera prieteni sau numai se respectasera reciproc, au ajuns sa nu se mai poata suferi, sa se urasca cu înversunare chiar. Fiecare agresa pe ceilalti cu ticurile sale, cu tabieturile sale, cu automatismele sale si era agresat, la rândul sau , de ticurile, tabieturile si automatismele celorlalti. Îti trebuia o mare capacitate de întelegere si o si mai mare capacitate de autocontrol pentru a-ti putea struni sentimentele care o luau razna. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, oamenii, spre cinstea lor, au reusit sa-si înfrânga resentimentele si, înfrângându-si-le, au reusit sa supravietuiasca. De cele mai multe ori erau înabusite în stare latenta, iar daca totusi izbucneau erau repede aplanate prin medierea celor din interior. Caci din fericire, în fiecare celula aproape, se nimerea sa fie un ins mai întelept de suferinta, care îndeplinea rolul de "pacificator". Si care , prin pozitia si statura lui morala, reusea sa sa se impuna si sa impuna. Trebuie sa subliniez faptul ca în foarte multe celule , acest rol era îndeplinit de catre "pitesteni" . Oamenii acestia, datorita experientelor cumplite prin care trecusera , aveau o alta viziune asupra vietii în general si, mai ales, aveau o deosebita întelegere asupra psihologiei omului ajuns în situatii limita.
   Apoi mai era ceva. Oricât de mari au fost neajunsurile convietuirii în aceste spatii închise numite celule, întemnitatii din Aiud, mai ales, în situatia data, aveau de facut fata împreuna unei agresiuni mult mai mari si mai periculoase : agresiunea dusmanului de dincolo de usa. Si pentru a putea sa realizeze acest lucru era imperios necesar ca fiecare sa-si înfrânga resentimentele si sa actioneze solidar.
   Odata cu noile repartizari în celule, directia închisorii a instituit un regim extrem de sever. Vigilenta celor ce ne supravegheau a sporit considerabil. Aproape din zece în zece minute, "pleoapa" vizetei prin care eram spionati se ridica si cea mai mica abatere sau presupusa abatere de la un regulament aberant era cu severitate pedepsita. De la cinci dimineata, când se dadea desteptarea si pâna la zece seara, când suna stingerea, detinutul nu avea voie sa faca nimic. Nu avea voie sa se întinda în pat, nu avea voie sa vorbeasca decât în soapta, nu avea voie sa se uite pe geam, nu avea voie sa aiba nici o activitate, manuala sau intelectuala, care ar fi facut ca timpul sa-i treaca mai usor. Detinutul trebuia sa perceapa dureros curgerea timpului. Fiecare clipa trebuia sa-i fie muscatura. Si daca nu-i era sau i se parea cerberului de dincolo de usa ca nu-i este, atunci musca el, prescriindu-i trei, cinci sau sapte zile de izolare sau neagra. Se pedepsea mult si se pedepsea pentru orice. Am vazut oameni pedepsiti pentru ca au fost surprinsi rugându-se, ori zâmbind siesi ori unei amintiri. Am vazut oameni pedepsiti pentru ca au fredonat o melodie ori pentru ca au recitat niste versuri. Si toate acestea urmareau slabirea rezistentei fizice si sufletesti a detinutului pentru ca atunci când i se va propune o alternativa sa o accepte. Dar pâna sa i se propuna aceasta alternativa avea sa mai treaca înca aproape doi ani.

 

III. ACTIUNI PREGATITOARE

PERIOADA DE PRITOCIRE

 

Pentru a supravietui, detinutii Aiudului au fost nevoiti sa se adapteze noilor conditii de detentie. Si, în oarecare masura , pe termen scurt, au reusit. Pânda celor de afara a fost contracarata de pânda celor dinauntru , lipsa de activitate impusa de aberantele regulamente ale închisorii a fost suplinita de o activitate "subversiva" care era cu atât mai reconfortanta cu cât era mai primejdioasa, iar zgomotoasele trairi exterioare au fost înlocuite de discrete dar intense trairi interioare. Constrânsi de un regim inuman, oamenii Aiudului au fost nevoiti sa caute resurse de supravietuire în ei însisi si le-au gasit în rugaciune , în meditatie si în învatatura . S-a învatat mult, si s-a învatat temeinic atunci la Aiud. S-au învatat limbi straine , s-a învatat matematica, s-au învatat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotrus, etc, nemaivorbind ca Gyr si Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învatat agricultura, stuparit , avicultura, fizica, chimie, etc., iar cei ce au avut sansa sa stea în aceeasi celula sau în celule alaturate cu profesorul George Manu au audiat chiar si cursuri de fizica nucleara. Nevoia de comunicare, de transmitere a informatiilor de la o celula la alta a facut ca, în aceasta perioada, comunicarea prin alfabetul Morse sa atinga apogeul. Acum a fost nascocita "scrierea" cu acest alfabet, pe un fir de ata, printr-un sistem de noduri. Nascocirea aceasta apartine aceluiasi profesor George Manu si ea a constituit o adevarata revolutie în sistemul de comunicare din închisori.
   Si cu toate acestea, la sfârsitul primei perioade pregatitoare , majoritatea detinutilor Aiudului ajunsesera la capatul puterilor. Toti erau epuizati psihic si toti simteau o nevoie, ca de aer, de schimbare. Versul regretatului poet Stefan Vladoianu :"Ah, fie orice-ar fi, numai sa fie !", era pe buzele tuturor. În acest univers încremenit parea ca si timpul se oprise în loc ("Eternu-a pus pecete devenirii / Si s-a oprit din curgere durata" , suna alte versuri plamadite tot în aceasta perioada) si ca în lume nu se mai întâmpla nimic. Sufletele tuturor celor surprinsi de acest mare înghet au fost vidate de esenta si viata lor a fost lipsita de sens. Dupa parerea mea , tratamentul aplicat celor din Aiud în aceasta perioada a jucat rolul pe care, în reeducarea de la Pitesti l-a jucat bataia. La Pitesti, oamenilor li s-au ucis sufletele , într-un timp record, prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte, iar celor de la Aiud li s-a facut acelasi lucru, cu încetinitorul, prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat acestui tratament decât cei care au avut o viata interioara extrem de bogata si cei care s-au abandonat complet rugaciunii si lui Dumnezeu. dar acestia au fost putini. Majoritatea s-au prabusit însa sufleteste, fiind dispusi sa accepte orice schimbare. Fie ea si în rau . Si aceasta stare de spirit a servit de minune celor ce pregateau reeducarea.

* * *

 

ÎNCREMENIRE

 

A-ncremenit si timp, si necuprins
si sufletul ni s-a sleit ca saul ,
nimicul ca pecinginea s-a-ntins
oprind pe loc si binele si raul .

 

Eternu-a pus pecete devenirii
si s-a oprit din curgere durata,
ascuns pe undeva-n afara firii
destinul ciung nu-si mai învârte roata.

 

Nimic nu se întâmpla si nimic
Din câte sunt sub cer nu mai tresalta,
Sarmana lume cu durerea-n spic
De Dumnezeu a fost lasata balta.

 

Pe fondul sur al timpului-mpietrit
Suntem antice basoreliefuri,
Tocite statuete de granit
Pe-alocuri cu reflexe de sidefuri.

                                Aiud, 1959

 

* * *

 

A doua perioada pregatitoare a debutat pe neasteptate catre sfârsitul anului 1960 si se caracterizeaza, spre deosebire de prima, printr-o continua miscare. Daca pâna atunci oamenii fusesera obligati sa stea în aceeasi formatie ani de-a rândul, începând de la aceasta data, sub diferite pretexte (vizita medicala, triere pentru trimiterea la munca, etc.) componenta celulelor era schimbata periodic. Ratiunea acestor frecvente miscari , adevarata actiune de pritocire a oamenilor, nu am deslusit-o decât târziu, dupa declansarea reeducarii . Pentru o cât mai buna reusita a acestei actiuni era necesar ca, cei asupra carora urma sa se actioneze, sa se cunoasca cât mai bine între ei. Fiecare detinut trebuia sa cunoasca pe cât mai multi dintre camarazii lui de suferinta si sa fie, la rândul sau, atunci când va fi cazul, cunoscut de catre cât mai multi dintre acestia, pentru ca sa aiba pe cine demasca si de catre cine sa fie demascat.
   Între timp, colonelul Craciun , împreuna cu statul sau major format din ofiterii politici veniti la Aiud odata cu el (colonelul Iacob, maiorul Nodet, capitanul Chirila si multi altii mai marunti ) îsi continuau munca de documentare pe care o începusera înca din perioada precedenta. Aceasta munca consta în strângerea de date care sa le permita caracterizarea exacta a fiecarui detinut în parte , insistându-se, în special, asupra celor considerati personalitati proeminente (morale, culturale sau politice). În acest scop, fiecare detinut era scos la ancheta o data , de doua sau de mai multe ori (depindea de cât de important era) si interogat ori provocat la o discutie "amicala" de catre unul din numerosii ofiteri politici care misunau prin închisoare. Informatiile obtinute direct de la cel în cauza ori de la alti detinuti erau completate cu date extrase din dosarul fiecaruia , iar în cazurile mai deosebite se recurgea chiar la serviciile anchetatorilor de la securitatile de origine. Astfel ca atunci când actiunea de reeducare va demara, cei interesati vor cunoaste profilul psihologic si deja, cu aproximatie, starea de spirit al fiecarui detinut în parte, ceea ce le va permite sa actioneze în consecinta.
   Paralel cu aceste preparative, colonelul Craciun si statul sau major de politruci mai actionau si în alte directii, mai greu de sesizat, la acea ora, de noi, detinutii. Si totusi unele lucruri nu puteau ramâne multa vreme neobservate. Asa, de pilda, la un moment dat s-a bagat de seama ca dintre noi încep sa dispara personalitatile , adica acele persoane care, prin pozitia lor morala, politica sau culturala, aveau oarecare influenta asupra celorlalti detinuti. La început s-a crezut ca acestia au fost izolati la Zarca sau în alte sectii ale închisorii ori dusi pe undeva la anchete. Pâna la urma s-a vadit ca ei fusesera izolati pentru a fi prelucrati si convinsi sa accepte reeducarea si, acceptând-o, sa-i determine si pe altii sa o faca. Si spre deziluzia noastra, a marii mase de detinuti, foarte multi dintre ei au sfârsit prin a fi convinsi (prin ce metode oare ?), devenind astfel, în mâna colonelului Craciun "marea arma secreta" cu care va reusi sa-i determine pe multi dintre noi sa capituleze. Au fost însa destui si dintre cei care au rezistat ispitei de a se elibera înainte de termen, precum si tuturor presiunilor care s-au facut asupra lor si au ramas credinciosi idealurilor pentru care intrasera în închisoare si demnitatii de om. Printre acestia se numara si figura de legenda a profesorului George Manu, de care am amintit mai sus. Acesta a fost scos în repetate rânduri din Zarca, unde a executat cea mai mare parte din detentie, si dus în fata colonelului Craciun care a încercat prin diferite metode (promisiuni, amenintari, santaj, etc.) sa-l determine sa accepte reeducarea si sa devina un fel de intermediar între detinuti si administratie. Spre cinstea lui, profesorul George Manu a refuzat cu demnitate orice târguiala cu cei pe care îi considera ceea ce erau, de fapt, calai ai neamului. Si profesorul George Manu a platit cu viata aceasta sfânta "încapatânare" , caci, grav bolnav fiind de t.b.c., i s-a refuzat , drept represalii, printre altele, si asistenta medicala. A murit în infirmeria închisorii, unde fusese internat când era prea târziu.
   Tot în aceasta perioada s-a mai petrecut un fapt demn de luat în seama. Pe culoarele închisorii au aparut figuri noi de gardieni sau caralii cum le spuneam noi care nu i-au înlocuit , ci numai i-au dublat pe cei vechi. Toti acestia erau tineri, erau stilati si , mai ales, nu erau abrutizati ca ceilalti. În relatiile cu noi detinutii erau foarte politicosi, ni se adresau , spre uluirea noastra, cu domnule si cu dumneavoastra si manifestau o oarecare stângacie caracteristica începutului de cariera. Nu se amestecau în treburile celorlalti gardieni, ci se multumeau sa ne supravegheze si sa încerce sa ne cunoasca. Aveau voie sa deschida celulele si sa discute cu noi anumite lucruri . Uneori chiar scurte interogatorii. Dupa felul cum actionau era limpede ca misiunea lor era aceea de a ajuta pe ofiterii politici în munca lor de documentare.
   Si, în aceasta atmosfera, pe la sfârsitul anului 1961, s-a raspândit deodata vestea ca a început reeducarea. Comunicatele care se difuzau prin morse anuntau diferite surse ca pe cutare sectie, la celulele cutare si cutare, au fost înfiintate "cluburi" în care oamenii citesc, joaca sah ori discuta. Vestea a fost primita de detinuti în mod diferit. Cei mai multi , care nu stiau nimic sau stiau foarte putin despre ceea ce se întâmplase la Pitesti, au primit-o cu nepasare , iar unii dintre ei cu oarecare interes chiar. Cei care erau edificati asupra fenomenului , sau cei care trecusera prin acest iad, au primit-o cu îngrijorare , unii cu teama chiar. Întâmplator , în momentul raspândirii acestei vesti, stam în celula cu un baiat , S.M., care fusese student la filozofie în Iasi si care trecuse prin Pitesti. Acesta, când a auzit de reeducare s-a îngalbenit si timp de trei zile nu a scos un cuvânt. Dupa ce s-a mai linistit , într-una din zile , prinzând un moment prielnic, m-a tras într-un colt si mi-a spus : "Daca începe reeducarea si se reediteaza ceea ce s-a întâmplat la Pitesti, eu ma sinucid" . Am crezut în primul moment ca a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era perfect lucid . Apoi, în zilele urmatoare, mi-a reluat cu lux de amanunte ceea ce se întâmplase , de fapt, la Pitesti. M-am cutremurat de cele ce am auzit si abia atunci am înteles spaimele prietenului meu.
   Peste câteva zile stirea a fost confirmata oficial. Într-adevar , începuse reeducarea.

 

* * *

 

Unul dintre amicii mei care a trecut , ca si mine, prin Aiudul acelor ani, mi-a reprosat ca prezint prea sintetic fenomenul reeducarii din aceasta temnita si ca, sintetizându-l , îl simplific si îi diminuez bestialitatea. Altul m-a acuzat chiar ca-l prezint denaturat, deoarece nu insist asupra atentatului premeditat si permanent la viata celor care s-au îndârjit sa nu accepte batjocorirea numita reeducare. Sa fiu bine înteles, eu nu mi-am propus sa insist aici asupra agresiunii fizice îndreptate împotriva celor refractari reeducarii, agresiune care a existat si care a facut si victime, ci sa explic mecanismele psihologice ale prabusirii celor care, dupa ani de zile de rezistenta îndârjita fata de mecanismele represiunii, au sfârsit prin a capitula, renuntând public la idealurile si visele lor, precum si sa prezinte metodele întrebuintate de reeducatori în nefasta lor întreprindere de demolare a constiintelor. Si m-am decis sa întreprind acest demers nu pentru a-i scuza pe cei înfrânti, pentru ca acestia nu au nevoie sa fie scuzati. Nimeni, nici chiar camarazii lor care au rezistat pe baricadele onoarei, nu au caderea sa-i judece. Nici chiar pe cei putini dintre ei care nu numai ca au cazut , dar s-au si ticalosit . Nu, nimeni nu are acest drept, pentru ca majoritatea celor care au trecut prin Aiud si, în general, a celor care au trecut prin închisori nu au avut vocatie de eroi sau de martiri, ci au fost doar oameni pur si simplu, care se angajasera, însa, într-o lupta pe viata si pe moarte pentru o cauza sfânta lor. Si este extrem de greu sa ramâi om , atunci când esti pus în situatii limita, daca nu ai vocatie de erou sau de martir. Deci, nu pentru a justifica omenestile lor neîmpliniri întreprind eu acest demers, ci pentru a-i apara împotriva celor ce încearca sa le ucida si farâma de suflet ce le-a ramas. Caci exista astazi, în România postdecembrista, tendinta ticaloasa de a se efectua un transfer de vinovatie . În acest scop, cei care angajati dintru început în lupta împotriva împotriva comunismului, cu forta impus poporului român, si înfrânti fiind, n-au avut taria sa moara pe baricade, ci au capitulat ucigându-si visele, sunt, pentru aceasta nevrednicie a lor, încriminati mai vârtos decât sunt încriminati cei care au trecut de cealalta parte a baricadei, contribuind astfel la edificarea si consolidarea monstruosului sistem si agonisindu-si prin fel de fel de compromisuri, ticalosii sau chiar prin tradare o nemeritata si acuzatoare bunastare . Cocotati pe schelaria puterii de azi, artizanii ororii de ieri, cei care ar fi trebuit, dupa prabusirea comunismului sa fie condamnati, cel putin la tacere, acuza cu nerusinare, aratând cu degetul spre cei ce nu au alta vina decât pe aceea de a nu fi avut sansa sa moara la timp pentru a intra în legenda sau în uitare.

 

* * *

 

IV. DEMOLAREA IDOLILOR

 

Într-o buna dimineata, la putin timp dupa raspândirea zvonului ca reeducarea a început , usa celulei noastre s-a deschis si unul din plutonierii aceia scoliti si politicosi, despre care am pomenit deja ca i-au dublat pe caralii de paza de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care din noi vrea sa mearga la club. Ne-am uitat nedumeriti unul la altul si toti întrebator la plutonier. Unul dintre noi a îndraznit : "Cum adica la club ?" . "Ce, nu stiti ?" a întrebat prefacându-se mirat, plutonierul. "În închisoare au fost amenajate încaperi în care sa va puteti întâlni cu alti detinuti, din alte celule, sa discutati între dumneavoastra, sa jucati sau sa cititii" . Tentatia era mare. Majoritatea dintre noi eram oameni de carte, unii fuseseram , chiar, cititori împatimiti si, iata ca acum, dupa ce ani de zile nu mai vazuseram slova tiparita , ni se oferea posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurând : "Si nu ne duce pe noi în ispita" , caci stiam ca asa începe caderea . Faci la început un compromis, aparent nevinovat, si apoi nu te mai poti opri. Dupa ce a asteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat sa ne gândim bine, caci se va întoarce peste 10 minute. Si pleaca spre alta celula, lasând la a noastra usa întredeschisa. Dupa plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotarât brusc : "Eu ma duc sa vad despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Daca nu-mi va conveni, voi cere sa fiu adus înapoi" . Dupa cum îl cunosteam eu (era orgolios, suporta greu detentia si nu prea îsi facea scrupule când era vorba de interesele lui) eram sigur ca nu se va mai întoarce din drum. Si nu m-am înselat. Eu nu l-am mai întâlnit, însa am auzit despre el ca a ajuns printre capii reeducarii . Lui i s-a mai alaturat înca unul dintre noi si când a revenit plutonierul au plecat împreuna cu altii, de prin alte celule, la asa-numitul club. Seara, înainte de închidere, au fost adusi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amanunte cum a fost. Au fost dusi împreuna cu alti douazeci, treizeci de detinuti, toti de pe celular, într-o încapere special amenajata cu mese si banci , situata într-o cladire alaturata si lasati sa discute în voie, fara sa fie supravegheati. De citit nu s-a prea citit în acea prima zi, desi pe mese erau câteva brosuri de propaganda si de literatura comunista. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luati si readusi seara. Si tot asa câteva zile. Pâna când, într-o seara , nu s-au mai întors. A venit un gardian, le-a luat bagajele si de atunci nu i-am mai vazut. Am aflat ulterior ca au fost dusi pe o alta sectie, unde li s-a creat un regim special si au, facut , cu ofiterii politici, un fel de instructaj în legatura cu reeducarea.
   Aceasta prima tentativa de a atrage oamenii pe calea reeducarii s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate modeste. De fapt, nici ei nu se asteptau la ceva spectaculos. Era doar începutul si era normal ca oamenii sa fie reticenti. Aveau nevoie doar sa atraga de partea lor câtiva oameni pe care sa-i pregateasca pentru a-i întrebuinta în actiunile viitoare. Si acest lucru le reusise.
   Imediat dupa consumarea acestei prime faze, "rezistentilor", adica celor care refuzaseram sa iesim la "Club" , ni s-a înasprit regimul. Cei mai multi dintre noi au fost izolati, fie în Zarca, fie pe anumite sectii special amenajate pe celular. Din când în când, ofiterii politici sau doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, întrebându-ne daca nu cumva careva dintre noi s-a razgândit si vrea sa iasa la Club. Si de fiecare data mai capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reusit cei care au condus reeducarea sa frânga rezistenta morala a celor care preferau sa ramâna în continuare în închisoare decât sa iasa din ea pe brânci. Ei dispuneau , în momentul declansarii nefastei lor actiuni, de o "arma secreta" despre care nici unul dintre noi nu stiam nimic. Reusisera în prealabil sa ne demoleze, fara ca noi sa o stim, idolii.
   Procedeul nu era nou. Fusese întrebuintat cu succes si la Pitesti. Acolo, înainte de a începe reeducarea, au fost strânsi toti cei care erau considerati vârfuri ale studentimii, cei care aveau o oarecare autoritate (morala, intelectuala sau, pur si simplu, ierarhica) asupra acestora si transformati , în doar câteva luni de tortura continua, în adevarate epave omenesti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul în mâna si au fost dusi în mijlocul celor al caror idoli fusesera, pentru a-i reeduca.
   La Aiud s-a procedat la fel, numai ca metodele întrebuintate au fost altele : santaj, amenintare, promisiuni si, mai ales, crearea problemelor de constiinta. Am amintit , deja, înca din capitolul trecut, ca au început sa dispara dintre noi personalitatile , adica acele persoane care prin pozitia lor politica, intelectuala sau morala aveau influenta asupra celorlalti detinuti. Astfel, personalitati aproape intrate în legenda ca preotul Dumitrescu-Borsa, Victor Biris, printul Alexandru Ghica, Niculae Petrascu, Victor Vojen, poetul Radu Gyr si multi, multi altii, au fost luati, purtati prin tara (prin orase, pe santiere de constructii, prin piete, etc.) pentru a lua cunostinta de "realizarile" si de "bunastarea" si "fericirea" poporului. Unii dintre ei au fost dusi chiar în Bucuresti, la Centru, unde persoane influente, cu functii importante în aparatul de Partid si de Stat, au stat de vorba cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis : "Trebuie sa va recunoasteti înfrânti. Ati vrut sa faceti ceva, dar ati apucat-o pe un drum gresit, drumul crimei si al tradarii (Cine vorbea de crima si de tradare !) Ceea ce ati nazuit sa faceti voi, sau ati pretins ca nazuiti, suntem pe cale de a realiza noi.o tara, cum va placea voua sa spuneti, "ca soarele sfânt de pe cer". Acum vrem sa ne redobândim independenta fata de Moscova (era în perioada denuntarii planului Valev) si pentru aceasta avem nevoie de liniste, de consens (a se observa radacinile istorice ale consensului). Occidentul, de care vrem sa ne apropiem, ne pretinde sa va punem în libertate. Si o vom face, dar numai dupa ce, mai întâi, va vom neutraliza" . Cam asa trebuie sa fi sunat discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului si Statului l-a tinut în fata celor care trebuiau convinsi sa se sinucida sufleteste. Si un astfel de discurs pe unii i-a convins, pe altii însa nu. Acestia din urma, printre care trebuie sa amintim si impunatoarea figura a printului Alexandru Ghica, au fost adusi înapoi la Aiud si dati în "grija" lui Craciun. Dar nu de acestia ne vom ocupa acum, ci de ceilalti, de cei care au cazut ; si nu pentru a-i încrimina, ci pentru a explica mecnismele sufletesti ale caderii lor si, mai ales, pentru a scoate în evidenta impactul pe care caderea lor l-a avut asupra celorlalti detinuti. Si pentru ca cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest caz.
   Era în vara anului 1962. Reeducarea îsi urma cursul firesc, fara prea mari reusite. Într-una din zile, usa celulei în care eram izolat s-a deschis si, de data aceasta, mi s-a ordonat sa merg la Club. Nu am avut prea mult timp sa ma mir, caci plutonierul care mi-a deschis usa parea foarte agitat si grabit . Am iesit afara pe pasarela (eram la etajul trei) si am observat ca pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau usi si oamenii erau zoriti sa iasa afara. Am fost dusi mai mult alergând într-o încapere situata într-o cladire din imediata apropiere a Celularului, încapere în care erau îngramaditi câteva sute de detinuti. Fusesera adusi acolo oameni de pe toate sectiile, din Zarca, din Celular si chiar si din fabrica. Marea majoritate faceau parte , însa, din asa-numita categorie a "rezistentilor" . La un moment dat un gardian care era în usa a anuntat : "Liniste, vine tovarasul comandant !" . Într-adevar, dupa câteva secunde în usa si-a, facut apartitia, plin de el ca de obicei, însotit de statul sau major, colonelul Craciun. În mâna avea câteva foi de hârtie împaturite în asa fel încât parca voia sa atraga atentia asupra lor. Dupa ce ne-a ordonat sa ne asezam în banci , a privit câteva secunde peste capetele noastre si apoi a început sa recite, spre uluirea noastra, o poezie din Gyr. O recita corect , fara sa se poticneasca, cu intonatii potolite si fara emfaza. Se vedea cât de colo ca o învatase special pentru aceasta reprezentatie. Dupa ce a terminat, s-a uitat iarasi peste sala si a întrebat : "Ei, va place ? Frumoasa poezie, nu-i asa ? " . Si pentru a întari acest lucru a reluat, de data aceasta mai componctios, ultima strofa :

"Nu esti înfrânt atunci când sângeri,
   Nici daca ochii-n lacrimi ti-s.
   Cele mai crâncene înfrângeri
   Sunt renuntarile la vis".

-"Ei, zise el uitându-se triumfator pe deasupra noastra, aflati ca badia Gyr a renuntat la vis" . N-a avut timp sa savureze efectul loviturii , pe care cu atâta dibacie o pregatise , ca dintr-un colt al salii tâsni ca un bumerang replica :
   -"Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta ? În lupta se mai si moare !" .
   Colonelul Craciun a fost surprins de replica , a dat sa raspunda, dar dându-si seama ca s-ar putea sa iasa cu prestigiul stirbit dintr-o disputa cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renuntat. Uitându-se apoi din nou peste sala, pentru a gasi pe cineva caruia sa-i dea scrisoarea s-o citeasca, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studentesc din Bucuresti, Tanase Radulescu . Acesta fusese câtiva ani prizonier în Rusia si când s-a întors în tara, în 1955, a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica, pentru activitatea politica din trecut. Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl si cunostea personal ; si era socotit unul dintre cei mai înversunati "rezistenti" la reeducare. Fixându-l, colonelul Craciun îi spune : "Ce zici, Tase ? (avea o mare placere sa se adreseze detinutilor pe numele lor mic). Citesti tu scrisoarea ?" . Omul consimti si, vadit emotionat, apuca , cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerabdator sa ajunga la semnatura. Dupa ce o examina cu atentie, conchise ca pentru sine : "Da, e semnatura lui Radu Gyr". "Citeste !" îl îndeamna colonelul. Si , Tanase Radulescu începu cu glas tremurat lectura . Cum ne-am putut da seama mai târziu, dupa ce vom fi audiat si alte asemenea "autodemascari" , aceasta scrisoare - declaratie a lui Gyr era tipica. Reeducatorii impusesera anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare civila, apoi împrejurarile intrarii în viata politica (în cazul lui Gyr, în Miscarea Legionara), dupa care trebuia sa ponegresti, în cuvinte cât mai tari, trecutul si toate credintele tale anterioare si sa te desolidarizezi categoric de ele. Legionarii trebuia sa condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, taranistii sa înfiereze tradarea lui Maniu si Mihalache, liberalii sa defaimeze pe cei mai mari exploatatori ai tarii, familia Bratienilor , etc. Apoi, în cuvinte mestesugite, trebuia sa înalti osanale partidului comunist si sa elogiezi realizarile regimului împotriva caruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. În sfârsit, aceasta sinistra farsa care se chema "autodemascare" , trebuia sa se încheie cu un angajament prin care te legai fata de popor si de clasa muncitoare ca nu vei precupeti nimic. . .etc.. În scrisoarea lui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parca sa constituie un model pentru cei ce vor urma la rând. În tot timpul lecturii, în sala a fost o tacere mormântala. Eu însa auzeam cum pârâie grinzile de rezistenta ale unei cetati pe care o crezusem inexpugnabila.
   Într-adevar , dupa citirea scrisorii lui Gyr, rândurile "rezistentilor" au început sa se rareasca . Si se vor rari în continuare, în zilele si în lunile urmatoare , pe masura ce vom asista în continuare la demolarea altor idoli.
În noaptea care a urmat, în singuratatea celulei, mi-au venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte :"Sa nu-ti faci idoli din oameni în viata".

 

V. DEMOLAREA IDOLILOR ( 2 )

 

Tase Radulescu termina de citit cu voce tremurânda si cu lacrimi în ochi. Tacerea care domnise în timpul lecturii s-a prelungit, accentuându-se parca. Oamenii , prabusiti în ei însisi, erau nauciti de cele auzite. Colonelul Craciun , dupa ce, de la înaltimea estradei pe care era cocotat, a privit triumfator , câteva clipe, peste sala ramasa fara replica , a rupt tacerea , adresându-ni-se : "Ei, ce ziceti ? Ma adresez, mai ales, celor încapatânati dintre dumneavoastra, care refuzati besmetic sansa ce vi se ofera. Luati exemplu de la marele vostru poet, Radu Gyr, care întotdeauna v-a fost un exemplu si îndemn. O sa ma întrebati, poate, de ce nu vi l-am adus pe el personal aici, sa va spuna direct ceea ce v-a transmis prin scrisoare. Nu l-am adus pentru ca acum este bolnav si este în spitalul penitenciarului, unde medicii nostri îi acorda o îngrijire deosebita pentru a-l salva. Cred ca nu se va prapadi si ca într-o zi voi putea sa vi-l aduc aici, sa va vorbeasca despre noua si sanatoasa lui orientare" . Gyr, însa nu a fost niciodata adus în fata noastra. A fost probabil concesia care i s-a facut atunci când a acceptat sa scrie infamanta scrisoare, caci, sensibil cum era, nu ar fi suportat sa dea ochii cu cei al caror idol fusese si pe care acum îi dezamagise .
   Dupa acest scurt discurs al colonelului Craciun, scrisoarea a fost data , la indicatia lui, sa circule din mâna în mâna, pentru ca fiecare sa se convinga de autenticitatea ei. Oamenii o luau, o cercetau, întorcând-o si pe o parte si pe alta, dar nu le venea , parca, sa creada. Când scrisoarea ajunse la cel care îl înfruntase pe colonelul Craciun dupa recitarea poeziei, acesta o trecu mai departe, fara sa se uite la ea macar . De data asta Craciun nu a mai rabdat si, desi îl stia pe respectivul coltos, l-a apostrofat : "Ce, ba, tu nu vrei sa te convingi de autenticitatea scrisorii ?" . Raspunsul veni prompt : "Nu, nu ma intereseaza ! S-ar putea ca scrisoarea sa fie autentica, dar nu înteleg de ce tineti neaparat sa ma convingeti pe mine de acest lucru. Aceasta nu este problema mea, ci este problema lui Gyr, pentru ca, domnule colonel, aici fiecare moare singur. Astazi a cazut Gyr, mâine vor cadea altii si, s-ar putea ca într-o buna zi sa cedez si eu. Tentat de promisiuni sau nemaiputând suporta tratamentul pe care mi-l veti aplica, s-ar putea sa scriu si eu o astfel de scrisoare. De se va întâmpla asa , sa stiti ca nu voi fi sincer. Nu eu cel normal voi face acest lucru, ci îl va face ticalosul sau nevolnicul din mine. Revenind la Gyr, nu stiu ce metode ati întrebuintat ca sa-l convingeti sa iscaleasca o astfel de scrisoare, dar sunt sigur ca nu pentru un blid de linte si-a ucis el visul. Noi stim ca Gyr a fost si este si acum, dupa cum singur ati recunoscut, foarte bolnav. Si mai stim ca dumneavoastra, cu umanismul care va caracterizeaza, ati refuzat pâna acum, pentru a-l forta sa cedeze, sa-i acordati asistenta medicala. Dar nu numai teama de moarte l-a determinat sa se înconvoaie. Ati mai avut dumneavoastra la îndemâna si alt argument pentru a-l determina sa cedeze . . .".
   Colonelul Craciun era vadit furios, pentru ca neprevazuta interventie putea diminua efectul pe care el sconta sa-l aiba asupra detinutilor aceasta punere în scena. Nu i-a replicat însa nimic temerarului vorbitor, dar s-a aplecat si i-a soptit ceva la ureche ofiterului politic din imediata lui apropiere. Si chiar în aceeasi zi, dupa terminarea circului la care am fost obligati sa asistam, cel care îndraznise sa încurce socotelile lui Craciun a fost luat din Celular si izolat în Zarca.
   Într-adevar, respectivul detinut, al carui nume nu-l mai retin si pe care nu l-am mai întâlnit niciodata, avea dreptate. Poetul închisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a renuntat la vis doar de frica mortii, doar pentru a obtine asistenta medicala, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i înfrânge rezistenta, la o metoda mai eficienta . Speculându-i sensibilitatea, i-a creat o grava problema de constiinta. "Esti raspunzator de nenorocirea a sute si mii de oameni" , i s-a spus. "Tu ai scris versurile la Sfânta tinerete legionara si la alte cântece si marsuri legionare, care au fanatizat generatii întregi de tineri, determinându-i sa se înregimenteze în miscarea voastra criminala. În închisoare , cu versurile tale, le-ai întretinut fanatismul si ura împotriva regimului si a clasei muncitoare, facându-i sa se creada alesi pentru "sfânta jertfa" care sa asigure biruinta legionara. Acum , când este evident ca nu voi, ci noi am avut dreptate si ca viitorul este de partea noastra, ai obligatia morala sa-i ajuti sa se dezmeticeasca pentru a se salva. Noi vrem sa va punem pe toti în libertate, însa nu oricum. Nu putem trimite în mijlocul societatii indivizi care sa ne creeze iarasi probleme. Vrem, mai întâi, sa va reeducam, sa va facem sa întelegeti si sa recunoasteti ca ati fost banditi si dusmani ai poporului si numai dupa aceea sa va punem în libertate. Vrem sa iesiti de aici, dar nu cu capul sus, ci cu el plecat, nu cu aura de eroi, ci învinsi si compromisi, pentru a nu mai putea complota împotriva regimului".
   Cineva care a stat într-o celula vecina cu celula lui Gyr, în perioada când asupra acestuia se faceau presiuni pentru a semna scrisoarea cu pricina, ne relata ca, zile si nopti de-a rândul, poetul s-a framântat si zbuciumat sufleteste, traind , din motivele aratate, o cumplita criza de constiinta. El era perfect constient de influenta pe care o avea asupra unora dintre detinuti, precum si de faptul ca multi dintre acestia îi vor urma exemplul. Daca era adevarat ca de aceasta depindea eliberarea multora dintre ei, avea el oare dreptul sa nu le ofere aceasta sansa ? În cele din urma, omenescul din el a învins, determinându-l sa capituleze si sa semneze scrisoarea , care a avut , asa cum am amintit deja, un efect dezastruos asupra multora dintre detinuti. Dar cine l-ar putea judeca ? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care nu au trecut prin ce a trecut el si nu au trait experientele pe care le-a trait el.

* * *

 

Cu Gyr, actiunea de demolare a idolilor de-abia începea. Ea va continua în tot cursul anului 1962 cu demolarea unor personalitati mai putin importante si va culmina cu spectacolul de neuitat din noaptea ramasa de pomina de la începutul lui ianuarie 1963. Atunci, într-o seara, dupa ora 20, pe când asteptam stingerea (care se dadea la ora 22), pe coridoare a început o miscare neobisnuita pentru ora aceea. Se deschideau si se închideau usi si se auzea dându-se ordine scurte si soptite. Nedumerirea noastra era cu atât mai mare, cu cât se stia ca dupa ora închiderii (ora 17) pe Celular nu se mai faceau miscari decât în cazuri cu totul exceptionale, iar când se faceau , se faceau cu cea mai mare discretie . Când , în sfârsit, s-a deschis si usa celulei mele, gardianul mi-a ordonat scurt : "Repede echiparea si la Club !" . Am ramas o clipa nedumerit si oarecum nelinistit. Ce se putuse întâmpla de eram scosi la Club (noi, care nu frecventam Clubul !) la o ora târzie ? Nu am avut timp sa gasesc o explicatie, caci, zorit de gardian, am coborât scarile împreuna cu ceilalti detinuti si , încolonati, am iesit din Celular. Afara viscolea si era un ger cumplit. Am trait atunci o senzatie ciudata. De ani de zile nu mai pasisem prin zapada si fata nu-mi mai fusese sfichiuita de vânt. Aceasta senzatie a fost însa de scurta durata, caci zoriti de la spate, am ajuns repede la intrarea în Club. Aici am avut o noua surpriza. Mai bine de jumatate din sala era deja ocupata de oameni îmbracati civil, care sedeau linistiti în banci. Toti erau proaspat barbieriti si toti erau stapâniti de o nefireasca seriozitate. Am înteles imediat ca era vorba de un lot de detinuti pregatiti de eliberare. Gardienii ne îndemnau sa ne ocupam locurile, dar multi dintre noi au ramas în picioare, sala fiind arhiplina. Curând si-a facut aparitia si colonelul Craciun , însotit ca de obicei de statul lui major. De data asta afisa o mina mai grava ca de obicei, fiind parca patruns de importanta misiunii pe care o avea de îndeplinit, ca "reprezentant al guvernului" , dupa cum el însusi a declarat la începutul alocutiunii pe care ne-a tinut-o (si care de data aceasta a fost si scurta si sobra. Înainte de a intra în fondul problemei, a mai tinut sa ne aminteasca despre prezenta în sala a unor persoane oficiale importante, din afara închisorii : primul procuror al regiunii Cluj, primul secretar de partid al aceleiasi regiuni, secretarul de partid al raionului Aiud si alti câtiva trepadusi mai maruntei .
   Dupa cum am amintit deja, discursul pe care l-a tinut Craciun în acea seara a fost scurt si concis. Printre altele, el ne-a spus ca am fost adusi acolo ca sa fim martori la eliberarea celui de al doilea lot de detinuti politici (primul se eliberase, dupa spusele lui, cu o seara înainte), pentru ca, în felul acesta, sa ne convingem ca nu am fost mintiti atunci când ni s-a spus ca, daca vom accepta sa ne reeducam si vom dovedi acest lucru prin comportamentul nostru, ne vom elibera.
   "În al doilea rând -a continuat el- v-am adus aici ca sa auziti cu urechile dumneavoastra care sunt gândurile si noile convingeri pe care le-au dobândit în urma contactului pe care l-au luat, în ultimul timp, cu realitatile din tara , precum si în urma unui lucid si responsabil proces de constiinta. Faceti ca ei si va veti elibera si dumneavoastra. Eu nu va promit nimic, dar daca va veti schimba conceptiile si atitudinea fata de regim si de clasa muncitoare, fiti siguri ca nu veti regreta".
   Dupa ce Craciun si-a terminat discursul, a dat cuvântul celor care fusesera alesi special pentru a face acest lucru. Acestia, în numar de sase, erau asezati la o masa plasata în imediata apropiere a estradei pe care erau cocotate oficialitatile. Dintre ei, eu nu cunosteam decât pe Gheorghe Parpalac, despre care auzisem ca a fost unul dintre cei mai agresivi si înversunati sefi de reeducare. Dupa cum aveam sa aflu pe masura ce Craciun le dea cuvântul, ceilalti erau Victor Biris, fost Secretar al Ministerului de Interne, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma, preotul Dumitrtescu-Borsa, cel care a facut parte din echipa legionarilor care au luptat în Spania, parintele Dumitru Staniloaie si înca unul , al carui nume nu mi-l amintesc.
   Dupa cum se poate observa, toti cei alesi de Craciun sa-si faca în fata noastra "autodemascarea" (numita eufemistic "autoprezentare") erau personalitati de frunte ale Miscarii Legionare, iar unii dintre ei, prin verticalitatea si integritatea lor morala, precum si prin viata spirituala pe care o dusesera pâna atunci, fusesera adevarate exemple de urmat pentru ceilalti detinuti. Din acest punct de vedere (al integritatii morale si al trairii spirituale), figura cea mai proeminenta , devenita aproape legenda, era fara îndoiala cea a lui Victor Biris. Iata de ce caderea lui a zguduit , ca un seism de maxima magnitudine, constiintele celor ce l-au ascultat atunci, în aceasta noapte numita de unul dintre noi "noaptea ucigatorilor de vise" .
   Autodemascarile celor care au luat atunci cuvântul au urmat toate acelasi tipic, pe care-l cunosteam din scrisoarea lui Gyr citita cu câteva luni în urma. Mai întâi, vestejirea fara menajamente, în cuvinte dure si cât mai pline de venin, a trecutului si lepadarea , ca de necuratul, de acest trecut. Apoi osanalele de rigoare ridicate regimului si statului comunist si, în sfârsit, angajamentul solemn rostit ca un juramânt .
   Desi rostite dupa un anumit tipic si obligate toate sa se încadreze în baremul impus de reeducatori, aceste luari de cuvânt au fost totusi, pentru un observator atent, foarte diferite unele de altele. Oricât s-ar fi straduit sa para degajati si convingatori , unii dintre vorbitori nu si-au putut ascunde , totusi, zbuciumul sufletesc si imensa tragedie pe care o traiau . Biris, de exemplu, si-a citit discursul fara sa ridice ochii din hârtiile pe care le avea în mâna, cu o intonatie monotona, care, aparent, nu spunea nimic altceva decât spuneau cuvintele. Daca faceai însa abstractie de întelesul cuvintelor si patrundeai dincolo de ele, aveai impresia ca asculti un psalm de cainta , o rugaciune a unui pacatos care se roaga pentru iertare. . . De altfel, Biris nu a putut supravietui mult acestei cumplite prabusiri. Iesit afara, "în libertate", nemaiputând suporta mustrarile de constiinta, s-a sinucis. Unii spun ca ar fi fost asasinat de securitate. Oricum, moartea lui este strâns legata de ceea ce s-a întâmplat în acea noapte la Aiud.
   Altii, însa, au fost atât de vehementi, atât de înversunati în a ponegri trecutul -pe al lor si pe al altora- încât ascultându-i, nu puteai sa nu te înfiori. Unii erau atât de încrâncenati si puneau atâta ura în rechizitoriul pe care si-l faceau lor însisi si altora - morti sau vii - altadata dragi sufletului lor, încât, ca om, nu puteai sa nu simti o mare jena pentru conditia umana. Exista, fara îndoiala, o voluptate a prabusirilor .

 

VI. DEMOLAREA IDOLILOR (3)

 

Pentru ca unii dintre cei care parcurg prezentul demers nu-l înteleg sau îl înteleg în felul lor, ma simt obligat sa repet precizarile pe care le-am facut , înca de la început, în legatura cu rostul acestuia. Spuneam atunci ca mi-am asumat aceasta ingrata sarcina nu pentru a încrimina sau scuza caderile , ci pentru a scoate în evidenta metodele inumane întrebuintate de calai -pentru a înfrânge rezistenta victimelor si pentru a aduce constiintele în situatia de a se sinucide- precum si pentru a explica mecanismele psihologice ale caderilor . Faptul ca în reeducarea de la Aiud ca si în cea de la Pitesti, oameni adusi în situatia limita s-au comportat omeneste, adica s-au îndoit, s-au lepadat , au renegat si s-au renegat, acest lucru nu-i dezonoreaza pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi fizice si sufletesti, în aceasta situatie.
   "L-ai desfiintat pe Gyr" mi-a spus în treacat , cu o urma de repros în glas, un cunoscut pentru care am o deosebita consideratie, iar un altul mai dur, m-a acuzat chiar ca, scriind despre aceste lucruri, fac jocul puterii neocomuniste. Aceste reprosuri m-au îndurerat pentru ca, trebuie sa marturisesc , ma numar printre cei care-l venereaza pe Gyr. Acesta este prea mare (ma refer, nu la poet care este deja unanim recunoscut, ci la statura lui morala) ca sa poata fi desfiintat.
   Atât el cât si ceilalti pe care i-am pomenit aici au în urma lor un atât de mare capital de suferinta si de jertfe încât nu au nevoie sa li se ascunda omenestile lor înfrângeri. Pentru ca, atât caderea lor cât si caderea tuturor celor care au acceptat reeducarea sunt tot atât de omenesti ca si lepadarea lui Petru. De aceea explicarea circumstantelor care au dus la caderea lor, departe de a le stirbi aura eroica, scoate în evidenta maretia eroismului lor. Demonstreaza ca, oameni fiind, au fost capabili sa traiasca , atât amar de vreme , eroic. Caci "nu este greu sa mori ca un erou, este greu sa traiesti ca un erou" .
   Si apoi, înca ceva . De ne vom abtine si nu vom depune marturie despre ceea ce s-a întâmplat atunci, exista riscul ca cei de mâine sa scrie istoria doar dupa documentele (scrisoarea lui Gyr, declaratiile celorlalti , etc.) pe care calaii neamului românesc le-au fabricat si le conserva pentru posteritate.
   În acest sens este edificatoare discutia care a avut loc între un anchetator si un anchetat în timpul instrumentarii parodiei de proces intentat presupusilor initiatori ai ororilor de la Pitesti. Dupa ce a semnat, în urma a zile si nopti de tortura, declaratia care i se cerea, cel anchetat a spus anchetatorului : "Nu va dati seama ca la prima ocazie voi retracta tot ce m-ati silit sa recunosc în aceasta declaratie si ca aceasta retractare, chiar daca nu-mi va mai servi mie, va servi, mai târziu, la stabilirea adevarului" . La aceasta anchetatorul i-a raspuns cu cinism : " Te asigur ca nu vei avea aceasta ocazie si ca dupa 50 sau 60 de ani, când nu vei mai fi nici tu si nu voi mai fi nici eu, istoria se va scri dupa asta" . Si apucând cu doua degete foile cu declaratia proaspat semnata le flutura pe sub nasul nefericitei sale victime.
   Prin productia sa literara, Gyr si-a asigurat un loc de frunte în istoria literaturii, iar prin suferintele si jertfele sale si-a asigurat si un loc în vesnicie. Este de datoria noastra, a celor care am supravietuit urgiei, ca spunând adevarul despre ceea ce s-a întâmplat atât cu el cât si cu ceilalti, sa le asiguram , lor si cauzei pe care ei au slujit-o, locul ce li se cuvine în istorie. Avem, deci, datoria sa depunem marturie , ca nu cumva viitorimea sa scrie numai dupa documentele infamante pe care ticalosii le-au pregatit în acest scop.

Nu întâmplator , ultimul caruia colonelul Craciun i-a dat cuvântul, în acea noapte de pomina, a fost parintele Staniloaie . Buni cunoscatori ai psihologiei detinutilor, cei care au gândit si pus în aplicare reeducarea erau constienti ca daca oamenii pot fi determinati, prin diferite metode, sa renunte la convingerile lor politice, la orgolii personale si, în general, la toate desertaciunile acestei lumi, nu în aceeasi masura pot fi determinati sa renunte la Dumnezeu. De aceea li s-a facut o concesie. Sau li s-a dat iluzia ca li se face o concesie, permitându-li-se sa si-L pastreze pe Dumnezeu, si acest lucru le-a fost anuntat prin cuvântul eminentului teolog care a fost parintele Dumitru Staniloaie. Problema pe care acesta a pus-o în discutie a fost posibilitatea coexistentei crestinismului cu socialismul. Desi discursul sau , diluat si aproape confuz (parintele Staniloaie nu era deloc un bun orator si pe deasupra mai era si timorat), nu a prea satisfacut pe colonelul Craciun , mai ales datorita stângaciilor de la sfârsitul expunerii când a trebuit sa-si i-a angajamente, a avut, totusi, un impact deosebit asupra detinutilor. Le-a creat sentimentul ca pastrându-si-L pe Dumnezeu îsi vor putea salva sufletele si acest sentiment i-a ajutat sa treaca mai usor peste vicisitudinile momentului respectiv.
   În aceeasi noapte, toti cei pregatiti pentru eliberare au fost pusi în libertate, în afara de cinci dintre cei ce îsi facusera autodemascarile (la serviciile parintelui Staniloaie se renuntase) care au fost retinuti, la dispozitia Ministerului de Interne, pentru a da o noua reprezentatie, de data aceasta în fata altor spectatori.. Au fost cazati într-un hotel din Aiud iar ziua erau luati cu masinile si dusi sa viziteze împrejurimile. Dupa câte se pare, au vizitat Hunedoara, Clujul, câteva Gospodarii de Stat si câteva santiere de constructii "entuziasmându-se" de nemaipomenitele realizari ale regimului.
   Exact dupa o saptamâna de la prima reprezentatie, tot noaptea si tot în sala mare a Clubului au fost adusi , din Celular si din Zarca, alti detinuti care au ascultat, cu aceeasi stupefactie ca si cei din prima serie, autodemascarile celor cinci care acum erau, deja, "oameni liberi" .
   La aceasta a doua reprezentatie au fost aduse din Zarca sau din alte cotloane ale Aiudului, si câteva personalitati de marca din ierarhia superioara a Miscarii Legionare. Astfel, la declaratiile facute de cei cinci în acea noapte au participat : profesorul Nicolae Petrascu, Secretar General al Miscarii Legionare, avocatul Nistor Chioreanu, Comandantul legionar al Ardealului, avocatul Radu Mironovici, Comandant al Bunei-Vestiri si printul Alexandru Ghica, fostul Director General al Sigurantei Statului. Dintre acestia doar printul Ghica mai fusese purtat prin diferite Cluburi, fiind unul dintre clientii preferati ai ironiilor lui Craciun. Dupa câte se pare, ceilalti erau scosi la vedere pentru prima data.
   Pe lânga declaratiile-rechizitoriu pe care le facusera si cu ocazia primei reprezentatii, cei cinci au prezentat cu lux de amanunte si realizarile regimului de care ei luasera act cu ocazia vizitelor facute în cele sase zile cât au stat la dispozitia Ministerului de Interne. Si probabil ca ei nu au fost prea convingatori în pledoaria lor, caci colonelul Craciun s-a aratat foarte nemultumit de pasivitatea salii , care nu a reactionat asa cum s-ar fi asteptat el. Este adevarat, unii ascultau cu oarecare interes, dar nici unul nu a avut motive sa se entuziasmeze.
   Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu o saptamâna în urma, când cuvântasera doar cei care erau programati sa o faca, de data aceasta au mai luat cuvântul si altii, în special sefi de reeducare, care s-au întrecut în a se entuziasma de ceea ce aflasera ca se realizase afara. Unul dintre acestia, pentru a se evidentia în fata lui Craciun , l-a somat pe Nicolae Petrascu sa-si exprime si el punctul de vedere în legatura cu cele auzite. Nicolae Petrascu , care multa vreme fusese imobilizat de un rebel reumatism poliarticular, a încercat cu greu sa se ridice pentru a raspunde celui care îl provocase, dar colonelul Craciun l-a oprit zicându-i : "Lasa Petrascule, acum stai si asculta ! Vei vorbi si tu, dar vei vorbi când vom vrea noi si cum vom vrea noi" . Cu aceasta ocazie, pe colonelul Craciun sau l-a luat gura pe dinainte, sau el a vrut, pur si simplu, sa fie cinic, recunoscând ca, de fapt, cei ce accepta sa-si faca autodemascarea, nu spun ceea ce ar vrea ei sa spuna, ci spun ceea ce li se cere.

* * *

 

Am pomenit mai înainte care au fost metodele pe care educatorii le-au întrebuintat pentru a determina pe acesti oameni sa capituleze : santajul, amenintarile, promisiunile, foamea, frica, frigul si multe alte posibilitati de constrângere pe care cei ce se credeau stapâni absoluti pe destinul celor lipsiti de libertate, le aveau la îndemâna. Mai greu de înteles sunt mecanismele psihologice ale acestor caderi. Ce resorturi s-au dereglat în sufletele acestor oameni care pâna atunci traisera eroic si fusesera monumente de demnitate si de abnegatie pentru cauza pe care o slujeau, de au acceptat sa abdice de la principiile lor de viata ? Explicatii exista. Eu ma voi margini sa evoc aici una singura pe care o consider a fi cea mai importanta. Trebuie observat ca toti acesti oameni asupra carora "s-a lucrat" intens pentru a fi îngenunchiati, nu mai erau tineri. Toti erau spre 60 sau chiar trecuti de 60 de ani. Si, numai când esti tânar esti nemuritor. Numai când esti tânar esti capabil de nebunii sublime si de gesturi nesabuite. Pe masura ce înaintezi în vârsta însa, devii mai grijuliu fata de propria-ti persoana, mai egoist chiar, iar instinctul de conservare ti se exacerbeaza. Cu alte cuvinte, pe masura ce îmbatrânesti te cumintesti. Si s-a dovedit ca si idolii nostri de atunci nu s-au putut sustrage acestei fatalitati.

 

VII. INTENSIFICAREA ACTIUNII DE REEDUCARE

 

Impactul pe care aceste caderi "mediatizate" ale celor ce fusesera exemplu si îndemn l-a avut asupra celorlalti detinuti a fost covârsitor. Dupa fiecare astfel de spectacol cu maiestrie regizat si pus în scena de colonelul Craciun, rândurile celor "refractari" reeducarii se rareau. Si aceasta cu atât mai mult cu cât acum rezistenta oamneilor era erodata si de un alt factor si anume, de mirajul libertatii. Caci , concomitent cu actiunea de compromitere a personalitatilor , întemnitatilor li s-a oferit o alternativa si aceasta i-a facut extrem de vulnerabili. Înainte de declansarea actiunii de reeducare, ei erau puternici pentru ca nu mai aveau nimic de pierdut. Li se luase tot. Libertate, liniste sufleteasca, speranta. Fusesera detronati pâna si din demnitatea de oameni. În aceste conditii, între ei si asupritorii lor era o continua stare de beligeranta. Unii loveau si împilau, iar ceilalti se îndârjeau sa reziste, primind cu demnitate loviturile si neabdicând de la crezurile lor. Cu cât asuprirea era mai mare si asupritorii mai neoameni, cu atât rezistenta morala a celor asupriti crestea si odata cu ea crestea si convingerea ca dreptatea este de partea lor. Dupa atâtia ani de suferinta si de deziluzii, celor mai lucizi dintre ei le era clar ca "americanii nu vor mai veni" si ca, pentru o lunga perioada istorica tara si, deci si ei fusesera abandonati întunericului.
   În aceste conditii, cei mai multi dintre ei se împacasera cu gândul ca s-ar putea sa sfârseasca în temnita sau, în cel mai fericit caz, sa-si iroseasca viata aici pâna la expirarea pedepsei. Asa stând lucrurile, singura lor grija era, deci, sa suporte cu demnitate tot ceea ce le era harazit si sa încerce sa ramâna credinciosi propriei lor constiinte. "Mai presus de orice ramâi credincios tie însuti" era versul din Shakespeare pe care îl gaseai scrijelit pe peretii fiecarei celule si pe care aproape fiecare detinut îl murmura ca pe un memento ori de câte ori îndoiala si duhul deznadejdii i se cuibareau în suflet. Aceasta atitudine care era a celor mai multi, a contaminat si pe ceilalti, pe cei putini si astfel se explica comportamentul unitar al detinutilor din Aiud, comportament care scotea din sarite aparatul politic si conducerea închisorii. Odata cu declansarea reeducarii însa, aceasta unitate comportamentala s-a spart. Oferindu-li-se o alternativa, acestor oameni napastuiti li se oferea, de fapt, posibilitatea de a alege între doua moduri de a se sinucide : moral sau biologic. Si fiecare a ales dupa cum i-a fost felul. Trebuie însa sa specificam ca aceasta posibilitate de alegere am avut-o numai noi, marea masa a detinutilor, pentru ca cei putini (personalitatile ) trebuia numai sa se sinucida. Si pentru aceasta li s-au creat toate conditiile. Daca au fost unii care nu au facut-o , meritul nu este numai al lor, ci si al lui Dumnezeu care, înca dintru început , le-a picurat în suflete ceva deosebit.

* * *

 

Probabil ca "circul" din ianuarie 1963 (sedinta de autodemascare a celor sase fruntasi legionari : Biris, Vojen, preotul Dumitrescu-Borsa, etc.) nu a dat rezultatele scontate, deoarece atât Craciun cât si ceilalti politruci au dat, în perioada imediat urmatoare , usoare semne de nemultumire si chiar de nervozitate. De aceea, chiar în cursul aceleiasi luni, au luat o serie de masuri menite sa accelereze si sa mareasca "randamentul" actiunii de reeducare. Noi nu aveam de unde sti atunci si nici cum banui ca aceasta actiune trebuia încheiata pâna la o anumita data (cu alte cuvinte, "lucrarea avea un termen fix de predare" si ca rezultatele trebuia sa fie de suta la suta.
   În primul rând ei au purces la o noua regrupare pe celule a celor refractari. Pe cei mai înversunati dintre acestia i-au dus la Zarca sau pe o sectie special amenajata în Celular unde li s-a aplicat un regim extrem de sever. Pe altii (un lot de vreo doua sute de insi) selectati dintre cei mai tineri, considerati apti de munca, ne-au dus, contrar uzantei, fara nici o formalitate prealabila, în fabrica. De ce în fabrica ? Pentru ca , în acea perioada, fabrica era considerata a fi o veritabila groapa cu lei. Toti cei de aici erau sau reeducati deja, sau în curs de reeducare si toti asteptau cu nerabdare eliberarea care întârzia, credeau ei, din cauza noastra. Fiecare dintre noi aveam printre ei prieteni sau cunoscuti care s-au simtit obligati "sa ne deschida ochii" si sa ne convinga sa acceptam reeducarea. Si aceasta nu era tot. Aici reeducatorii dispuneau si de alte posibilitati de stimulare a oamenilor. Celor ascultatori li se permitea sa scrie acasa si sa primeasca lunar câte un un pachet de 5 kg., iar cel ce se evidentia în mod deosebit primea chiar si vorbitor. Si nu era deloc usor sa rezisti acestor tentatii în situatia în care ani de zile nu mai stiai nimic de cei dragi. Si totusi au fost destui care au rezistat.

 

* * *

 

Între timp, în incinta închisorii propriu zise, munca educativa, cum era numita oficial aceasta adevarata crima savârsita împotriva constiintelor, continua cu aceeasi râvna si în fabrica. Cluburile de aici si-au intensificat activitatea lor sefii acestora au primit indicatii sa fie mai fermi si mai fara menajamente cu cei ce-ar fi încercat sa triseze sau sa se eschiveze de la lucrarile clubului respectiv. În fiecare dimineata ei raportau ofiterului politic sau, uneori, chiar lui Craciun personal despre rezultatele obtinute în ziua precedenta si primeau instructiuni în legatura cu ceea ce trebuia sa întreprinda în ziua respectiva.
   Nici cei izolati în Zarca si pe Celular nu au fost ignorati. În afara de regimul deosebit de sever care li se administra pentru a fi adusi la sentimente mai bune, periodic în celulule lor erau introdusi prieteni sau cunoscuti de-ai lor reeducati deja, cu misiunea de a-i convinge sa renunte la atitudinea lor sinucigasa si sa accepte , fie chiar si numai formal, reeducarea. Încercarile acestea repetate de a înfrânge cerbicia celor izolati în Zarca au culminat cu sedinta din luna martie 1964. Atunci, aproape toti locatarii acestei sinistre hrube, cu exceptia celor imobilizati la pat, au fost scosi la Club si întâmpinati de colonelul Craciun care i-a anuntat ca au fost adusi aici pentru a se întâlni cu trei detinuti de pe alte sectii, care au cerut cu insistenta sa li se permita acest lucru. Dupa o scurta cuvântare în care le-a recomandat sa-i asculte cu atentie pe cei trei care le vor spune lucruri interesante, colonelul Craciun a parasit sala si locul lui a fost luat de avocatul Stere Mihalexe, asistentul universitar Octavian Paleologu si Petre Tocu. Toti trei erau cei mai zelosi si mai convingatori sefi de colective de reeducare. Primul care a luat cuvântul a fost Stere Mihalexe care a vorbit despre necesitatea schimbarii mentalitatii detinutilor si despre reorientarea lor politica. Apoi Petre Tocu a vorbit ceva despre tineret si despre educatie, cu referiri speciale la educatia tineretului legionar si, în sfârsit, Octavian Paleologu a tinut o docta conferinta despre misticism. Oamenii i-au ascultat impasibili si nu s-au prea înghesuit sa puna întrebari , asa ca sedinta aceasta s-a soldat , spre deziluzia lui Craciun , cu un esec lamentabil.
   Cel mai important eveniment însa, care a avut loc în aceasta perioada, a fost, fara îndoiala, sedinta în care si-a facut demascarea si a vestejit activitatea Miscarii Legionare, Nicolae Petrascu. Dat fiind importanta personajului (Nicolae Petrascu era Secretarul General al Miscarii Legionare), colonelul Craciun s-a ocupat personal de pregatirea acestuia pentru spovedanie. Si nu l-a lasat sa vorbeasca decât atunci când a fost sigur ca va vorbi asa cum i-a indicat el sa vorbeasca. Cât se va fi straduit si ce metode va fi întrebuintat Craciun ca sa-l convinga pe Petrascu sa faca acest lucru nu o vom afla poate niciodata. Cert este ca si el , ca si toti ceilalti de dinaintea lui, si-a recitat cuminte lectia în fata a sute , poate chiar o mie de detinuti. Si aceasta pentru ca închisoarea a fost pregatita special pentru acest eveniment. Deoarece sala Clubului mare nu avea decât câteva sute de locuri, administratia închisorii a recurs la un sistem la care nu mai recursese niciodata pâna atunci. A facut rost de o statie de radioficare si a instalat difuzoare atât în Zarca, cât si pe Celular, asa încât aproape toti detinutii au ascultat litania profesorului Petrascu. Evenimentul a avut loc pe la începutul toamnei anului 1963, prin octombrie pare-mi-se. Expunerea a fost prefatata de seful Clubului mare, avocatul Stere Mihalexe care, adresându-se colonelului Craciun , a scos în evidenta succesele obtinute de el în cadrul colectivului de reeducare pe care-l conducea. Apoi, dupa osanalele de rigoare ridicate partidului si regimului, l-a anuntat la cuvânt pe profesorul Nicolae Petrascu.
   Acesta si-a început expunerea greoi, cu vocea strangulata de nefunctionarea normala a coardelor vocale (profesorul Petrascu statuse foarte mult timp singur), cu unele repetitii si chiar cu unele poticniri. Treptat însa a început sa vorbeasca mai fluent si dupa câteva minute sa se exprime oarecum normal. Expunerea sa era conceputa dupa acelasi tipic ca si a celorlalti, dovada ca avea aceeasi sursa de inspiratie, numai ca a fost mult mai ampla si mai stufoasa. Profesorul Petrascu a vorbit aproape zece ore, în doua zile la rând, abordând diferite aspecte "criminale" ale activitatii Miscarii Legionare si insistând, mai cu seama, asupra perioadei de dupa razboi când aceasta Miscare a complotat direct împotriva regimului popular proaspat instaurat la noi. A vestejit si el ca si toti ceilalti memoria lui Corneliu Zelea Codreanu si a denuntat si înfierat uneltirile lui Horia Sima a carui colaborator apropiat a fost.
   Înainte de a sfârsi aceasta lunga litanie pe care a citit-o sezând pe un scaun, din cauza anchilozei reumatice de care suferea, nu a omis, pentru ca nu avea voie sa omita, sa laude partidul si regimul si sa-si ia angajamentele de rigoare.

 

VIII. DIVERSIFICAREA MIJLOACELOR DE "CONVINGERE"

 

Pe masura ce timpul trecea era tot mai evident faptul ca nu îndreptarea "pacatosilor" si redarea lor celei mai "drepte" si "umane" societati îi interesau pe "duhovnicii" Aiudului, ci cu totul altceva. De altfel, unii dintre ei, în discutii particulare (nu în public) cu unii dintre noi, recunosteau cu cinism acest lucru. Îmi amintesc ca discutând odata cu unul din adjunctii lui Craciun (colonelul Iacob sau Nodet ?) care ma chemase sa ma "prelucreze", i-am spus, încercând sa-mi justific refuzul de a accepta reeducarea, ca nu pot face acest lucru deoarece, dat fiind situatia în care ma aflu, as putea fi suspectat de oportunism si de nesinceritate. Si, pentru a îndeparta discutia de la cazul meu, l-am întrebat : "Dumneavoastra chiar credeti ca toti cei care au acceptat sa-si faca autoprezentarea si s-au dezis de trecutul si de crezul lor sunt sinceri ? Nu cumva, tentati de pretul pe care ni-l oferiti (libertatea), s-au facut frate cu dracul pâna vor trece puntea ?". "Nu ne intereseaza sinceritatea voastra - mi-a replicat el - ci ne intereseaza compromiterea voastra, sinuciderea voastra morala" . Si aratând spre un dosar voluminos de pe biroul lui, continua :
  Uite, aici am "certificatele de deces" ale tuturor celor care si-au facut autoprezentarea. Si te asigur ca, mai curând sau mai târziu, îl voi avea si pe al tau . "Certificate de deces ?" am întrebat eu, mimând nedumerire. "Certificate de deces moral" - mi-a explicat el si apoi a continuat : "Sa va intre bine în cap ca, în situatia în care sunteti, nu aveti alta alternativa decât fie sa va sinucideti moral, fie, ajutati de noi, sa muriti de-adevaratelea" . " Si daca totusi, unii dintre noi se vor încapatâna si vor refuza sa moara ?" l-am întrebat eu malitios, pentru ca observasem ca începe sa se enerveze. "Nu avea grija - va vom crea noi toate conditiile pentru asta !" si chemând gardianul, m-a expediat în celula oarecum iritat, fie de insolenta mea, fie de slabiciunea de care daduse el însusi dovada, lasându-se antrenat într-o astfel de discutie.
   Si, într-adevar , s-au tinut de cuvânt, creându-ne conditii sa murim, fie într-un fel, fie în altul. Dupa "spovedania" lui Petrascu, care se pare ca nu a dat rezultatele scontate, în toamna anului 1963 si în iarna care a urmat, tratamentul aplicat "recalcitrantilor" ( si în mod deosebit celor "gazduiti" în Zarca) s-a înasprit considerabil. Regimul alimentar s-a înrautatit din zi în zi, sfârsind prin a coborî cu mult sub limita supravietuirii, iar pe masura ce frigul se întetea, pedepsele deveneau tot mai frecvente. Se încetatenise la Aiud, din initiativa conducerii, bineînteles, o anumita practica. Vara nu se prea dadeau pedepse cu izolarea, pentru ca, fiind cald, cel pedepsit nu ar fi suferit destul. . . Rapoartele întocmite de gardieni în timpul verii, prin care se cereau pedepsirea anumitor detinuti pentru reale sau pretinse încalcari ale unor regulamente absurd de inumane, erau pastrate la biroul politic al închisorii si toamna târziu, când începea frigul, erau scoase de la naftalina si date spre executie. Si în acea iarna (1963-1964) astfel de rapoarte au fost parca mai multe ca oricând. Pentru a intimida si demoraliza oamenii, au fost scoase din arhiva rapoarte întocmite de gardieni în anul precedent (1962), care, din diferite motive, nu fusesera aprobate. În felul acesta, fiecare locatar al Zarcii avea de executat un numar considerabil de zile de izolare, unii depasind chiar suta. În acel an, detinutilor din Zarca nu li s-a schimbat echipamentul de vara (pantaloni scurti si zeghe de doc) decât târziu, pe la jumatatea lunii decembrie. De asemenea, lemne pentru foc nu li s-a dat decât la sfârsitul acelei luni, atunci când a cazut prima zapada . Desigur, nici unul dintre cei pedepsiti nu a apucat sa faca toate zilele de izolare pe care le avea de executat si aceasta nu datorita clementei conducerii închisorii, ci pur si simplu pentru ca nu erau celule suficiente de ispasire . S-a avut totusi grija ca nici unul dintre cei pedepsiti, chiar bolnav fiind, sa nu scape fara a ispasi cel putin o parte din pedeapsa. Este edificator din acest punct de vedere, cazul învatatorului invalid Ion Arghiropol, care, desi grav bolnav, la putin timp dupa ce ispasise o pedeapsa de cinci zile, a fost luat din celula pentru a executa, de data aceasta, o pedeapsa de zece zile. În asemenea cazuri gardianul era neîndurator, justificând ca el nu face altceva decât sa execute un ordin. Astfel ca învatatorul Arghiropol a fost dus mai mult târâs la izolare, de unde, însa, dupa doua zile a fost adus pe targa înapoi în Zarca si izolat chiar acolo, din ordinul celui care îl absolvise de pedeapsa (colonelulCraciun , probabil). A zacut tintuit la pat câteva saptamâni , pâna s-a desprimavarat, si, în toata aceasta perioada, nu a primit nici un fel de asistenta medicala, aceasta fiindu-i conditionata de acceptarea reeducarii . Si cazul lui Arghiropol nu a fost un caz singular. Tuturor celor care erau în situatia lui li se refuza asistenta medicala si doar când intra câte unul în coma era dus, în sfârsit, la spital, unde i se dadea o îngrijire de cele mai multe ori superficiala.
   Dar cea mai criminala masura luata de colonelul Craciun în aceasta perioada, de comun acord cu medicii civili ai închisorii, se pare, a fost aceea de a împrastia prin celule cu oameni sanatosi (necontaminati de t.b.c.) pe cei bolnavi de tuberculoza ! Si aceasta numai pentru a-i determina pe cei sanatosi sa cedeze. Si au fost unii care, îngroziti de perspectiva îmbolnavirii, au cedat. . .
   Cam dupa o luna de zile de la "spovedania" lui Nicolae Petrascu (sfârsitul lui noiembrie), statia de radioficare a fost pusa din nou în functiune. De data aceasta colonelul Craciun , dupa o scurta introducere, ni l-a prezentat pe vorbitorul zilei, doctorul Alexandru Popovici. Mai întâi a creionat sumar personalitatea acestuia, prezentându-ni-l ca pe un om de o vasta cultura si ca pe un renumit chirurg, doctorul Popovici fiind un autentic savant, dublat de un carturar în adevaratul sens al cuvântului. Apoi a subliniat faptul ca, vezi Doamne, acesta l-a rugat insistent sa-i permita ca, dupa ce îsi va prezenta declaratia de desolidarizare de trecut si de Miscarea Legionara, sa citeasca în fata detinutilor un studiu pe care l-a întocmit din proprie initiativa si pe care l-a intitulat Fisele antropo-psiho-analitice ale lui Corneliu Codreanu si Horia Sima. "Si bineînteles ca eu nu ma opun - a continuat el - dupa cum nu ma voi opune nici unuia dintre voi care ar cere sa vorbeasca pe teme asemanatoare , de la acest microfon" . Si a încheiat dând cuvântul doctorului Popovici.
   Acesta, dupa ce a adresat câteva cuvinte conventionale colonelului Craciun si i-a multumit pentru faptul ca i-a permis sa-si prezinte ideile în fata detinutilor, a început sa-si citeasca autodemascarea care nu s-a deosebit cu nimic de sablonul obisnuit al autodemascarilor . Aceeasi denigrare a trecutului, aceleasi osanale ridicate regimului comunist si aceleasi angajamente de fidelitate fata de acest regim. A urmat apoi expunerea studiului anuntat. În întocmirea acestui pretins studiu , doctorul Alexandru Popovici s-a folosit atât de observatiile sale asupra celor doi "subiecti" (pe care i-a cunoscut personal si în preajma carora a gravitat un timp) cât si pe un bogat material documentar, pus la dispozitie de aparatul politic al închisorii Aiud, dar si de unele securitati regionale sau chiar de Ministerul de Interne. S-a mai folosit, de asemenea, de marturiile unor cunoscuti care, ca si el, au trait un timp în preajma celor doi lideri nationalisti.
   În prima parte a expunerii sale, doctorul Popovici a prezentat zestrea ereditara a celor doi, precum si influentele pe care, atât educatia si formatia lor culturala, cât si mediul social în care au trait si s-au dezvoltat, l-au avut asupra conturarii personalitatii lor. Apoi s-au straduit sa descopere fiecaruia dintre ei câte o obsesie mistica, care sa le justifice activitatea. Corneliu Codreanu se considera -pretindea în studiul sau doctorul Popovici- purtatorul unei misiuni mesianice de salvare a Neamului, iar Horia Sima, depozitarul virtutilor eroice ale înaintasilor. . .
   Si pentru a face pe placul celor care i-au comandat studiul, caci era evident pentru oricine ca studiul respectiv fusese comandat, doctorul Popovici a mai descoperit fiecaruia din ei si alte trasaturi patologice, care ar explica -pretindea el- comportamentul deviant al acestora. Cu aceasta oazie au fost scoase la ivela o serie de fapte infamante comise de cei doi, necunoscute nici chiar de seniorii Miscarii Legionare. Dar cea mai mare crima savârsita de acestia a fost, conchidea doctorul Popovici, împiedecarea patrunderii în tara noastra a ideilor socialismului stiintific si a învataturilor marxist-leniniste !
   Colonelul Craciun l-a felicitat pe doctorul Popovici pentru documentata sa expunere si a anuntat ca în curând vor mai face asemenea comunicari si alti detinuti, pomenind, cu aceasta ocazie, si numele lui Eugen Teodorescu si Alexandru Constant. Dar dupa aceea lucrurile s-au precipitat si la statia de radioficare nu a mai vorbit nimeni. Începând cu primele luni ale lui 1964, actiunea de reeducare a intrat într-o alta faza. . .

Caderile nu au fost toate la fel. Unii au cazut rostogolindu-se, altii au alunecat lin pe panta în jos acceptând calculat, pentru a supravietui, compromisul, iar altii (cei mai multi) au cazut firesc, omeneste, lepadându-se de trecut si de crezul lor asa precum Petru s-a lepadat , în moment de cumpana , de învatatorul lui. Unii (putini la numar) , cazând s-au si ticalosit , dar cei mai multi au ramas , totusi oameni si, cu Petru, s-au cait pentru omeneasca lor slabiciune si, prin viata pe care au dus-o mai apoi, si-au rascumparat caderea.
   Îmi spunea atunci, în acel timp de cumplita urgie, cu o infinita tristete în glas, un prieten care fusese un luptator de nadejde , dar care pâna la urma cedase : "N-as vrea sa fiu înteles gresit. Atât mi-a fost menirea. Sunt, nu înfrânt, ci terminat. Nu mai pot lupta pentru o cauza pe care, desi nu o cred pierduta, simt ca nu o mai pot sluji. Sunt sigur ca sub specie aeternitas dreptatea e de partea noastra, dar nu pot sa nu constat ca, în acest ceas al istoriei, nu lumina ci bezna-i mai mare. Pentru moment se pare ca raul a triumfat. Cel putin pentru timpul nostru. S-ar putea ca cei care ne vor urma sa fie mai vrednici si mai norocosi decât noi. În ultimul timp îmi vin tot mai des în minte, ca o mustrare, versurile lui Gyr din Balada codrului fara haiduc : "Fie codrule s-ai parte / de-un haiduc cum n-am fost eu" . Fie ca tarâna sa aiba parte de luptatori mai destoinici decât noi sa risipeasca bezna si sa faca sa triumfe lumina. Si probabil ca asa va fi caci temelia acestei viitoare resurectii am pus-o noi. Cu toate înfrângerile si neputintele noastre, noi vom fi radacinile viitorului arbore de lumina".
Cu toate ca suna ca o justificare, aceasta "dizertatie" a prietenului meu a facut sa ma clatin, dar a avut si darul sa ma faca sa înteleg un lucru pe care ar trebui sa-l înteleaga si cei care, din diferite ratiuni, sunt tentati sa ne judece pentru neîmplinirile noastre. Am înteles, si ar trebui sa înteleaga si "vitejii" care au stat pe de laturi si care acum arunca cu piatra, ca noi, cei care am trait acele cumplite monstruozitati , nu am fost supraoameni. Am fost oameni ca toti ceilalti, noi am fost "robii unei credinte" , pe care am slujit-o fiecare pâna la capatul puterilor noastre. Si daca ajunsi în situatie limita multi dintre noi, fortati fiind, s-au dezis de trecut si au "scuipat" pe ceea ce altadata au adorat, acest lucru nu-i dezonoreaza pe ei ci pe calaii lor, tot asa dupa cum nu-i dezonoreaza pe unii dintre cei trecuti prin Pitesti faptul ca sub tortura continua au fost fortati sa-si manânce propria scârna. Si unora si altora li se anulase în prealabil vointa. Iata de ce, cei care am trecut pe acolo, avem datoria de a depune marturie.

 

IX. FABRICA SAU GROAPA CU LEI

Am amintit cu alta ocazie ca printre masurile luate de colonelul Craciun , la începutul anului 1963, pentru a intensifica si mari randmentul "muncii" de reeducare a fost si scoaterea în fabrica a unui lot de 200 de detinuti. Daca pâna atunci scoaterea la munca era considerata o favoare facuta celor ce acceptasera reeducarea, de data aceasta nu s-a mai tinut cont de acest criteriu, majoritatea componentilor lotului respectiv constituind-o cei care, într-un fel sau altul, eram "refractari" acestei "nobile" actiuni. Trebuie sa mentionez faptul ca printre noi nu era nici o personalitate mai proeminenta care prin pozitia sa ar fi putut sa pericliteze "sanatatea" celor de aici. Toti eram simpli "pioni" pe aceasta tabla de sah si se considera ca, mai curând sau mai târziu, cu oarecare insistenta, vom putea fi îngenunchiati. La început nu prea am înteles rostul acestei miscari , însa curând unii dintre noi ne-am dumirit, caci fabrica s-a dovedit a fi, asa cum am mai spus-o deja, o adevarata groapa cu lei. Toti cei pe care i-am gasit aici erau sau reeducati deja, sau în curs de reeducare si toti asteptau cu sufletul la gura eliberarea. Tuturor însa li se inculcase ideea ca eliberarea lor întârzia din cauza noastra, a acelor care "faceam pe grozavii" . Din aceste motive, pentru mine cel putin, perioada care a urmat a fost cea mai framântata perioada din destul de multii mei ani de detentie. Poate doar numai în timpul anchetei sa mai fi fost atât de zbuciumat sufleteste. Pentru mine scoaterea din celula a fost ca o scoatere din transee si expunerea în câmp deschis sub tirul nemilos al inamicului. În celula, când eram izolat singur mai ales, eram, parca, mai putin vulnerabil. Nefiind o persoana importanta, uneori chiar neglijat. În afara de regimul sever (foame,frig, mizerie) care mi se aplica mie ca tuturor celorlalti care erau în situatia mea, regim cu care însa ma obisnuisem, nu mi se dadea prea mare importanta. Rareori (la doua sau uneori chiar la trei saptamâni odata) eram scos, fie la club unde trebuia sa asist câteva ore la circul de acolo, fie la "prelucrarea" câte unui ofiter politic care se straduia , uneori cu duhul blândetii, alteori cu amenintari, sa ma lamureasca . Odata întors în celula însa, aveam destul timp sa ma reculeg si sa ma pregatesc pentru o noua confruntare. În fabrica însa, din acest punct de vedere, situatia era total diferita. Aici nu aveam nici un moment de respiro. Eram în permanenta alerta. Fiecare dintre noi, cei nou veniti, aveam printre cei de aici prieteni sau cunoscuti care încercau, unii bine intentionati, altii dintr-un soi de invidie, sa ne convinga sa acceptam reeducarea, caci alta cale de urmat nu exista . Era ca picatura chinezeasca. La locul de munca, colegii de echipa te "prelucrau" ; seara, la sedintele de lucru ale cluburilor de reeducare, colegii de club te bombardau cu întrebari , una mai incomoda decât alta si te somau sa iei cuvântul pentru a-ti fixa pozitia fata de regim si fata de actiunea de reeducare, iar în putinul timp liber pe care îl aveai erai în permanenta însotit de cineva care-ti tinea o prelegere pe aceeasi tema.
   Umbra mea din timpul liber era poetul Ion Caraion pe care îl cunoscusem cu ani în urma la Jilava si cu care ma împrietenisem în oarecare masura . Ion Caraion era o persoana foarte controversata. Suporta extraordinar de greu închisoarea si ar fi fost în stare sa faca orice compromis pentru a se elibera. De altfel, a si facut destule. Era bolnavicios , suferea de stomac pare-mi-se, dar în mare masura era si ipohondru. Ceea ce m-a frapat la el era posibilitatea lui sufleteasca de a fi, cu aceeasi persoana, sfatos si cald chiar, în relatiile particulare si caustic si rau în sedintele publice. Cu mine s-a purtat în general corect si am avut totdeauna impresia ca, nu stiu din ce motive, a încercat sa ma crute, evitând sa ma demaste în sedintele de reeducare, desi îmi cunostea parerile despre tot ce se întâmpla acolo, din discutiile pe care le aveam cu el în particular, desi el avea în clubul respectiv un fel de rol de acuzator public.
   Dar aceasta nu era tot. În fabrica, administratia închisorii dispunea si de alte mijloace prin care putea sa te faca sa te simti aici, daca nu erai "ascultator", ca într-o veritabila groapa cu lei. Dar despre aceste mijloace cu alta ocazie.

X. TEAMA SI ISPITA

 

Afirmam într-unul din episoadele precedente ca în fabrica erai mult mai vulnerabil decât în conditiile, nu severe ci bestial de severe, ale regimului celular. Si explicam si de ce. În celula, pe lânga faptul ca aveai ragazul necesar pentru a te reculege si pentru a-ti reîncarca bateriile, relatiile de adversitate dintre tine ca victima si calaii tai de dincolo de usa întretineau o anume tensiune spirituala care îti alimenta, de fapt, îndârjirea caci , stiut este, oprimarea potenteaza puterea de rezistenta. În noile conditii însa, aceasta adversitate era estompata de faptul ca asupritorii nu mai actionau direct asupra ta, ci actionau prin intermediari. Si intermediarul era, cel mai adesea, tovarasul tau de suferinta, cel al carui umar îl simtisesi altadata , în momentele de restriste, alaturi de umarul tau. Constiinta colectiva si destinul comun care fusesera de-a lungul anilor secretul unitatii si tariei noastre actionau si acum, dar actionau în sens invers. Pentru a rezista în noile conditii trebuia sa te singularizezi si sa-ti creezi un destin si o constiinta individuale, lucru greu de realizat daca nu erai extrem de bine structurat si echilibrat sufleteste. Aici, pe lânga faptul ca erai supus unei permanente agresiuni morale si nu aveai nici un moment de ragaz pentru a te reculege si pentru a-ti reîmprospata fortele, puterea de rezistenta îti era erodata si de spectacolul dezolant din jur la care erai nevoit sa asisti neputincios zi de zi. Era ca pe un câmp de batalie pe care rândurile luptatorilor se rareau necontenit. În jurul tau cadeau naruite constiinte si se surpau fulgerate idealuri. Slujitorii altarelor cadeau lovind în altare, intelectuali de elita capitulau ponegrind si vestejind valorile pe care altadata le slujisera si care îi consacrasera, oamenii de rând cadeau ucigându-si visele si întinându-si idealurile. Era ca în apocalips. Am vazut oameni în toata firea care îsi faceau autodemascarea plângând si zbuciumul lor sufletesc intra în rezonanta cu zbuciumul tau , amplificându-l. Destinul colectiv despre care am amintit opera implacabil si, în aceste conditii, era foarte greu sa te singularizezi si sa-ti creezi autonomia spirituala necesara continuarii rezistentei. Caderea lor era într-o anumita masura si caderea ta si acum nu deziluzia era sentimentul pe care îl încercai, ca atunci, la începuturile reeducarii când asistai la astfel de spectacole, ci spaima. O spaima metafizica care te paraliza si îti crea sentimentul inutilitatii luptei. Si daca erai tentat, constient sau inconstient, sa te salvezi biologic (si câti dintre noi nu eram tentati oare, cel putin instinctual, sa facem acest lucru ?) era evident ca nu o puteai face decât sinucigându-te moral. Colonelul Craciun ne avertizase de fapt asupra acestui lucru atunci când, în timpul uneia dintre acele de pomina sedinte cu care a debutat reeducarea, ne spusese, cu aroganta-i obisnuita, aproape textual : "Nu va faceti iluzii caci nu veti avea alta cale de urmat decât una din cele doua pe care vi le oferim noi. Ori acceptati sa va reeducati ca sa puteti redobândi libertatea în conditiile impuse de noi, ori va sinucideti. Din doua una. Noi va vom ajuta. Si într-un caz si în celalalt . Alta alternativa nu veti avea. Comunitatea internationala ne-a acceptat pe noi (era în plina era a coexistentei pasnice) si acum tratam cu ei de la egal la egal. Pe voi v-au abandonat. Nu mai aveti ce astepta de la ei. De altfel niciodata nu v-au luat în serios. V-au întrebuintat doar ca pe niste unelte pentru a întretine aici, la noi, o relatie tulbure, ostila construirii socialismului de care se temeau si de care se tem înca. Ati pretins ca vreti sa faceti "o tara ca soarele sfânt de pe cer" si ati crezut ca o puteti face prin tradare . Am facut-o noi prin munca. Va veti convinge ca aceasta este realitatea. Va vom arata-o în filme, va vom aduce aici muncitori care sa va vorbeasca despre ea, va vor confirma acest lucru sefii vostri care s-au plimbat prin ea si au vazut-o" .
Acum, dupa doi ani de la acest discurs-avertisment al colonelului Craciun , era cât se poate de clar ca acesta nu glumise. Ne demonstrase ca la cele doua solutii propuse de el nu exista alternativa. De asemenea, se straduise , asa dupa cum ne promisese, sa ne creeze, împreuna cu aparatul sau represiv, toate conditiile, fie pentru a ne determina sa ne sinucidem moral, fie pentru a ne extermina fizic. Si ne mai demonstrase ceva. Ne demonstrase ca este hotarât sa-si duca la bun sfârsit sinistra sarcina ce-i fusese încredintata.
   Si totusi mai speram. Speram sa se împlineasca vreo minune, sa se întâmple ceva care sa puna capat calvarului nostru. Multi dintre noi , care nu prea eram luati în seama, fiind considerati neînsemnati (aceasta o credeam noi) încercam sa trecem neobservati, participând la sedintele de demascare doar cu prezenta fizica. Sub diferite pretexte, uneori puerile, încercam sa amânam luarea unei decizii, dar acest lucru nu facea decât sa ne prelungeasca agonia. În noile conditii, din fabrica, doua erau sentimentele pe care le încercam cu o mult mai mare acuitate decât în conditiile de regim celular : teama si ispita. Teama de a nu fi dus înapoi în infernul din care de-abia iesisesi si ispita ca, facând anumite concesii - te-ai putea elibera.
   Dupa închiderea lagarelor de munca fortata (canal, mine de plumb, etc.) din motive pe care la data respectiva nu le puteam întelege, detinutii au fost întemnitati, dupa criterii politice, în închisori de executie. Legionarii au fost adusi la Aiud si deoarece erau considerati cei mai înversunati dusmani ai regimului (ceea ce si erau de fapt) li s-a aplicat, ca de obicei, un regim salbatic de sever, mai întâi sub domnia lui Coler si apoi sub cea a lui Craciun . Din acel moment nimeni nu a mai fost scos la munca, sub pretextul ca nu merita. Când câte unul dintre noi cerea acest lucru (taranii si muncitorii mai ales, care suportau extrem de greu regimul celular) i se raspundea : "Voi nu aveti dreptul la munca. Nu meritati aceasta onoare. Voi aici veti putrezi !" . De aceea, pentru cea mai mare parte dintre noi scoaterea la munca era echivalent cu un fel de semieliberare. Dupa ani îndelungati de claustrare, simplul fapt ca te puteai misca într-un spatiu mai larg, ca puteai privi fara restrictii un fir de iarba, o gâza ori o floare si ca puteai sa contempli noaptea, prin fereastra fara obloane, cerul înstelat, toate aceste nimicuri esentiale îti dadeau o stranie senzatie de libertate, dar în acelasi timp si o teama aproape nefireasca ca le-ai putea pierde de nu te vei mladia. Si calaii nostri speculau cu perfidie aceasta teama. Din când în când luau pe câte unul din noi considerat mai recalcitrant si-l întorceau în Zarca sau pe Celular. Pe unii dintre acestia îi aduceau dupa un timp, "cumintiti" , înapoi, printre noi, pentru a ne servi drept exemplu. Si metoda era productiva.
   Mai apoi era ispita eliberarii. Periodic, din rândurile celor considerati reeducati, indiferent de pedeapsa, se formau loturi care erau puse în libertate. De fiecare data, în astfel de ocazii, eram adunati sa asistam la eveniment si sa ascultam discursul colonelului Craciun , discurs pe care îl cunosteam pe dinafara. De fiecare data nu omitea sa ne reaminteasca ca eliberarea noastra depinde numai si numai de noi, de acceptarea fara rezerve, sincera, a reeducarii. Si oricât ai fi fost de înversunat în hotarârea ta, nu puteai sa asisti indiferent la un astfel de spectacol.Nu era deloc usor sa rezisti în conditiile în care totul parea pierdut. Cu ocazia acestor eliberari, colonelul Craciun nu scapa prilejul sa încerce, cu perfidia-i cunoscuta, sa creeze oamenilor fel de fel de probleme de constiinta. Îmi amintesc ca odata si-a încheiat discursul în felul urmator : "Cu acest lot trebuia sa se elibereze si X (si a numit numele unui reeducat), dar ne-am gândit ca nu-l putem pune în libertate decât împreuna cu bunul sau prieten Y (si a numit pe unul considerat recalcitrant). Si Y refuza sa mearga acasa". Apoi adresându-se direct lui X : "Popescule încearca sa-ti convingi prietenul sa accepte conditiile noastre si va promit la amândoi, în fata tuturor celor de aici, ca cu primul lot va veti elibera împreuna". În felul acesta, pe lânga faptul ca îi creea lui Y noi probleme sufletesti, îi oferea si o justificare în fata propriei constiinte pentru eventuala sa capitulare. Caci asa începeau caderile, prin construirea unui alibi moral.
   Presiunile fizice si psihologice exercitate asupra noastra au urmat o linie ascendenta pâna în primavara anului 1964. Începând cu aceasta data exigentele reeducarii au slabit si au continuat sa slabeasca pe masura ce timpul trecea. S-a ajuns astfel ca, în ultimele luni de dinaintea eliberarii noastre (iunie si iulie), sedintele de reeducare sa fie o simpla formalitate. Rând pe rând s-a renuntat la a se mai pretinde celor care acceptau sa ia cuvântul, sa mai faca aprecieri dure la adresa trecutului lor sau sa întineze memoria celor pe care cândva i-au venerat.  Pentru aceia dintre noi care reusisera sa-si pastreze cât de cât o farâma de luciditate era clar ca "duhovnicii" nostri intrasera în criza de timp. Era clar ca termenul de predare a "nobilei" lor lucrari se apropia si colonelul Craciun voia, ca orice comunist, sa poata raporta ca misiunea ce-i fusese încredintata a fost îndeplinita într-un procent cât mai apropiat de suta la suta. S-a ajuns pâna acolo încât sefii colectivelor de reeducare, cu asentimentul tacit al conducerii probabil, se rugau de cei care refuzau sa-si faca autoprezentarea sa ia si ei cuvântul, asa de forma, pentru a putea consemna în procesele lor verbale acest lucru. În aceste conditii, multi dintre cei ce refuzaseram sa participam, altfel decât cu prezenta, la sedintele respective, am acceptat, în sfârsit, sa luam cuvântul si sa ne facem succint un fel de autobiografie. Spre surprinderea noastra, reeducatorii s-au declarat multumiti.
   Si totusi, securitatea nu a renuntat în ultimul moment de a ne compromite. Dupa scoaterea noastra din fabrica, în cele câteva zile în care eram pregatiti pentru eliberare, au venit în Aiud o serie de ofiteri de la securitatile din tara pentru a încerca sa-si racoleze, dintre noi, informatori. Îmi amintesc ca într-una din zile am fost chemat si eu în fata, la birourile administratiei. Când am intrat în biroul colonelului Craciun , acesta era însotit de un ofiter de securitate în persoana caruia nu mi-a fost greu sa recunosc pe celebrul capitan Enoiu, fostul meu anchetator, care acum era colonel. Acesta, cum m-a vazut intrând, m-a întâmpinat cu întrebarea : "Ce faci Andronescule ? Am auzit ca nu ti-ai bagat mintile în cap. Eu totusi am venit sa te iau acasa. Eu te-am arestat, vreau ca tot eu sa te pun în libertate. Uite, aici am biletul tau de eliberare. Nu-l vei primi însa pâna nu vei semna asta". Si îmi întinse o hârtie, un fel de formular tip care trebuia completat si semnat. L-am parcurs dintr-o privire. Era o declaratie-angajament pe care, dupa ce am citit-o, i-am împins-o, cu un gest moale, îndarat, spunându-i: "Domnule capitan (colonel, m-a corectat Craciun, care pâna atunci asistase tacut la discutie): domnule colonel - am reluat eu - doresc si eu, tot atât de mult ca oricare de aici, sa ma eliberez, însa nu cu orice pret". "Tot bandit ai ramas", mi-a replicat cu un început de mânie în glas Enoiu si cu un gest tot atât de moale ca si al meu rupse biletul de eliberare pe care mi-l aratase cu câteva momente înainte. Chemând apoi pe gardianul care ma adusese îi ordona sa ma duca înapoi în celula zicând : "Asta va ramâne în continuare aici". Peste câteva zile, cu ultimul lot care s-a eliberat din Aiud, m-am eliberat, totusi, si eu.

 

XI. GRUPUL "RECALCITRANTILOR"

 

Si totusi ! . . . Cu toata râvna depusa de colonelul Craciun si de staff-ul lui de demolatori de constiinte, cu toate metodele dracesti imaginate de acestia pentru a înfrânge rezistenta unor oameni adusi în situatii limita, Aiudul acelor vremuri de urgie nu a cunoscut doar prabusiri, ci si înaltari , adevarate piscuri de rezistenta si de demnitate. Este suficient sa evocam comportamentul exemplar al celor doua figuri considerate simbol al tariei de caracter si al demnitatii umane, profesorul George Manu care a preferat sa moara decât sa faca fie si cel mai neînsemnat compromis, si printul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate încercarile, uneori furibunde, ale colonelului Craciun, de a-l îngenunchia, pentru a demonstra ca, în aceasta înclestare cu fortele raului, demnitatea conditiei umane a fost salvata. Dar ei nu au fost singurii. Au fost însa cele mai proeminente figuri ale rezistentei la aceasta criminala actiune, rezistenta reprezentata de un impresionant numar de oameni de toate categoriile. În toata perioada reeducarii, Zarca, si nu numai Zarca, ci si unele sectii special amenajate pe Celular, au fost pline de asa-numitii recalcitranti asupra carora s-au facut bestial de inumane presiuni fizice si morale pentru a-i determina sa cedeze. În afara de acestia care erau izolati si strasnic de supravegheati, altii, alesi la întâmplare sau dupa criterii pe care nu le-am înteles niciodata, erau împrastiati , pentru a fi "contaminatI" , printre cei deja reeducati din fabrica sau din asa-zisele Cluburi care functionau în incinta închisorii propriuzise.
   Ca si în cazul caderilor , nici rezistentele nu au fost la fel. Unii au rezistat eroic, cu ostentatie, sfidând si înfruntând pe asupritori, cautând parca anume sa întretina între ei si acestia o permanenta relatie de adversitate care sa creeze acea tensiune spirituala care sa le mentina si sa le potenteze îndârjirea. Altii au rezistat discret, cu un soi de umilinta crestina, cautând sa explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufleteasca sa faca ceea ce li se cere. În sfârsit, o a treia categorie era cea a misticilor. Acestia, constienti fiind ca lupta în care erau si ei implicati transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninatate, fara sa cârteasca, asumându-si suferinta ca pe o datorie a vietii lor. Cei din primele doua categorii au rezistat sperând înca la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate. Profesorul George Manu si printul Alexandru Ghica faceau parte din aceasta ultima categorie.

Demostene ANDRONESCU

- PARTEA A DOUA -