Director:
Prof. Ion Sân-Giorgiu Sef
Redactor: D. I. Cucu
Anul XIV,
Seria II, Nr. 24, Joi 14 Noembrie 1940
de
Ion SIUGARIU
Generatia mea a cunoscut
prigoana, temnita şi moartea, dar n'a încetat
niciun moment să creadă cu tot sufletul ei curat in biruintă. 
In
mijlocul unei istorii oarbe, alături de nişte conducători legati
la ochi, această generatie entuziastă şi martiră, a ars ca o
nouă Ioana d'Arc, pe rugul celor mai pure, celor mai definitive şi
mai eroice hotărâri. O Românie nesigură, rătăcitoare
şi bolnavă, o Românie înstrăinată între propriile ei
hotare, îşi aştepta mântuirea, tânjia după o înviere care
intârzia să se arate.
Pentru răscumpărarea şi purificarea acestei Românii, pentru
îndrumarea ei spre eternitate, spre triumful definitiv în veacuri, generatia
asta n'a precupetit nimic, a încercat şi a îndurat totul. Pentru
reabilitarea şi gloria ei i s'a părut că nici o luptă si
nicio jertfă nu este îndestulătoore.
In
timp ce profesorii improvizati ai acestei generatii se căzneau
să ridice mici bisericute personale, umbroase şi străine, altii visau o Românie superbă,
înaltă şi puternică, o Românie nemuritoare ca o catedrală.
In timp ce aceşti impostori se gândeau numai la fericirea lor proprie,
această generatie propovăduia o spiritualitate românească
largă, cuprinzătoare, o bogată revărsare de suflet şi
de faptă natională în universalitate. Nu restrângere şi
resemnare minoră într'o istorie imperfectă si găunoasă, ci
rivalizare directă cu fruntea încununată a marilor destine epocale. In
locul unor atitudini vechi şi îmbătrânite, defensive şi
fricoase, această admirabil de contimporană generatie propovăduia
ofensiva, imperialismul şi initiativa. In locul comoditătii şi
digestiei de fiecare zi, ea se silea să clădească o Românie
monumentală nobilă şi castelană, să facă
adevărată istorie românească, iar nu demagogie politică
interesată.
In sufletul acestei
generatii a
fost
totdeauna prezentă drama amară a acestei Românii săpată de
străinism şi mâncată până în măruntaie de carii
necinstei şi ai trădării. 
In inima ei sfâşiată s'a
adunat toată durerea, tot clocotul unui neam care-si aştepta cu
atâta sete şi cu atâta nerăbdare isbăvirea, istoria. Şi
din rugăciunile pe care le rostea în fiecare zi în fata cerului, din
jurămintele ei drepte şi dârze, ca mucenicia lui Horia, se înălta
spre Dumnezeu zi de zi, tot mai evidentă, tot mai hotărîtă,
imaginea unei imense catedrale româneşti, conturul în eternitate al unei
Românii curate, energice şi cinstite.
Pentru această Românie
împlinită, pentru realizarea acestui
domnesc destin catedralic, nimic nu i s'a părut prea mult, nici-o
luptă prea aspră şi nici-o hotărîre prea definitivă,
prea cruntă. Era o istorie de culmi si de azururi, care-şi primea
şi-şi răsplătea muritorii.
*
*
*
Cât de mult se aseamănă destinul generatiei mele cu
destinul Meşterului Manole. După cum în nemuritoarea legendă,
edificiul unei biserici mărete este mormântul unei dragoste şi al
unei fericiri pământene, tot aşa, generatia asta şi-a îngropat
sub zidurile imensei catedrale româneşti, 
o tinerete sbuciumată
şi incendiată de prea mult idealism, tot aşa, ea a înăbuşit
în piatră toate pornirile şi bucuriile sale omeneşti, având
totdeauna înaintea ochilor imaginea viitoarei mânăstiri. Legenda
Meşterului Manole nu cuprinde numai simbolul artei desăvârşite,
ci ea este însuşi simbolul acestei Românii sbuciumate, este quintesenta
destinului nostru românesc. Cât de frumos şi cât de bine rezumă
această legendă istoria biruintei şi marşului legionar, la baza cărora este aşezată cea mai desinteresată şi
mai
totală jertfă din câte cunoaşte istoria noastră
politică şi spirituală. Mişcarea legionară n'a fost
niciodată o mişcare politică oarecare, ci ea a pornit dintr'o
teribilă ardere interioară, dintr'o nepotolită sete de istorie,
de împlinire, de justificare în veacuri şi de aceea ea a trebuit să
accepte si să propovăduiasca jertfa ca o primă si admirabilă
necesitate. De aceea, ea n'a precupetit nimic, a îndurat totul cu bucurie, a suferit răstignirea fără şovăire, ştiind
cu sigurantă
că după
trei zile va veni învierea.
Catedrala
aceasta a spiritului
românesc, această
impunătoare si sfântă biserică natională, nu era încă
desăvârsită. Suntem în momentul când zidul a cuprins în întregime
trupul iubitei simbolice, am ascultat cu tărie plânsul şi rugămintile ei
omenesti, iar acum o imensă uşurare ne-a cuprins
ca am putut îndura jertfa. Clădirea mânăstirei începe însă
abia acum. Noua Românie, puternică şi legionară, se înaltă
sub ochii noştri. Am acceptat şi am indurat jertfa; opera trebue
să fie cu atât mai măreată, mai nemuritoare. Este ceea ce se
face, ceeace a început să se facă de câteva luni încoace. Când
mânâstirea va fi gata, destinul catedralic al acestei generatii va fi
împlinit şi atunci poate, ne vom putea face si noi aripi de
şindrilă pentra a intra în moarte.
Ion
SIUGARIU