Revista
"GÂNDIREA", Anul XIII, Nr. 3, Martie 1934
de
Nichifor CRAINIC
Vremea noastră e vremea
tineretului.
O
lume veche se dărâmă, o lume nouă îsi caută formele de viată. Pulsul ei zvâcnesste
în arterele tineretului. Puls iutit de neliniste, întretăiat de nesigurante,
biciuit de enigme.
Intre generatia veche si generatia nouă există, incontestabil, un hiatus.
Nelinistile generatiei vechi se transformă în suspine după lumea care amurgeste;
zbuciumările generatiei noi sunt nădejdi aruncate spre lumea care vine. De
aceea tineretul e azi preocuparea universală. Statele în care viata socială
îsi caută mai accentuat noile forme de asezare si-au făcut din această preocupare
de tineret problema principală. Italia fascistă si Rusia sovietică si-au legat
destinul de generatia tânără. Germania, unde zbuciumul căutărilor oscilează
între extrema dreaptă si extrema stângă îsi bizuie triumful, fie într'o directie
fie în cealaltă, pe tineret.
Lupta pentru noile tipare de viată nu are
însă numai un caracter politic si
social. Tendinta ei este să consolideze noile forme intr'o conceplie
integrală de existentă, fie ea conceptia religioasă, fie conceptia ateistă.
Din Evul Mediu ideea metafisică n'a mai fost atât de adânc amestecată în
actualitatea vie. Dacă sub acest raport, epoca liberalismului burghez se
caracterizează printr'o indiferentă metafizică ce îngăduia calea
mediocritătii, tendintele dominante ate vremii de azi merg până la extrem;
până la suprema afirmatie sau până la suprema negatie. Crestinismul si
ateismul sânt punctele culminante care solicită psihologia zbuciumată a
generatiei tinere. Am putea să definim spiritul nou al vremii prin oroarea fata
de dimensiunile mijlocii si prin pasiunea exclusivistă a liniilor infinite:
fie linia orizontală, de platitudine uniformă, a comunismului ateist, fie
verticala infinită a ierarhiilor cimentate de spiritualismul crestin. Aurea
mediocritas a lui Horatiu e o formula de viată calmă ce nu-si găseste
locul în gigantica încordare de forte a epocei noastre.
Asa
dar, problema raportului dintre tineret si crestinism nu e azi o
problemă numai de cateheză si de pastorală în care biserica să aibă
initiativa, ci o problemă de atitudine impusă tineretului de spiritul
extremist al vremii. Tineretul nostru românesc, în bătaia curentelor contrarii
ce vin dinspre apusul fascist si dinspre răsăritul bolsevic, se găseste în
situatia de a lua sua sponte o atitudine sau alta fată de crestinism.
Bisericii îi rămâne sarcina să capteze si să filtreze valurile afirmative
ce-i
năvălesc în prag sau să îndiguiască valurile negative si rebele ce-l bat
în
coastă.
Noi vom considera raportul dintre tineret si crestinism sub unghiul
initiativei tineretului de a se apropia de Iisus Hristos. Aceasta ni se pare
trăsatura fundamentală a problemei ce ne preocupă aici. Consideratiile noastre vor avea
în vedere
tineretul universitar fiindcă în sânul lui tendintele sânt mai clare si
înlesnesc astfel concluzii mai sigure. Pe de altă parte, regimul politic al
României actuate nefiind nici fascist nici bolsevic, ci un regim de indiferentă
democratică, ne îngăduie să observăm mai just tendintele
tineretului a cărui spontaneitate e garantată de libertatea deliberării si a
obtiunii.
Vom spune ceva mai
mult: statul nostru, în a cărui constitutie scrie că
biserica ortodoxă e biserica dominantă, practică acest principiu ca o
simplă formalitate oficială, festivă si decorativă. In realitate e un stat
laic, indiferent din punct de vedere religios, gata oricând să socoteasca
religia ca o simplă afacere particulară după cea mai bună regulă
democratică si să se simtă incomodat ori de căte ori religia se conturează
ca fortă colectivă socială. Statul acesta laic nu vede în cultul organizat nici măcar o formă de
disciplină socială si de solidaritate morală, ci mai mult o sarcină bugetară pe care e gata s'o arunce
în fiece
moment. Sub acest raport, el e mult mai aproape de bolsevism decăt de fascism.
Nu impune conceptia religioasă, nu impune conceptia ateistă, dar ar fi
încântat în ziua când cetătenii săi s'ar declara necredinciosi părăsind
cultele respective.
Aceeasi indiferentă oficială se observă fata de
tineret. Când în lumea intreagă, străbătută de suflul aspiratiitor către noi forme de
existentă, problema tineretului constitue preocuparea absorbantă, Romania e poate cea din
urmă tară unde o asemenea problemă nu există încă. Nu e tineret sub
soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se
preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocă ce se apropie cu pasi
uriasi ? Nu se pun oare pentru el aceleasi intrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu
stă si el astăzi în fata perspectivei tragice
a somajului intelectual ce pare iremediabil? Nu e si el setos de o conceptia
integrală de viată în care să-si salveze sufletul din ruinile ce se
îngrămădesc împrejur ? Si în definitiv, nu este el, acest tineret, în uruitul
lavinelor ce strivesc umerii slăbănogi ai conducătorilor de azi, singura
arvună de aur asupra viitorului?
Nimic
din aceste prcocupări nu hrăneste grija statu1ui român. Dimpotrivă. Statul
acesta indiferent si fără nici o directivă clară spre enigma zilei de mâine,
devine complice prin tolerantă la infernala operă de conruptie a sufletului
tânăr. Tiparul, cinematograful si radiofonia, care sânt instrumentele cele
mai de seama ale unei sanatoase îndrurmări, si care n'ar trebui să scape controlului
continuu si sever al oficialitătii, sânt azi în Romania marile oficii ale
dezagregării morale. Librăriile si chioscurile gem dc tipăritura pornografică
in care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii
ale instinetelor inferioare. Cărti si reviste ce sânt interzise in tările
apusene se refugiază in Romania, sânt etalate pretutindeni si sânt recomandate
irisistent în conferintele radiofonice. O literatură freudistă în toate limbile
dă un prestigiu pseudostiintific tuturor acestor aberatii proferate în numele
nudismului, al naturismului si al eliberării de obsesiunile sexuale. Filme
prigonite de censura vigilentă a altor tări îsi găsesc debuseele libere in
cinematografele noastre. Iar la radio în fiecare zi celebritătile cabaretelor
bucurestene îsi miorlăie muzical si insinuant chemările către cloaca nocturna
a desfrâului. Tiparul, cinematograful si radiofonia sânt stupefiantele zilnice
ale sufletului tânăr. Tolerându-le, statul se face complice la funesta opera
de demoralizare a tineretului. In ordinea politică si socială, pătura conducătoare
nu oferă ca indrumare decât cluburile de partid în care tineretul e momit
pentru a fi schilodit sufletete după chipul si asemănarea politicianismului,
precum anume cersetori de profesie fură copiii si le desfigurează trupurile
de mici ca să-i faca apti pentru practica milogelii.
In peisajul dezolant al acestei părăsiri
oficiale, se petrece
un
fenomen cu totul neobisnuit: tineretul nostru universitar, sub imperiul unui sănătos instinct dc conservare
morală, si-a devenit singur îndrumător. Abandonat propriei sale soarte, el
e o lume în sine cu o psihologie autonomă si cu o ideologic autonomă. Dece să
ascundem ca, precum există o detasare complectă si o independentă păzită cu
gelozie fată de partidele politice, există o semnificativă independentă
fată de insus corpul profesoral ? Astfel pe lângă spiritul de spontaneitate
ce caracterizează generatia nouă, spiritul acesta autonom constitue o altă
caracteristica. Tineretul universitar al României de azi, deslipit de înnaintasii
săi, se găseste singur in fata viitorului. Ritmica miscărilor lui e alta
decât aevea a României oficiale. Ideologia lui e alta decât a ei. Prăpastia
se sapă tot mai adâncă între lumea veche si această lume nouă ce se
cristalizează din zbuciumul obstesc cu fata spre ziua ce vine.
Un leit-motiv al acestei psihologai
autonome, care străbate scrisul,
cuvântările publice si convorbirile particulare ate generatiei tinere cu o
nuantă de dureroasă melancolie e următorul: "Noi n'am avut copilărie !" Intr'adevăr tinerii de
azi, dintre 18 si 30 de ani, n'au avut copilărie. Ei au deschis ochii pe lume
în bubuitul
tunurilor. Si frăgezimea
prunciei le-a vestejit-o arsura mizeriei si haosul de după războiu. Copiii
vremilor normale se desvoltă in atmosferă de idilă patriarhală înmuiată
în
nimbul basmelor. Plăpânda fiintă a acestei generatia nu s'a scăldat insă în
izvoarele de clestar ale zânelor, ci în băltile de sânge ale măcelului. Ea a
fost zguduită până în adânc de cea mai cruntă realitate. In locul povestilor
cu voinici biruitori, i-a fost dat să audă in casa părintească istorii aevea
cu morti si răniti si să vadă figurile slutite ale luptătorilor intorsi de
pe câmpul de bătaie. Războiul a adus doliu in fiecare casă si in această
sumbră atmosferă a crescut generatia de azi. Intâia ei mare sensatie de
viată a fost contactul cu taina mortii. Si această sensatie a fost
hotărîtoare pentru psihologia ei. Psihologia ei e clădită pe mortii cari îi
zac in inimă. Aceasta o deosebeste de generatia de dinainte de războiu care
purta in suflet, in loc de morti, Cosânzene si Feti-frumosi. Mai departe,
spectacolul ce i l-a oferit viata publică de după războiu, cu desfrâul nebun
al tuturor profitorilor victoriei nationale, i-a ascutit sensibilitatea morală
până la nefericire. In supravietuitorii aceia lacomi de viată, cari au pus
stăpânire pe bunurile publice, generatia tânără, fica doliului, n'a văzut
altceva deeât pe uzurpatorii sălbatici si impiosi ai drepturilor mortilor. De
aci ostilitatea fată de ei. In toate tările care au trecut prin războiu s'a
observat această ostilitate a tinerilor fată de supravietuitorii profitori.
Citeam undeva despre tineretul Frantei ca priveste pe înaintasi cu un aer
atât de dusmănos de parcă i-ar întreba: "Dece nu muriti odată să rămânem
liberi ?" E parca in această ostilitate ceva din răzbunarea postumă a
mortilor, exprimată prin tinerii urmasi, cari nu-si dau seama de izvorul
misterios al acestei sentiment.
Fondul acesta subconstient alimentează detasarea de care am vorbit si
explică într'o măsură izolarea în psihologia autonomă a generatiei tinere.
Contactul prea de timpuriu cu moartea i-a dat acestei generatii un simt realist
al vietii pe de o parte, iar pe de alta înclinarea către un sens metafizic al
existentii.
Sentimentul izolării
jignite pe care îl trăieste tineretul de după
războiu capătă o acuitate cruntă în contact cu Universitatea. Două sânt
elementele care determină această acuitate - contactul cu camarazii minoritari,
in special evrei, si contactul cu sfera culturii universitare.
Contactul cu camarazii evrei pe băncile de studiu dă tineretului românesc
ideea imediată a inferioritătii sale economice. Studentii români pe cât sânt
de numerosi pe atât sânt de săraci. Copii de plugari si de mici salariati în marea lor majoritate, gospodăriile familiilor lor sânt ruinate de iuresul
războiului. In noua lor calitate de cetăteni academici, ei târăsc după ei
sărăcia lucie de-acasă si li se pare ca minoritatea evreiască, cu aspectul
ei de belsug material, îi depăseste, îi ofensează si le va lua înainte. Se
adaugă la aceasta amintirea proaspătă a felului cum multi evrei s'au purtat in
vremea războiului. Ideea că în curând România Mare, polietnică si poliglotă,
cu libertăti egale pentru toti, va putea fi dominată de rasa
întreprinzătoare a lui Israil, nu e dintre cele mai putin chinuitoare idei ce
frământă această generatie tânără. Sentimentul ca ea e victima
nedreptătilor si inegalitătilor sociale o face să reactioneze violent. Marile
miscări antisemite din această vreme sânt de altfel un fenomen general in
tările Europei Centrale. Aceleasi cauze, aceleasi efecte.
In lupta pentru afirmarea
întâietătii românegsti in
Universitate,
studentimea noastră îsi dă un titlu nou care s'o diferentieze de elementul
evreesc - ea îsi zice "studentimea română crestină". Calificativul
de crestin apare astfel în viata universitară întâia oară acum după
războiu. In România
veche era un titlu necunoscut. Pe lângă
deosebirea de sânge, el vine să tragă deosebirea de credintă religioasă. E
întâiul contur spiritual pe care si-l dă sufletul generatiei tinere. Totus nu
se poate sustine că la inceput această definitie crestină corespunde unui
continut lăuntric de religiositate profundă si limpede. E vorba mai degrabă
de un misticism vag în care pe lângă elementul national, elementul crestin
vine ca un titlu de prestigiu din depărtatul si strămosescul trecut istoric.
Crestinismul acesta nominal nu e, cu alte cuvinte, un fapt de constiintă cât o
amintire glorioasă. Dar incontestabil, el va rămâne de acum încolo o
sugestie permanentă pentru clocotul năvalnic al sufletului tineresc înclinat
spre un sens metafizic al existentii.
Faptul că evreii prin foile lor si in special prin ziarul
"Mântuirea",
ce apărea in 1919, atacă ortodoxia noastră cu o violentă neîngăduită
determină crestinismul nominal al studentimii să evoluieze din ce în ce mai
mult spre o stare de constiintă. De altfel rezistenta ostilă a evreilor aduce
un bine imens miscării universitare: înversunând nationalismul, ea face
odioase ideile comuniste care în anii de după războiu ar fi putut să prindă
teren. Antisemitismul se confundă în mare parte cu anticomunismul. Iar crestinismul
studentesc sustinut de nationalism ia tot mai mult aspectul unei conceptii
pozitive în opozitie cu negatia ateistă a comunismului.
Se adauga la toate acestea un lucru
nou: debandada si jafurile în averea
publică ale politicienilor. Tineretul, care poartă în suflet răzbunarea
misterioasă a mortilor din războiu, reactionează. El e în stare de revoltă
morală. Se nasc conspiratii de exterminare a marilor tâlhari politici.
Conspiratiile sunt descoperite. Capii miscărilor studentesti sânt arestati. Se
iscă procese care zguduie tara întreagă. Cu acest prilej, tinerii cari voiau
purificarea morală a vietii publice prin mijloace violente dau dovadă în fata
autoritătilor de o tărie de caracter uluitoare. E un fenomen cu totul
necunoscut până acum in gelatinoasa pastă morală a păturii noastre
suprapuse. Aruncati rând pe rând în închisori, capii miscărilor au răgazul
să-si analizeze mai adânc sufletul. Unii fac greva foamei, altii îsi notează
zi cu zi miscările gândului si ale inimii. Tin post si, adunându-se în grup,
încep să se roage lui Dumnezeu. Tineretea lor prigonită pentru dreptate si
comprimată între peretii închisorii nu află alt sprijin decât in Cel-de-sus.
Ea se sublimează în adorarea cerului. In exaltarea lor, tinerii încarcerati au
viziuni religioase. Li se pare ca arhanghelul Mihail însus, comandantul cu
spadă de foc al legiunilor ceresti, li se arată si-i ia sub ocrotitoarea-i
aripă de azur. Din acel moment, misticismul religios va coborî in sufletul
sbuciumat al acestui tineret, iar unii dintre acesti tineri îsi vor pune
organizatiile de luptă sub hramul arhanghelului si icoana lui, veghiată de
candele aprinse, va patrona casele lor de întruniri. Fireste, usuratica
zeflemea de presă si de cafenea nu va cruta acest fenomen cu totul neasteptat
pentru sceptica noastră lume intelectuală. Dar nu e mai putin adevărat ca misticismul religios devine de acum
încolo un element component al
nationalismului si ca acest nationalism nou, care pănâ ieri se târa pe
pământ, îsi scaldă avînturile in lumea nevăzută a îngerilor.
Al doilea motiv de izolare a generatiei
tinere, - ziceam adineauri, - e
contactul cu sfera culturii universitare. Oricât ar părea de paradoxală
această afirmatie, ea corespunde realitătii. Niciodată intre profesori si
studenti n'a existat o mai dureroasă răceală. Raporturile dintre cele două
părti se reduc aproape numai la examene. Care e cauza acestei răceli ?
Universitatea românească de după război e Universitatea
românească de dinainte de războiu. Spiritul dominant al prelegerilor nu s'a
schimbat. El e
tributar acum ca si atunci Sorbonei rationaliste, sceptice, indiferente din punct
de vedere religios, dacă nu deadreptul ironică fată de orice manifestare
mistică sau iratională. Tinerii cari vin cu doliul războiului în inimi, cu
vâltoarea nelinistilor în suflet, cu toată covârsitoarea problematică a
epocei lor in creer, cu gustul actiunii imediate hranit din amintirea
proaspătă a epopeii nationale, caută în prelegeri, dincolo de suma
cunostintelor
instructive, formula vie în care să se rezolve sbuciumul vietii lor interioare.
Ei asteaptă dela Universitate sinteza nouă sub semnul căreia să se orienteze
si să se ordoneze puterile creatoare ate României mari atât de variată totusi
în granitele ei rotunjite. Universitatea era datoare să dea generatiei tinere a
noului stat lozinca de luptă a marelui ideal de cultură natională care să-i
boltească deasupra prestigiu de lumină.
Si Universitatea nu i l-a
dat.
Niciun "apostol" al tineretului n'a apărut după războiu ca
personalitatea lui să intrupeze noul spirit al vremii si să iradieze directive
spre orizont. Sub acest raport, Universitatea dinainte de războiu s'a înfătisat mult mai la înnăltimea misiunii sale de foc spiritual pe culmea
neamului intreg. Nicolae Iorga a fost atunci figura reprezentativă care, in
numele stiintei, a rostit cuvântul de ordine al vremii sale. Refractar
oricărei metafizici, el a creat in schimb mistica natională a războiului,
dând o credintă unică tineretului si creind un mare obiectiv dinamismului
său sufletesc. După războiu, Nicolae Iorga însus a făcut figură
deprimantă de dezorientat. Sedus de iluzia europenismului, el s'a
sorbonizat,
abdicând total dela rolul de conducător spiritual. In vidul astfel creat,
Vasile Pârvan a apărut un moment la cârmă. Dar misticismul său era un
echivoc oscilând între granitile crestinismulut si ale păgânismului antic,
echivoc exprimat intr'o forma laborioasă si savantă, fără articulatia clară
a unei substance spirituale organiee. Din domeniul filosofiei de unde s'a
asteptat, deasemenea, sinteza gândului românesc, a venit atitudinea d-lui C.
Răduleseu-Motru. Apologetul de acum 30 de ani al ortodoxiei ca formula "magică"
a sufletului popular si-a schimbat fundamental convingerile, evoluând către o
ideologie rationalistă de marcă francmasonică si combătând cu un regretabil
zel anacronic misticismul în numele unei filosofii stiintifice a carei modă s'a
ingropat impreună cu veacul trecut.
Fireste, Universitatea e templul stiintei elaborate după metoda
impersonală
a adevărului obiectiv. Dar in viata unui popor ea e mai mult decât atât. Ea
e vastul laborator unde se verifică permanentele principii de viată ale
neamului si din aliajul lor se zămislesc marile idealuri spirituale menite
să stârnească energiile creatoare. Acest lucru il asteaptă dela Alma Mater
orice generatie de studenti. Dar generatia tânără n'a găsit în Universitatea
de după războiu decât atmosfera indiferentă a stiintei impersonale si
absenta oricărei preocupări de sbuciumul si de efervescenta spirituală a
vremii noastre.
La aceasta se adaugă abtinerea corpului profesoral dela sarcina de
indrumare educativă a studentimii. Profesorii, intimidati probabil de ideologia
francmasonică a unor ziare, au crezut că nu e civilizat lucru să se amestece
in vălmăsag, să-i tempereze excesele si să-l dirijeze spre clarificări
fecunde. Dezertarea statului dela
pregătirea generatiei tinere a fost secundată de dezertarea profesorilor. In
aceste conditii vitrege, generatia tânără, izolată si părăsită propriului
el destin, si-a creat o psihologie autonomă si o ideologic autonomă ce se
transmit azi dela serie la serie prin organizatiile studentesti. După 15 ani
de frământări, aceste organizatii studentesti înfătisează o traditie de
viată proprie, cu idei proprii, cu directive proprii si cu o disciplină
exemplară întemeiată pe cultul demnitătii academice.
Cc s'a petrecut cu acest tineret e o adevărată minune pe care foarte
putini
oameni oficiali o înteleg. Singur în fata vietii, biciuit de vijeliile
revolutionare ale epocei, cu viforul înfundat de spectrul somajului, acest
tineret ar fi putut să alunece cu repeziciune în anarhie, sedus de utopiile
comunismului. Spania s'a prăbusit în momentul când Universitatea ei a fost
cucerită de ideile rcvolutionare republicane. Dar Italia a renăscut când
tinerimea ei a fost invadată de slava fără moarte a Romei imperiale si
catolice. Intre revolutionarismul international si între nationalismul
conservativ, instinctul tineretului nostru a ales fără deliberare. Idealul
care îl însufleteste e crearea unei ordini românesti întemeiată pe
principiile fundamentale verificate de toată istoria poporului nostru ca
valabile. Aceste principii trăiesc în sufletul tumultuos al tinerimii academice. Pentru a
le designa, ea a adoptat formula d-lui A. C. Cuza:
Hristos,
Regele,
Natiunea,
adică religia
patriei, monarhia natională si demofilia, sentimentul adânc
al dragostei de poporul românesc si de institutiile lui.
Dacă ar fi să căutăm explicatia acestui fapt cu adevărat minunat al
orientării spontane si autonome a tinerimii noastre, mie unuia mi se pare usor
de găsit: ea stă in mostenirea pe care acesti tineri o aduc de acasă. In
mare majoritate, studentii nostri, si în special cei cari dau tonal si timbrul
vietii colective, sânt copii de tară. Sânt feciori de tărani sau, când sânt
tărgoveti, sânt nepoti de tărani. Prin sufletul lor, in pofida tuturor
ispitelor culturii superioare si civilizatiei orăsenesti, irumpe sănătatea
morală a poporalui nostru. Patrimonial acesta misterios e raportul întregii
lor vieti colective de azi. Nu e greu să descoperim, printr'o analiză sumară,
caracterul tarănesc al acestui patrimoniu. Dacă cultura noastră academică e
încă deraiată pe linii divergente fată de safletul poporului, tinerii
acestia nu si-au uitat obârsia si, in preocupările lor, ridicarea poporului
constituie un ideal vrednic de tineretea lor. Demofilia, care e substanta celei
mai bune literaturi si arte românesti, e un fel de metodă instinctivă prin
care tineretul ajunge la întelegerea poporului, a datinelor si a institutiilor
lui iubite. Prin această demofilie, care nu vine din partea politicei, ci dela
un Nicolae Bălcescu, dela un Mihail Emineseu, dela un George Cosbuc, dela un
Nicolae Grigorescu si dela toti marii visători cari si-au aplecat fruntea
peste murmurul din veac al poporului nostru, prin această demofilie tineretul
pătrunde valoarea unei institutii ca monarhia care e coloana vertebrală a
întregei istorii românesti, dar e si suprema viziune de stat a tărănimii,
căreia îi e drag să vadă pe Scaunul Tării împărat si împărăteasă
întrupati in carne si oase din basmul si din legenda milenară precum si din
reminiscentele populare despre slava de odinioară a Tarigradului impărătesc si
ortodox. Prin această demofilie tineretul întelege insemnătatea covârsitoare
de acoperământ spiritual pe care o are Biserica străbună in viata acestui
popor.
Despre atitudinea fată de biserică să observăm un fapt semnificativ si
general care priveste studentimea noastră de totdeauna: această studentime, ca
unitate de corp, nu s'a manifestat niciodată ostil bisericii străbune. Nici
când un evreu refugiat aici, C. Dobrogeanu-Gherea, a săvârsit în cultura
românească contrabanda de idei ateiste ale materialismului istoric, nici când a dominat in Universitate
ateismul elegant al lui Titu Maiorescu, nici când profesori agresivi si de
mâna a doua au insultat credinta religioasă în
numele biologiei lui Ernst Haeckel. In pofida aeestor ostilităti, tinerimea de
altădată a continuat să păstreze un respect fată de institutia sacra a
poporului. E adevărat că înainte de războiu acest respect avea o nuantă
pur natională. Biserica era considerată ca un monument al trecutului, având
un rol cultural-national de mâna intâia cum i-l atribuia Nicolae Iorga care,
fost marxist în adolescentă, n'a putut întelege nici mai târziu, ca istoric
national, rolul spiritual al ortodoxiei in viata neamului românesc. Invătatii
nostri dinnainte de războiu cu exceptia genialului crestin care a fost doctorul
Nicolae Paulescu si a d-lui Simion Mehedinti, chiar când n'au practicat
ateismul ostentativ, au rămas opaci fată de sensul supranatural al bisericii.
Ei au fost victimele liberalismului apusean si ale ideii că stiinta pozitivă
exclude posibilitatea credintei intr'o ordine supranaturală. In vremea aceea de
indiferentism, tinerimea a continuat să vadă in biserică un monument
national ce trebuie înconjurat cu o anumită veneratie. Să nu fi existat oare
si atunci necesitatea marilor descătusări ale inimii, necesitatea elanurilor
metafizice, a setei de absolut ? Au existat, fără indoială, dar atmosfera
generală de pozitivism stiintific comprima elanurile în adâncul sufletelor sau
aceste elanuri se satisfăceau în misticismul nationalist care a dus la
războiul unirii românesti.
In atitudinea ei fată de
biserică, generatia de după războiu manifestă
cu totul altă întelegere. Biserica nu mai e azi un simplu monument venerabil ce
apartine trecutului, ci o putere vie si actuală, o pârghie necesară a
zbuciumatei vieti prezente. S'a dus de mult vremea normală, cu asezări sociale
cc păreau definitive, când viata curgea pe canalurile sigurantei adiată de
satisfactii pasnice. Astăzi existenta noastră e răvăsită până în
adâncuri de cutremure catastrofale sub a căror putere demonica s'au prăbusit
in tăndări esafodajele de valori clădite de cultura si civilizalia
materialistă. Zburături din falsele dogme in care au crezut cei de ieri se
amesteca pe dinnaintea noastră într'un haos fantasmagoric. Participăm parcă
la o desfacere de lumi si dibuim prin praful lor, care înneacă atmosfera,
capetele unor noi întocmiri ce întârzie. S'au dărămat băncile care au fost
capistele de aur ale veacului al XIX-lea. S'au sinucis odată cu ele sacerdotii si printii
păgâni ai lumi moderne, - bancherii cu puteri planetare. Agonizează sistemele
economice, sociale si politice. Se dărapănă
imperii intercontinentale ce păreau atotputernice, si temeliile lumii se
clatină de parcă ar fi asezate pe teren dârdâitor de mlastină ce sta gata
să le cufunde. Groaza care umple acest Univers apocaliptic se răsfrânge toată
in inima omului.
Unde e salvarea ? Aceasta e întrebarea care tipă din adâncul spaimei
contimporane.
Un lucru e astăzi
sigur: ratiunea umană, idolul filosofic al
veacului trecut, se arată în toată desertăciunea si neputinta. Suprema ei
elaborare, - Liga Natiunilor, - care a vrut să fie formula magnifica a păcii
universale, zace ea insăsi bolnavă de nulitate. E tot ceeace a putut să
conceapă mai măret omul modern. Dar în această măretie s'arată totdeodată
mizeria puterii omenesti, căci Liga Natiunilor, constructie rationalistă si
ateistă lipsită de suflet si plină de vidul orgoliului ca diavolul însus, nu
e decât Turnul Babilonic prin care omenirea contimporariă a voit să uzurpe
atributele lui Dumnezeu pentru a conduce singură pământul. Acesta e însă
termenul fatal al puterii omenesti. Si termenul a fost atins. Ratiunea, în
atotputernieia căreia a crezut omul civilizatiei materialiste, e de fapt cea
mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi.
Inima, a zis Pascal,
îsi are ratiunile ei pe care ratiunea nu le
cunoasste.
Să zicem în loc de inimă viată si să repetăm adevarul profund al genialului
gânditor ca viata isi are ratiunile misterioase pe care ratiunea nu le cunoaste.
Cheia oricărei deslegări din pacostea catastrofală a epocei noastre stă in
acest fond misterios si insondabil al vietii, pe care ratiunea orgolioasă il
ignoră. Cultura si civilizatia modernă, ignorându-l la fel, s'au clădit pe
temeliile subrede, de suprafată, ale ratiunii. Dar acest adânc misterios si
ametitor al vietii l-au scrutat impreună cu Pascal toti marii mistici ai lumii.
Ca printr'un crater prin care ai privi in străfund miezul de flacără al
pământului, ei au descoperit in adâncul ignorat al sufletului principiul
divin al oricărei existente. Dumnezeu e in noi fiindcă e deasupra noastră,
precum focul e in miezul pământului fiindca s'a rupt odinioară din focul
ceresc al soarelui.
Infiorătorul cataclism al epocii
noastre, răscolind până în
taina existentii contimporane, lasă să se vadă acest adevăr spiritual, fundamental
al vietii, precum muntele basmului se despică in două lăsănd să se
întrezărească pentru o clipă, prin despicătură, apa fără moarte din
adânc din care cine bea nu mai moare. Criza contimporană nu e numai economică,
nu e numai financiară, nu e numai politica, nu e numai socială, nu e numai
morală; ea e o criză ontologică ce pune din nou problema originii vietii si
deci a destinului omenesc.
Abandonat unor aspre experiente si unor dureroase
incercări, pe care le-am schitat, tineretul nostru a descoperit in adâncul suferintetor sale punctul
arhimedic al existentii, principiul spiritual al crestinismului. Teroarea vremii
nu mai îngăduie mediocritatea indiferentii, ea impune deciziunea categorică
între negatia ateistă si afirmatia crestină. Sau conceptia pocită a
bolsevismului,
sau conceptia integrală a spiritualismului ! Alternativa aceasta nu e de altfel,
un fenomen specific românesc. La negatia diabolică a bolsevismului, răspunde
azi dealungul si dealatul Europei o puternică recrudescentă crestină în
sufletul noii generatii. O lume nouă renaste de sub dărâmăturile
rationalismului.
Pentru tineretul
nostru, biserica nu mei e un simplu monument venerabil al
trecutului cultural, ci puterea invăluitoare care integrează acest tineret,
peste ruptura veacului al XIX-lea falimentar, in fiinta de totdeauna a neamului
românesc. Ea e totdeodată marele liman unde sufletele biciuite de furtună
ancorează în certitudinea metafizică a credintei. Cum altfel s'ar putea
explica fenomenul cu totul neobisnuit in viata universitară de până ieri ca
studentii aleargă la preot pe care îl numesc "duhovnicul studentimii" ?
Cum altfel s'ar putea explica fenomenul tot atât de neobisnuit ca in congresul
general din toamnă studentimea din întreaga tară a cerut infiintarea
capelelor in sânul Universitătilor si a mai cerut, - lucru nemai auzit ! -
alungarea profesorilor atei din invătământul superior? Nu sânt acestea
semnele fără gres ale unei renasteri in spirit? Nu sânt acestea pietre de
hotar ale unei lumi noi fundamental deosebite de Romania oficiala de azi, pradă
dezorientării si cancerului francmasonic ?
Conflictul dintre
aceste două lumi, - căci există un conflict irezolvabil,
- a isbucnit in uttimul timp cu prilejul marei procesiuni religioase organizată
de studentime la acel mormânt care simbolizează imensa jertfă natională si
crestină pe care s'a clădit Romania de azi. La această temelie simbolică a
patriei tinerimea a voit să ridice crucea marilor sperante care sfidează
moartea. Si s'au întâlnit acolo, sub regretabil iures de gloante, cele două
Românii care au ajuns să nu se mei inteleagă. Una e Romania suprapusă, care
pluteste pe deasupra acestui popor, descrestinată si ostilă crestinătătii,
ultima rămăsită ce mai supravietuieste ideologiei liberale a veacului al XIX-lea.
In locul misterului divin care invăluie si fecundează
existenta noastră omenească, ea preferă ridicula mistificare a hrubelor
francmasonice. In locul crucii, semnul metafizicei religioase sub care s'a desfăsurat viata de
două ori milenară a neamului nostru, ea preferă anonimatul incolor si
international care vrea să cufunde in incertitudine dezonorantă însăsi oasele
mortului ce simbolizează eroismul românesc. In rezistenta ei categorică si
nejustificată, am putut citi toată abdicarea ei, toată apostazia ei dela
principiile spirituale ce au insuflat istoria natională.
Cealaltă e România generatiei
tinere. Am văzut această Românie, organizată în procesiunea miilor si miilor de
tineri, cântând în
mersul ei solemn si
recules cântecul bisericesc: "Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si vă
plecati, căci cu noi este Dumnezeu ?" Am văzut-o urcând dealul
Patriarhiei, purtând pe umeri crucea durerilor si a sperantelor noastre s'o
depună in biserică. Izolată, prigonită si neinteleasă incă, am văzut-o
strângându-si legiunile fremătătoare in jurul Părintelui Patriarh,
căutând astfel ocrotirea sbuciumului ei sub acoperământul din veac al
sufletului românesc. Biserica e trecutul, e prezentul si e viitorul. In sânul
ei, cei vii trăiesc in familiaritatea celor morti si in dragostea celor cari
vor veni. Cerul crestin, care înfăsoară acest pământ al tuturor
frămăntărilor, e populat de sufletele celor adormiti in credintă si poartă germenii celor cari se
vor naste. In doctrina crestină, mortii n'au rămas in urmă, ei se proectează dincolo de mormintele
naturii, in zarea vesniciei ce stă înaintea noastră. Cine merge sub semnul crucii spre mortii
trecutului merge, de fapt, spre principiul de viată
din viitor. Iar cine se reintegrează în biserică intră cu adevărat in vesnica
familiaritate morală a neamului său.
Am descris aici evolutia progresivă a tineretului de
azi, rupt din
indiferenta ucigătoare pentru a se salva în puterea spirituală a credintei. E
un drum printre Scylle si Charybde, printre grote de Ciclopi cari nu mai văd
cu singurul ochiu pe care îl au. Dar un drum pornit din spontaneitatea, din
initiativa si din ardoarea de absolut a tineretului. El îsi oferă de bunăvoie
legiunile sale ofrandă Domnului Hristos. Eu sunt încredintat ca Duhul Sfânt,
care asistă permanent sbuciumul acestei lumi, inspiră tainicele-i indemnuri de
viată nouă unor astfel de miscări. Ii rămâne bisericii sarcina de a
imbrătisa ofranda si de-a cultiva florile pentru rodul unei Românii
renăscute în Duh. Căci de acum încolo responsabilitatea e a bisericii.
Nichifor
CRAINIC
CORNELIU
CODREANU, GEN. GH. CANTACUZINO-GRĂNICERUL (IN DREAPTA SA), IAR IN FATĂ, CUVÂNTÂND,
ING. GH. CLIME
(?) IN CADRUL UNEI MANIFESTĂRI