Director:
Aron Cotrus Redactor: Traian Popescu
Calle Conde de Penalver, 82, 4, Madrid-28006
Anul XXVII, Nr.
36, Decembrie 1982 / Ianuarie-Martie 1983
de
Nicolae ROSCA
«Si
Cuvântul s'a făcut trup, si a locuit între noi; si noi am vâzut mărirea Lui,
ca mărirea unului născut din Tatăl, plin de har si de adevăr» (Ion, 1. 14.)
E
două mii de ani lumea crestină sărbătoreste Crăciunul care ne aminteste de
minunata si misterioasa coborîre a unui întreg Dumnezeu in debila carne omenească,
cărei legi se supune cu toate consecintele si limitările ei.
Din
momentul nasterii Mântuitorului si până la sfâsietoarea agonie depe Golgota,
El trăieste din plin conditia omenească, cu bucuriile, cu tristetile, cu desamăgirile
si cu toate durerile ei. Sălăsueste printre noi numai ca om, desbrăcat parcă,
atunci când este vorba de El si de întâmplările printre care se scurge viata
Lui personală, de puterile nemărginite pe care le avea ca Dumnezeu si prin
care, dacă ar fi voit, si-ar fi putut îndruma existenta pământească pe cărări
mai linistite.
Numai in două momente ale acestei existence se evidentiază cu lumină
clară, minunea; la nasterea Lui si la invierea Lui. Isus se naste in afara
de legile naturale ale vietii. Se naste dintr'un
suflu Divin si se încarnează dintr'o fecioară, care devine astfel Mamă de
Dumnezeu. Iar la urmă, la sfârsitul traiectoriei Sale pământesti, Isus ne
părăseste printr'o nouă minune, prin faptul insolit al Invierii si al
smulgerii corpului Său din legile fizice ale putreziriî.
Doar in aceste două
momente, păsirea si iesirea din existenta pământească, Hristos-Dumnezeu întrebuintează cu scop propriu atributele
Sale, îsi auto-aplică puterile supranaturale ce detinea. Restul vietii Lui se
scurge natural. Trăieste încorsetat, ca oricare dintre noi, in limitele ce le
permite existenta omenească. El intră in viată sărac si în sărăcie îsi
petrece copilăria. Lucrează in tâmplăria din care tatăl Său pământean
îsi câstiga existenta din greu. Suferă ca om si se bucură ca om. In sufletul
Lui, ca si al oricăruia dintre noi, se manifestă succesiv sentimentele; este miscat
de lipsa vinlui la masa unei nunti - poate sărace; se întristează de durerea
văduvei lui Naim si a sutasului care suferea pentru servitorul său; se mânie
când constată inconstienta si inconsecventa contemporanilor Săi; si plânge
chiar, El, Dumnezeu, in fata mormântului prietenului Său, Lazăr.
Fortele Lui fizice sunt limitate
ca si ale orcâruia dintre
noi; il intalnim
obosit pe drumurile lungi
însorite ale Iudeii pe care le străbate cu
piciorul; ne spune El însăsi
că Fiul Omului nu are unde să-si odihnescă capul; îl vedem înfometat in
fata smochinului care-I refuză fructul, sau însetat la gura unei fântâni asteptând
un suflet milos care să-i astâmpere setea arzătoare.
Nu,
viata lui Isus nu a fost
usoară. Si El, ca si multi dintre noi, este
supus persecutiei. Fuge si se ascunde când aude hăulind in jurul Său ura si
neîntelegerea oamenilor, pe care venise să-i scoată din întuneric. Ca si
multi dintre noi, Isus este părăsit de prieteni in momentele cele mai grele
ale vietii si rămâne singur si neputincios in fata sbirilor Săi. Este chinuit,
batjocorit ca ultimul răufăcător, El perfectiunea si bunătatea
întruchipată, si este întins pe lemnul Crucii.
In niciumul din momentele Lui grele Hristos nu face apel la puterea Lui de
Dumnezeu, nu violentează mărginirea omenească pe care-o acceptase si de care
era înlăntuit ca si oricare dintre noi. El este profund uman si toate
manifestările Sale personale sunt încadrate numai in posibilitătile omensti.
Dar Isus Hristos ni se arată si in plenitudinea Lui
Dumnezeiască, este adevărat, si întrebuintează adesea minunea. Asta o face însă numai in
folosul altora, al prietenilor Săi, al oamenilor. Când acestora le este foame,
Isus înmulteste pâinile. Când durerile fizice, sau neputintele, le întunecă
unora însăsi perspectivile lor de viată, El intervine săltănd barierele
legilor naturale si-i însănătosază miraculos. Pentru prietenii Săi, când
îi vede îngroziti in mijlocul unor ape învrăsmăsite, ceartă stihiile si
potoleste vânturile.
Numai pentru a îndrepta niste stări ajunse la
limită, in existenta
semenilor săi, care-I cereau insistent ajutorul, recurge Hristos la minune, la
supranatural. Numai atunci, iubirea Sa nestăpânită pentru oameni învinge
auto-limitarea Lui pământeană, si ni se arată in toată splendoarea
atotputerniciei Sale.
Prin
urmare, minune, in viata Sa de om, si in folos propiu, rămâne numai Nasterea
si Invierea Sa. Nasterea ce ni se desvăluieste ca un mister dumnezeiesc, poate
ultima etapă a Creatiei si Invierea, întoarcerea Lui in Esenta Divină.
Dar Hristos a venit pe pământ ca să ne fie
îndrumător. El este un
exemplu viu pentru noi toti, o carte deschisă generos si o consolare pentru
propia noastră existentă. Iar dacă citim cu atentia cuvenită paginile
acestei cărti divine, dacă privim propria noastră oglindire in imaginea
Dumnezeului-Om, nu putem să nu trezim in noi niste întrebări, care, dacă ni
le punem cu seriozitate, ne aduc răspunsuri luminoase si îmbărbătoare.
Oare
viata noastră, aparitia bruscă a acestui fulger din tenebrele nefiintei, nu
este oare o minune? Si nu reprezintă o aureolă splendidă a Creatiei perpetuarea,
prin reproducerea neîncetată, a acestei vieti? Că s'a creat, la începuturi,
din nimic, sau a izbucnit datorită unei pre-educări a materiei, ce importantă
poate avea pentru noi? Căci,
sau dând forte necunoscute de noi, materiei, pentru a produce din ea însăsi
viata, sau imprimându-i direct viata cu fiecare manifestare a ei, prezenta
si vointa dumnezeiască este evidentă.
Este
adevărat viata pământească tâsneste din unirea a două părticele infime de
materie; celula
ovulara si cea spermatica. Dar mai adevarat este ca aceasta vointa de
unire, aceasta minunata imperechere a materiei pentru ca sa dea scanteia vietii,
a fost determinata din totdeauna; intai, odihnindu-ne intr'o Vointa Dumnezeiasca
si deabia apoi ca realitate însufletită, când se împlineste timpul realizării
acestei existente.
Minunea eternă a
Creatiei, simfonia sublimă a vietii, stă închisă in
părticele de materie infinit de mici. Celula ovulară nu atinge mărimea unei
gămălii de ac, iar cea spermatică este chiar de 100.000 de ori mai mică
decât aceasta. Si totusi, in acest uluitor microcosmos este înscrisă cu
trăsături tari si definitive făptura întreagă a omului, acest complex
biologic eminamente logic si perfect.
In aceste infime părticele pe care deabia le zărim cu instrumentele cele
mai perfecte stă determinată, in formidabile chei genetice, toată structura
omenească, cu toate oasele sale, cu muschi si tendoane, cu kilometri întregi
de vase sanguinare prin care circulă necontenit seva omului, cu nervii si
neuronele atât de complexe care minunează pe cercetătorii ce se avântă prin
labirinturile acestui măret edificiu.
In aceste infime părticele de materie stă desemnată deasemeni si toată
viata psihică a omului, cu personalitatea sa, cu capacitatea intelectului său.
Acolo stau scrise deja de totdeauna Don Quijote, Simfonia IX, toată filosofia
kantiană si toate operele geniale ale lumii.
Si tot
acolo, in aceste infime si, în aparentă, neînsemnate părticele de materie,
stă
ascunsă, dar trează si vigilentă, chiar si calitatea auto-perpetuării
sale.
In aceste
celule, in acest formidabil mic, este mai mult freamăt si miscare,
mai multă planificare si realitare, decât in cele mai perfecte complexe
industriale moderne create de capacitatea omului. Si totul se face in tăcere,
dar fără răgaz, urmând unor legi existentiale si perpetue. Minunea continuă
a Creatiei este că face pe om să treacă întâi printr' un microb omenesc,
înainte de a căpăta gradul de perfectiune fizică si intelectuală care face
din el un rege predilect al Acesteia. Freamătul continuu al vietii închis in
fărâma de colb omenesc este secretul si diafana aureolă a Creatiei.
Dar trecerea omului din viată in lumea umbrelor nu este oare tot o
minune?
Existenta nu are nici început si nici sfârsit. Venim din totdeauna si ne
îndretăm spre totdeauna. Trecerea prin viată -asa cum o întelegem noi- este
numai un examen al sufletului. Finalitatea ei, începând cu întruparea si
trecând prin toate fazele si realizările existentei, este saltul definitiv
spre Armonia Divină. Pornim in minunata aventură a vietii printr'o Vointă
Supremă si o părăsim apoi, strecurându-ne cu pasi usori spre lumina
originară. In acest plan al lui Dumnezeu ne încadrăm cu totii si săltând pe
coamele timpului si ale spatiului ne îndreptăm spre Eternitatea lui Dumnezeu.
Acesta este misterul si minunea deschisă a plecării noastre din viata
pământească.
Aceste
gânduri, coborîte la propia noastră existentă, ni le trezeste Nasterea
si Invierea Mântuitorului, cele două minuni dumnezeiesti.
Noi
oamenii, dacă tragem cu atentie si întelepciune de firele propriei
noastre existente, ne întâlnim de asemeni cu două fenomene ce poartă pecetea
extraordinarului; nasterea si moartea noastră. Din noaptea vesniciei apare ca
un fulger, viata, si tot in vesnicie ne întoareem, odată împlinit ciclul
existentei. Si in amândouă aceste momente este prezenta Vointa lui Dumnezeu si
interventia Lui, dându-ne, noua oamenilor, convingerea si mângâierea
eternitătii.
Nicolae
ROSCA
SĂRBĂTORI
FERICITE SI ANUL 2005 PLIN DE MARI IMPLINIRI !