CUVÂNTUL AUTORULUI

• Vasile Mailat: "Misiunea Catolica Româna din Austria si Comitetul Român din Salzburg - un capitol de Istorie Româneasca în Exil", Colectia "Omul Nou", Munchen 1978

Aceastã lucrare urmãreste sã înfãtiseze românilor pribegi si mâine posteritãtii, una din cele mai rodnice si mai desinteresate activitãti desfasurate de o comunitate româneasca in exil. Este vorba de activitatea Misiunii Catolice Române din Austria in colaborare cu Comitetul Român din Salzburg.
   O mare parte din evenimente le-am trãit eu însumi, dar pentru a nu mã însela memoria, am recurs la mãrturia altor persone cari au fost in aceeasi epocã la Salzburg si au participat la realizarea acestei opere. Am vizitat mai multe persoane cari au jucat un rol activ in crearea asezãmintelor românesti din Salzburg, fãcând apel la cunostintele si amintirile lor. In primul rând m'am întretinut cu preotii Muller si Vasile Zãpârtan, apoi cu domnii: Spiridon Neatã, Sandu Marin, Mircea Dimitriu, Vasile Cretu, Ion Bozosan, Dr. Nicolae Marinescu, Ion Zimmermann, Advocat Mircea Bãrbulescu, Ion Boacã, Inginer Mihail Giurea si altii.
   In deosebi, a fost destul de greu reconstituirea datelor, cãci între diferitele declaratii existau deosebiri din punct de vedere cronologic. Fireste cã multe amãnunte s'au pierdut in noianul timpului, dar, in linii esentiale, aceastã carte reînvie cu fidelitate momentele românesti dela Salzburg, care au avut repercusiuni atât de importante pentru întreg exilul.
   Dedic aceatã lucrare tuturor acelor români care au trecut prin acest Centru si si-au adus obolul lor de credintã si dragoste - compatrioti cari azi nu mai sunt - in frunte cu neuitatul Traian Borobaru, care desi nu apare pe primul plan si nu a detinut nici o functiune, a fost animatorul entuziast si permanent al tuturor acestor activitãti.
   Cu acest prilej, in numele meu si al tuturor acelora care s'au bucurat de ocrotirea Misiunii Catolice Române din Austria, exprim gratitudinea noastrã profundã Vaticanului, care, in acele vremuri grele, când oamenii nu aveau nici unde sã puie capul, a fost la înãltimea caritãtii crestine, oferind tuturor refugiatilor si prigonitilor, sprijinul sãu, fãrã deosebire de confesiune sau de crez politic.
   München, 24 Iunie 1978

I

COMITETUL ROMÂN DIN SALZBURG

 

Nici nu trecuse bine haosul si turburãrile provocate in Austria de capitularea Germaniei, când la Salzburg a luat fiintã cea dintâi institutie româneascã creiatã cu scopul sã vinã in ajutorul românilor pe care îi prinsese sfârsitul rãsboiului in aceastã tarã si a celor care au reusit sã pãrãseascã România mai târziu. Comitetul Român dela Salzburg s'a constituit in Iunie 1945, având ca presedinte pe Grigore Filiti si ca secretar pe Marcel Ghinea.
   Primul sediu al Comitetului a fost in Hotelul "Bristol" din Marquartplatz. Hotelul era locuit de Americani si acestia puseserã la dispozitia tuturor comitetelor nationale ce se formaserã la Salzburg, camere pentru a-si putea desfãsura activitatea. Situatia aceasta a dãinuit pânã in primãvara anului 1946, când comitetele nationale au fost evacuate din acest hotel. Prin bunãvointa unui german din România, Karl Grun, Comitetul si-a gãsit un alt adãpost in Rosittenkaserne din Maxglanerhauptstrasse, unde locuiau refugiati sasi si svabi. In aceastã clãdire, Comitetul a functionat pânã in anul 1952.
   Comitetul Român dela Salzburg, chiar dela primele si modestele lui începuturi, a îndeplinit un rol foarte mare in actiunea de ajutorare a compatriotilor nostri, in problemele strict necesare asistentei. Oamenii nu aveau acte, nu aveau unde sã doarmã, nu gãseau de lucru si adeseori nici ce sã mãnânce. Cei ce vroiau sã emigreze, nu stiau nici spre ce tarã sã apuce si nici ce formalitãti trebuesc îndeplinite. In aceste împrejurãri critice,  Comitetul dela Salzburg, neajutorat de nimeni la început, a rãspuns tuturor apelurilor cu o promptitudine si o capacitate de dãruire care s'a impus tuturor. Românii din Austria stiau cã la Salzburg existã o institutie care se intereseazã de soarta lor si cãreia se pot adresa cu toatã încrederea, pentru a-si rezolva dificultãtile personale.
   Activitatea Comitetului Român din Salzburg s'a desfãsurat in aceastã primã etapã in trei directii:
   - sã legalizeze situatia refugiatilor români, procurându-le acte de identitate si permis de resedintã in Austria,
   - sã-i ajute a-si gãsi o ocupatie cât timp vor sta la Salzburg,
   - sã le usureze emigrarea in alte tãri din Europa sau peste Ocean.
   Comitetul mai îndeplinea si o misiune de avangardã a exilului in lupta contra comunismului. Ferea pe refugiati sã cadã in mâna agentilor din tarã, care începuserã sa-si facã aparitia, îndatã dupã capitularea Germaniei, la Linz si la Salzburg.
   Plecând Grigore Filiti si Marcel Ghinea in Franta, Comitetul se reconstitue, la începutul anului 1946, sub presidentia inginerului Iordan Caraivan, având ca secretar pe Eustatie Constantiniuc si casier pe Spiridon Neatã. In perioada grea a anilor 1946-1947, când Comitetul era avizat exclusiv la posibilitãtile lui, un ajutor pretios a venit din partea Doamnei Elena Leonte, care a intrat in Comitet si a desfãsurat o activitate exceptionalã in domeniul asistentei. Cum era nãscutã in America si vorbea bine limba englezã, Doamna Leonte a isbutit sã facã legãtura cu Crucea Rosie Internationalã si cu I. R.O. (International Refugee Organisation), obtinând dela aceste organizatii îmbrãcãminte, alimente si recomandatii pe lângã autoritãtile austriece, pentru obtinerea actelor.
   In toamna anului 1947, Comitetul Romãn din Salzburg a avut prilejul sã primeascã vizita Profesorului Augustin Popa, membru de frunte al partidului national-tãrãnesc, însotit de Dl. Miron Butariu. Profesorul Augustin Popa s'a interesat de activitatea Comitetului si a subliniat rolul important ce-l va juca Salzburg in viata refugiatilor români, ca poartã de intrare in Occident. A scos o hartã si a arãtat membrilor din Comitet ce înseamnã aceasta: "Românii care fug din Tarã, fie venind prin Ungaria, fie venind prin Iugoslavia, toate drumurile lor duc la Salzburg". A adresat cuvinte de multumire si de laudã celor prezenti pentru activitatea Comitetului si a promis cã, ajuns in America, va face tot posibilul ca sã primeascã ajutor dela acei români cari au trecut deja Oceanul.
   Ca urmare a acestei conversatii si in semn de atentie pentru distinsii oaspeti, a fost cooptat in Comitet, Dl Dr. Miron Butariu, unul din cei mai apropiati colaboratori ai profesorului Augustin Popa. Tot atunci a intrat in Comitet si Dl Dr. Ion Crisan.
   In toamna anului 1949, inginerul Iordan Caraivan emigreazã in Statele Unite. Conducerea interimarã a Comitetului a fost luatã de advocatul Puiu Traian, având ca secretar pe Spiridon Neatã. Adunarea Generalã a Comitetului, tinutã la începutul anului 1950, ratificã prin alegeri aceastã formatie. Comitetul, in componenta de mai sus, functioneazã pânã in anul 1955, când Traian Puiu demisioneazã si trece la presedintie Dr. Nicolae Marinescu dela Innsbruck, având ca secretar pe Eustatie Constantiniuc si membri in Comitet pe Spiridon Neatã si Mircea Dimitriu. Ultimul lui presedinte a fost Mireca Dimitriu, dupã care Comitetul s'a disolvat in anul 1957.

II
UN PAS INAINTE. INTEMEIEREA CÃMINULUI

 

Incepând cu anul 1948, numãrul românilor refugiati care soseau la Salzburg se înmultise simtitor. Dupã lichidarea partidelor si abdicarea Regelui Mihai, poporul îsi pieduse nãdejdea într'o îndreptare a lucrurilor si mullti compatrioti au preferat sd treacã granita, riscându-si viata, decât sd suporte robia comunistã. Profitând de schisma iugoslavã (ruptura de Cominform), multi români au trecut in Banatul sârbesc, unde s'au predat autoritãtilor, crezând cã vor fi tratati omeneste si vor fi lãsati sa plece mai departe spre Apus. Se cunoaste odiseea acestor refugiati si chinurile ce le-au îndurat. Dupãce au fost tinuti multã vreme in lagãre si închisori sau au fost trimisi la munci grele, cu scopul de a-i extermina, au fost împãrtiti in douã grupe. Pe unii, UTBA, faimoasa polijtie iugoslavã, i-a 1ãsat sã plece spre Apus.  Acestia au ajuns, dupã multe peripetii si necazuri, in Italia sau Austria. O altã parte dintre români au lost condusi sub pazã spre frontiera românã sau bulgarã, unde au pierit mãcelãriti de focurile încrucisate ale grãnicerilor.
   Fugarii care au trecut in Austria s'au îndreptat, cum era firesc, spre cel mai apropiat centru românesc din regiune, Salzburg. Pentru Comitetul Român era o obligatie nationalã sa se îngrijeascã de acesti oameni. In fata marelui numãr de refugiati, conducerea Comitetului si-a pus problema dacã nu ar fi bine ca si Românii sa aibã un cãmin al lor, unde noii veniti sa gãseascã un prim ajutor si un adãpost. Pãnã atunci oamenii stãteau prin lagãre sau îsi improvizau local de dormit noapte de noapte, pela vreun cunoscut sau camarad. Comitetul a tinut atunci o consfãtuire, as putea zice „istoricã", cãci s'a luat o hotãrîre care a schimbat radical aspectul problemei românesti dela Salzburg. In afarã de presedinte si membrii din Comitet, la aceastã consfãtuire au mai participat: Traian Borobaru, Mircea Dimitriu, Sandu Marin si autorul acestor rânduri. Ca rezultat al discutiilor avute, s'a cãzut de acord sã se cumpere o baracã, care sa poatã servi de cãmin. Baraca s'a gãsit usor, dupã un anunt inserat in ziarul local, la o firmã de transport. Dar Comitetul nu avea bani si nici nu avea de unde sã-i procure. Era vorba de o sumã mare. Atunci au intervenit Traian Borobaru, Mircea Dimitriu si Sandu Martin, care si-au luat angajamentul sã punã la dispozitia Comitetului acesti bani.  Baraca a costat 8000 de silingi.
   Dar cu cumpãrarea barãcii nu se rezolva decât partial problema. Unde sã fie asezatã?  Trebuia gãsit locul pe care sã fie instalatã si apoi mai trebuia obtinutã si autorizatia dela Primãrie. Lucruri usor de rezolvat pentru localnici sau pentru refugiatii germani, dar mai greu pentru refugiatii români, care nu apartineau taberei învingãtoare. Sfãtuiti de Traian Borobaru, inginerul Iordan Caraivan si Spiridon Neatã au plecat la întâmplare pe strãzile mãrginase ale Salzburgului, pentru a repera un loc viran, bun pentru instalarea barãcii. Au pornit in directia Salzburg-Nord si, in apropiere de garã, descoperã o ridicãturã de pãmânt unde se aflau construite niste buncãre din timpul rãsboiului. In mijlocul lor rãmãsese un loc liber destul de mare, unde se putea aseza baraca. Bucurosi de rezultatul expeditiei lor, inginerul Caraivan si Spiridon Neatã pleacã mai departe in cautarea proprietarului acelui teren. Interesându-se, aflã cã se chiamã Eder si este cel mai înstãrit tãran din regiunea Salzburg. Prezentându-se acestuia si comunicându-i ce dorintã au, Eder le-a spus cã pãmântul in cauzã nu-i apartine, cã este proprietatea unei Doamne, Gmachl, care locuia peste drum de el. Mergând la Doamna Gmachl, aceasta a fost extrem de bucuroasã sã afle cã sunt români. Fiica ei era cãsãtoritã cu un medic si amândoi sotii au cunoscut români, despre care au rãmas cu cele mai bune impresii. Fãrã nici o sovãire sau amânare, si-a dat imediat consimtãmântul a se instala baraca pentru refugiati pe pãmântul ei si, la scurtã vreme, a iscãlit si actul de arendare.
   Mai rãmânea de obtinut autorizatia dela Primãrie. Austriecii erau indispusi din cauza barãcilor ce se ridicase in timpul rãsboiului si dupã rãsboiu pentru strãini pe teritoriul lor si refuzau sã mai dea aprobãri. Fãcuserã chiar o lege in acest sens prin care se interzicea construirea de noi barãci. In mod exceptional si tot gratie acelui Volksdeutsche din România, Karl Grun, care cunostea pe un inginer Gattermayer, ce lucra la Primãrie si tocmai la oficiul care avea in sarcinã aceste atributii, s'a obtinut aprobarea pentru instalarea barãcii. Inginerul Gattermayer era originar din România si anume din regiunea Banatului.
   Odatã aceste chestiuni preliminare rezolvate, tot sub conducerea Comitetului Român au început lucrãrile de amenajare a terenului arendat din Elisabethstrasse 38. Era situat in apropiere de garã si pe el urma sã fie strãmutatã baraca cumpãratã. Terenul trebuia curãtat si nivelat. A fost o muncã grea si plinã de abnegatie, la care au participat, in afarã de membrii Comitetului, Inginerul Tuliu Basiu, Vasile Simian, Vasile Cretu, Invãtãtorul Nicolae Leonte, Dr. Radu Nitescu si altii. S'a îndepãrtat pãmântul depe buncãrele din fata barãcii, dându-se un aspect mai ordonat locului. Odatã ce terenul a fost netezit, s'a adus si montat baraca, cu ajutorul exclusiv al bratelor de muncã ale refugiatilor români.
Proprietar al barãcii a fost Sandu Marin, iar contractul de închiriere a fost fãcut pe numele a trei persoane: Inginerul Iordan Caraivan, Eustatie Constantiniuc si Sandu Marin.
   Indatã ce baraca a fost pusã in stare de a fi locuitã, tot cu mijloacele proprii ale Comitetului s'a procurat un prim mobilier, care nu satisfãcea însã nici pe departe cele mai stricte nevoi. Astfel s'a ajuns, dupã atâtea sfortãri si obstacole sã se punã bazele unui Cãmin Românesc la Salzburg. Administrator al Cãminului a fost numit Inginerul Tuliu Basiu si primii locatari au intrat in el.
   Dupã aceastã realizare, Comitetul Român a luat contact cu Preotul Octavian Bârlea, care se ocupa cu ajutorarea refugiatilor din Germania, pentru a se vedea dacã nu poate interveni cu asistenta si in Austria. Pãrintele Octavian Bârlea, care auzise mai de mult cã Românii din Salzburg se sbat ca sã usureze soarta compatriotilor lor, nu a stat o clipã pe gânduri ca sã dea urmare acestui apel. A venit la Salzburg si s'a întâlnit cu membrii Comitetului. Era însotit de Valer Pop (Walter Popan) care, pe vremea aceea, functiona ca delegat al Misiunii Catolice Române pentru Austria. Amândoi au rãmas impresionati de munca realizarã si au promis concursul lor. Valer Pop a declarat cã el pune la dispozitie tot ce este nevoie pentru Cãmin: paturi, cearceafuri, paturi si celelalte. A mai spus cã el îndeplineste un mandat provizoriu si cã este in asteptarea unui preot care trebue sã ia conducerea Misiunii Catolice din Austria, Pãrintele Dr. Florian Miiller.
   Intr'adevãr, dupã vizita Pãrintelui Bârlea si a lui Valer Pop, cãminul a obtinut un nou mobilier, încât in toamnã s'a putut proceda la inaugurarea localului. Slujba de sfestanie a Cãminului din Elisabethstrasse 38 a avut loc in Septembrie 1949, fiind celebratã de preotul Bârlea, in prezenta membrilor din Comitet si a primilor refugiati, care-si gãsiserã adãpost in el. Din acest moment in baracã au locuit permanent cel putin 12 persoane, dar au fost situatii in care numãrul lor s'a mãrit la 15 si chiar la 20.
   Prin întemeierea Cãminului, influenta Comitetului s'a resimtit puternic in întreaga regiune. Românii fugari, care ajungeau in Austria, erau îndrumati de obicei de politie spre un lagãr, de unde asteptau sã fie scosi. De îndatã ce ajungea la cunostinta Comitetului prezenta lor in lagãre, acesta intervenea la autoritãti si in câteva zile li se dãdea drumul. Comitetul Român ajunsese o instanta de recunoastere a refugiatilor si declaratia presedintelui sau a unui alt membru al lui servea de garantie la autoritãti. Adeseori refugiatii din lagãrele austriece, dupã eliberare, primeau si bani dela Comitet pentru a se putea deplasa la Salzburg, unde apoi se puteau misca liber pentru a-si aranja existenta. 

III
INTERVENTIA VATICANULUI. PREOTUL DR. FLORIAN MULLER IN FRUNTEA MISIUNII CATOLICE ROMANE DIN AUSTRIA

 

Cu întemeiera Cãminului, problema era numai pe jumãtate rezolvatã, cãci oamenii mai aveau nevoie si de hranã. Refugiatii nu aveau nimic, iar posibilitãtile materiale ale Comitetului erau foarte reduse.
   Intre timp, chestiunea refugiatilor români a început sã preocupe in gradul cel mai înalt cercurile Vaticanului si in special Congregatia Orientalã, de sub conducerea Cardinalului Eugen Tisserant. Singurul care se ocupase pânã atunci de soarta refugiatilor români a fost Monseniorul Bârlea, care îsi avea resedinta la Kronberg in Germania, atasat pe lângã Nuntiul american Munch, special trimis a se ingriji de masele de refugiati din Europa rãsãriteanã.
   Vaticanul a numit la conducerea Misiunii Catolice din Austria pe Preotul Dr. Florian Muller. Preotul Muller s'a nãscut in Dobrogea si era foarte atasat de poporul nostru. Preot catolic de rit latin, a fost expulzat din România in 7 Ianuarie 1949 si a sosit la Roma in 10 Ianuarie, acelasi an.  Impreunã cu el a trebuit sã pãrãseascã tara si un grup de 200 de Maici, asa zisele "Englische Frãulein", care posedau la Bucuresti un mare Institut scolar si alte scoli la Galati, Brãila si Craiova.
   La Roma, preotul Muller, desi se alla sub ocrotirea Vaticanului, a întâmpinat mari greutãti pânã ce a obtinut un pasaport. Atunci s'a gândit Sf. Sa: "dacã eu, ca preot întâmpin atâtea piedici, ce poate sã se întâmple cu ceilalti refugiati români, care nu se bucurã de nici o protectie, pentru a-si întocmi actele". Din acel moment a reflectat asupra ideii de a se pune la dispozitia refugiatilor, pentru a le usura soarta.
   La scurt interval dupã iesirea din tarã a preotului Muller, au fost expulzati din România Monseniorul O'Hara, Nuntiul apostolic, împreunã cu Secretarul Nuntiaturii, Monseniorul Kirk. Indatã ce au sosit la Roma ilustrii prelati, preotul Muller a vizitat pe Monseniorul O'Hara si i-a destãinuit dorinta lui de a se pune la dispozitia refugiatilor români. O'Hara l-a încurajat sã meargã pe aceastã cale si si l-a sfãtuit sã cearã aprobarea Congregatiei Orientale, fiind preot de rit latin. Prin Monseniorul Pamfil Cârnatiu, pãrintele Muller a ajuns la Cardinalul Tisserant, Prefectul Congregatiei Orientale. Cardinalul Tisserant a fost exrem de bucuros sã afle de dorinta preotului Muller de a se consacra cauzei refugiatilor români si l-a îndrumat sã se pregãteascã pentru noua lui misiune, fãcând un stagiu de cunoastere a Ritului Oriental, cãci va trebui sã slujeascã in acest rit.
   Preotul Muller s'a prezentat Rectorului depe atunci al Colegiului Pio Romeno, actualul Episcop Vasile Cristea, pentru a-i expune planul sãu si a-i cere sprijinul. Pãrintele Vasile Cristea a fost extrem de binevoitor cu el. L-a ajutat sã se întroduca cat mai bine in Liturghia orientalã si in administrarea Sfintelor Taine dupã acelasi rit. In timpul stagiului de pregãtire, Pãrintele Muller a locuit in Colegiul Pio Romeno, din Via Gianicolo 5.
   Intr'o zi Monseniorul O'Hara a convocat pe toti preotii români din Roma, la Colegiul Pio Romeno, 16 la numãr, si le-a spus urmãtoarele: „Aici, in Colegiul Pio Romeno sunt 11 preoti care si-au terminat studiile. Asteptaji, desigur, sã vã întoarceti in tarã, pentru a sluji acolo. Eu care am venit de curând din Romania, pot sã vã spun cã nu stiti ce este acolo. Asteptarea voastrã este zadarnicã, întrucât vor trece multi ani pânã ce se va elibera Romania. In acest timp sunt sute si mii de refugiati români care au nevoie de sprijinul nostru spiritual si material. De acestia trebue sã ne ocupãm acum."
   A fost o cuvântare care a sguduit pe preotii prezenti, cãci din ea se reflecta a adâncã îngrijorare pentru tragedia bisericii din tarã cat si o mare întelegere pentru soarta românilor scãpati peste hotare. Ca urmare a acestei cuvântãri, o serie de preoti s'au pregãtit pentru a servi in diferite centre ale exilului românesc. Despre pãrintele Muller, care fusese si el prezent la adunare, Monseniorul O'Hara stia de multã vreme cã era hotãrît sã se consacre acestei misiuni.
   Preotul Dr. Florian Muller îsi fãcuse planul sã plece in Brazilia, unde aflase cã existã o puternicã colonie de români care avea nevoie de un preot. Isi fãcuse chiar formalitãtile de plecare, cu aprobarea autoritãtilor eclesiastice superioare, când soseste la Roma Dl Valer Pop (Walter Popan).  Delegatul Misiunii Catolice Române din Austria a insistat pe lângã preotul Muller sã-si schimbe gândurile si sã vinã in Austria, unde existã un vast teren de actiune, cãci se gãsesc sute de refugiati si vin mereu. In urma expunerii si pledoariei Dlui Valer Pop, preotul Muller si-a dat seama cã este mai necesarã prezenta lui in Austria si a renuntat la planul initial. L-a rugat însã pe Valer Pop sã mai astepte pânã la întoarcerea lui din America de Sud, cãci are hârtiile pregãtite si vrea sã facã aceastã cãlãtorie. Intr'adevãr, a fost in Brazilia, unde a luat contact cu membrii coloniei române din Rio si Sao Paulo. La Sao Paulo a vãzut pe preotul catolic Balint, român de origine, din orasul Husi si pe advocatul Nicu Iancu.
   Incã in Brazilia fiind, preotul Muller primeste o scrisoare dela Cardinalul Tisserant, prin care i se aduce la cunostintã cã este desemnat sã ia conducerea Misiunii Catolice Române din Austria si cã trebue sã se întoarcã cât mai repede in Europa. A dat urmare imediat scrisorii primite si a întrepins cãlãtoria de întoarcere.
   La Roma a fost primit de Cardinalul Tisserant, care i-a înmânat, pentru a fi predatã Episcopului de Salzburg, Rohracher, o scrisoare din partea Congregatiei Orientale, prin care Dr. Florian Muller era împuternicit sã serveascã ca preot al tuturor românilor refugiati, fãrã deosebire de confesiune: ortodocsi, uniti si catolici. Putea face slujbã indiferent in ce rit. La 21 Noembrie 1949, Pãrintele Muller era la Salzburg.

IV
ORGANIZAREA MISIUNII CATOLICE ROMANE DIN AUSTRIA

 

Ajuns la Salzburg, Dr. Florian Muller a luat imediat contact cu Comitetul Român, care era format in vremea aceea din Inginerul Iordan Caraivan, Spiridon Neatã si Eustatie Constantiniuc. Apoi a vizitat Cãminul refugiatilor, instalat in baraca din Elisabethstrasse 38. Aici s'a întâlnit pentru prima oarã cu un grup mai mare de români. A avut cu ei un schimb de pãreri asupra problemelor existente in rândul refugiatilor si au discutat modalitãtile practice ce trebuesc întreprinse pentru ajutorarea lor. In afarã de membrii Comitetului, la aceastã discutie au mai participat si Vasile Simian, Traian Golea, Misu Giurea, Murgulescu, Invãtãtorul Nicolae Leonte si altii. Pe toti i-a gãsit pãrintele Muller extrem de binevoitori si dispusi sã facã totul pentru cauza româneascã.
   In urma acestor întrevederi si confãtuiri, Peotul Muller si-a întocmit un plan de actiune de primã urgentã. Mai întâi si-a propus sã rezolve chestiunea asistentei sociale si in regiunea Salzburg. Când a luat conducerea Misiunii, situatia era urmãtoarea: Proprietarul barãcii era Sandu Marin, iar administratorul ei Tuliu Basiu. Neatã Spiridon fãcea parte din Comitet, tinea legãturile cu institutiile de ajutorare si cu autoritãtile austriece. El ajuta pe noii refugiati sã se legitimeze fatã de acestea. Bunele lui relatii cu oficialitãtile austriece competente erau notorii si devenise un fel de autoritate in materie. N'a fost refugiat care adresânduse Comitetului sã nu-si primeascã actele.
   In primul rând, Preotul Muller s'a ocupat de chestiunea barãcii, care reclama o serie de înbunãtãtiri. Exista ceva mobilier in ea, dar mai lipseau multe lucruri. Atunci s'a adresat Caritasului local, de unde a obtinut pãturi, perini si rule de pat, completând mobilierul primit anterior prin Valer Pop, mãrindu-se astfel si capacitatea de locuit a cãminului.
   Prin recomandatia Episcopului din Salzburg, Rohracher, Pãrintele Muller a intrat apoi in legãturã si cu sectiunea din Austria a Caritasului american, N.C.W.C. Presedinte al N.C.W.C.-ului era Monseniorul Wallstrom, iar directiunea sectiunii austriece o avea Monseniorul Flim. Pãrintele Muller i-a expus acestuia problemele refugiului românesc si Monseniorul Flim s'a arãtat extrem de întelegãtor si binevoitor. Când Preotul Muller i-a arãtat scrisoarea de recomandare din partea Monseniorului O'Hara, Monseniorul Flim nu a mai ezitat o clipã sã-l asigure de tot sprijinul sãu si l-a rugat sã-i înainteze cât mai repede un plan de actiune.
   Ca urmare a acestor discutii si întrevederi cu înaltele foruri catolice din localitate, Pãrintele Miller a stabilit urmãtoarea formulã de organizare pentru Misiunea Catolica Românã din Austria:
   - A instalat sediul Misiunii la Salzburg, Elisabethstrasse 38, cu denumirea oficialã MISIUNEA CATOLICÃ ROMÃNÃ DIN AUSTRIA. Preotul Muller purta titlul de Director al acestei Misiuni.
   - La Linz a însãrcinat pe Dr. Ion V. Emilian sã reprezinte Misiunea.
   - La Innsbruck a numit pe Dr. Nicolae Marinescu.
   - La Graz, pe Dl Ternes Anton, dobrogean de origine. Aici refugiatii de origine germanã erau mai numerosi.
   - La Salzburg a rãmas sã se ocupe singur de activitãtile Misiunii. 
   - In alte centre mai mici a fixat oameni de legãturã.

V
INFIINTAREA CANTINEI

 

Cu venirea Preotului Florian Muller la Salzburg, Comitetul Român a intrat într'o fazã de intensã activitate. Era si timpul sã-si mãreasca raza de actiune, deorece tot mai multi refugiati apãreau la Salzburg, in aceastã perioadã, sfârsitul anului 1949 si începutul lui 1950. Toti aveau nevoie de mâncare, de îmbrãcãminte si loc de dormit. Apoi mai era si chestiunea spinoasã a actelor. Autoritãtile austriace nu erau prea binevoitoare cu "persoanele deplasate", cum se numeau refugiatii in limbajul oficial al învingãtorilor. Pentru a obtine permis de sedere, un refugiat trebuia garantat de o persoanã care sã se bucure de trecere la autoritãti. In aceastã privintã, Comitetul Român reusise sã câstige încrederea Austriecilor din Salzburg. Când s'a adãogat si prestigiul ce-l prezenta Misiunea Catolicã Românã in fata guvernului local, lucrurile au mers si mai usor. Pãrintele Muller, însotit de Inginerul Caraivan si Spiridon Neatã, erau zilnic pe drumuri la autoritãti, pentru a legitima pe noii refugiati si a le obtine actele de identitate.
   Chestiunea primordialã ce se punea dupã realizarea Cãminului era înfiintarea unei cantine. Se primeau si pânã atunci alimente, fie dela Caritas, fie dela Americani, dar era cu totul altceva de a avea o mâncare caldã la amiazi si seara decât a primi alimente in naturã, care, preparate la un loc, puteau hrãni mai multe persoane. Mircea Dimitriu a avut atunci ideia sã se amenajeze buncãrele care erau lângã baraca, in scopul folosirii lor pentru bucãtãrie si cantinã. Propunerea lui Dimitriu a fost adoptatã de Comitet si locatarii Cãminului s'au apucat imediat de lucru, cu cel mai mare entuziasm. Planul de transformare al buncãrelor in dependintele necesare a fost fãcut de Inginerul Basiu, care a condus si lucrãrile. S'au ales trei buncãre, care au fost legate între ele prin coridoare. Buncãrele erau umede si in parte distruse. Mai întâi s'a dat la o parte pãmântul ce mai era deasupra lor, apoi in interior au fost curãtite, izolate de igrasie si vãruite. In modul acesta li s'a schimbat complet înfãtisarea lor detestabilã dinainte.  In douã încãperi ale buncãrelor s'a instalat bucãtãria, iar in restul spatiului liber s'au asezat mese si scaune, unde se punea servi masa. Neobositi la lucru au fost Inginerul Traian Golea, Vasile Simian, Vasile Cretu. Cantina s'a inaugurat in Mai 1950, slujba Sfestaniei fiind oficiatã de Pãrintele Muller. Pe atunci presedinte al Comitetului era Puiu Traian, cãci Inginerul Caraivan emigrase in Statele Unite. La slujbã au luat parte Monseniorul Flim, seful Caritasului american, câtiva ofiteri americani, reprezentanti ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor si delegati din partea tuturor comitetelor de refugiati din Austria. Toti au rãmas impresionati de ce-au putut realiza niste refugiati lipsiti de orice mijloace, afarã de munca si bunãvointa lor. Monseniorul Flim i-a comunicat atunci pãrintelui Muller cã îi pune la dispozitie tot ce are nevoie pentru functionarea Cãminului si Cantinei. S'a fãcut un buget lunar de trei mii de silingi pentru functionarea Cantinei, care mai târziu s'a ridicat la cinci mii. In afarã de aceasta, Monseniorul Flim a dat bani si pentru cumpãrarea farfuriilor si a tacâmurilor, precum si pentru vasele de bucãtãrie. Inginerul Basiu a preluat si administratia Cantinei. Banii primiti de Pãrintele Muller dela Monseniorul Flim erau predati Inginerului Basiu, care tinea registrul cassei.
   Comitetul Român a numit pe Vasile Florescu ca bucãtar al Cantinei. Mos Florescu, cum îi spunea toatã lumea, a fost un bucãtar minunat. Era plãtit cu mai nimic. Singura lui bucurie era sã vadã cã refugiatii sunt multumiti cu mâncarea pregãtitã de el. Când mâncarea era servitã in farfurii, Mos Florescu se aseza in coltul coridorului si privea la "clienti". Astepta sã vadã vreo reactie. Dacã unul sau altul îi zicea: „Mos Florescule, buna mâncare ai fãcut astãzi!", el zâmbea multumit si îsi aprindea tacticos o tigare. Un om de mare bun simt, linistit, fãrã a ridica vreodatã glasul, muncea de dimineata pânã seara.
   Mos Florescu fusese cineva in tarã. Originar din Prahova, fusese proprietar de pãduri si om înstãrit. Dar niciodatã nu a arãtat nici prin cel mai mic gest cã ar fi nemultumit cu "noua" lui meserie. Muncea cu neprecupetire, cãci stia cã munceste pentru tarã. Cei ce veneau la cantina si se bucurau de mâncarea gustoasã pregãtitã de el, nu erau niste adunati depe drum, ci oameni luminati la minte si hotãrîti sã continue in exil lupta de eliberare a tãrii. Asa îi judeca el. Era o muncã enormã si nu oricine ar fi rezistat. Cãci zilnic erau 15-20 persoane care luau masa la cantina, la amiazi si seara. Intr'o anumitã perioadã numãrul acestora s'a ridicat pânã la 40. Pe vremea aceea, când cantina atinsese randamentul maxim, 1950-1951, erau peste 300 refugiati la Salzburg. Aproape toti au trecut pela cantina din Elisabethstrasse pentru a-si astâmpãra foamea cu mâncarea gustoasã pregãtitã de Mos Florescu.
   Dar câti îsi mai aduc aminte de el, de jertfa discretã ce o fãcea pentru ceilalti, cari venind seara dela lucru, gãseau pentru putini bani o mancare caldã, buna. Masa nu era servitã numai celor ce locuiau permanent in cãmin, ci si refugiatilor din oras.
   I. R.O. a recomandat Cãminul si Cantina româneascã drept model, tuturor organizatiilor de refugiati din Austria si alte tãri. Dupã o sumarã statisticã, in cantina s'au servit între 1950-1953 peste 600 mese lunar si in cãmin au locuit anual peste 200 de refugiati.
   Din sirul de refugiati care au trecut pela Cãminul si Cantina din Elisabethstrasse 38 au fost urmãtorii: Dr. Ion Claudian, Arhitectul Dan Boruzescu, Vladimir Petrovici, Prof. Cristeanu, Dr. Georgescu, Dr. Nitescu, Medic veterinar Cãrãusu, Corneliu Leahu si altii.
   Cãminul si Cantina au fost si un punct de întâlnire al tuturor românilor din Salzburg si in jurul acestor institutii s'a constituit o puternicã comunitate româneascã. Multi români care au trecut peste Ocean si s'au asezat in alte tãri, pãstreazã pânã astãzi o duioasã amintire din acele vremuri de pionierat al comunitãtii românesti din Salzburg.

VI
ACTIVITATEA MISIUNII PE PLAN RELIGIOS SI CULTURAL

 

Asistenta caritativã a Misiunii Catolice Române, in colaborare cu Comitetul Român, a jucat un rol important in viata refugiatilor români care au trecut prin Salzburg. Acestia veneau sdruncinati din tarã, slãbiti fiziceste si cu moralul scãzut. La Cãminul din Elisabethstrasse gãseau o atmosferã româneascã si un prim ajutor pentru a se putea orienta in noua viatã. Aveau aici un adãpost sigur, sub ocrotirea Misiunii Catolice, un pat si o mâncare. Nu erau expusi sã cadã pe mâna agentilor din tarã, care îsi fãcuserã aparitia, sau a informatorilor de profesie, care îi ajutau numai atâta cât era necesar pentru a-i stoarce de informatii, pentruca pe urmã sã-i abandoneze. Din acest adãpost, puteau apoi sã-si ia zborul in liniste spre alte tãri.
   Paralel cu asistenta socialã, Misiunea Catolica Românã, sub conducerea Pãrintelui Muller, a desfãsurat si o intensã activitate spiritualã, religioasã si culturalã. Incepând cu 1949, in fiecare an s'a organizat o serbare de Crãciun, într'o salã din orasul Salzburg, la care asistau Monseniorul Flim si ofiterii americani. In organizarea acestor serbãri, s'au distins Invãtatorul Nicolae Leonte si Vasile Simian. S'a alcãtuit o echipã de dansuri nationale si s'a constituit un cor românesc. Publicul aplauda frenetic echipele de dansatori in frumoasele costume nationale si neuitatele melodii ale cântecelor noastre populare. Cu aceste manifestatii de Crãciun si dela toate serbãrile nationale, 10 Mai, 24 Ianuarie, 1 Decembrie, s'a ridicat moralul refugiatilor si s'a contribuit puternic la cimentarea comunitãtii românesti dela Salzburg.
   Pe plan religios, activitatea Bisericii a fost tot atât de rodnicã si bine organizatã. In Biserica din Krankenhaus din Salzburg, Preotul Muller fãcea in fiecare Duminecã slujba de rit oriental, la ora 10 dimineata, având de cantor pe Spiridon Neatã, care avea o voce minunatã si stãpânea Tipicul la perfectie. S'a înfiintat si un mic cor, condus de Nieolae Leonte si Neatã. La slujbe veneau multi români, desi lumea trebuia sã meargã pe jos. Dumineca, numãrul credinciosilor care asistau la slujbã trecea de o sutã.
   In afarã de slujbele oficiate la Bisericã, Pãrintele Muller era la dispozitia tuturor credinciosilor pentru nevoile lor spirituale, fie cã erau ortodocsi, uniti sau catolici. Cât de bucuros era Pãrintele Muller când mergea din baracã in baracã si din casã in casã cu Sf. Botez sau cu prilejul altor sãrbãtori. A sãvârsit adesea Taina Botezului si a Cununiei. Sta de vorbã cu oricine dintre refugiati, gãsea timp pentru fiecare, îi asculta pãsurile cu bunãtate, dându-i sfaturi sau ajutându-l când putea. Era un om neobosit, cu o mare capacitate de dãruire si putere de sacrificiu.
   Al doilea centru important de manifestare al Misiunii Catolice Române in Austria a fost la Linz. Aici sub conducerea Advocatului Ion V. Emilian, s'a constituit Asociatia Crestinã a Românilor din Austria Superioarã (A.C.R.A.S.). In aceastã organizatic au intrat si multi refugiati de origine germanã din România, mai ales Svabi. Pãrintele Muller vizita acest centru, tinând deseori slujbe, odatã in rit latin pentru Svabi si altãdatã in rit oriental pentru români. Cu prilejul unui Crãciun s'au distribuit dela Caritas, prin intermediul Pãrintelui Muller, paltoane, haine si ghete la 150 persoane.
   In activitatea din acest centru s'au distins mai ales afarã de presedinte, Leonte Cojocaru, Maiorul a.D. Werner Rossler, fost ofiter in armata românã, Ion Zimmermann, Dumici, Magu s.a.
   Al treilea grup de asistentã al Misiunii Catolice Române s'a constituit la Innsbruck, sub conducerea Doctorului Nicolae Marinescu. Aici erau mai putini refugiati, in genere persoane mai in vârstã, care primeau ajutoare.
Centrul de ajutorare dela Graz al Misiunii Catolice era format in mare parte din refugiati de origine germanã. Peste 120 de studenti germani originari din România primeau burse dela Misiune. Misiunea acorda burse si studentilor români. Intre altii au beneficiat de aceste burse, Viorel Popa si Vasile Cretu.

VII
PELERINAJUL LA ROMA

 

Tot cu ajutorul Misiunii Catolice Române, refugiatii români din Austria, au fãcut un pelerinaj la Roma, cu prilejul Anului Sfânt 1950. Refugiatii din Austria au cãlãtorit cu un autobuz si, in modul acesta, au avut prilejul sã strãbatã si sã cunoascã toatã Italia nordicã si centralã, pânã la Roma. Aici au fost primiti in audientã de Cardinalul Tisserant, care a rostit cuvinte elogioase la adresa românilor din Salzburg.  Avea cunostintã de realizãrile dela Salzburg, de Cãmin si de Cantina si de rodnica activitate a Misiunii Catolice Române in colaborare cu Comitetul Român.
   La pelerinajul dela Roma, au luat parte in total 52 de tineri refugiati români din Austria, Germania si Franta. Au fost gãzduiti la Colegiul Pio Romeno, unde au primit si masa in mod gratuit.

VIII
NUMIREA MONSENIORULUI KIRK

 

Monseniorul Kirk fusese in tarã Secretarul Nuntiaturii si fusese expulzat odatã cu Monseniorul O'Hara, Nuntiul papal. In 1951, Cardinal Tisserant, Prefectul Congregatiei Orientale, numeste pe Monseniorul Kirk seful tuturor misiunilor catolice române din Europa de Vest.
   Prin numirea Monseniorului Kirk, se câstigau douã lucruri esentiale: se unifica activitatea misiunilor catolice, dându-le coeziune si impulsul necesar pentru a se desfãsura la maximum si, in al doilea rând, Misiunea Catolied Românã câstiga rang si prestantã pe plan international. Fiind un american in fruntea Misiunii, acest fapt cântãrea greu in fata guvernelor occidentale.
   A fost epoca de splendoare a misiunilor catolice române din diasporã. Exista o instanta supremã care conducea toate activitãtile lor si misiunile au putut primi ajutoare mult mai mari dela Vatican cât si dela institutiile catolice din America. Pentru întâia oarã, Românii pribegi dispuneau de o organizatie religioasã centralã, in numele cãreia se putea vorbi in fata tuturor guvernelor, asa cum aveau deja ungurii, polonezii si ucrainienii.  Monseniorul Kirk era asimilat unui ambasador. A fost primit in audientã de Generalisimul Franco, de membrii guvernului din Bonn, din Austria si Italia. In toate întrevederile lui cu ministri occidentali sau cu ambasadorii americani, paralel cu chestiunea religioasã din România (persecutiile deslãntuite contra Bisericii Unite), trata si problema situatiei politice a României cãzute sub jugul Moscovei. A fost un neobosit advocat al cauzei noastre nationale. Monseniorul Kirk nu a fost numai un emerit reprezentant al Bisericii Catolice, ci si un exponent curajos al suferintelor poporului român.
   Activitatea fecundã si eficace a Monseniorului Kirk a alarmat in gradul cel mai înalt guvernul comunist dela Bucuresti, care a dat dispozitii prin inflitratiile de care dispunea încã pe atunci in exil, sã înceapã o campanie de discreditare a Monseniorului. S'a utilizat sistemul convergentei informatiilor, adicã a proectãrii lor din mai multe surse, ca sã parã cã sunt reale, desi, in realitate, erau manipulate de o singurã centralã. Speriate de aceastã avalanse de calomnii, cercurile dela Roma îi retrag încrederea Monseniorului Kirk si acesta se retrage in 1956 si pleacã desamãgit in America. Poporul românesc a pierdut un mare sustinãtor al cauzei nationale, iar Biserica o mare personalitate.
   Dupã plecarea acestuia, Congregatia Orientalã, nemaivoind sã repete experienta, revine la sistemul fragmentãrii Misiunilor. Nu mai exista o conducere centralã, ci fiecare Misiune a fost subordonatã direct Episcopului local. Situatia aceasta a rãmas neschimbatã pânã astãzi, desi Biserica Unitã posedã venerabila figurã a Episcopului Vasile Cristea.

IX
PREOTUL MULLER TRECE LA CONDUCEREA MISIUNII CATOLICE ROMÂNE DIN GERMANIA

 

Intre 1952-1953, fluxul refugiatilor din România spre Occident scãzuse. In Germania, între timp, Monseniorul Bârlea primise alte misiuni din partea Vaticanului. In fata acestei situatii si dat fiind si faptul cã multi refugiati din Austria au trecut in Germania, Preotul Muller a fost solicitat de Congregatia Orientalã sã ia conducerea Misiunii Catolice Române din Republica Federalã a Germaniei. Astfel in 1953, Pãrintele Muller se mutã in Germania. Locuia la Tattenhausen, lângã Rosenheim, unde avea o parohie. Sediul Misiunii din Germania, din primãvara anului 1954, a fost in Miinchen, Mittererstrasse 7. Secretar al Misiunii a fost numit Ion Boacã, care se ocupa de asistenta refugiatilor in lipsa Pãrintelui. Pãrintele Muller fiind ocupat si cu parohia, venea la Munchen numai de câteva ori pe sãptãmânã. Cu aceeasi energie ca si in Austria s'a consacrat Pãrintele Muller pentru ajutorarea refugiatilor din Germania liberã. Exista in Mittererstrasse un depozit de alimente si îmbrãcãminte, pus la dispozitia de cãtre Biserica Catolicã, prin mijlocirea conducãtorului Misiunii, Preotul Florian Muller.
   Tot prin grija Pãrintelui Muller si cu ajutorul lui Ion Boacã, s'a organizat la Munchen scoala de limba românã pentru copiii refugiatiolor. Cursurile se tineau in fiecare Sâmbãtã dupã amiazã, in localul Armeschulschwestern din Mullerstrasse, pus la dispozitia Misiunii in urma interventiei Pãrintelui Muller.   Primele lectiuni au fost predate chiar de Ion Boacã; apoi si-a oferit serviciile Doamna învãtãtoare Bojescu, prin care scoala a ajuns la nivelul de functionare cuvenit. Numãrul elevilor era de aproximativ 15, între care si câteva persoane adulte, dornice sã-si completeze cunostintele de limba românã. Dat fiind distanta mare la care locuiau unii elevi, Pãrintele Muller a pus la dispozitia automobilul sãu personal, condus de Dl. Ion Bãdescu, pentru a face transportul elevilor.
   In cadrul cursurilor, se prezentau si diapozitive despre România, proectându-se frumusetile ei naturale, asezãminte arhitectonice si portul national din diferite regiuni. S'a putut asculta si muzicã româneascã imprimatã pe bandã de magnetofon, cu ajutorul unui aparat pus la dispozitie de Radio Europa Liberã din Munchen.
   Dat fiind rezultatul imbucurator inregistrat cu functionarea scoalei dela Munchen, sub conducerea Invãtãtorului Scorochirja, a luat fiintã o institutie similarã la Augsburg, unde exista deasemeni o colonie de refugiati români. Intr'o încãpere a unei institutii catolice din Augsburg, s'au inaugurat cursurile celei de a doua scoli elementare românesti care, încurând, a întrecut in vrednicie pe cea dela Munchen.
   Cu prilejul sãrbãtorilor Crãciunului din anul 1954, Invãtãtorul Grigore Scorochirja, originar din Basarabia, a organizat cu elevii scoalei serbarea Nasterii Domnului, obtinând un frumos succes. A fost un program variat si bogat, artistic si cultural, potrivit acestui moment, Cu acest prilej Pãrintele Muller a celebrat slujba de Sfestanie a noului centru scolar românesc si a rostit o cuvântare memorabilã, in care a arãtat importanta acestor cursuri pentru familiile refugiatilor români si copiii acestora. La aceastã serbare au participat si numerosi membrii ai comunitãtii românesti din Munchen, in frunte cu regretatul Grigore Manoilescu, care pe atunci era Directorul Institutului Român din Munchen.
   Vãzând cã nu este teren suficient de asistentã pentru refugiati, deoarece cei mai multi îsi creiaserã rosturi in Germania sau au emigrat peste Ocean, Preotul Muller cere Vaticanului sã fie deslegat de misiunea ce i s'a încredintat in Germania. In 1956, Sf. Sa pãrãseste câmpul de activitate al misiunilor pentru refugiati si pleacã la Atena, unde este numit preot la Scoala germanã din capitala Greciei. Dupã întoarcere, a servit la diverse parohii din Sudul Germaniei, iar actualmente se gãseste in Kraftisried in Allgäu. Lucreazã la editarea unei cãrti despre Dobrogea, locul unde s'a nãscut si a crescut.

X

CÃMINUL ROMÂNESC DIN MADRID

 

O altã paginã de dinamism creiator, care trebue înscrisã la activul realizãrilor Preotului Dr. Florian Muller, este întemeierea Cãminului românesc al Misiunii Catolice Române din Madrid.
   In vederea întemeierii unui Cãmin in Capitala Spaniei, Pãrintele Muller pleacã la Madrid in Ianuarie 1951, pentru a trata cu Ministrul Justitiei aprobarea înfiintãrii lui. Tratativele au fost anevoioase. Au durat aproape douã luni, dar, in urma repetatelor interventii, s'au învins toate greutãtile.
   Cãminul a luat fiintã in vara anului 1951, mai exact, 31 lulie 1951, când a sosit la Madrid primul grup de români destinat sã locuiasca in acest cãmin, sub conducerea inginerului Tuliu Basiu. Cei ce au sosit atunci au fost urmãtorii: Dr. Ion Fleseriu, Ion Bozosan, Ion Brasoveanu, Vasile Florescu si Florea Stancu. Mai târziu s'au adãogat, venind din Franta si Germania, Valeriu Vintan, Ion Baicu si Niculae Borca.
   S'a închiriat de Pãrintele Amalio Orduna casa din Homero Nr. 12 si refugiatii care au sosit s'au pus imediat pe lucru pentru a o renova. Inginerul Tuliu Basiu, care venea cu experienta dela Salzburg, a preluat administratia noului Cãmin. Mos Vasile Florescu si-a reluat si aici, cu aceeasi abnegatie si zel, vechea lui meserie dela Salzburg, de bucãtar al noii comunitãtii, pregãtind aceleasi mâncãri gustoase.
   Cãminul dela Madrid, opera Misiunii Catolice Române, a reprezentat o altã paginã de glorie din istoria exilului românesc. Multi români si-au gãsit aici adãpost si adeseori aceastã casã a servit pentru reuniuni si desbateri importante, care au afectat viata politicã si spirituala a tuturor românilor liberi.

 

XI
PREOTUL VASILE ZÃPÂRTAN LA SALZBURG

 

Misiunea Catolicã Românã a rãmas fãrã Pãstor. Monseniorul Kirk a numit în locul Pãrintelui Florian Muller pe un alt preot vrednic, Vasile Zãpârtan.
   Pãrintele Zãpârtan, care se îngrijea de asistenta spiritualã si socialã a refugiatilor aflati la Paris, era foarte iubit si apreciat de acestia si când s'a aflat de intentia mutãrii Sf. Sale in Austria, enoriasii au fãcut tot felul de interventii si presiuni la autoritãtile eclesiastice superioare, pentru a determina Congregatia Orientalã sã revinã asupra acestei numiri. Cardinalul Tisserant, fatã de aceastã situatie i-a spus Pãrintelui Zãpârtan:
   ,,Mon Reverend Pere, dacã vrei, pleci, dacã nu, nu pleca. Dar dacã pleci, fã-o cum stii mai prudent, ca sã nu mai fie si alte reactii ale credinciosilor din Paris."
   Dupã opt luni abia, Pãrintele Zãpârtan a putut sã se desprindã de Paris si sã plece la Salzburg. In luna Iulie 1953, Preotul Vasile Zãpârtan a sosit la Salzburg, unde a fost întâmpinat de Pãrintele Florian Muller, Traian Puiu, presedintele Comitetului, Spiridon Neatã si Hartlauer. Situatia dela Cãmin si Canting era aceeasi ca si înainte, cu deosebirea ca acum vremurile erau mult mai grele si ajutoarele materiale ce se primeau, mai reduse. Reprezentantul Caritasului american - N.C.W.C -, era in acel timp, Pãrintele Fabian. Acesta dãdea in fiecare luna, pentru Cantina si Cãmin, suma de 5000 silingi, sumã pe care Pãrintele Zãpârtan o preda lui Puiu Traian. In Cãmin locuiau încã multi refugiati, circa 20 persoane, iar masa o luau aproximativ 40. Mâncarea se servea in douã serii, fiecare de câte 20 de persoane. Ceeace îngreuia functionarea Caminului, era ca in fiecare sãptãmânã veneau refugiati noi, neprevãzuti in buget. Nu se putea plãnui nimic, întrucât nu se stia câti sosesc. In orice caz, noii veniti gãseau un pat si o mâncare cel putin pe timp de o lung. Cei care între timp gãseau de lucru, plãteau mesele. Aceastã situatie incertã a durat luni de ziie.
   Misiunea Catolicã Românã împãrtea ajutoare si in naturã: fainã, praf de lapte, praf de ouã, grãsime, brânzã s.a. Acestea se distribuiau la început în incinta Cantinei, dar, mai târziu, Pãrintele Zãpârtan a început sã se deplaseze la oameni, in lagãre, cu "Adlerul", o masinã veche hodorogitã, pentru a le pune ajutoarele direct la dispozitia acestora. A asistat lagãrele din Mieden, Parsch si Glasenbach.
   Paralel cu asistenta socialã, s'a desfãsurat si activitatea pe tãrâm spiritual, celebrându-se slujbe religioase si Te-Deumuri, la toate sãrbãtorile nationale. Românii au participat si la o procesiune "Corpus Domini", in Salzburg, fiind îmbrãcati in costume nationale. S'a înfiintat si un cor de vreo 14 persoane, care s'a manifestat la sãrbãtorile nationale si a cântat de câteva ori chiar Liturghia. Au rãmas de neuitat slujbele religioase si serbãrile care au avut loc in cadrul Coloniei române din Linz, unde exista un grup de români bine organizat si din care fãceau parte si germani de nationalitate românã.
   Pentru serbãri, românii din Linz se adunau intr'o baracã din Lagãrul 163. Iosef Zimmermann, Sandu Fãlticec, Leonte Cojocaru, Constantin Magu si altii, erau stãpâniti de dorinta sã aducã cât mai multi participanti la manifestãri, ceeace le reusea. La serbarea Pomului de Crãciun din anul 1954 au fost in salã 130 de copii bucovineni, iar publicul trecea de 600 de persoane. La un parastas oficiat pentru cinstirea jertfei legionarilor Mota si Marin, cãzuti pe câmpul de luptã dela Majadahonda, in timpul rãsboiului împotriva comunismului din Spania, au putut fi numãrate peste 300 de persoane. Slujba a avut loc in luna Ianuarie 1955, in Biserica Seminarului din Linz.  Intotdeauna, dupã fiecare serbare, oaspetii erau invitati in casele românesti ale compatriotilor Zimmermann, Dumici, Magu, Fãlticec, Cojocaru si altii.
   In ceeace priveste Serviciul liturgic, Preotul Zãpârtan celebra slujba in prima Duminecã a lunii la Salzburg, folosind uneori si Corul Domului din localitate. A doua Duminecã, oficia Liturghia la Linz, la care asistau peste 300 de persoane. Se deplasa deasemeni in localitãtile Graz, Innsbruck si Kufstein in acelasi scop, fiind însotit întotdeauna de Spiridon Neatã, care dãdea rãspunsurile corale.
   In anul 1955, Traian Puiu pleacã dela Salzburg, in Spania. De administrarea Cãminului s'a îngrijit neobositul Spiridon Neatã. In aceastã calitate, el se ocupa si de legãturile cu autoritãtile austriece si americane pentru rezolvarea problemelor compatriotilor, care se iveau nu de rare ori. Pe acea vreme nu era încã cãsãtorit. Dupã casãtorie, s'a angajat ca functionar la N.C.W.C. revenindu-i sarcina asistentei sociale a locatarilor din Salzburg. In aceastã calitate avea si misiunea distribuirii de locuinte pentru refugiati. "Cele mai confortabile locuinte le-a oferit altora, iar pentru el si familie si-a rezervat pe cea mai modestã", mi-a declarat Pãrintele Zãpârtan, in convorbirea avutã cu Sf. Sa. Si referindu-se la activitatea lui intensã, a mai adãogat: „A îmbãtrânit completând la formulare!"

XII

ULTIMUL GRUP DE REFUGIATI

 

La sfârsitul lui lunie 1955, soseste din Iugoslavia in Austria un grup numeros de refugiati, format din 26 de persoane. Intre ei se aflau Oliver Safirescu, nepotul lui Emil Bulbuc, Cãpitanul Cãrãusu, Constantin Sandalovschi si altii.
   Grupul fusese internat de autoritãtile austriece in lagãrul Wagna, asezat la sud de Graz, aproximativ la 12 Km de granita iugoslavã. Citind in ziare cã in lagãrul Wagna se gãseste un grup de refuiati români, Preotul Vasile Zãpârtan, însotit de nelipsitul si neobositul Neatã, au pornit într'acolo, cu aceeasi masinã veche "Adler". Dupã multe peripetii, masina oprindu-se adeseori pe drum in plinã noapte si trebuind sã o împingã cu bratele, au ajuns in lagãrul Wagna. Situatia refugiatilor era de plâns. Erau tinuti in carantinã, ca niste ciumati sau cei mai rãi criminali. Pe un podis inconjurat de sârmã ghimpatã de trei metri, stãteau cei fugiti din Iugoslavia, fãrã acoperis si fãrã niciun adãpost, in ploaie si in arsita soarelui.
   Imediat Pãrintele Zãpârtan a intervenit la Siguranta din Graz, apoi la cea din Salzburg, si, ca sã grãbeascã eliberarea lor, a dat telefoane si la Viena. In 5-6 zile, i-a scos pe toti din lagãr si a pornit cu ei la Salzburg.

XIII
INCHIDEREA CÃMINULUI SI A CANTINEI

 

Caritasul american - N.C.W.C. - si-a încheiat activitatea în Austria în toamna anului 1955, iar în Germania si-a prelungit functionarea pana în 1956. Ultimele ajutoare pentru refugiati s'au primit dela Caritasul american in vara anului 1955. Dar tocmai când Caritas îsi închidea portile, ajunsese la Salzburg acel grup numeros de refugiati români. Cu cei vechi si cu cei noi rãmãseserã in sarcina Misiunii si a Comitetului, 42 de persoane.
   Chestiunea se complica si din punct de vedere politic. Odatã cu semnarea Tratatului cu Austria, in Mai 1955, toate trupele de ocupatie trebuiau sã se retragã. Americanii au evacuat si ei Austria, iar Românii care lucrau pela serviciile lor au fost concediati.
   Pãrintele Zãpârtan vãzând cã in Austria nu sunt posibilitãti de lucru, si-a îndreptat privirile spre Germania, unde economia se recuperase si era nevoie de brate de lucru. Sf. Sa s'a dus la oficiul de plasare al muncitorilor strãini din Nurnberg si a obtinut ca unii dintre refugiati sã fie plasati la lucru in diferite întreprinderi in Germania. O parte din Românii refugiati dela Salzburg au trecut in Germania, altii au emigrat, iar pe cei ce nu au intrat nici într'un lot, nici in celãlalt, i-a plasat Pãrintele Zãpârtan la o fabricã de textile din Salzburg.
   La Salzburg nu mai rãmãseserã in anul 1956 decât putini refugiati. Ultimul presedinte al Comitetului Roman a fost Mircea Dimitriu. Intrucât nu mai renta sã se tinã baraca, s'a decis închiderea ei, respectiv a Cãminului. Aceasta s'a întâmplat in anul 1957. Comitetul Roman dela Salzburg si-a mai continuat activitatea pana in 1958, tinând legãtura cu românii refugiati, pana ce si-a închis si el portile. In Februarie 1957, pãrãseste si Preotul Vasile Zãpârtan Salzburgul, fiind însãrcinat sã preia conducerea Misiunii Catolice Române din Germania, in locul Pãrintelui Muller, care se retrãsese. La 1 Martie 1957, Pãrintele Zãpârtan se stabileste la Munchen si reorganizeazã Misiunea Românã Unitã din Germania, adaptând-o noilor împrejurãri.

XIV
CULTUL MORTILOR

 

Colonia românã din Linz, spune Pãrintele Zãpârtan, a fost singura din exil care avea si cultul mortilor. Românii din Linz, cum erau Zimmermann si altii, se intoresau îndeaproape de mormintele românilor din cimitirul local, îngrijindu-se de buna lor stare, sãdind flori si fãcând slujbe pentru odihna sufleteascã a color decedati.
   Pãrintele Zãpârtan, cu un grup de români, a vizitat cimitirul din Leonding, unde este îngropat Preotul Petru Cojocaru, originar din Husi si care a fost si preotul Armatei Nationale care a luat fiintã la Viena. Dupã cum se stie, Pãrintele Cojocaru a fost cãlcat de un Jeep american in 1945 când mergea spre lagãrul din Leonding. La 5-6 motri de mormântul lui Cojocaru, se aflã mormântul pãrintilor lui Hitler. Pãrintele Zãpârtan a fost impresionat vãzând cã mormântul preotului Cojocaru era atât de bine îngrijit, ca si celelalte morminte. Cimitirul din Leonding este un cimitir mic si credinciosii de aici îl îngrijesc ca pe un tezaur, considerându-l un loc istoric. Pe mormântul Pãrintelui Cojocaru se gãsesc totdeauna flori, iar numele depe cruce se poate citi bine.
   Acest cult al mortilor l-a determinat pe preotul Zãpârtan ca în luna August 1954 sã plece cu o echipã de români din Salzburg în localitatea Sulzmat din Alsacia, ca sã îngrijeascã cimitirul soldatilor români din aceastã localitate. Soldatii îngropati aici fuseserã fãcuti prizonieri chiar la începutul rãsboiului din 1916, cam pela sfârsitul lunii August. Au fost adusi aici si cum au lost tinuti in conditii mizerabile, cei mai multi au pierit. Trupurile lor au fost adunate de un elvetian, Dolfuss, care tinea la poporul român si pe local îngropãrii lor a ridicat un cimitir arhitectonic foarte frumos. In acest cimitir sunt îngropati numai soldati români, in numãr de 789.
   Numele lor le-a gãsit Pãrintele Zãpârtan la Primãria din Val du Patre, o localitate situatã un kilometru si jumãtate de Sulzmat. A fotocopiat numele soldatilor din arhivele comunii si le are in arhiva lui in microfilm. In podul Primãriei din Val du Patre, a mai descoperit Pãrintele Zãpârtan niste fotografii istorice. Cimitirul a fost inaugurat in Iulie 1924 de cãtre Regele Ferdinand si Regina Maria, in prezenta Generalului Berthelot, care era pe atunci guvernatorul Strassburgului. Unele fotografii fãcute cu acest prilej aratã niste fetite îmbrãcate in costume nationale care primesc pe Reginã. Sfestania la cimitir a fost fãcutã de Preotul român ortodox, Vasile Radu, care era psrohul Bisericii din rue Jean de Beauvais si studia la Sorbons limbile vechi. Preotul Radu este eel care a fãcut cea mai bunã traducere a Sfintei Scripturi. Este vorba de Biblia publicatã in 1939, de cãtre Sf. Sinod, Biblie care rezistã pânã astãzi la orice criticã. Profesorul Salvatore dela Roma, specialist in materie, spune Pãrintele Zãpârtan, afirma cã versiunea româneascã a Bibliei, este cea mai apropiatã de original.
   Echipa dela Salzburg care a însotit pe Preotul Zãpârtan la Sulzmat era formatã din compatriotii Spiridon Neatã, Vasile Simian, Tiberiu Dragos, Nicolae Moroaica si Vasile Cretu. S'a lucrat timp de vreo douã sãptãmâni ca sã se punã cimitirul in ordine. A fost o adevãratã tabãrã de muncã.   Gardul viu, cum nu fusese tãiat de multã vreme, crescuse la o mare înãltime. Numele soldatilor depe plãci erau încã citibile, deoarece erau turnate in relief. Tot in cimitir, pe partea dreaptã, cum intri, Pãrintele Zãpârtan a descoperit si o statue, un fel de Pietas in bronz, înaltã de trei metri.  Interesându-se cine este autorul acestei statui, a aflat cã este opera sculptorului Oscar Han.
   Un cimitir de soldati români era si la Regensburg, in Germania. Ion Boacã a aflst de existenta lui dela Stefan Iordãnescu, cu care in timp de iarnã au fãcut o vizitã la fata locului. Dând zãpada la o parte, depe morminte si cruci, au putut citi numele soldatilor români. Acesti soldati, ca si cei din Sulzmat, au murit in prizonierat, in timpul primului rãsboi mondial. Aceste morminte au fost restaurate de cãtre Asociatia Românilor din Sudul Germaniei dela Munchen. S'au strâns bani in acest scop si s'a ridicat si o Troitã. Cum a putut afla Pãrintele Zãpârtan mai târziu, cimitirul soldatilor români din Regensburg a fost desfiintat si osemintele lor transportate in alt loc, iar in cel vechiu, nu a rãmas decât Troita ridicatã in cinstea lor.

XV
INCHEIERE

 

Am ajuns la capãtul acestei expuneri, mult prea scurte pentru a înfãtisa, în adevãrata valoare si cu toatã amploarea cuvenitã, activitatea Centrului Românesc din Salzburg. Nu stim sã mai fi existat în exil o înmãnuchere româneascã atât de desinteresatã si atât de fecundã în realizãri închinate cauzei refugiatilor.
   Ca sã întelegem ce însemnãtate a avut Centrul Românesc dela Salzburg, trebue sã-l situãm în complexul turbure al împrejurãrilor de dupã rãsboi.
Austria era inundatã de strãini rãmasi din timpul rãsboiului si alte valuri de refugiati din rãsãrit bãteau la poarta ei, pentru a-si gãsi scãpare in Occident. Rusii se instalaserã la Linz si in Ungaria, iar Iugoslavia cãzuse sub dominatia comunistã. Mase de oameni se târau în nestire dintr'o parte într'alta a Austriei. Românii având si ei aceeasi soartã, umblau si ei la întâmplare, pentru a-si cãpãta un adãpost si o bucatã de pâine. Din partea autoritãtilor de ocupatie nu se puteau bucura de nici un ajutor, afarã de cazul cã intrai sã lucrezi la ei pentru diversele lor servicii. Austriecii, la rândul lor, abia scãpati de povara rãsboiului, aveau rezerve fatã de toti strãinii, inclusiv fatã de germanii refugiati si voiau sã scape cât mai repede de ei.  Numai pela tãrani, in schimbul muncii, se putea gãsi o bucatã de pâine si un adãpost.  Acestia erau cei mai omenosi si mai binevoitori.
   In aceste circumstance, de nesigurantã totalã, când nimeni nu stia ce aduce ziua de mâine, un grup de români din Salzburg si-au luat riscul de a întemeia o micã organizatie româneascã care nu dispunea de nimic altceva la început decãt de autoritatea ce ti-o conferea constiinta iluminatã de o credintã, pentru a servi ca punct de reper românilor pribegi si a le îndruma pasii în mijlocul haosului general. Acest comitet firav s'a desvoltat mai târziu în asemenea proportii încât a devenit o mare întreprindere a românismului pribeag.
   Fãrã îndoialã cã acest efort initial de coeziune nationalã nu ar fi putut dãinui multã vreme si nu ar fi putut da roadele ce le putem contempla satisfãcuti azi, dacã nu s'ar fi conjugat la momentul oportun cu Misiunea Catolicã Româna din Austria. A fost o colaborare cum nu se poate mai fericitã, care demonstreazã încãodatã si în modul cel mai elocvent cã factorul national si factorul religios se întrepãtrund si se întãresc reciproc, pentru binele Patriei si al Bisericii.
   Am considerat de datoria mea sã fiu cronicarul acestor evenimente de neuitat, pentruca titanicul efort al întemeietorilor si sustinãtorilor acestui centru religios si national sã nu se piardã în uitarea vremii.
   Fie ca exemplul generos al preotilor Misiunii Catolice Române din Austria si al grupului de români care s'au jertfit pentru existenta si activitatea Comitetului Român din Salzburg sã dea pretutindeni roade, determinând creiarea unui forte românesti suficient de mare, ca sã provoace dãrâmarea regimului satanic din România.

Vasile Mailat: "Misiunea Catolica Româna din Austria si Comitetul Român din Salzburg - un capitol de Istorie Româneasca în Exil", Colectia "Omul Nou", Munchen 1978