Urcãm scãrile de ger 
spre Tara lui Lerui Ler. 
Doamne, sus, câte minuni! 
Curcubeele, cununi, 
mãri întinse de lumini, 
muntii, naltii pelerini,
îsi închinã vântului crestele, 
potecile.
Vin cerbii: sorb serile, 
pomi rodesc tãcerile, 
lupii si cu ciutele 
înstrunesc lãutele,
vulpu purtând în vârf de cozi 
argintul pentru irozi, 
luminile care-au apus 
înviazã'ntru Iisus,
sfinti la masa cu tãrani 
cinstesc veacul la multi ani. 
Ce ospãturi cresc sub ploi 
din pluguri cu patru boi! 
Grâul verde sub zãpezi 
coace spicul la nãmiezi
- dulce pâinea câmpului 
pentru foamea Tâncului - 
faguri plini de miere grea 
se'ntind Maicii Precista. 
Ingerij culcã'n mãrgean 
adânc somnul pãmântean, 
iar pe marea cerului 
mâinile Dulgherulul
tot pun poduri fãrã fier 
si pe ele, bun oier, 
trece Sântion c'un dar: 
diminete'ntr'un stergar, 
proaspat cas din târla lui, 
si o mierlã si-un vãtui.

Atâtea minuni sunt sus: 
toate'n poala lui Iisus.
Dar la margini de pãmânt, 
nici o stea si nici un cânt.

In tara lui Lerui Ler 
stã o capiste de ger, 
rugile, icoanele,
le pãtrund piroanele, 
bubele, rubine mari,
- veninuri dela tâlhari - 
rod fetele lumilor
si vietile bunilor, 
iar puterea beznelor 
pune fiare gleznelor, 
ocnele'nchid îngerii 
în vãile plângerii, 
grele zãvoare trosnesc 
în pãmântul românesc, 
în oasele magilor
si în trunchiul fagilor. 
Iar din negre vãgãuni 
urlã guri de cãpcãuni, 
si Irodul împãrat, 
lepãdat cu chip bubat, 
stã pe tronul de vãpãi 
si rãcneste la cãlãi: 
sã-mi prãvãliti zãrile,
sã se verse mãrile, 
ucideti luminile, 
pânditi vizuinile, 
spânzurati luceferii, 
zãcutii si teferii, 
coconii sã mi-i tãiati, 
magii sã îi junghiati!

Coborîm pe scãri de ger 
în tara lui Lerui Ler. 
Doamne'n margini de pãmânt: 
nici o stea si nici un cânt! 
Fugar, Hristos într'un sat
a uitat de colindat.

Alexandru GREGORIAN