POETICA

 

Peisaj la Iara

 
De unde a izbutit Dumnezeu să adune
În aceste culori atâta minune?
Poate-a pus urechea pe inima ierenilor şi le-a furat
Mătăniile încărcate de taine, la care nu s'a mai umblat.
Ori poate mai de mult, atunci
Când nu erau pe pământ fâneţe şi lunci,
I-o fi fost urât şi lui acolo sus în cer
Şi-a cobărât pe pământ, la Iara, în ţundră de oier,
Aducând cu el cele mai frumoase comori,
Pe care le-a însufleţit în ape şi flori
Şi le-a risipit, ca un copil, din hotar în hotar,
Pe Dealul Cireşilor, La nuci, ori le-a lăsat în dar
Pestealmaş, La Furci, în Rogină sau Hodiniş,
Să culeagă pruncii, primăvara, lobodă şi măcriş,
Sau poate că a comandat unor heruvimi
Numai flori de tămâie şi lumini,
Altfel nu s'ar putea să fie la un loc
Atâta frumuseţe, care arde mai dulce ca un foc.
Dar de ce mă'ntreb atâta, de unde să ştiu eu, 
Ce ascunde el sub ţundra largă ca un antereu?
E destul c'a fost darnic şi prea bun cu noi;
Priviţi numai atenţi, când înfloreşte o dâlmă de trifoi,
Nu sunt culor acolo, în bilele plăpânde,
Să sature-o stupină cu-albinele flămânde?
N'a presărat cu iarbă Groapa Papii,
Să crească'n Şes ştiuleţii de porumb cât napii?
Şi-a mai vărsat dintr'o doniţă de vopsele
Toate culorile pe Dealul surducanilor şi Fântânele,
Încât, când priveşti peste hotar, străluceşte
O ploaie de curcubee peste Iara şi creşte.
Se pare că'n fiecare arin, gorun sau fag,
S'ascunde un proverb, o parabolă, un mag
Şi-atâta frumuseţe sub chip de pasăre vie,
Încât toată Iara e un munte de lumini sau bob de veşnicie.

 

Graiul nostru de la Iara

 
Graiul nostru de la Iara
Frige, de frumos, ca para;
Ca din flori de rouă ude
Se aude, se aude
Peste chiote şi trude,
Peste cazne şi năprasne,
Ogoit de mult în basme
Care-au fost străvechi istorii,
Graiul meu cel plin de glorii,
Se aude, se aude
Cu mirosne de flori ude.
Ude sunt cu mir şi har
Din Crezmezeu şi Hotar;
Se aude pân’ departe, 
Până dincolo de moarte.
În furtună semănat,
Freamătu-i în lung şi'n lat
Se tot duce, se tot duce,
Când mai aspru, când mai dulce,
Cu aghiasmă de pământ
Din păduri ce nu mai sunt,
Din amiezele de gând
Trece peste ani cântând...
Mioriţele din grai
Când sunt fluiere sau nai,
Când sunt taină, când sunt dor,
Lacrima măicuţelor.
Când s'aude peste Iara,
Stă luceafăru'n loc de seară,
Să-l asculte, să-l audă,
Ca pe-o rugă, ca pe-o rudă...
Rădăcini ca de oţel
Sunt mormintele din el.
 

Pe uliţa sufletului meu

 
Pe uliţa sufletului meu
Umblu şi mă'ntreb mereu,
Eu satului ce pot să-i dăruiesc
Decât un cântec pământesc?
Am doar un nume anonim,
Ca mâine pe o piatră'n ţinţitim,
Nici gloria nu mi-a intrat în casă,
Doar morţii surumani mi-au stat la masă.
De te-am cântat cumva frumos,
Nu am făcut-o de fălos,
Ci de la tine de copil ştiam,
Că'n lume rostul ăsta-l am.
Când mai aud pe unii că m'acuză,
Că te-am ţinut cu fiecare vers pe buză,
Îmi râde inima împurpurată
Şi-acuza lor e pentru mine o răsplată,
De-aceea'ncerc pe numeroase coarde,
A ţării slavă care veşnic arde,
La fiecare pas, în orişice cuvânt,
S'o cânt cât mai frumos, cât mai frumos s'o cânt,
Şi dacă fală n'am avut nicicând,
Să ştii c'adorm cu tine'n gând,
Cu tine sunt la bine şi la rău,
C'am fost şi sunt argatul tău.
 

Epitaf

 
Aicea zac eu, V. Copilu Cheatră,
Cel ce-a tras în viaţă doar ponoase,
De-acuma nimeni nu mă latră,
Nu mă jelesc Măriuţele frumoase.
Cititorii n'au de ce să plângă,
Că-mi fuse versul aspru, răzvrătit,
Iar inima mi-a fost mereu nătângă,
Că fiecare stăpânire m'a lovit.
Alături este Iulia, părtaşa vieţii mele
Ce se lua la'ntrecere cu ciocârlia;
Trilurile ei s'au cuibărit în stele
Şi s'au înfrăţit cu veşnicia.
Acum ecoul cântecelor noastre
Care-au înălzit, cândva, pe semeni,
Călătoreşte printre zările albastre
Şi nu îl mai aude nimeni.
 

V. COPILU-CHEATRĂ

 

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE