Director:
Aron Cotrus Redactor: Traian Popescu
Calle Conde de Penalver, 82, 4, Madrid-28006
Anul XXVII, Nr.
32,
Ianuarie-Februarie-Martie 1982
de
Eugenia DUMITRESCU
Incerc
din negura vremii să conturez imagini, amintiri, care
să fie cunoscute lumii întregi, amintiri legate de tragicul şi
durerosul destin al Legiunii.
Vaslui - un orăşel patriarhal din mijlocul Moldovei,
cunoscut încă din timpul domniei lui Ştefan Cel Mare. Locuitori
paşnici cu vorba domoală, calzi, cu suflet deschis, primitori, cu
ochi care au tot seninul cerului in ei cu tabieturi devenite obiceiuri, curti
pline de flori şi zumzet de albine.
In zorii zilei de 22 Sept. 1939, orăşelul este trezit brusc de
salve de mitralieră. Imbrăcati sumar, fiecare încearcă să
aiba o ştire mai precisă dela vecin sau dela cel care s-a incumetat
să iasă in stradă. Nimeni nu ştia nimic, afară de
impuşcăturile auzite.
Fratele meu n-a mai aşteptat încuviintarea tatei şi într'o
clipă a dispărut în partea unde se bănuia că s'a întâmplat
ceva grav. Apoi, a început aşteptarea...
Impuşcăturile se auziseră din partea
oraşului unde fusese şcoala normală de băieti,
transformată în Lagăr pentru Legionari. Drumul spre aeroport trecea
prin faţa închisorii şi cu un an înainte, lumea care luase parte la
un mare meeting de aviatie îşi amintea perfect, că la toate geamurile
închisorii se vedeau mâini care strângeau gratiile dela ferestre, ochi
care încercau să vadă, iar din sute de piepturi ca la o comandă
nevăzută, se înălta tulburător imnul «Sfântă
Tinerete Legionară». Peste cântec însă, se auzeau cuvintele
scandate:
- «... nu batee... nu baa... tee...e nu... ba ...te ... ee ... nu!...»
strigăte care ne-au însotit până acasă.
Strada se anima, toti bănuiam ceva, dar nimeni nu îndrăznea să rostească vre'un cuvânt. Intr'un
târziu, un svon
trecut din gură în gură - «au fost impuşcati legionarii din
lagăr», - s'a transformat în tristul adevăr.
Figurile s'au crispat, pumnii s'au încleştat,
piepturile clocoteau de revoltă, dar nimeni n'a îndrăznit să
întreprindă ceva.
A trecut un oarecare timp şi a apărut şi fratele meu, palid, cu ochii plini de lacrimi şi printre suspine s-au putut
desluşi doar cuvintele: «... ca pe nişte câini i-au împuşcat
prin spate, zac toti pe marginea şoselei păziti de jandarmi - sunt 33
de legionari».
Intr'un târziu, orăşelul si-a reluat viaţa
obişnuită, dar în aer plutea o tăcere grea, amenintătoare.
La un moment dat, l'am auzit pe fratele meu: «... mamă te rog dă-mi o
lumânare, dă-mi mamă toate lumânările din casă, dă-mi-le
pe toate, nu pot răbda să zacă in şant ca nişte câini
fără o lumină. Şi nu-ti fie frică, suntem mai multi, nu
se va întâmpla nimic rău cu mine. Să nu mă aşteptati la
masă, voiu veni când voiu putea».
In clipa următoare a dispărut ca o nălucă cu
lumânările şi nu l-am mai revăzut decât a doua zi de dimineată
când povestea părintilor: «... unii dintre ei erau atât de tineri... au
fost mintiti că vor schimba lagărul, că vor fi duşi la
Miercurea-Ciuc iar când au ajuns aproape de şosea, jandarmii au tras in ei
pe la spate... unul din ei n'a murit pe loc, s'a mai târît vreo 3 m... lângă
un alt tânăr s'a găsit o mandolină... se spunea că Nellu
Manzatti era şi el printre ucişi... Doamne cât sânge mai era...
jandarmii se schimbau din 4 în 4 ore. Au venit oameni care au încercat să
dea jandarmilor tigări să-i îmbuneze, iar altii au aprins lumânări
să ardă pentru sufletele celor ucişi. Jandarmii sting lumânările,
dar ele se aprind din nou, parcă tâşnesc din pământ aprinse.
Toată noaptea, femei, copii, bărbaţi, s'au târât pe burtă
prin şant până la cei ce zăceau nemişcati, cu toate
strigătele ce se auzeau - «stai că trag!». Acum mă duc la
şcoală să văd ce ni se va spune».
A doua zi la ora 11, directorii şcolilor primare şi
directorul liceului de băeţi au fost obligati să-şi
ducă elevii să vadă îngrozitorul spectacol, împreună cu
profesorii.
După trei zile, trupurile au fost ridicate de furgoanele
primăriei, in spatele cimitirului s-a făcut o groapă comună,
cadavrele au fost aruncate laolaltă, s-a turnat deasupra acid sulfuric
şi ciment, care s-a transformat in placă groasă de beton.
Nici un preot, nici o rugăciune pentru sufletele celor
ucişi, nici o lumânare, nici o floare, nici un membru al familiei nu i-a
întovărăşit pe ultimul drum. Totul s-a făcut noaptea, o
noapte întunecoasă ca şi crima săvârşită, iar zorii
zilei a găsit doar o portiune de pământ, proaspăt
bătătorit, fără măcar o cruce.
Nu se ştia nici un nume din cei plecati, dar
orăşelul trăia ruşinea neputintei de nu fi putut împiedeca
această monstruoasă crimă şi ici, colo, pe portiunea de
pământ nivelată apărea o candelă, o lumânare, o floare
şi nu ştiu prin ce miracol, nu creştea nici o buruiană.
* * *
Comandantul legiunii de jandarmi, maiorul Bencu, pe care-l
cunoşteam bine ca om cu mare suflet românesc, în fata ordinului primit
s-a supus, având astfel pe conştiintă 33 de suflete de martiri. Câteva
săptămâni mai târziu a fost avansat locotenent-colonel. Nu l-am mai
văzut niciodată râzând, iar ochii priveau cu atâa tristete
şi desnădejde, încât aveai impresia că niciodată nu-si va
mai regăsi liniştea sufletească. Intr'adevăr, după trei
ani, «din greşeală» şi-a tras un glonte in inimă.
* * *
Pe 21 Sept. 1939 este împuşcat de o echipă de opt legionari, condusă de avocatul Miti Dumitrescu - Armand Călinescu,
preşedintele Consiliului de Miniştri, care era vinovat de cea mai
cruntă teroare împotriva Legiunii - omul din ordinul căruia a fost
asasinat mişeleşte în noaptea de 29-30 Nov. 1938, Corneliu Zelea
Codreanu în pădurea Tâncăbeşti, învinuit ca «trădător
de ţară» tocmai El, care şi-a iubit tara, mai mult decât
propria-i viată. Odată cu el, au fost asasinati încă 13
legionari.
Avocatul Miti Dumitrescu, împreună cu echipa lui şi-au făcut
singuri dreptate, apoi s'au predat imediat. După schingiuiri ingrozitoare,
au fost executati fara nici un fel de judecată, iar trupurile au fost expuse in centrul Capitalei timp de trei
zile. Ca represalii, fiecare judet, fiecare lagăr trebuia să lichideze
un număr de legionari, care nu aveau nici o legătură cu Armand
Călinescu sau Capitala - dar, aşa suna ordinul şi el trebuia
executat. Iar unul din Lagăre era şi cel dela Vaslui.
* * *
Zi după zi, anotimp după anotimp, orăşelul îşi
ducea viata mai departe, dar era «ceva» care nu putea dispare din sufletele
locuitorilor, deşi nu se vorbea nici un cuvânt despre ceeace se
întâmplase.
3 Sept. 1940 - Marea biruintă legionară, când rândurile
s-au strâns din nou - un an după monstruoasa crimă.
O zi întunecată de toamnă, cu vânt sunând a jale printre
frunzele îngălbenite. Spre seară o agitatie nemaipomenită pe
străzile micului orăşel, şoapte timide trecute din casă
in casă din om în om. «Legionarii îi deshumează pe camarazii
ucişi acum un an şi vor să-i înmormânteze creştineste».
Grupuri, grupuri, ajutati de întunerecul nopţii fără
lună, locuitorii se furişau să ajungă la cimitir. Voiau
într'un fel tăcut să ia parte la cele ce se petreceau.
La lumina felinarelor, tortelor şi lumânărilor, echipa de
legionari veniti dela Bucureşti săpau pământul groapei comune, iar alături de ei familiile celor ucişi îşi strigau
durerea crâncenă. Deabea in zorii zilei placa de beton a putut fi înlăturată. Trupurile şi fetele arse de vitriol cu greu au putut
fi recunoscute şi părinti, sotii, surori şi frati, în hohote de
plâns, curăţau de pământ şi sânge cu
lacrimile lor fierbinti fetele şi corpurile celor dragi.
Trupurile au fost puse în scrie care s-au închis imediat, sicriele s-au înfăşurat
in tricolor şi fiecare a fost aşezat intr'un car împodobit cu crengi
de brad, tras de câte 4 boi. Inaintea fiecărui car mergeau preotii,
iar in spatele carului familia şi prietenii cu lumânări aprinse.
Primul car a pornit de lângă cimitir pe strada principală cam
la orele 15 cu directia spre gară. La fiecare întretăiere de
străzi, vase mari cu smirnă şi tămâie şi torte
care ardeau ca nişte ruguri imense. Se înopta repede şi vântul
nu-şi contenise jalea ci şi-o împletea cu cea a oamenilor. Trotuarele
erau pline de oameni, dar nu se auzea nici un cuvânt, afară de
plâns înăbuşit.
Casa părintilor mei era chiar pe strada principală. Am urmărit
toată procesiunea, care a durat ore întregi cât veşnicia.
Străzile nu erau luminate decât de lumânările aprinse in
urma carelor cu boi, care ca nişte fantome nevăzute duceau in pas
domol, cu usor sgomot de roti, ceiace rămăsese dintr'un ideal, secerat
brusc, in urma unui ordin criminal.
Preotii cântau rugăciunile mortilor, oprindu-se la fiecare
răscruce de drum, familiile şi prietenii îşi plângeau
dispărutii iar camarazii cu fetele crispate de durere, 
cântau deabea auzit:
«Plânge printre ramuri luna... numai vântul mai suspină
dulcele tău cânt... peste florile ce-alină tristul tău
mormânt...»
Tot ceeace vedeam mi se părea ireal, dintr'o altă lume, la care
asistam fără să pot articula vre'un cuvânt.
Târziu în noapte tot convoiul a ajuns in gară unde
un tren împodobit cu crengi de brad aştepta sicriile. O ultimă
rugăciune în gara oraşului unde li se curmase viata, sicriile au fost
aşezate în tren, fiecare familie alături de cel drag, prietenii
şi camarazii, preotii şi tot trenul a pornit spre Predeal, unde urmau
să fie înmormântati.
* * *
Au trecut 7 ani...
Intr'o vacantă am plecat la Predeal - voiam să
văd, să mă conving dacă totul s-a întâmplat aidoma,
sau a fost doar un vis urât.
Am găsit cimitirul şi cu o emotie
imposibil de descris, am găsit prima cruce de lemn - înegrită de timp
- nume, pronume, anul naşterii şi mentiunea: «împuşcat la
Vaslui».
M-am trezit plângând, mângâind cruci, parca toti mi-ar fi fost
buni prieteni - fraţi. Iarba era inaltă, nu mai fusese
curătită de ani. Inainte cu o zi de terminarea concediului, m'am dus
să-i văd pentru ultima oară. M-am despărtit de ei cu o
mică multumire sufletească - aceea de a fi lăsat mormintele
curate, o floare şi o lumânare aprinsă. Mă simteam indirect
vinovată şi eu - făcusem doar parte din locuitorii Vasluiului.
Eugenia DUMITRESCU