Revista "GÂNDIREA", Anul XIII, Nr. 3, Martie 1934

de Nichifor CRAINIC 

Vremea noastrã e vremea tineretului.

O lume veche se dãrâmã, o lume nouã îsi cautã formele de viatã. Pulsul ei zvâcnesste în arterele tineretului. Puls iutit de neliniste, întretãiat de nesigurante, biciuit de enigme. Intre generatia veche si generatia nouã existã, incontestabil, un hiatus. Nelinistile generatiei vechi se transformã în suspine dupã lumea care amurgeste; zbuciumãrile generatiei noi sunt nãdejdi aruncate spre lumea care vine. De aceea tineretul e azi preocuparea universalã. Statele în care viata socialã îsi cautã mai accentuat noile forme de asezare si-au fãcut din aceastã preocupare de tineret problema principalã. Italia fascistã si Rusia sovieticã si-au legat destinul de generatia tânãrã. Germania, unde zbuciumul cãutãrilor oscileazã între extrema dreaptã si extrema stângã îsi bizuie triumful, fie într'o directie fie în cealaltã, pe tineret.

Lupta pentru noile tipare de viatã nu are însã numai un caracter politic si social. Tendinta ei este sã consolideze noile forme intr'o conceplie integralã de existentã, fie ea conceptia religioasã, fie conceptia ateistã. Din Evul Mediu ideea metafisicã n'a mai fost atât de adânc amestecatã în actualitatea vie. Dacã sub acest raport, epoca liberalismului burghez se caracterizeazã printr'o indiferentã metafizicã ce îngãduia calea mediocritãtii, tendintele dominante ate vremii de azi merg pânã la extrem; pânã la suprema afirmatie sau pânã la suprema negatie. Crestinismul si ateismul sânt punctele culminante care solicitã psihologia zbuciumatã a generatiei tinere. Am putea sã definim spiritul nou al vremii prin oroarea fata de dimensiunile mijlocii si prin pasiunea exclusivistã a liniilor infinite: fie linia orizontalã, de platitudine uniformã, a comunismului ateist, fie verticala infinitã a ierarhiilor cimentate de spiritualismul crestin. Aurea mediocritas a lui Horatiu e o formula de viatã calmã ce nu-si gãseste locul în gigantica încordare de forte a epocei noastre.

Asa dar, problema raportului dintre tineret si crestinism nu e azi o problemã numai de catehezã si de pastoralã în care biserica sã aibã initiativa, ci o problemã de atitudine impusã tineretului de spiritul extremist al vremii. Tineretul nostru românesc, în bãtaia curentelor contrarii ce vin dinspre apusul fascist si dinspre rãsãritul bolsevic, se gãseste în situatia de a lua sua sponte o atitudine sau alta fatã de crestinism. Bisericii îi rãmâne sarcina sã capteze si sã filtreze valurile afirmative ce-i nãvãlesc în prag sau sã îndiguiascã valurile negative si rebele ce-l bat în coastã.

Noi vom considera raportul dintre tineret si crestinism sub unghiul initiativei tineretului de a se apropia de Iisus Hristos. Aceasta ni se pare trãsatura fundamentalã a problemei ce ne preocupã aici. Consideratiile noastre vor avea în vedere tineretul universitar fiindcã în sânul lui tendintele sânt mai clare si înlesnesc astfel concluzii mai sigure. Pe de altã parte, regimul politic al României actuate nefiind nici fascist nici bolsevic, ci un regim de indiferentã democraticã, ne îngãduie sã observãm mai just tendintele tineretului a cãrui spontaneitate e garantatã de libertatea deliberãrii si a obtiunii.

Vom spune ceva mai mult: statul nostru, în a cãrui constitutie scrie cã biserica ortodoxã e biserica dominantã, practicã acest principiu ca o simplã formalitate oficialã, festivã si decorativã. In realitate e un stat laic, indiferent din punct de vedere religios, gata oricând sã socoteasca religia ca o simplã afacere particularã dupã cea mai bunã regulã democraticã si sã se simtã incomodat ori de cãte ori religia se contureazã ca fortã colectivã socialã. Statul acesta laic nu vede în cultul organizat nici mãcar o formã de disciplinã socialã si de solidaritate moralã, ci mai mult o sarcinã bugetarã pe care e gata s'o arunce în fiece moment. Sub acest raport, el e mult mai aproape de bolsevism decãt de fascism. Nu impune conceptia religioasã, nu impune conceptia ateistã, dar ar fi încântat în ziua când cetãtenii sãi s'ar declara necredinciosi pãrãsind cultele respective.

Aceeasi indiferentã oficialã se observã fata de tineret. Când în lumea intreagã, strãbãtutã de suflul aspiratiitor cãtre noi forme de existentã, problema tineretului constitue preocuparea absorbantã, Romania e poate cea din urmã tarã unde o asemenea problemã nu existã încã. Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupã de pregãtirea acestui tineret pentru o epocã ce se apropie cu pasi uriasi ? Nu se pun oare pentru el aceleasi intrebãri grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu stã si el astãzi în fata perspectivei tragice a somajului intelectual ce pare iremediabil? Nu e si el setos de o conceptia integralã de viatã în care sã-si salveze sufletul din ruinile ce se îngrãmãdesc împrejur ? Si în definitiv, nu este el, acest tineret, în uruitul lavinelor ce strivesc umerii slãbãnogi ai conducãtorilor de azi, singura arvunã de aur asupra viitorului?

Nimic din aceste prcocupãri nu hrãneste grija statu1ui român. Dimpotrivã. Statul acesta indiferent si fãrã nici o directivã clarã spre enigma zilei de mâine, devine complice prin tolerantã la infernala operã de conruptie a sufletului tânãr. Tiparul, cinematograful si radiofonia, care sânt instrumentele cele mai de seama ale unei sanatoase îndrurmãri, si care n'ar trebui sã scape controlului continuu si sever al oficialitãtii, sânt azi în Romania marile oficii ale dezagregãrii morale. Librãriile si chioscurile gem dc tipãritura pornograficã in care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii ale instinetelor inferioare. Cãrti si reviste ce sânt interzise in tãrile apusene se refugiazã in Romania, sânt etalate pretutindeni si sânt recomandate irisistent în conferintele radiofonice. O literaturã freudistã în toate limbile dã un prestigiu pseudostiintific tuturor acestor aberatii proferate în numele nudismului, al naturismului si al eliberãrii de obsesiunile sexuale. Filme prigonite de censura vigilentã a altor tãri îsi gãsesc debuseele libere in cinematografele noastre. Iar la radio în fiecare zi celebritãtile cabaretelor bucurestene îsi miorlãie muzical si insinuant chemãrile cãtre cloaca nocturna a desfrâului. Tiparul, cinematograful si radiofonia sânt stupefiantele zilnice ale sufletului tânãr. Tolerându-le, statul se face complice la funesta opera de demoralizare a tineretului. In ordinea politicã si socialã, pãtura conducãtoare nu oferã ca indrumare decât cluburile de partid în care tineretul e momit pentru a fi schilodit sufletete dupã chipul si asemãnarea politicianismului, precum anume cersetori de profesie furã copiii si le desfigureazã trupurile de mici ca sã-i faca apti pentru practica milogelii.

In peisajul dezolant al acestei pãrãsiri oficiale, se petrece un fenomen cu totul neobisnuit: tineretul nostru universitar, sub imperiul unui sãnãtos instinct dc conservare moralã, si-a devenit singur îndrumãtor. Abandonat propriei sale soarte, el e o lume în sine cu o psihologie autonomã si cu o ideologic autonomã. Dece sã ascundem ca, precum existã o detasare complectã si o independentã pãzitã cu gelozie fatã de partidele politice, existã o semnificativã independentã fatã de insus corpul profesoral ? Astfel pe lângã spiritul de spontaneitate ce caracterizeazã generatia nouã, spiritul acesta autonom constitue o altã caracteristica. Tineretul universitar al României de azi, deslipit de înnaintasii sãi, se gãseste singur in fata viitorului. Ritmica miscãrilor lui e alta decât aevea a României oficiale. Ideologia lui e alta decât a ei. Prãpastia se sapã tot mai adâncã între lumea veche si aceastã lume nouã ce se cristalizeazã din zbuciumul obstesc cu fata spre ziua ce vine.

Un leit-motiv al acestei psihologai autonome, care strãbate scrisul, cuvântãrile publice si convorbirile particulare ate generatiei tinere cu o nuantã de dureroasã melancolie e urmãtorul: "Noi n'am avut copilãrie !" Intr'adevãr tinerii de azi, dintre 18 si 30 de ani, n'au avut copilãrie. Ei au deschis ochii pe lume în bubuitul tunurilor. Si frãgezimea prunciei le-a vestejit-o arsura mizeriei si haosul de dupã rãzboiu. Copiii vremilor normale se desvoltã in atmosferã de idilã patriarhalã înmuiatã în nimbul basmelor. Plãpânda fiintã a acestei generatia nu s'a scãldat insã în izvoarele de clestar ale zânelor, ci în bãltile de sânge ale mãcelului. Ea a fost zguduitã pânã în adânc de cea mai cruntã realitate. In locul povestilor cu voinici biruitori, i-a fost dat sã audã in casa pãrinteascã istorii aevea cu morti si rãniti si sã vadã figurile slutite ale luptãtorilor intorsi de pe câmpul de bãtaie. Rãzboiul a adus doliu in fiecare casã si in aceastã sumbrã atmosferã a crescut generatia de azi. Intâia ei mare sensatie de viatã a fost contactul cu taina mortii. Si aceastã sensatie a fost hotãrîtoare pentru psihologia ei. Psihologia ei e clãditã pe mortii cari îi zac in inimã. Aceasta o deosebeste de generatia de dinainte de rãzboiu care purta in suflet, in loc de morti, Cosânzene si Feti-frumosi. Mai departe, spectacolul ce i l-a oferit viata publicã de dupã rãzboiu, cu desfrâul nebun al tuturor profitorilor victoriei nationale, i-a ascutit sensibilitatea moralã pânã la nefericire. In supravietuitorii aceia lacomi de viatã, cari au pus stãpânire pe bunurile publice, generatia tânãrã, fica doliului, n'a vãzut altceva deeât pe uzurpatorii sãlbatici si impiosi ai drepturilor mortilor. De aci ostilitatea fatã de ei. In toate tãrile care au trecut prin rãzboiu s'a observat aceastã ostilitate a tinerilor fatã de supravietuitorii profitori. Citeam undeva despre tineretul Frantei ca priveste pe înaintasi cu un aer atât de dusmãnos de parcã i-ar întreba: "Dece nu muriti odatã sã rãmânem liberi ?" E parca in aceastã ostilitate ceva din rãzbunarea postumã a mortilor, exprimatã prin tinerii urmasi, cari nu-si dau seama de izvorul misterios al acestei sentiment.

Fondul acesta subconstient alimenteazã detasarea de care am vorbit si explicã într'o mãsurã izolarea în psihologia autonomã a generatiei tinere. Contactul prea de timpuriu cu moartea i-a dat acestei generatii un simt realist al vietii pe de o parte, iar pe de alta înclinarea cãtre un sens metafizic al existentii.

Sentimentul izolãrii jignite pe care îl trãieste tineretul de dupã rãzboiu capãtã o acuitate cruntã în contact cu Universitatea. Douã sânt elementele care determinã aceastã acuitate - contactul cu camarazii minoritari, in special evrei, si contactul cu sfera culturii universitare.

Contactul cu camarazii evrei pe bãncile de studiu dã tineretului românesc ideea imediatã a inferioritãtii sale economice. Studentii români pe cât sânt de numerosi pe atât sânt de sãraci. Copii de plugari si de mici salariati în marea lor majoritate, gospodãriile familiilor lor sânt ruinate de iuresul rãzboiului. In noua lor calitate de cetãteni academici, ei târãsc dupã ei sãrãcia lucie de-acasã si li se pare ca minoritatea evreiascã, cu aspectul ei de belsug material, îi depãseste, îi ofenseazã si le va lua înainte. Se adaugã la aceasta amintirea proaspãtã a felului cum multi evrei s'au purtat in vremea rãzboiului. Ideea cã în curând România Mare, polietnicã si poliglotã, cu libertãti egale pentru toti, va putea fi dominatã de rasa întreprinzãtoare a lui Israil, nu e dintre cele mai putin chinuitoare idei ce frãmântã aceastã generatie tânãrã. Sentimentul ca ea e victima nedreptãtilor si inegalitãtilor sociale o face sã reactioneze violent. Marile miscãri antisemite din aceastã vreme sânt de altfel un fenomen general in tãrile Europei Centrale. Aceleasi cauze, aceleasi efecte.

In lupta pentru afirmarea întâietãtii românegsti in Universitate, studentimea noastrã îsi dã un titlu nou care s'o diferentieze de elementul evreesc - ea îsi zice "studentimea românã crestinã". Calificativul de crestin apare astfel în viata universitarã întâia oarã acum dupã rãzboiu. In România veche era un titlu necunoscut. Pe lângã deosebirea de sânge, el vine sã tragã deosebirea de credintã religioasã. E întâiul contur spiritual pe care si-l dã sufletul generatiei tinere. Totus nu se poate sustine cã la inceput aceastã definitie crestinã corespunde unui continut lãuntric de religiositate profundã si limpede. E vorba mai degrabã de un misticism vag în care pe lângã elementul national, elementul crestin vine ca un titlu de prestigiu din depãrtatul si strãmosescul trecut istoric. Crestinismul acesta nominal nu e, cu alte cuvinte, un fapt de constiintã cât o amintire glorioasã. Dar incontestabil, el va rãmâne de acum încolo o sugestie permanentã pentru clocotul nãvalnic al sufletului tineresc înclinat spre un sens metafizic al existentii.

Faptul cã evreii prin foile lor si in special prin ziarul "Mântuirea", ce apãrea in 1919, atacã ortodoxia noastrã cu o violentã neîngãduitã determinã crestinismul nominal al studentimii sã evoluieze din ce în ce mai mult spre o stare de constiintã. De altfel rezistenta ostilã a evreilor aduce un bine imens miscãrii universitare: înversunând nationalismul, ea face odioase ideile comuniste care în anii de dupã rãzboiu ar fi putut sã prindã teren. Antisemitismul se confundã în mare parte cu anticomunismul. Iar crestinismul studentesc sustinut de nationalism ia tot mai mult aspectul unei conceptii pozitive în opozitie cu negatia ateistã a comunismului.

Se adauga la toate acestea un lucru nou: debandada si jafurile în averea publicã ale politicienilor. Tineretul, care poartã în suflet rãzbunarea misterioasã a mortilor din rãzboiu, reactioneazã. El e în stare de revoltã moralã. Se nasc conspiratii de exterminare a marilor tâlhari politici. Conspiratiile sunt descoperite. Capii miscãrilor studentesti sânt arestati. Se iscã procese care zguduie tara întreagã. Cu acest prilej, tinerii cari voiau purificarea moralã a vietii publice prin mijloace violente dau dovadã în fata autoritãtilor de o tãrie de caracter uluitoare. E un fenomen cu totul necunoscut pânã acum in gelatinoasa pastã moralã a pãturii noastre suprapuse. Aruncati rând pe rând în închisori, capii miscãrilor au rãgazul sã-si analizeze mai adânc sufletul. Unii fac greva foamei, altii îsi noteazã zi cu zi miscãrile gândului si ale inimii. Tin post si, adunându-se în grup, încep sã se roage lui Dumnezeu. Tineretea lor prigonitã pentru dreptate si comprimatã între peretii închisorii nu aflã alt sprijin decât in Cel-de-sus. Ea se sublimeazã în adorarea cerului. In exaltarea lor, tinerii încarcerati au viziuni religioase. Li se pare ca arhanghelul Mihail însus, comandantul cu spadã de foc al legiunilor ceresti, li se aratã si-i ia sub ocrotitoarea-i aripã de azur. Din acel moment, misticismul religios va coborî in sufletul sbuciumat al acestui tineret, iar unii dintre acesti tineri îsi vor pune organizatiile de luptã sub hramul arhanghelului si icoana lui, veghiatã de candele aprinse, va patrona casele lor de întruniri. Fireste, usuratica zeflemea de presã si de cafenea nu va cruta acest fenomen cu totul neasteptat pentru sceptica noastrã lume intelectualã. Dar nu e mai putin adevãrat ca misticismul religios devine de acum încolo un element component al nationalismului si ca acest nationalism nou, care pãnâ ieri se târa pe pãmânt, îsi scaldã avînturile in lumea nevãzutã a îngerilor.

Al doilea motiv de izolare a generatiei tinere, - ziceam adineauri, - e contactul cu sfera culturii universitare. Oricât ar pãrea de paradoxalã aceastã afirmatie, ea corespunde realitãtii. Niciodatã intre profesori si studenti n'a existat o mai dureroasã rãcealã. Raporturile dintre cele douã pãrti se reduc aproape numai la examene. Care e cauza acestei rãceli ?

Universitatea româneascã de dupã rãzboi e Universitatea româneascã de dinainte de rãzboiu. Spiritul dominant al prelegerilor nu s'a schimbat. El e tributar acum ca si atunci Sorbonei rationaliste, sceptice, indiferente din punct de vedere religios, dacã nu deadreptul ironicã fatã de orice manifestare misticã sau irationalã. Tinerii cari vin cu doliul rãzboiului în inimi, cu vâltoarea nelinistilor în suflet, cu toatã covârsitoarea problematicã a epocei lor in creer, cu gustul actiunii imediate hranit din amintirea proaspãtã a epopeii nationale, cautã în prelegeri, dincolo de suma cunostintelor instructive, formula vie în care sã se rezolve sbuciumul vietii lor interioare. Ei asteaptã dela Universitate sinteza nouã sub semnul cãreia sã se orienteze si sã se ordoneze puterile creatoare ate României mari atât de variatã totusi în granitele ei rotunjite. Universitatea era datoare sã dea generatiei tinere a noului stat lozinca de luptã a marelui ideal de culturã nationalã care sã-i bolteascã deasupra prestigiu de luminã.

Si Universitatea nu i l-a dat.

Niciun "apostol" al tineretului n'a apãrut dupã rãzboiu ca personalitatea lui sã intrupeze noul spirit al vremii si sã iradieze directive spre orizont. Sub acest raport, Universitatea dinainte de rãzboiu s'a înfãtisat mult mai la înnãltimea misiunii sale de foc spiritual pe culmea neamului intreg. Nicolae Iorga a fost atunci figura reprezentativã care, in numele stiintei, a rostit cuvântul de ordine al vremii sale. Refractar oricãrei metafizici, el a creat in schimb mistica nationalã a rãzboiului, dând o credintã unicã tineretului si creind un mare obiectiv dinamismului sãu sufletesc. Dupã rãzboiu, Nicolae Iorga însus a fãcut figurã deprimantã de dezorientat. Sedus de iluzia europenismului, el s'a sorbonizat, abdicând total dela rolul de conducãtor spiritual. In vidul astfel creat, Vasile Pârvan a apãrut un moment la cârmã. Dar misticismul sãu era un echivoc oscilând între granitile crestinismulut si ale pãgânismului antic, echivoc exprimat intr'o forma laborioasã si savantã, fãrã articulatia clarã a unei substance spirituale organiee. Din domeniul filosofiei de unde s'a asteptat, deasemenea, sinteza gândului românesc, a venit atitudinea d-lui C. Rãduleseu-Motru. Apologetul de acum 30 de ani al ortodoxiei ca formula "magicã" a sufletului popular si-a schimbat fundamental convingerile, evoluând cãtre o ideologie rationalistã de marcã francmasonicã si combãtând cu un regretabil zel anacronic misticismul în numele unei filosofii stiintifice a carei modã s'a ingropat impreunã cu veacul trecut.

Fireste, Universitatea e templul stiintei elaborate dupã metoda impersonalã a adevãrului obiectiv. Dar in viata unui popor ea e mai mult decât atât. Ea e vastul laborator unde se verificã permanentele principii de viatã ale neamului si din aliajul lor se zãmislesc marile idealuri spirituale menite sã stârneascã energiile creatoare. Acest lucru il asteaptã dela Alma Mater orice generatie de studenti. Dar generatia tânãrã n'a gãsit în Universitatea de dupã rãzboiu decât atmosfera indiferentã a stiintei impersonale si absenta oricãrei preocupãri de sbuciumul si de efervescenta spiritualã a vremii noastre.

La aceasta se adaugã abtinerea corpului profesoral dela sarcina de indrumare educativã a studentimii. Profesorii, intimidati probabil de ideologia francmasonicã a unor ziare, au crezut cã nu e civilizat lucru sã se amestece in vãlmãsag, sã-i tempereze excesele si sã-l dirijeze spre clarificãri fecunde. Dezertarea statului dela pregãtirea generatiei tinere a fost secundatã de dezertarea profesorilor. In aceste conditii vitrege, generatia tânãrã, izolatã si pãrãsitã propriului el destin, si-a creat o psihologie autonomã si o ideologic autonomã ce se transmit azi dela serie la serie prin organizatiile studentesti. Dupã 15 ani de frãmântãri, aceste organizatii studentesti înfãtiseazã o traditie de viatã proprie, cu idei proprii, cu directive proprii si cu o disciplinã exemplarã întemeiatã pe cultul demnitãtii academice.

Cc s'a petrecut cu acest tineret e o adevãratã minune pe care foarte putini oameni oficiali o înteleg. Singur în fata vietii, biciuit de vijeliile revolutionare ale epocei, cu viforul înfundat de spectrul somajului, acest tineret ar fi putut sã alunece cu repeziciune în anarhie, sedus de utopiile comunismului. Spania s'a prãbusit în momentul când Universitatea ei a fost cuceritã de ideile rcvolutionare republicane. Dar Italia a renãscut când tinerimea ei a fost invadatã de slava fãrã moarte a Romei imperiale si catolice. Intre revolutionarismul international si între nationalismul conservativ, instinctul tineretului nostru a ales fãrã deliberare. Idealul care îl însufleteste e crearea unei ordini românesti întemeiatã pe principiile fundamentale verificate de toatã istoria poporului nostru ca valabile. Aceste principii trãiesc în sufletul tumultuos al tinerimii academice. Pentru a le designa, ea a adoptat formula d-lui A. C. Cuza:

Hristos, 

Regele, 

Natiunea,

adicã religia patriei, monarhia nationalã si demofilia, sentimentul adânc al dragostei de poporul românesc si de institutiile lui.

Dacã ar fi sã cãutãm explicatia acestui fapt cu adevãrat minunat al orientãrii spontane si autonome a tinerimii noastre, mie unuia mi se pare usor de gãsit: ea stã in mostenirea pe care acesti tineri o aduc de acasã. In mare majoritate, studentii nostri, si în special cei cari dau tonal si timbrul vietii colective, sânt copii de tarã. Sânt feciori de tãrani sau, când sânt tãrgoveti, sânt nepoti de tãrani. Prin sufletul lor, in pofida tuturor ispitelor culturii superioare si civilizatiei orãsenesti, irumpe sãnãtatea moralã a poporalui nostru. Patrimonial acesta misterios e raportul întregii lor vieti colective de azi. Nu e greu sã descoperim, printr'o analizã sumarã, caracterul tarãnesc al acestui patrimoniu. Dacã cultura noastrã academicã e încã deraiatã pe linii divergente fatã de safletul poporului, tinerii acestia nu si-au uitat obârsia si, in preocupãrile lor, ridicarea poporului constituie un ideal vrednic de tineretea lor. Demofilia, care e substanta celei mai bune literaturi si arte românesti, e un fel de metodã instinctivã prin care tineretul ajunge la întelegerea poporului, a datinelor si a institutiilor lui iubite. Prin aceastã demofilie, care nu vine din partea politicei, ci dela un Nicolae Bãlcescu, dela un Mihail Emineseu, dela un George Cosbuc, dela un Nicolae Grigorescu si dela toti marii visãtori cari si-au aplecat fruntea peste murmurul din veac al poporului nostru, prin aceastã demofilie tineretul pãtrunde valoarea unei institutii ca monarhia care e coloana vertebralã a întregei istorii românesti, dar e si suprema viziune de stat a tãrãnimii, cãreia îi e drag sã vadã pe Scaunul Tãrii împãrat si împãrãteasã întrupati in carne si oase din basmul si din legenda milenarã precum si din reminiscentele populare despre slava de odinioarã a Tarigradului impãrãtesc si ortodox. Prin aceastã demofilie tineretul întelege insemnãtatea covârsitoare de acoperãmânt spiritual pe care o are Biserica strãbunã in viata acestui popor.

Despre atitudinea fatã de bisericã sã observãm un fapt semnificativ si general care priveste studentimea noastrã de totdeauna: aceastã studentime, ca unitate de corp, nu s'a manifestat niciodatã ostil bisericii strãbune. Nici când un evreu refugiat aici, C. Dobrogeanu-Gherea, a sãvârsit în cultura româneascã contrabanda de idei ateiste ale materialismului istoric, nici când a dominat in Universitate ateismul elegant al lui Titu Maiorescu, nici când profesori agresivi si de mâna a doua au insultat credinta religioasã în numele biologiei lui Ernst Haeckel. In pofida aeestor ostilitãti, tinerimea de altãdatã a continuat sã pãstreze un respect fatã de institutia sacra a poporului. E adevãrat cã înainte de rãzboiu acest respect avea o nuantã pur nationalã. Biserica era consideratã ca un monument al trecutului, având un rol cultural-national de mâna intâia cum i-l atribuia Nicolae Iorga care, fost marxist în adolescentã, n'a putut întelege nici mai târziu, ca istoric national, rolul spiritual al ortodoxiei in viata neamului românesc. Invãtatii nostri dinnainte de rãzboiu cu exceptia genialului crestin care a fost doctorul Nicolae Paulescu si a d-lui Simion Mehedinti, chiar când n'au practicat ateismul ostentativ, au rãmas opaci fatã de sensul supranatural al bisericii. Ei au fost victimele liberalismului apusean si ale ideii cã stiinta pozitivã exclude posibilitatea credintei intr'o ordine supranaturalã. In vremea aceea de indiferentism, tinerimea a continuat sã vadã in bisericã un monument national ce trebuie înconjurat cu o anumitã veneratie. Sã nu fi existat oare si atunci necesitatea marilor descãtusãri ale inimii, necesitatea elanurilor metafizice, a setei de absolut ? Au existat, fãrã indoialã, dar atmosfera generalã de pozitivism stiintific comprima elanurile în adâncul sufletelor sau aceste elanuri se satisfãceau în misticismul nationalist care a dus la rãzboiul unirii românesti.

In atitudinea ei fatã de bisericã, generatia de dupã rãzboiu manifestã cu totul altã întelegere. Biserica nu mai e azi un simplu monument venerabil ce apartine trecutului, ci o putere vie si actualã, o pârghie necesarã a zbuciumatei vieti prezente. S'a dus de mult vremea normalã, cu asezãri sociale cc pãreau definitive, când viata curgea pe canalurile sigurantei adiatã de satisfactii pasnice. Astãzi existenta noastrã e rãvãsitã pânã în adâncuri de cutremure catastrofale sub a cãror putere demonica s'au prãbusit in tãndãri esafodajele de valori clãdite de cultura si civilizalia materialistã. Zburãturi din falsele dogme in care au crezut cei de ieri se amesteca pe dinnaintea noastrã într'un haos fantasmagoric. Participãm parcã la o desfacere de lumi si dibuim prin praful lor, care înneacã atmosfera, capetele unor noi întocmiri ce întârzie. S'au dãrãmat bãncile care au fost capistele de aur ale veacului al XIX-lea. S'au sinucis odatã cu ele sacerdotii si printii pãgâni ai lumi moderne, - bancherii cu puteri planetare. Agonizeazã sistemele economice, sociale si politice. Se dãrapãnã imperii intercontinentale ce pãreau atotputernice, si temeliile lumii se clatinã de parcã ar fi asezate pe teren dârdâitor de mlastinã ce sta gata sã le cufunde. Groaza care umple acest Univers apocaliptic se rãsfrânge toatã in inima omului.

Unde e salvarea ? Aceasta e întrebarea care tipã din adâncul spaimei contimporane. 

Un lucru e astãzi sigur: ratiunea umanã, idolul filosofic al veacului trecut, se aratã în toatã desertãciunea si neputinta. Suprema ei elaborare, - Liga Natiunilor, - care a vrut sã fie formula magnifica a pãcii universale, zace ea insãsi bolnavã de nulitate. E tot ceeace a putut sã conceapã mai mãret omul modern. Dar în aceastã mãretie s'aratã totdeodatã mizeria puterii omenesti, cãci Liga Natiunilor, constructie rationalistã si ateistã lipsitã de suflet si plinã de vidul orgoliului ca diavolul însus, nu e decât Turnul Babilonic prin care omenirea contimporariã a voit sã uzurpe atributele lui Dumnezeu pentru a conduce singurã pãmântul. Acesta e însã termenul fatal al puterii omenesti. Si termenul a fost atins. Ratiunea, în atotputernieia cãreia a crezut omul civilizatiei materialiste, e de fapt cea mai amarã deziluzie a nefericitei noastre lumi.

Inima, a zis Pascal, îsi are ratiunile ei pe care ratiunea nu le cunoasste. Sã zicem în loc de inimã viatã si sã repetãm adevarul profund al genialului gânditor ca viata isi are ratiunile misterioase pe care ratiunea nu le cunoaste. Cheia oricãrei deslegãri din pacostea catastrofalã a epocei noastre stã in acest fond misterios si insondabil al vietii, pe care ratiunea orgolioasã il ignorã. Cultura si civilizatia modernã, ignorându-l la fel, s'au clãdit pe temeliile subrede, de suprafatã, ale ratiunii. Dar acest adânc misterios si ametitor al vietii l-au scrutat impreunã cu Pascal toti marii mistici ai lumii. Ca printr'un crater prin care ai privi in strãfund miezul de flacãrã al pãmântului, ei au descoperit in adâncul ignorat al sufletului principiul divin al oricãrei existente. Dumnezeu e in noi fiindcã e deasupra noastrã, precum focul e in miezul pãmântului fiindca s'a rupt odinioarã din focul ceresc al soarelui.

Infiorãtorul cataclism al epocii noastre, rãscolind pânã în taina existentii contimporane, lasã sã se vadã acest adevãr spiritual, fundamental al vietii, precum muntele basmului se despicã in douã lãsãnd sã se întrezãreascã pentru o clipã, prin despicãturã, apa fãrã moarte din adânc din care cine bea nu mai moare. Criza contimporanã nu e numai economicã, nu e numai financiarã, nu e numai politica, nu e numai socialã, nu e numai moralã; ea e o crizã ontologicã ce pune din nou problema originii vietii si deci a destinului omenesc.

Abandonat unor aspre experiente si unor dureroase incercãri, pe care le-am schitat, tineretul nostru a descoperit in adâncul suferintetor sale punctul arhimedic al existentii, principiul spiritual al crestinismului. Teroarea vremii nu mai îngãduie mediocritatea indiferentii, ea impune deciziunea categoricã între negatia ateistã si afirmatia crestinã. Sau conceptia pocitã a bolsevismului, sau conceptia integralã a spiritualismului ! Alternativa aceasta nu e de altfel, un fenomen specific românesc. La negatia diabolicã a bolsevismului, rãspunde azi dealungul si dealatul Europei o puternicã recrudescentã crestinã în sufletul noii generatii. O lume nouã renaste de sub dãrâmãturile rationalismului.

Pentru tineretul nostru, biserica nu mei e un simplu monument venerabil al trecutului cultural, ci puterea invãluitoare care integreazã acest tineret, peste ruptura veacului al XIX-lea falimentar, in fiinta de totdeauna a neamului românesc. Ea e totdeodatã marele liman unde sufletele biciuite de furtunã ancoreazã în certitudinea metafizicã a credintei. Cum altfel s'ar putea explica fenomenul cu totul neobisnuit in viata universitarã de pânã ieri ca studentii aleargã la preot pe care îl numesc "duhovnicul studentimii" ? Cum altfel s'ar putea explica fenomenul tot atât de neobisnuit ca in congresul general din toamnã studentimea din întreaga tarã a cerut infiintarea capelelor in sânul Universitãtilor si a mai cerut, - lucru nemai auzit ! - alungarea profesorilor atei din invãtãmântul superior? Nu sânt acestea semnele fãrã gres ale unei renasteri in spirit? Nu sânt acestea pietre de hotar ale unei lumi noi fundamental deosebite de Romania oficiala de azi, pradã dezorientãrii si cancerului francmasonic ?

Conflictul dintre aceste douã lumi, - cãci existã un conflict irezolvabil, - a isbucnit in uttimul timp cu prilejul marei procesiuni religioase organizatã de studentime la acel mormânt care simbolizeazã imensa jertfã nationalã si crestinã pe care s'a clãdit Romania de azi. La aceastã temelie simbolicã a patriei tinerimea a voit sã ridice crucea marilor sperante care sfideazã moartea. Si s'au întâlnit acolo, sub regretabil iures de gloante, cele douã Românii care au ajuns sã nu se mei inteleagã. Una e Romania suprapusã, care pluteste pe deasupra acestui popor, descrestinatã si ostilã crestinãtãtii, ultima rãmãsitã ce mai supravietuieste ideologiei liberale a veacului al XIX-lea. In locul misterului divin care invãluie si fecundeazã existenta noastrã omeneascã, ea preferã ridicula mistificare a hrubelor francmasonice. In locul crucii, semnul metafizicei religioase sub care s'a desfãsurat viata de douã ori milenarã a neamului nostru, ea preferã anonimatul incolor si international care vrea sã cufunde in incertitudine dezonorantã însãsi oasele mortului ce simbolizeazã eroismul românesc. In rezistenta ei categoricã si nejustificatã, am putut citi toatã abdicarea ei, toatã apostazia ei dela principiile spirituale ce au insuflat istoria nationalã.

Cealaltã e România generatiei tinere. Am vãzut aceastã Românie, organizatã în procesiunea miilor si miilor de tineri, cântând în mersul ei solemn si recules cântecul bisericesc: "Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si vã plecati, cãci cu noi este Dumnezeu ?" Am vãzut-o urcând dealul Patriarhiei, purtând pe umeri crucea durerilor si a sperantelor noastre s'o depunã in bisericã. Izolatã, prigonitã si neinteleasã incã, am vãzut-o strângându-si legiunile fremãtãtoare in jurul Pãrintelui Patriarh, cãutând astfel ocrotirea sbuciumului ei sub acoperãmântul din veac al sufletului românesc. Biserica e trecutul, e prezentul si e viitorul. In sânul ei, cei vii trãiesc in familiaritatea celor morti si in dragostea celor cari vor veni. Cerul crestin, care înfãsoarã acest pãmânt al tuturor frãmãntãrilor, e populat de sufletele celor adormiti in credintã si poartã germenii celor cari se vor naste. In doctrina crestinã, mortii n'au rãmas in urmã, ei se proecteazã dincolo de mormintele naturii, in zarea vesniciei ce stã înaintea noastrã. Cine merge sub semnul crucii spre mortii trecutului merge, de fapt, spre principiul de viatã din viitor. Iar cine se reintegreazã în bisericã intrã cu adevãrat in vesnica familiaritate moralã a neamului sãu.

Am descris aici evolutia progresivã a tineretului de azi, rupt din indiferenta ucigãtoare pentru a se salva în puterea spiritualã a credintei. E un drum printre Scylle si Charybde, printre grote de Ciclopi cari nu mai vãd cu singurul ochiu pe care îl au. Dar un drum pornit din spontaneitatea, din initiativa si din ardoarea de absolut a tineretului. El îsi oferã de bunãvoie legiunile sale ofrandã Domnului Hristos. Eu sunt încredintat ca Duhul Sfânt, care asistã permanent sbuciumul acestei lumi, inspirã tainicele-i indemnuri de viatã nouã unor astfel de miscãri. Ii rãmâne bisericii sarcina de a imbrãtisa ofranda si de-a cultiva florile pentru rodul unei Românii renãscute în Duh. Cãci de acum încolo responsabilitatea e a bisericii.

Nichifor CRAINIC

 

CORNELIU CODREANU, GEN. GH. CANTACUZINO-GRÃNICERUL (IN DREAPTA SA), IAR IN FATÃ, CUVÂNTÂND, ING. GH. CLIME (?) IN CADRUL UNEI MANIFESTÃRI