..."Pentrucã a venit vorba de morti, am sã-ti povestesc pe scurt cum au murit cei cari au fost cu mine la Cazincã."
   Cerul peste Muntii Apuseni se înstelase cu ghirlande de lumini si oamenii din curte se rãriserã. Amicul meu dãdea semne de precipitare, simtind si aierul rece al primãverii cum ne pãtrundea prin hainele de doc. Dar, pentrucã ne dãdeam seama ca nu vom prinde o a doua ocazie asa de favorabilã, el mi-a depãnat pe scurt cum s'au sfârsit câtiva dintre aceia cari fuseserã si ei martorii unor crime sau a unor atentate împotriva lor, atât de coplesitoare încât nu este surprinzãtor ca rezultatele sã fie acelea la care au ajuns.
   "Moartea a apãrut printre noi in luna Septembrie, anul 1959. Atât eram de hãrtuiti cu problemele existentei si atât ne consumaserã încât socoteam cã moartea nu poate sã ne turbure. Dimpotrivã, credeam cã va fi o binefacere, dacã ne vom întâlni cu ea. Asa cum stii din proprie experienta, fiecare puscãrias cu un stadiu mai mare de detentiune, dupãce ai fost redus la simple necesitãti biologice si la desmierdarea unor iluzii îndepãrtate, instinctul de conservare individualã subsistã misterios de puternic. Parcã, fiindcã nu mai ai decât viata, tii la ea, din inertie sau din înversunarea unor conditii nefavorabile. Rational ai anulat utilitatea existentei, dar instinctual acest lucru este ireductibil.
   "Asa si noi. Dupãce, dupã grele suferinte, anemiat complet, înfrânt de o infectie intestinalã pe care eu nu o cunosc, într'o noapte am aflat cã a murit avocatul Valeriu Negulescu, ne-am dat atunci seama cã acest eveniment este destul de cutremurãtor, si cã nu ne este chiar indiferent.
   Vica Negulescu s'a stins încet, aproape imperceptibil. Suferintele lui durau de atâta timp fãrã a fi fost consultat de vreun medic si fãrã a i se fi dat vreun medicament, încât cei cari erau cu el nu mai puteau sti când acesta avea convulsii intermitente cari apãreau si se astâmpãrau, sau când, într'adevãr, a fost in pragul agoniei si s'a stins deodatã ca o lumânare, peste care se abate un curent de aier neprevãzut. Nu a lãsat niciun mesaj, pentruca nu credea cã va muri atât de stupid si, probabil, in starea de tensiune nervoasã in care se trãia in acele celule nici nu ar fi avut cui face o confidentã.
   Moartea lui Vica Negulescu a înrãutãtit starea sufleteascã a tuturor si cel care s'a resimtit mai mult era si acela care era si cel mai bolnav la acea orã: Constantin Oprisan.
   Acest om s'a consumat atât de mult, dupãce avusese loc procesul, încât nu mai era de recunoscut. De unde înainte de experienta groaznicã dela Pitesti era un om senin, volubil si întotdeauna deschis spre receptii si disertatii filosofice sau de culturã generalã, a trecut, dupã aceea, la o fazã de interiorizare stranie. Depe urma acestei perioade a lãsat câteva poezii de o adâncime rãscolitoare, cu teme ancorate in confesiuni atât de intime, încât simti puritatea unui suflet care e ars in bãile fierbinti ale penitentelor neiertãtoare.
   Ce greu era de urnit sã mai vorbeasca, dupãce a ajuns in Cazincã. Intâiu, pentrucã nu se putea remonta si, in al doilea rând, pentrucã boala de care suferea îl predispunea la o stare de melancolie tragica. Suferea de câtiva ani de tuberculozã pulmonarã si nu avusese decât într'o perioadã scurtã un regim mai adecvat, cu alimentatie si odihnã ceva mai bunã decât in regimul de celulã riguroasã. Acum avea acelasi tratament cu cei considerati sãnãtosi si nici cei ce erau socotiti asa nu puetau îndura lipsurile de toate felurile; lipsa de aier, de hranã, de îmbrãcaminte si de odihnã.  Din cei saisprezece, câti am stat in Cazincã, niciunul nu era perfect sãnãtos. Peste zece eram tuberculosi.
   In primãvara anului 1960, s'a stins dintre noi si Costache Oprisan. Chipul lui mort, pe care l-am vãzut, pãrea al unui mucenic. Linii blânde si delicate se asternuserã peste fata care, in ultimul timp, fusese mereu crispatã si îndureratã. Bãnuiesc cã si-a gãsit linistea si echilibrul înainte de a trece pragul acestei lumi. Cu el rândurile noastre se împutinau si pentrucã el fãcea parte din acei care era socotit tineret, soarta noastrã devenea din ce in ce mai incertã.
   Mortile acestea au început sã aparã la perioade aproape regulate. Aceste perioade erau între patru si cinci luni. De acest lucru ne-am dat seama când a murit al treilea dintre noi: Aligo Popescu. Nu stiu cum s'a întâmplat, dar când acesta era bolnav, tot de plãmâni, se afla numai singur in celulã. Se pare cã mai era cineva luat la anchetã in acest timp, unul murise, iar altul fusese repartizat altei celule, si asa rãmãsese numai el in celulã.  Moartea acestuia este extrem de ciudatã. In cazul acesta se poate constata cât de adânc a operat groaza si timorarea in sufletele noastre.
   Noi stiam cã este bolnav. Acelasi diagnostic ca la Oprisan: tuberculozã generalizatã. Nu am aflat cum de se gãsea in celula unde era Petrascu o cantitate suficientã de penicilinã care ar fi putut sã-i fie de ajutor. Popescu se vãita cu voce tare si gemetele lui ne înfiorau. Sã auzi un om care cere ajutor si sã nu poti face nimic, este îngrozitor. Cineva, din celula cu penicilinã, l-a strigat peste use, profitând de lipsa intermitentã a gardianului, si i-a spus, cu o searã înainte de a sucomba, cã atunci când va iesi la closet sã deserte tineta si sã ia, dintr'un loc pe care l-a numit, cutia cu penicilinã. In prada unei crize vecine cu nebunia, Popescu a început sã urle si sã aducã injurii acelora care îi propuneau acest ajutor, acuzându-i cã-i întind o capcanã si cã stie el cã nu se urmãreste altceva decât sã-l târascã in alt proves. Atât au fost de puternice si demente aceste strigãte încât a apãrut gardianul de îndatã, dar nu l-a putut domoli. El o tinea înainte cu intentiile acelora de a-l face complice la o faptã pe care închisoarea nu o admite. Gardianul observând cã acesta si-a pierdut luciditatea mintalã, nu a mai fãcut cercetãri asupra existentei unei cutii cu penicilinã, atribuind spusele lui unor închipuiri halucinante de bolnav."
   Poate cã este locul sã facem aici o digresiune asupra împrejurãrilor anterioare din care a decurs obsesia morbidã a lui Popescu. Intre detinutii administrativi cari erau in lagãrul dela Ocnele Mari, între anii 1950-1953, se aflau oameni din toate partidele politice. Nici aici nu se acorda tratament medical si medicamentele lipseau cu desãvârsire. Printr'o filierã cu exteriorul, s'a reusit din când in când sã se mai introducã unele medicamente, in cantitãti minime, bine înteles, cu mari riscuri din partea acelora cari întreprindeau aceastã actiune. De altã parte, întreprinderea era si extrem de costisitoare pentru persoanele care reusiserã sã mai salveze, prin toate perchezithle, mici sume de bani sau chiar câteva lucruri de valoare.
   Când s'a ivit un caz foarte grav, cu un detinut care nu avea la el nimic de pret in schimbul caruia sã-si poatã procura medicamente, o initiativã plecatã dintr'o inimã generoasã s'a realizat curând in faptã. S'a organizat o colecta benevolã dela mai multe persoane si s'a procurat medicamentul care a salvat un om dela moarte. Pentrucã in închisoare nu se petrece niciun fapt de care sã nu audã mai curând sau mai târziu administratia si pentrucã omul care fusese scãpat dela moarte trebuia sã moarã, pe semne, toti aceia cari puseserã mânã dela mânã si adunaserã câteva sute de lei au fost culesi depe la casele lor, dupãce se eliberaserã unii. Constituiti într'un lot, au fost trimisi in judecatã sub învinuirea, cã au uneltit împotriva Statului, prin constituirea unei organizatii subversive, in cadrul penitenciarului. Nu a scãpat niciunul cu o pedeapsã mai micã de 15 ani. In anul 1964, am stat cu acesti oameni in închisoare, cari erau tarãnisti, liberali sau legionari si altii fãrã nicio apartenentã politicã. Unii nu au dat nici atâtia lei câti ani au primit prin sentintã. Era natural ca aceste monstruozitãti sã producã eroziuni adânci in sufletele oamenilor si, sub complexul unor incertitudini infinite, de naturã umanã sau de fapte simple sau simple conjuncturi, multi sã le resimtã in psihicul lor, producând desechilibre iremediabile.
   De aici a plecat si acea crizã istericalã a lui Aligo Popescu. "Când s'a dat desteptarea a doua, zi dimineata, nu s'a auzit decât un scurt sgomot in celula vecinã, a lui Popescu, povesteste mai departe prietenul meu. Apoi, dupã câteva minute, a trecut gardianul sã ne numere, venind schimbul.   Am auzit urmãtoarea discutie, dupãce gardianul a deschis vizeta alãturatã ca sã preia efectivul, dupãce a sgâltâit pe bolnav sã se scoale.
   - Nu se ridicã depe pat, zice acesta altuia, probabil celui care fusese in turnul de noapte. Si-i plecat cu capul in pãmânt, cu un picior îndoit sub el, iar celãlalt vârît in bocanc.
   - Pst, am auzit, fãcu apoi al doilea. Nu vezi cã are o bãltoacã de sânge in fatã? Te pomenesti cã e mort, mai adaugã acesta in soaptã. Noi toti eram cu urechile lipite de ziduri si de usiorii usilor. Gardienii au mai vorbit ceva in tainã si dupã câtva timp s'au auzit multi pasi, o targã care se aseza pe coridor, si pasii târsiti a unor oamem cari scoteau o greutate din celula lui Popescu.
   Acesta murise de abia dimineata, dupãce toatã noaptea se sbãtuse cu gura, clãbucitã de sângele ce-l vãrsase, care nu l-a mai slãbit pânã ce nu l-a luat dintre vii.
   Dan Dumitrescu a murit de o boalã de intestine, in spre toamna aceluiasi an. Tot timpul a fost extrem de nervos si violent. Camarazii cari erau cu el in celulã, când a ajuns in comã, au bãtut la use ca sã anunte gardianul ca sã fie scos si dus la infirmerie, dar gardianul s'a uitat plictisit la el si a zis cã nu are dreptul sã descuie si sã-l ia din celulã, decât cu aprobarea comandantului închisorii. Apoi, trântind oblonul dela usita cea micã prin care se dãdea mâncarea, a zis ca pentru sine: "Si dacã moare, cu un bandit mai putin"...

Ion CÂRJA
(fragment din lucrarea "Intoarcerea din Infern" de Ion Cârja, vol. I, Ed. "Dacia", Madrid 1969)