DIN PRESA LEGIONARÃ: CARPATII - Revistă de Cultură si Actiune Românească în Exil
L A   N A S T E R E A   M Â N T U I T O R U L U I

Director: Aron Cotrus     Redactor: Traian Popescu
Calle Conde de Penalver, 82, 4, Madrid-28006
Anul XXVII, Nr. 36, Decembrie 1982 / Ianuarie-Martie 1983

de Nicolae ROSCA

 

«Si Cuvântul s'a făcut trup, si a locuit între noi; si noi am vâzut mărirea Lui, ca mărirea unului născut din Tatăl, plin de har si de adevăr» (Ion, 1. 14.)

E două mii de ani lumea crestină sărbătoreste Crăciunul care ne aminteste de minunata si misterioasa coborîre a unui întreg Dumnezeu in debila carne omenească, cărei legi se supune cu toate consecintele si limitările ei.

Din momentul nasterii Mântuitorului si până la sfâsietoarea agonie depe Golgota, El trăieste din plin conditia omenească, cu bucuriile, cu tristetile, cu desamăgirile si cu toate durerile ei. Sălăsueste printre noi numai ca om, desbrăcat parcă, atunci când este vorba de El si de întâmplările printre care se scurge viata Lui personală, de puterile nemărginite pe care le avea ca Dumnezeu si prin care, dacă ar fi voit, si-ar fi putut îndruma existenta pământească pe cărări mai linistite.

Numai in două momente ale acestei existence se evidentiază cu lumină clară, minunea; la nasterea Lui si la invierea Lui. Isus se naste in afara de  legile naturale ale vietii. Se naste dintr'un suflu Divin si se încarnează dintr'o fecioară, care devine astfel Mamă de Dumnezeu. Iar la urmă, la sfârsitul traiectoriei Sale pământesti, Isus ne părăseste printr'o nouă minune, prin faptul insolit al Invierii si al smulgerii corpului Său din legile fizice ale putreziriî.

Doar in aceste două momente, păsirea si iesirea din existenta pământească, Hristos-Dumnezeu întrebuintează cu scop propriu atributele Sale, îsi auto-aplică puterile supranaturale ce detinea. Restul vietii Lui se scurge natural. Trăieste încorsetat, ca oricare dintre noi, in limitele ce le permite existenta omenească. El intră in viată sărac si în sărăcie îsi petrece copilăria. Lucrează in tâmplăria din care tatăl Său pământean îsi câstiga existenta din greu. Suferă ca om si se bucură ca om. In sufletul Lui, ca si al oricăruia dintre noi, se manifestă succesiv sentimentele; este miscat de lipsa vinlui la masa unei nunti - poate sărace; se întristează de durerea văduvei lui Naim si a sutasului care suferea pentru servitorul său; se mânie când constată inconstienta si inconsecventa contemporanilor Săi; si plânge chiar, El, Dumnezeu, in fata mormântului prietenului Său, Lazăr.

Fortele Lui fizice sunt limitate ca si ale orcâruia dintre noi; il intalnim obosit pe drumurile lungi însorite ale Iudeii pe care le străbate cu piciorul; ne spune El însăsi că Fiul Omului nu are unde să-si odihnescă capul; îl vedem înfometat in fata smochinului care-I refuză fructul, sau însetat la gura unei fântâni asteptând un suflet milos care să-i astâmpere setea arzătoare.

Nu, viata lui Isus nu a fost usoară. Si El, ca si multi dintre noi, este supus persecutiei. Fuge si se ascunde când aude hăulind in jurul Său ura si neîntelegerea oamenilor, pe care venise să-i scoată din întuneric. Ca si multi dintre noi, Isus este părăsit de prieteni in momentele cele mai grele ale vietii si rămâne singur si neputincios in fata sbirilor Săi. Este chinuit, batjocorit ca ultimul răufăcător, El perfectiunea si bunătatea întruchipată, si este întins pe lemnul Crucii.

In niciumul din momentele Lui grele Hristos nu face apel la puterea Lui de Dumnezeu, nu violentează mărginirea omenească pe care-o acceptase si de care era înlăntuit ca si oricare dintre noi. El este profund uman si toate manifestările Sale personale sunt încadrate numai in posibilitătile omensti.

Dar Isus Hristos ni se arată si in plenitudinea Lui Dumnezeiască, este adevărat, si întrebuintează adesea minunea. Asta o face însă numai in folosul altora, al prietenilor Săi, al oamenilor. Când acestora le este foame, Isus înmulteste pâinile. Când durerile fizice, sau neputintele, le întunecă unora însăsi perspectivile lor de viată, El intervine săltănd barierele legilor naturale si-i însănătosază miraculos. Pentru prietenii Săi, când îi vede îngroziti in mijlocul unor ape învrăsmăsite, ceartă stihiile si potoleste vânturile.

Numai pentru a îndrepta niste stări ajunse la limită, in existenta semenilor săi, care-I cereau insistent ajutorul, recurge Hristos la minune, la supranatural. Numai atunci, iubirea Sa nestăpânită pentru oameni învinge auto-limitarea Lui pământeană, si ni se arată in toată splendoarea atotputerniciei Sale.

Prin urmare, minune, in viata Sa de om, si in folos propiu, rămâne numai Nasterea si Invierea Sa. Nasterea ce ni se desvăluieste ca un mister dumnezeiesc, poate ultima etapă a Creatiei si Invierea, întoarcerea Lui in Esenta Divină.

Dar Hristos a venit pe pământ ca să ne fie îndrumător. El este un exemplu viu pentru noi toti, o carte deschisă generos si o consolare pentru propia noastră existentă. Iar dacă citim cu atentia cuvenită paginile acestei cărti divine, dacă privim propria noastră oglindire in imaginea Dumnezeului-Om, nu putem să nu trezim in noi niste întrebări, care, dacă ni le punem cu seriozitate, ne aduc răspunsuri luminoase si îmbărbătoare.

Oare viata noastră, aparitia bruscă a acestui fulger din tenebrele nefiintei, nu este oare o minune? Si nu reprezintă o aureolă splendidă a Creatiei perpetuarea, prin reproducerea neîncetată, a acestei vieti? Că s'a creat, la începuturi, din nimic, sau a izbucnit datorită unei pre-educări a materiei, ce importantă poate avea pentru noi? Căci, sau dând forte necunoscute de noi, materiei, pentru a produce din ea însăsi viata, sau imprimându-i direct viata cu fiecare manifestare a ei, prezenta si vointa dumnezeiască este evidentă.

Este adevărat viata pământească tâsneste din unirea a două părticele infime de materie; celula ovulara si cea spermatica. Dar mai  adevarat este ca aceasta vointa de unire, aceasta minunata imperechere a materiei pentru ca sa dea scanteia vietii, a fost determinata din totdeauna; intai, odihnindu-ne intr'o Vointa Dumnezeiasca si deabia apoi ca realitate însufletită, când se împlineste timpul realizării acestei existente.

Minunea eternă a Creatiei, simfonia sublimă a vietii, stă închisă in părticele de materie infinit de mici. Celula ovulară nu atinge mărimea unei gămălii de ac, iar cea spermatică este chiar de 100.000 de ori mai mică decât aceasta. Si totusi, in acest uluitor microcosmos este înscrisă cu trăsături tari si definitive făptura întreagă a omului, acest complex biologic eminamente logic si perfect.

In aceste infime părticele pe care deabia le zărim cu instrumentele cele mai perfecte stă determinată, in formidabile chei genetice, toată structura omenească, cu toate oasele sale, cu muschi si tendoane, cu kilometri întregi de vase sanguinare prin care circulă necontenit seva omului, cu nervii si neuronele atât de complexe care minunează pe cercetătorii ce se avântă prin labirinturile acestui măret edificiu.

In aceste infime părticele de materie stă desemnată deasemeni si toată viata psihică a omului, cu personalitatea sa, cu capacitatea intelectului său. Acolo stau scrise deja de totdeauna Don Quijote, Simfonia IX, toată filosofia kantiană si toate operele geniale ale lumii.

Si tot acolo, in aceste infime si, în aparentă, neînsemnate părticele de materie, stă ascunsă, dar trează si vigilentă, chiar si calitatea auto-perpetuării sale.

In aceste celule, in acest formidabil mic, este mai mult freamăt si miscare, mai multă planificare si realitare, decât in cele mai perfecte complexe industriale moderne create de capacitatea omului. Si totul se face in tăcere, dar fără răgaz, urmând unor legi existentiale si perpetue. Minunea continuă a Creatiei este că face pe om să treacă întâi printr' un microb omenesc, înainte de a căpăta gradul de perfectiune fizică si intelectuală care face din el un rege predilect al Acesteia. Freamătul continuu al vietii închis in fărâma de colb omenesc este secretul si diafana aureolă a Creatiei.

Dar trecerea omului din viată in lumea umbrelor nu este oare tot o minune? Existenta nu are nici început si nici sfârsit. Venim din totdeauna si ne îndretăm spre totdeauna. Trecerea prin viată -asa cum o întelegem noi- este numai un examen al sufletului. Finalitatea ei, începând cu întruparea si trecând prin toate fazele si realizările existentei, este saltul definitiv spre Armonia Divină. Pornim in minunata aventură a vietii printr'o Vointă Supremă si o părăsim apoi, strecurându-ne cu pasi usori spre lumina originară. In acest plan al lui Dumnezeu ne încadrăm cu totii si săltând pe coamele timpului si ale spatiului ne îndreptăm spre Eternitatea lui Dumnezeu.

Acesta este misterul si minunea deschisă a plecării noastre din viata pământească.

Aceste gânduri, coborîte la propia noastră existentă, ni le trezeste Nasterea si Invierea Mântuitorului, cele două minuni dumnezeiesti.

Noi oamenii, dacă tragem cu atentie si întelepciune de firele propriei noastre existente, ne întâlnim de asemeni cu două fenomene ce poartă pecetea extraordinarului; nasterea si moartea noastră. Din noaptea vesniciei apare ca un fulger, viata, si tot in vesnicie ne întoareem, odată împlinit ciclul existentei. Si in amândouă aceste momente este prezenta Vointa lui Dumnezeu si interventia Lui, dându-ne, noua oamenilor, convingerea si mângâierea eternitătii.

Nicolae ROSCA

SĂRBĂTORI FERICITE SI ANUL 2005 PLIN DE MARI IMPLINIRI !


/ / /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE