SFÂRSITUL UNEI DOMNII SÂNGEROASE

de HORIA SIMA

Editura MISCÃRII LEGIONARE

Madrid, 1977

- CONTINUARE -

PARTEA A SAPTEA

MINUNEA ARHANGHELULUI

1. Planul de bãtãlie

In planul de dãrâmare al regimului carlist, conceput în iarna anului 1939, Capitala era centrul actiunii. In provincie nu era prevãzutã nici o interventie. Fortele legionare din toatã tara le-am concentrat la Bucuresti, repartizându-le obietivele de atac. In noul plan de bãtãlie, am renutat la Capitalã si am strãmutat centrul de greutate în provincie si cu precãdere în Ardeal.

Ce m-a determinat sã fac aceastã schimbare? In primul rând teama sã nu se repete tragica experientã din 1939, când dispozitivul nostru din Capitalã a fost descoperit de politie si dezorganizat pe filiera unei legãturi din provincie. In al doilea rând, m-am orientat dupã starea de spirit din Ardeal. Cum ne aflam în preajma amputãrilor teritoriale la granita de vest, era de presupus cã revolta populatiei contra regelui Carol va fi mult mai puternicã în aceastã provincie decât în altã parte a tãrii.

Orasele din Ardeal alese sã devinã teatru de operatiuni pentru fortele legionare erau urmãtoarele: Cluj, Timisoara, Deva, Alba-Iulia si Brasov. Brasovul era destinat în plus sã se substituie Capitalei, devenind o platformã revolutionarã în mars, în acest oras trebuia sã se concetreze toate contingentele de luptãtori din Ardeal, pentru a forma împreunã o masã suficient de puternicã ca sã ameninte Bucurestiul. Tot la Brasov se gãsea POstul de Radio de la Bod, care trebuia ocupat si folosit de noi, pentru ca pe undele lui toatã tara sã afle de izbucnirea revolutiei legionare.

In restul tãrii, numai Ploiestii figurau în planul de bãtãlie. Am ales Ploiestiul din cauza vecinãtãtii cu Bucurestiul si, în al doilea rând,pentru ca trupele de aici, destul de numeroase, sã nu poatã porni spre Brasov.

Constanta nu era prevãzutã ca loc de insurectie, fiind prea departe de Capitalã si pentru cã nu avea nici o legãturã cu Ardealul. Dar Eugen Teodorescu a insistat atât de mult ca sã organizãm revolutia si la Constanta, pentru cã acolo dispunem de efective importante si chiar legãturi în armatã, încât i-am dat mânã liberã sã întreprindã ceva, desi cu oarecare neîncredere. Ceea ce m-a determinat sã cedez dorintei lui, a fost întâlnirea ce-am avut-o la Bucuresti cu Comandorul Lãzãrescu de la Constanta. El m-a asigurat cã orasul poate fi ocupat, deoarece în afarã de legionari si contingente de marinari, care sunt sub comanda lui si a altor ofiteri simpatizanti.

La Bucuresti, în afarã de împãrtire de manifeste, am programat exclusiv actiuni diversioniste: aruncare de grenade si focuri de arme asupra Palatului Regal, un atac la Telefoane si altul la Postul de Radio de la Bãneasa, pentru a-l scoate din functie. Rostul acestor lovituri izolate era sã provoace panicã la Palat, crezându-se cã revolta s-a dezlãntuit si în Capitalã, concomitent cu rãzvrãtirile din provincie.

Planul intial a suferit apoi anumite modificãri. Am renuntat la Ploiesti, pentru ca echipele de prahoveni sã întãreascã grupul destinat sã atace Radio Bod. A cãzut si Clujul în urma dictatului de la Viena, de teamã sã nu se producã incidente cu armata ungarã, care se pregãtea sã intre în teritoriile cedate. Cât priveste orasele Timisoara, Deva Alba-Iulia, am schimbat consemnul în sensul cã legionarii de aici nu vor trece la atac decât dupã ce vor auzi semnalul de la Radio Brasov-Bod.

Ca armanent, dispuneam doar de pistoale si acestea asa de putine cã n-au ajuns pentru toti. Unele echipe îsi procurase câteva grenade, iar altii, mai inventivi, si-au fabricat petarde de casã care fãceau zgomot asurzitor. In 1939 dispuneam de un arsenal întreg: 80 aruncãtoare de flãcãri, 10.000 de petarde si numeroase grenade. Pistoalele reprezentau armanentul auxiliar.

Nici pe plan militar situatia nu era mai bunã. In 1939 aveam în Capitalã 40 de ofiteri afiliati. Acesti ofiteri erau si acum cu noi, dar n-am mai avut timp sã reiau vechile legãturi, cu atât mai mult cu cât interesul revolutionar pentru Capitalã scãzuse. La nivel local, camarazii din provincie aveau contacte cu ofiteri, dar adeziunea lor depindea de succesul primului asalt. La Alba-Iulia o unitate de tancuri era dispusã sã sprijine actiunea legionarã. In armatã domnea o mare nemultumire contra Regelui Carol si era de presupus cã dupã primele victorii obtinute de legionari, vom putea câstiga cel putin atitudinea ei binevoitoare.

Generalul Coroamã n-a fost amestecat în loviturã, considerând cã el are un rol mult ma important de îndeplinit. El trebuia tinut ca rezervã, deoarece putea interveni chiar de la Palat, dacã s-ar fi ivit momentul propice.

O grea pierdere am suferit cu defectiunea Profesorului Codreanu, a cãrui prezentã la Brasov ar fi constituit un stimulent puternic pentru legionarii care porneau la luptã, iar, dupã ocuparea Postului de Radio, cu cuvântãrile lui ar fi electrizat toatã tara.

Pentru a compensa într-o oarecare mãsurã lipsa Profesorului Codreanu, am îndrumat pe sefii de echipe ca în apelurile ce la vor adresa soldatilor si poporului sã se refere mereu la Generalul Antonescu, ca si cum acesta ar fi împreunã cu noi si ar fi luat frânele guvernãrii.

Singurul avantaj ce-l aveam fatã de actiunea plãnuitã în 1939, era înefective. Acum numãrul legionarilor pregãtiti sã intre în foc era de aproape 2.000, fatã de 1.000 câti am fi putut aduna atunci.

2. O ultimã privire asupra situatiei externe

Inainte de a pãrãsi Capitala, încã sub impresia discutiei cu Rotea, am procedat la un examen riguros al situatie externe a tãrii noastre, dupã dictatul de la Viena. Problema care mã nelinistea si pe care mi-o ascutise si mai mai aceastã discutie era dacã izbucnirea unei revolutii legionare nu va deschide pofta vecinilor sã ne invadeze si sã ne desfiinteze ca Stat. Atunci rãspunderea noastrã istoricã ar fi fost teribil de grea si nu ar fi compensat motivele ce le aveam ca sã ne luptãm cu Regele Carol, pentru a-l alunga de pe Tron.

Odatã cu dictatul de la Viena, Puterile Axei dãduserã României o garantie colectivã pentru restul teritoriului, dupã ce fuseserã satisfãcute pretentiile Rusiei, Ungariei si Bulgariei. Ne aflam în fata unei situatii externe noi, inexistente înainte de dictat. In schimbul jumãtãtii de Ardeal cedat, Roma si Berlinul luau sub protectia lor noile granite românesti. Garantia nu privea atâta Ungaria si Bulgaria, cãci aceste tãri niciodatã n-ar fi cutezat sã treacã peste cuantumul fixat pentru a lua mai mult pãmânt românesc, ci avea valoare exclusiv contra Rusiei, care, prin natura ideologiei ce-o profesa, era împinsã sã sãvârseascã noi acte de agresiune. Puterile Axei fixase limitele expansiunii sovietice în sud-estul european prin garantia acordatã României. Din perspectiva garantiei primite de România, ce s-ar fi întâmplat la hotare încazul unei revolutii legionare? In nici un caz nu ne puteam teme cã Ungurii si Bulgarii sã treacã la atac pentru a nimici independenta Statului Român. Mai întâi aceste tãri erau ocupate ele însile cu luare în posesiune a teritorilor cedate de România si pe care le obtinuserã prin bunãvointa Puterilor Axei. Erau tãri satisfãcute sau care se declaraserã satisfãcute prin interventia Romei si a Berlinului. Necunoscuta era Rusia. Nu va profita Stalin de tulburãrile din România pentru a invada Moldova? Garantia acordatã de Puterile Axei constituia o opreliste importantã în fata Rusiei pentru sãvârsirea acestui axct, dar nu decisivã, cãci o putere imperialistã ca Rusia poate ignora aceastã garantie, dacã interesele ei dicteazã altfel. Nici Hitler n-a respectat acordul de la Muenchen si a ocupat restul de Cehoslovacia. Ce-ar putea atunci sã retinã pe Stalin sã nu-si trimitã trupele peste Prut? Numai teama sã nu provoace pe Hitler.

Hitler îsi tinuse angajamentul fixat în pactul de neagresiune si Stalin obtinuse ca recompensã Basarabia. Ca urmare si Rusia devenise o putere cu revendicãrile fatã de România satisfãcute, cãci ultimatumul dat României fusese îndeplinit. Dacã acum Stalin dãdea ordin trupelor lui sã intre în Moldova, trecea peste limitele de expansiune fixate de Hitler (pe care le depãsise prin anexarea Bucovinei de Nord) si intra în colfict cu sfera de interese a unei alte mari puteri. Invazia Moldovei putea duce la un rãzboi germano-rus, independent de ceea ce putea sã se întâmple în România si ar fi cauzat aceastã invazie. Ceea ce Stalin, dupã toate probabilitãtile, nu ar fi fost dispus sã riste în acel moment, cân masina militarã germanã era la apogeu.

Am ajuns concluzia linistitoare cã garantiile acordate României de Puterile Axei constituiau un fel de baraj protector si pentru desfãsurarea revolutiei legionare. In timp ce noi am fi trecut la ofensivã contra regimului carlist, nici unul dintre vecinii nostri cu prada luatã din trupul Româiei, iar dacã ar fi înaintat mai departe, s-ar fi ciocnit de interesele Reichului.

3. Plecarea la Brasov

Desprinderea mea de Bucuresti si retragerea la Brasov - unde stabilisem postul de comandã al revolutiei - nu era chiar asa de usoarã. Pe soseaua Bucuresti-Borasov se fãceau controale, iar disparitia mea din Capitalã trebuia sã treacã neobservatã.

Am fixat plecarea mea la Brasov pentru Marti dimineata, 3 Septembrie. Pânã Luni seara, activitatea mea s-a desfãsurat normal: am continuat convorbirile cu diverse personalitãti politice si întâlnirile cu legionarii, ca si cum mâine ar fi o zi ca oricare alta.

Pentru a nu mã expune primejdiei de-a fi identificat pe drum si retinut, mi-am procurat o uniformã de sublocotenent de artilerie de la Horia Cosmovici, cu carnetul lui de ofiter de rezervã. M-am decis sã fac drumul pânã la Brasov cu masina si pentru o mai mare sigurantã, mi-am luat ca însotitor pe Colonelul Spãtaru din judetul Dâmbovita. Ofiter de rezervã, tocmai fusese concentrat, încât purta uniforma în mod reglementar. Colonelul Spãtaru, simpatizant legionar, nu numai cã s-a oferit cu cea mai mare bunãvointã sã mã însoteascã, dar mi-a spus pe drum cã este gata sã participe la actiune, oriunde ar fi nevoie de el.

Pentru a nu pierde contactul cu Capitala, presupunând cã autoritãtile vor sã stie unde mã aflu, l-am însãrcinat pe legionarul Ion Chirutã, care în ultimul timp era mereu cu mine, ca de Marti dimineata sã facã permanent de gardã în casa inginerului Petre Bârs din Strada Naum Râmniceanu, unde locuiam de obicei la Bucuresti, si sã ia notã de toate telefoanele ce vor veni pentru mine, comunicând solicitantilor cã voi putea fi gãsit în seara aceea. In modul acesta, îmi acopeream retragerea celor 12 ore de care aveam nevoie pânã în momentul loviturii.

3 Septembrie era o zi splendidã de varã târzie, cum numai pe la noi se pot admira. Cald si senin, fãrã nici un nor. Colonelul Spãtaru era un însotitor simpatic, un om jovial, care inspira încredere oricui, prin modul cum gesticula si vorbea. In uniformã apãrea impunãtor, iar eu, în masinã cu el, treceam ca aghiotantul lui. Nu s-a fãcut control pânã înainte de Predeal. Aici un jandarm oprea masinile si cerea actele de legitimatie. Când s-a oprit si masina noastrã si a vãzut cine e înãuntru, a salutat respectuos si am trecut mai departe.

Am ajuns la Brasov pe la amiazã si am tras la un camarad originar din Fãgãras, Nicolae Trâmbitas, care locuia pe Strada Regele Ferdinand, nu departe de restaurantul "Transilvania". Avea o camerã separatã la etaj, încât putea intra oricine la el fãrã sã fie vãzut de gazde. Aici am stat toatã ziua, unde am avut ultimele confruntãri cu sefii de echipe. Mai întâi am procedat cu Boian la o revizuire a punctelor de atac si a efectivelor ce vor participa. Boian lucrase excelent. Alesese bine obiectivele si repartizase fortele în conformitate cu importanta lor. Echipele variau de la 15 la 50 de legionari, dupã presupusa rezistentã ce o vor întâmpina pentru a fi cucerite. Am introdus o singurã modificare: un grup puternic de brasoveni trebuia sã facã o manifestatie cu scop de diversiune, exact în momentul când se va trece la atac, începând de la restaurantul "Transilvania" pânã în Piata Sfatului. Dacã armata va iesi pe strãzi, va fi atrasã de acest grup, iar în timpul acesta echipele din apropiere, care operau la Telefoane si Chesturã, vor putea ocupa aceste clãdiri.

In total se concentraserã la Brasov cam 500 de legionari, elemente de elitã, care veniserã de la Cluj, Bucuresti, Prahova, Galati si Sibiu.

4. Luptele de la Brasov

Luptele de la Brasov au început sub cele mai nefericite auspicii. Echipele care se îndreptau sã ocupe postul de emisiune de la Bod au fost descoperite de jandarmi chiar în dupã masa zilei când trebuia sã înceapã atacul, Marti, 3 Septembrie, si angajate în încãierãri partiale. Ca urmare, la Brasov s-a dat alarmã generalã, ca toate institutiile sã fie puse sub pazã militarã si cu consemnul sã fie în stare de apãrare, cãci s-ar putea produce atacuri din partea unor "bande de unguri care au nãvãlit din regiunea secuiascã si vor sã ocpue Brasovul".

La ora 9 seara, când legionarii au intrat în luptã, nu mai beneficiau de efectul surprizei. Autoritãtile erau avertizate si îsi luaserã mãsurile de protectie.

Ocuparea Postului de Radio Bod i-am încredintat-o avocatului Dragomir de la Bacãu, care era si locotenent de rezervã si tocmai fusese concetrat. El dispunea de cea mai puternicã concentrare legionarã - peste 50 de elemente - cãci pentru a fi sigur cã întreprinderea va reusi, în ultimul moment i-am adãugat si pe legionarii prahoveni, sub conducerea lui Lucian Caramlãu. Se pare cã Dragomir n-a organizat bine expeditia. A dat ca punct de adunare pãdurea de la Vâlcele, de unde mai erau 15 km pânã la Bod. Mai departe nu era prevãzut nimic. In afarã de prahoveni, mai era o echipã de bucovineni sub conducerea din elemente rãzlete, sub comanda lui Andrei Costin. Echipele au venit la Vâlcela fiecare pe socoteala ei si cu mijloacele proprii. Nici nu se cunosteau bine între ele, ci doar pe teren au aflat cã apartin aceleiasi unitãti si au aceeasi misiune.

S-a mai întâmplat si un alt fapt care a agravat situatia acestui grup. Nici seful expeditiei nu ajunsese la destinatie în momentul când s-au produs primele încãierãri. Dragomir, în dupã mada zilei de Marti, era încã la Brasov, unde mã cãutase pentru a pregãti textele ce trebuia sã le difuzeze de la Radio Bod. Cum Profesorul Codreanu nu vãnise, a cãzut tot în sarcina mea sã redactez proclamatia cãtre tarã. Când a plecat el, cu manuscrisul în buzunar, bãtãlia era în toi la Vâlcele, iar ocuparea postului iesise din raza posibilitãtilor.

Cum o nenorocire nu vine niciodatã singurã, fortele jandarmeresti din regiunea Bod-Vâlcele se mãriserã cu efectivele care se retrãgeau din regiunea secuiascã, încât echipele legionare nu le mai puteau face fatã. S-au tras focuri de armã. Aici au cãzut Lucian Caramlãu si Gheorghe Stefãnescu si au fost rãniti Ovidiu Gãinã, Dumitru Leonties si Grigore Munteanu. Cineva a dat ordinul de împrãstiere si atunci fiecare a cãutat sã scape în desisul pãdurii. Dupã ce s-a înnoptat, legionarii s-au regrupat si au pornit spre Bod. Pentru a ajunge la Bod, trebuia sã treacã Oltul si la pod au fost întâmpinati cu foc de mitraliere. Legionarii au aruncat câteva grenade si i-au alungat pe paznicii de la pod. In lupta de aici a fost rãnit Victor Enãchescu. Totusi n-au putut trece de partea cealaltã, deoarece jandarmii fugari au primit întãrituri si s-au întors trãgând cu o violentã si mai mare. Peste pod nu se mai putea trece si atunci s-a dat ordinul de retragere spre Brasov, unde au ajuns dupã o noapte de mars prin ape si noroi.

La Brasov am vãzut eu cu ochii tot ce s-a petrecut în prima fazã a luptelor. Ultimul sef de echipã cu care am vorbit a fost avocatul Sultan Donat, cãruia îi revenea misiunea cea mai grea: sã neutralizeze Regimentul 41 Artilerie de pe Strada Lungã. Acest regiment era cel mai apropiat de centrul Brasovului si imobilizarea lui ar fi usurat enorm interventia celorlalte echipe. Planul lui Sultan Donat se baza pe anumite legãturi în interiorul regimentului, care i-ar fi permis sã ocupe corpul de gardã si apoi, cu ajutorul ofiterului de serviciu, sã împiedice scoaterea regimentului pe strãzi. Parcã-l vãd pe Sultan Donat si astãzi în fata mea, îmbrãcat în uniformã de sublocotenent. Era un tânãr chipes, blond si ochi labastri. Fiu de protopop din Basarabia, se trãgea dintr-o veche familie de rãzesi. Isi terminase studiile si profesa avocatura. Mi-a fãcut o puternicã impresie de om hotãrâtsi curajos. Pãrea un monument de eroism, turnat din cap pânã în picioare din cea mai purã substantã spiritualã. Rar mi-a fost dat sã vãd un astfel de om, rupt parcã din spada Arhanghelului Mihail. Am închinat un pahar de vin rosu cu el si i-am spus:

- Camarade Sultan Donat, ai o mare misiune. De succesul actiunii D-tale depinde soarta revolutiei la Brasov.

- Domnule Comandant, îmi dau si viata ca sã izbutim.

Peste o jumãtate de orã era mort.

Când a pãtruns Sultan Donat cu echipa lui de 20-25 legionari pe poarta regimentului, a fost întâmpinat de o rafalã de mitraliere. A fost rãnit mortal si alãturi de el a cãzut Constantin Sãlceanu. Inainte de-a muri, Sultan Donat a mai avut timp sã facã semn camarazilor care îl urmau sã se retragã. Isi dãduse seama de inutilitatea sacrificiilor. Regimentul era în stare de alarmã si astepta atacul cu mitraliere puse crucis.

Cu un sfert de orã înainte de nouã, am coborât în fata restaurantului "transilvania". In parcul din fata Hotelului Aro, observam cum începuserã sã se concetreze legionarii. Am distins mai întâi coloana de manifestanti de sub conducerea lui Traian Marian, care a iesit din umbra parcului si a pornit-o în sus spre Transilvania cu cântecul "Stefan Vodã". Dar n-au fãcut nici 50 de metri de când s-au pus în mars si apare o companie de soldati, care era ascunsã pe undeva prin apropiere, îi opreste, îi înconjoarã si îi someazã sã se predea. In timpul când se petrecea aceastã scenã, vãd din depãrtare cum o echipã legionarã în pas grãbit se apropie de Palatul Telefoanelor si intrã în el. La scurt interval un grup mai numeros de legionari, în frunte cu unul înalt (era Victor Apostolescu), aleargã în aceeasi directie spre Chesturã. Atacul celor douã grupuri legionare, la Telefoane si Chesturã, nu a fost obsevatde compania care se afla în fata Cercului Militar, fiind ocpuatã cu arestarea manifestantilor.

Eu cu Boian si Colonelul Spãtaru, toti trei îmbrãcati în uniforme de ofiteri, am încercat sã * pe legionarii încercuiti. Ne-am amestecat cu manifestantii, am vorbit cu sublocotenentul care comanda compania si i-am spus sã-i lase în pace, cãci sunt si ei oameni care îsi varsã necazul pentru nenorocirea tãrii. Imprejurul nostru se adunase multã lume, care privea cu simpatie la noi. Sublocotenentul era în mare încurcãturã, mai ales cã cei ce interveneau pentru eliberarea legionarilor erau ofiteri ca si el, între care un colonel. La un moment dat legionarii îl ridicã pe umeri pe Colonelul Spãtaru si îl aclameazã. Sublocotenentul era pe punctul sã cedeze, dacã în acel moment nu s-ar fi auzit tãcãnit de mitraliere de pe Strada Lungã, de la regimentul unde cãzuse Sultan Donat. Sublocotenentul a luat atunci o atitudine severã si ne-a manintat cã ne aresteazã si pe noi dacã nu ne îndepãrtãm. Era imprudent sã mai insistãm. Incadrati de soldati, legionarii au fost condusi la Comenduirea Pietii, fãrãsã stie cã acei ofiteri care au vrut sã-i elibereze erau proprii lor camarazi.

Ne-am despãrtit de Colonelul Spãtaru, lãsându-l pe el sã se ducã la hotel. Eu cu Boian, la adãpostul uniformei de ofiter, ne-am plimbat pe strãzi pentru a vedea ce se mai întâmplã. Inainte de a se auzi bubuiturile, lumea sedea linistitã e terasa restaurantului "Transilvania" si când a apãrut coloana de legionari, a crezut cã e una din acele manifestatii antimaghiare care se succedau de câteva zile fãrã întrerupere la Brasov. Dar când au rãsunat împuscãturile, într-o clipã s-a golit terasa,s-au golit toate strãzile si lumea fugea înnebunitã în sus spre Piata Sfatului. Dar nici în partea de sus a orasului n-au gãsit liniste. Un grup special, format din sibieni si covurluieni, au coborât de pe Tâmpa în Piata Sfatului si au început sã tragã cu pistoalele în aer, provocând o panicã indescriptibilã si o stare de psihozã revolutionarã. Cum nu mai era nimic de fãcut de aici, ne-am îndreptat spre Palatul Telefoanelor. Am gãsit clãdirea înconjuratã de soldati si din când în când un ofiter îi soma pe legionari sã se predea, cãci altminteri vor trece la atac. Deodatã vãd cã apare în pervazul ferestrei de la etaj Nicolae Popa, seful echipei, si începe sã vorbeascã soldatilor. "Suntem români, frati de-ai nostri. Respectãm armata românã. Nu vom trage în soldatul român, desi avem si noi arme. Ne-am ridicat contra Regelui criminal Carol II-lea, care a ruinat România Mare. Vrem sã salvãm ce se mai poate salva din §arã. In toate orasele României la ora actualã s-a ridicat poporul pentru a dãrâma regimul de tiranie. Cu noi este Generalul Antonescu, care a luat frânele guvernãrii". Peroratia lui Nicolae Popa a durat câteva minute si a fost ascultatã de ofiteri si soldati fãrã sã fie întreruptã sau sã se tragã focuri de armã.

Trecuse de ora zece. Prin parcul Telefoanelor nu mai circulau decât ofiteri si gradati care umblau cu fel de fel de ordine. La un moment dat se apropie de mine un plutonier si în semiumbra parcului mã fixeazã cu insistentã. Il privesc si eu. Nu schimbãm nici un salut si nici o vorbã. Plutonierul se îndepãrteazã. Ii spun lui Boian cã trebuie sã pãrãsim terenul, deoarece ne expunem sã fin arestati. La ora aceea se stia cã legionarii folosesc uniforme militare pentru a pãtrunde mai usor înclãdirile publice. La locuinta lui Trâmbitas nu mã mai puteam întoarce, cãci el era cunoscut de politie si în cazul unor descinderi, mã putea gãsi la el. Boian îmi propune sã merg la locuinta unor sasi din Brasov, unde si-au gãsit adãpost Eugen Necrelescu si Doamna Ioana Cantacuzino. Amplecat într-acolo pe strãzi ocolite. Era casa Dr. Polony, o figurã binecunoscutã a comunitãtii germane dinBrasov. Locuia pe Strada Nisipului de sus 38 si tocmai la capãtul ei, încât de acolo, în caz de primejdie, era usor de dispãrut pe dealurile din împrejurimi (Warthe). Dr. Polony m-a primit cu multã bunãvointã. Necrelescu si Doamna Ionana Cantacuzino nu se întorsese din sectorul lor de luptã si nu stia ce s-a întâmplat cu ei.

Dupã mãrturiile celor care au participat la lupte, voi înfãtisa acum cum s-au desfãsurat ele la brasov. Un grup de studenti de la Politehnica dinBucuresti, condusi de Eugen Necrelescu si Culicã, au atacat Legiunea de Jandarmi din Brasov si au fost resprinsi. Ca si încelelalte pãrti, jandarmii stãteau de veghe si când s-au apropiatlegionarii, au deschis focul. Vãzând cã nu pot sã facã nimic la Brasov, Eugen Necrelescu cu Doamna Ioana Cantacuzino si cu Puiu Grigorescu au plecat cu masina înspre Vâlcele, cu gândul sã se laãture echipei care lupta pentru cucerirea Postului de Radio Bod. Dar când s-au apropiat de podul de peste Olt, au fost primiti cu un intens foc de armã, care le-a ciuruit masina. Cade lovit mortal Puiu Grigorescu, iar Doamna Ioana Cantacuzino si Eugen Necrelescu sunt fãcuti prizonieri.

Palatul Telefoanelor din Brasova fost ocupat de 12 legionari sub conducerea lui Nicolae Popa. Intre figurile legionare mai cunoscute care au participat la aceastã actiune se aflau Nicolae Crãcea, întors din Germania, Tibi Novac de la Arad, Eugen Ratiu, Ovidiu Târlea, Ghitã Brahonschi si Sogoreanu de la Galati. La ora nouã fãrã un sfert, echipa s-a adunat înparcul din fata Telefoanelor. Cum erau douã intrãri, s-au împãrtit în douã grupe. Intrãrile erau pãzite de posturi militare duble. Santinelele au fost repede dezarmate si întreg corpul de gardã, format din vreo zece soldati, s-a predat. Usile si ferestrele au fost baricadate, iar soldatii, personalul tehnic, oamenii de serviciu si telefonistele au fost urcati la etajul II si pusi sub pazã. Manifestatia din centru a derutat armata, care n-a putut sã intervinã decât mult mai târziu, dupã ce legionarii se întãriserã în clãdire. Cu armele luate de la soldati, legionarii s-au împãrtit pe la ferestre si observau miscãrile de-afarã. Abia dupã o jumãtate de orã a apãrut armata. Clãdirea a fost înconjuratã si s-au instalat posturi de mitraliere de jur împrejur. Din când în când se trãgea câte o rafalã pentru intimidare. Legionarii n-au ripostat. Pe la orele 10 a vorbit Popa Nicolae soldatilor. Dupã Nicolae Popa, au trecut la fereastrã si alt legionari care au vorbit soldatilor, printre care si Sogoreanu. Multi soldati dãdeau din cap în semn de aprobare.

Câteva minute înainte de ora 12, a venit un colonel si s-a adresat lui Popa Nicolae, somându-l sã se predea în sapte minute, cãci altminteri va proceda la ocuparea cu forta a clãdirii. Popa Nicolae i-a rãspuns cã se va consulta cu camarazii lui. In discutiile care au urmat, unii înclinau sã se predea. Atunci a intervenit cu toatã energia Crãcea Nicolae, care a spus cã "nu avem nici un motiv sã ne predãm, pentru ca bãtãlia este generalã si noi detinem aici o pozitie-cheie, care poate influenta situatia din restul tãrii". Punctul de vedere alui Crãcea a învins si atunci a luat el conducerea grupului. In ipoteza cã vor fi atacati si nu vor mai putea rezista, Ovidiu Târlea, Tibi Novac si Eugen Ratiu s-au decis sã dea foc clãdirii, dupã ce îi vor evacua pe prizoneri. Palatul Telefoanelor avea uzinã electricã proprie, iar la etajul III se gãseau butoaie cu benzinã si motorinã.

Intre telefonistele capturate se gãsaea si o sorã a legionarului Sogoreanu. Aceasta s-a pus la dispozitia grupului si si-a reluat serviciul la centralã. îndatã au început sã soseascã chemãri din toate pãrtile. Centrala de la Brasov detinea toate legãturile cu Ardealul. Legionarii au învãtat si ei sã mânuiascã aparatele. Din Ploiesti, din Cluj, din Bucuresti se cereau multe legãturi si lumea întreba ce s-a întâmplat la Brasov. între solicitanti se aflau si multi sefi de autoritãti: prefecti, generali, si chiar membri ai guvernului. Tututror li se comunica cã "Garda de Fier a ocupat institutiile publice dinBraosv si luptã pentru abdicarea Regelui".

Expirând termenul de 7 minute, nu s-a mai produs atacul anuntat de colonel. In schimb s-au mãrit efectivele militare, ajungând aproape de 300. Cercul din jurul clãdirii s-a strâns tot mai mult si unii soldati au pãtruns în curtea din dosul ei, cu gândul sã se strecoare prin subsol în interiorul ei. Dar când soldatii s-au apropiat de ferestrele de la subsol, au fost somati de legionari sã se îndepãrteze, cãi altminteri trag. Soldatii s-au retras speriati si acesta a fost ultimul incident din noaptea aceea. A doua zi dimineata, procurorul militar le-a cerut prin telefon sã evacueze clãdirea, deoarece lovitura a esuat si rezistenta este zadarnicã. In caz de evacuare de bunãvoie, li se vor aplica circumstante atenuante. I s-a rãspuns de Crãcea cã nu se predau, deoarece nu cred în promisiunile lor si pentru cã situatia generalã în tarã este favorabilã Gãrzii de Fier. Cineva de pe stradã, tot pentru a-i demoraliza, le-a aruncat niste ziare, în care au citit cã "elemente izolate au ocupat câteva clãdiri la Brasov si Constanta, dar cã ordinea a fost restabilitã si infractorii detinuti". Au venit si alte somatii, tot prin telefon, de la Prefectul judetului si de la Comenduirea Pietii, dar cu acelasi rezultat. Legioanrii erau decisi sã reziste pânã ce vor sti ce s-a întâmplat la Bucuresti.

Tot în cursul diminetii, au luat contact cu Dr. Apostolescu de la Chesturã, care i-a întrebat câti sunt si dacã au arme. Au fost fericiti sã afle cã la chesturã legionarii sunt stãpâni si cã au arme din abundentã. Stiind cã convorbirile telefonice sunt ascultate si de autoritãti, legionarii de la Telefoane au dat cifre exageratã de oameni si armamentul de care dispun, spunând cã nu dc lipsã de nimic.

Pentru ocuparea Chesturii de la Brasov se constituise un puternic grup legionar, cu un efectiv de 40 de luptãtori. De fapt, o parte din legionarii din acest grup aveau o altã misiune la început: sã ocupe Comenduirea Pietii, pentru a obliga apoi pe Comandant, un colonel, sã dea ordine favorabile miscãrii. In cele din urmã, acestia s-au alãturat grupului de la Chesturã, comandant de Victor Apostolescu. Baza grupului o formau Brasovenii, în frunte cu Radu Avram apoi erau bucurestenii, cu Nicolae Crudu si Mircea Nicolau, clujenii cu Victor Apostolescu si Romulus Opris, tãrani din judetul Buzãu si brãileni, în frunte cu Stefan Teodorescu.

Locul de adunare a fost, ca si pentru cei de la Telefoane, parcul din fata Hotelului Aro. Exact la ora 9, cei 40 de legionari au pornit în goanã spre Chesturã. Au trecut pe o strãdutã lateralã prin fata Telefoanelor si au luat-o la dreapta pe o altã stradã, unde se afla clãdirea Chesturii. Ca si în alte pãrti, personalul Chesturii era mobilizat pentru a primi ordine de rezistentã contra rebeliunii legionare. Atacul i-a surprins tocmai în plinã consfãtuire.

La intrare erau douã santinele care au fost repede dezarmate si legionarii s-au rãspândit ca fulgerul în toatã clãdirea. Au fost fãcuti prizonieri Colonelul de Jandarmi Iliescu, un maior de jandarmi, chestorul politiei si mai multi comisari. Un comisar si un sergent de oras au încercat sã scaotã revolverele si sã tragã au fost împuscati. A scãpat Lt. Colonelul Ion Bãrnutiu, reusind sã fugã descins si cu capul gol printr-o usã din dos. Dacã l-ar fi prins legioanrii, l-ar fi împuscat, cãci fusese comandant al lagãrului de la Miercurea-Ciuc si pregãtise exterminarea lor. In curte erau masati vreo 40 de gardieni de oras. Acestia s-au refugiat în corpul de gardã si s-au baricadat. Personalul politienesc si ofiterii de jandarmi au fost dusi în douã birouri si pusi sub o pazã dublã, internã si externã. Au fost tratati frumos. Dupã primul moment de panicã, s-au linistit. Descoperind magazia cu arme, legionarii si-au procurat tot ce le trebuia pentru o rezistentã mai lungã si apoi s-au întors la gardieni, somându-i sã se predea. Acestia au renuntat la rezistentã si dupã ce au fost dezarmati, au fost închisi împreunã cu ceilalti.

Dupã lichidarea primejdiei din interior, legionarii au baricadat usile si ferestrele si au pus posturi de pazã. Când a apãrut armata, îsi luaserã toate mãsurile de apãrare. Cum strada era îngustã, armata nu si-a putut desfãsura fortele. Au blocat numai capetele strãzii, fãrã a apãrea soldati în fata Chesturii. La colturile de stradã, în dreapta si stânga, au fost asezate mitraliere si din când în când se trãgea sporadic, mai mult pentru intimidare, cãci gloantele nu puteau pãtrunde în clãdire, ci treceau paralel cu ea. Legionarii rãspundeau trãgând în sus, pentru a vedea ofiterii cã au si ei arme. Armata ar fi avut o singurã posibilitate sã atace Chestura: sã ocupe clãdirile înconjurãtoare si apoi de aici sã deschidã focul. Din ce motive n-au recurs la aceastã tacticã? De la ferestre, din când în când, legionarii strigau la soldati sã nu tragã, cãci nici ei nu trag. "N-am venit sã ne omorâm român pe român, ci ca sã ne salvãm tara".

Grupul de la Chesturã a trecut si el printr-un moment critic pe la 4 noaptea. Se zvonise cã trebuia sã vinã în ajutorul legioanrilor care luptau la Telefoane si Chesturã o baterie de artilerie. Cum aceastã unitate nu apãruse, se produsese un început de panicã. Tot atunci Prefectul judetului, un colonel, i-a somat prin telefon sã se predea, cãci altminteri dã ordin de atac. Unii au început sã sovãiascã, punându-si si problema de constiintã cã dacã vor fi atacati, cum o sã tragã ei în soldatii români? Atunci a intervenit cu toatã energia Nicolae Crudu, care le-a spus urmãtoarele:

- Cum o sã ne predãm? Am venit aici ca sã ne predãm sau sã iesim biruitori sau morti? Ce-o sã spunã cei care ne-au trimis? Dacã vom fi atacati si va fi nevoie, tragem în oricine. Sã stiti cã eu de aici nu plec viu.

Cuvântarea lui Crudu a avut un efect zguduitor. Moralul s-a refãcut si s-a decis rezistentã pânã la capãt.

Prefectul a revenit cu amenintãrile de câteva ori în noaptea aceea, somându-i sã se predea.

- Nu ne predãm, i-a rãspuns Crudu. Am venit aici sã biruim sau sã murim. Dar sã sitti cã avem dinamitã. Totul e minat, chiar si clãdirile dimprejur, încât sãrim în aer cu totii dacã suntem atacati.

Mai târziu au primit alte telefoane, rugându-i pe sefii legionari sã fie atenti cu dinamita sã nu se întâmple vreo nenorocire. Era indirect o asigurare cã ei n-au de gând sã atace.

Clãdirea Chesturii era încercuitã de cel putin trei companii. La Telefoane era o altã trupã. Dar nu se observa nici o miscare,nici o pregãtire de atac. In ultimele ore ale noptii, tensiunea scãzuse. Legionarii au folosit acest moment de liniste ca sã se adreseze din nou ofiterilor si soldatilor:

- Noi, legionarii, stim sã murim si vrem sã rãmânã o paginã în istorie cã am murit ca ultimii daci, le-a strigat Crudu.

- Se inaugureazã guvern legionar si Generalul Antonescu va fi seful armatei, le-a spus Victor Apostolescu.

Soldatii, între care erau multi legionari, le-au rãspuns cã ei nu trag, chiar dacã primesc ordine. Pânã la urmã ofiterii si soldatii au fraternizat cu legioanrii. Veneau la usa Chesturii su pusti, cu teava întoarsã spre ei si le ofereau celor dinãuntru. Au adus si lãzi cu cartuse. Comandantul unei companii era un vãr de-al lui Traian Cotigã, care fusese împuscat tocmai la Brasov, iar Cãpitanul Helisescu, comandantul alte companii,le-a spus:

- Nu vã temeti. Noi suntem cu voi. Nu vom trage. Vã felicit pentru actiune. Era timpul sã facã cineva ceva.

A doua zi, Miercuri pe la ora 11, i s-a dat drumul Colonelului de Jandarmi Iliescu, deoarece trebuia sã plece în Sãcuime, pentru a lua mãsuri de evacuare a posturilor de jandarmi de acolo. Colonelul a vorbit frumos de legionari atât sefilor cât si ofiterilor din oras, de modul elegant si corect cum au fost tratati în cursul detentiunii lor si a dat asigurãri familiilor celor sechestrati cã acestora nu li se va întâmpla nimic. Colonelul s-a întors la Chesturã cu enorme cosuri cu provizii pentru toatã lumea, legioanri si prizonieri.

In luptele de la Brasov au murit 5 legionari si doi politisti.

5. Ofensiva legionarã de la Constanta

Desi Constanta nu figura înplnaul initial de bãtãlie si actiunea de aici a fost mai mult improvizatã decât organizatã, totusi rezultatele ei au fost mult mai importante decât cele de la Brasov. Atacul legionar s-a desfãsurat la Constanta pe o arie mai vastã, îmbrãtisând toate institutiile care reprezentau puterea publicã si cele mai multe din obiectivele fixate au fost cucerite. La Constanta s-au bucurat legionarii si de un anumit sprijin militar, ceea ce a lipsit la Brasov.

Organizarea loviturii de la Constanta a fost opera lui Eugen Teodorescu, care s-a orientat dupã tehnica revolutionarã ce si-o însusise la cursul de pregãtire din Berlin. In primul rând, Eugen Teodorescu si-a propus sã captureze Comandamentul Diviziei de la Constanta pentru ca, odatã stãpân pe el, sã paralizeze interventia fortelor militare de aici, compuse din 3 regimente, plus o unitate de marinari. Mult mai periculosi decât armata erau jandarmii, care dispuneau de forte puternice si bine antrenate si care dacã ar fi rãmas liberi, ar fi putut anihila din primul moment unitãtile noastre. Scoaterea jandarmilor din luptã era o conditie primordialã a succesului jandarmilor revolutiei la Constanta. Presupunând cã legionarii reuseau sã controleze resorturile de interventie militarã si sã blocheze pe jandarmi, puteau sã se mentinã multã vreme în institutiile publice fixate sã fie ocupate: Palatul Telefoanelor, Prefectura judetului, Chestura de Politie, Posta si Gara.

Comandamentul Diviziei de la Constanta, având ca razã de actiune atât orasul cât si întreg litoralul, era încartiruit la Cazinoul Militar de pe malul mãrii. In seara când s-a dat lovitura, seful Comandamentului, în general, era plecat si în locul lu irãmãsese Colonelul Leonida, cu întreg statul lui major, luat masa la popota Cazinoului Militar, încât prilejul era cum nu se poate mai bun ca sã fie detinut si împiedicat sã mai dea ordine. Având în vedere importanta acestui punct peentru reusita revolutiei, la Cazinoul Militar a concetrat Eugen Teodorescu forte numeroase, atât legionare cât si militare. Conducerea actiunii a fost încredintatã lui Puiu Traian, comandant legionar si ofiter de rezervã, ajutat de Vasile Posteucã, care se nimerise a fi concetrat ca ofiter tocmai la Statul Major al Diviziei de la Constanta.

La regimentul 34 Infanterie, legionarii avea ca om de legãturã si sprijinitor pe Maiorul Ionescu. El nu s-a amestecat direct în loviturã, dar a înlesnit iesirea dinregiment a unei companii de soldati la ordinele sublocotenentului legionar de rezervã, Radu Constantin. Acesta primise misiunea sã ducã compania în fata Cazinoului Militar si sã sprijineascã din exterior pe Puiu Traian când acesta se va prezenta în fata Colonelului Leonida si-i va cere sã se predea.

De la baza navalã de la Mangalia Cãpitanul Isbãsescu, afiliat miscãrii, adusese un camion cu 40 de marinari,pe care îi asezase în apropierea Cazinoului Militar, cu scopul ca sã întãreascã unitatea conducã de sublocotenentul Radu Constantin.

In seara aceea se afla la Cazinou si Comandorul Lãzãrescu, împreunã cu alti ofiteri de marinã, simpatizanti ai miscãrii. El trebuia sã intervinã din interior cu informatii care sã deruteze Comandamentul militar si Bucurestii.

In sfârsit, o puternicã echipã legionarã, formatã din studenti medicinisti de la Bucuresti, în frunte cu Bob Munteanu si Mircea Musetescu, asteptau la coltul strãzii, de partea cealaltã a Cazinoului, desfãsurarea evenimentelor. Tot în acest punct trebuia sã soseascã Eugen Teodorescu, Traian Boieru, Socariciu si Tucan.

Dupã cum vedeti, forte disponibile erau mai mult decât suficiente pentru a ocupa Comandamentul militar, cãci la Cazinou nu exista corp de gardã. Si totusi operatia n-a reusit din cauza lipsei de coordonarea grupelor care participau la actiune. Mai întâi s-a fãcut confuzie între Cazinoul Militar si Cazinoul Civil. Marinarii lui Isbãsescu si echipa bucurestenilor s-au concentrat la Cazinoul Civil si abia mai târziu s-au apropiat de Cazinoul Militar, când aici bãtãlia era pe punctul sã se piardã. De asemenea, între Radu Cconstantin, comandantul companiei, si Traian Puiu n-a existat o clarã precizare a rolului fiecãruia.

Compania fãcuse front în fata Cazinoului, în formã de semicerc. Traian Puiu a intra în corpul de gardã si i-a comunicat plutonierului de serviciu sã scoatã garda, cãci va fi înlocuitã cu o companie întreagã. Plutonierul era pe punctul sã execute ordinul, când a început sã se audã împuscãturi în oras. Atunci Colonelul Leonida, nelinistit de zgomotul de afarã, a iesit cu toatã ofiterimea sã vadã ce se întâmplã. Oprindu-se în fata lui Puiu, acesta i-a spus Colonelului cã Garda de Fier, împreunã cu Generalul Antonescu, au luat conducerea Statului si dânsii sunt invitati sã nu reactioneze. Atunci a întrebat Colonelul:

- Dar D-ta cine esti?

- Sunt Traian Puiu, Comandant legionar.

- Si de ce porti uniformã militarã?

- Sunt concentrat, vin de pe zonã.

- Dar de ce D-ta, ca artilerist, ai o companie de infanterie?

- Pentru cã actiunea de preluare a puterii se face de comun acord între Garda de Fier si Generalul Antonescu.

Colonelul trimite atunci pe Lt. Colonel sã cheme la telefon si sã afle ce se întâmplã în oras. Ajutorul lui se întoarce cu rãspunsul cã cetrala telefonicã este ocupatã de Garda de Fier. Acelasi rezultat la Prefecturã si la Legiunea de Jandarmi.

Colonelul Leonida si ofiterii lui treceau printr-un moment dificil. Dar atunci Colonelul are o inspiratie si cu o prezentã de spirit uimitoare ordonã companiei sã facã stânga împrejur si înapoierea la regiment. Traian Puiu a rãmas descoperit, împreunã cu Posteucã Vasile, care se alãturase din primul moment actiunii lui. Cât priveste pe Radu Constantin, nici el nu s-a putut salva. N-a fãcut multi pasi si a fost arestat de corpul; de gardã al Comandamentului. Puiu Traian a început atunci sã parlamenteze cu Colonelul Leonida, spunându-i sã nu treacã la contra-mãsuri si sã nu dea ordine de represiune pânã la 6 dimineata, cãci scena de ocpuatie a oraselor se repetã în toatã tara si pânã dimineata se va sti care e rezultatul. Colonelul a acceptat armistitiul, l-a invitat pe Puiu în biroul lui si au discutat amical situatia.

Pe la orele 10, focurile se cam rãriserã în oras, vine un maior si îi comunicã Colonelului cã Marina a reusit sã stabileascã contactul cu Bucurestii prin aparatele Hughes si de aici li s-a comunicat cã înCapitalã e liniste, iar marina a primit ordine sã curete orasul de cuiburile de rebeli. Intr-adevãr, la scurt interval, s-au auzit din nou rafale de mitraliere, care au durat toatã noaptea, ceea ce însemna cã se executa ordinul venit de la Bucuresti. Colonelul Leonida a intrat si el în contact cu Comandamentul Marinei prin aceleasi aparate si la întoarcere i-a comunicat lui Puiu cã e nevoit sã-l declare arestat. Puiu a insistat cã pânã la ora sase dimineata sã se pãstreze armistitiul si sã nu se treacã la represalii, pentru a vedea ce se întâmplã în Capitalã. La 6 dimineata, Puiu a fost scos din birou si condus în corpul de gardã, unde s-a întâlnit cu alti arestati: Cãpitanul de marinã Isbãsescu, Sublt. Posteucã, Lt. Jorjoaia si Sublt. Radu Constantin. In timpul cât au stat împreunã, au început sã-si povesteascã uniii altora pãtaniile lor. Povestind cum a fost arestat, Cãpitanul Isbãsescu le-a spus cã vãzând cã a trecut ora 9 si nu vine nimeni la locul întâlnirii, a pornit cu marinarii în directia CAzinoului Militar, ca sã-l ocupe singur. A fost îmresurat si arestat cu tot grupul marinarilor considerati si ei "rebeli". Echipa studentilor de la Bucuresti a avut aceeasi soartã. In retragerea lor spre centrul orasului, dupã ce au vãzut cã a esuat actiunea de la Comandament, au fost culesi de patrulele militare care circulau pe strãzi.

Ofiterii care treceau pe la cei arestati le deplângeau soarta si îi asigurau cã fapta lor e asa de gravã încât în 24 de ore vor fi împuscati, fiind acuzati de "înaltã trãdare".

Esecul de la Comandamentul Militar a fost compensat într-o oarecare mãsurã prin strãlucita victorie repurtatã de legionari asupra jandarmilor. Prin actiuni îndrãznete si bine concepute, toate centrele jandarmeresti din Constanta au fost cucerite de legioanri: Inspectoratul de Jandarmi pentru toatã Dobrogea, Legiunea de Jandarmi pentru judetul Constanta (compania de jandarmi ruralli) si Legiunea Mobilã de Jandarmi. Jandarmii dinLegiunea Mobilã erau încazarmati si îndeplineau diverse misiuni în întreaga Dobroge. In momentul când s-a dezlãtuit atacul legionar, se gãseau cantonati aici 200 de jandarmi.

Legiunea Mobilã de Jandarmi îsi avea resedinta într-o cazarmã de la bariera orasului. Când au pãtruns legionarii în cazarmã, jandarmii de aici, în numãr de 200, tocmai se pregãteau de culcare. Echipa legionarã, condusã de Atanasie Chircu, nu avea mai mult de 20-25 de oameni. Dar iuteala cu care au procedat si spaima ce le-a provocat-o prin atitudinea lor hotãrâtã a fostasa de mare încât i-a fãcut prizonieri pe toti. Câtiva plutonieri de la intrare care au încercat sã se opunã au fost fulgerati de legioanri si groaza i-a cuprins pe toti. Sub amenintarea grenadelor si a pustilor mitraliere pe care le capturaserã, legionarii i-au somat pe jandarmi sã se predea si sã coboare la subsol unde au fost închisi. Dupã ce primejdia internã a fost eliminatã, se punea problema cum sã se apere de trupele ce vor putea veni. Atanasie Chircu a avut ideea sã nu se baricadeze în clãdire, cum au fãcut alte echipe, ci sã-i tinã pe agresori la distantã. Chircu a asezat posturi legionare la colturile strãzilor, cu ordinul sã tragã rafale cu pustile mitraliere de-a lungul strãzilor ori de câte ori vor observa cã se apropie soldatii si vor sã-i încercuiascã. In modul acesta, armata a fost tinutã la distantã pânã dimineata, când s-a renuntat la rezistentã. La plecare, legionarii i-au eliberat pe jandarmi si apoi au dat foc clãdirii centrale, care a ars trei zile. Atanasie Chircu s-a acoperit de glorie în aceastã luptã. Un alt eveniment care s-a distins prin vitejia lui a fost Legionarul Chinezu.

La Legiunea de Jandarmi Constanta (Compania ruralã) a sãvârsit acte de eroism echipa condusã de legionarul Macovei, care a si cãzut grav rãnit. Legionarii au pus stãpânire si pe acest centru, împiedicând prin actiunea lor ca jandarmii din judet sã intervinã în luptele din oras.

La Inspectoratul de Jandarmi din Strada Mangaliei a fost repartizatã echipa de sub conducerea lui Nelu Gheorghiu, fratele lui Gogu Gheorghiu. Seful acestui grup si-a ales el singur camarazii care sã-l însoteascã, atât din oras cât si din judet, formându-si o echipã omogenã si de mare eficacitate. Intre participanti a fost si Mihai Teodorescu, fratele lui Eugen Teodorescu. Atacul s-a dezlãtuit ca o furtunã. La ora 9 seara, legionarii s-au apropiat în goanã de Inspectorat si în vãzut oamenilor care circulau pe strãzi, au dezarmat politistul si jandarmul care erau la intrare si au pãtruns în clãdire. Cum parterul era prea expus unui atac din stradã, s-au urcat la etaje, pe care le-au ocupat si baricadat. Intr-o camerã la etaj au gãsit un comisar de politie si un plutonier care au scos revolverele si au vrut sã tragã. Dar n-au mai avut vreme sã-si punã gândul în aplicare, cãi au cãzut rãniti de gloantele legionarilor.

Sosind armata, a ocupat clãdirile vecine si au început sã tragã în ferestrelede la etaje. Ca sã nu fie loviti, legionarii se târau pe podea si din când în când trãgeau si ei focuri de armã în aer. La urmã s-a ajuns la un armistitiu tacit cu armata. Nu mai trãgea nimeni. Armistitiul a fost întrerupt de incidentul cu comisarul Nicolau, Seful Sigurantei de la Constanta. Acesta a încercat sã pãtrundã la etaj si sã-i surprindã pe legionari cu arma încãrcatã. Dar a fost descoperit pe când urca si s-a rostogolit pe trepte rãnit de un glonte. La un moment dat armata a început din nou sã tragã focuri rãzlete. In cursul acestor împuscãturi, a cãzut lovit mortal legionarul Constantin Ardeleanu. Respirând încã a fost evacuat, dar se pare cã nu i s-a dat nici o îngrijire medicalã si a murit. Asa a rãmas situatia pânã la ora 7 dimineata când s-au predat.

Prefectura judetului se înscrie ca un alt trofeu în panoplia vitejiei legionare. La asaltul de la Prefecturã a participat o echipã de 15 legionari, sub conducerea lui Virgil Gheorghiu. Din acest grup fãceau parte Nicolae Rosca si Ovidiu Stãnescu. La ora 9 seara echipa era concentratã în parcul din fata Prefecturii. Intrarea în clãdire s-a fãcut cu oarecare usurintã, deoarece unul dintre legionari, Zisu Bitaracu, era în uniformã de sublocotenent. La intrare erau doi soldati, care, când l-au vãzut pe ofiter, i-au prezentat armele. Echipa care venea dupã el i-a dezarmat si i-a fãcut prizonieri. In interiorul Prefecturii se mai aflau vreo patru soldati. Dupã o micã rezistentã, s-au predat si acestia fãrã vãrsare de sânge. Dar cum, în afarã de paza interioarã, mai exista si un grupe de soldati care pãzea Prefectura din exterior, acestia dându-si seama de cele întâmplate, au încercat sã pãtrundã înãuntru. Cum poarta era închisã, au spart-o si au nãvãlit în holul de la intrare. Atunci legionarii au azvârlit niste petarde care au fãcut un zgomot asurzitor. Soldati s-au retras speriati, crezând cã sunt grenade. Prefectura a fost înconjuratã de o companie de soldati, care au început sã tragã în ferestre. Legionarii se târau de-a busilea dintr-o camerã înalta. De câteva ori soldatii au încercat sã nãvãleascã înPrefecturã, dar tot de atâtea ori au fost respinsi. In cele dinurmã, ca si înalte pãrti, s-a ajuns la un armistitiu. Nu s-a mai tras. A doua zi dimineata, la ora 6, au evacuat Prefectura si întreaga echipã a fost arestatã.

La asaltul de la Postã, condus de legionarul Neatã din Hârsova, au cãzut legionarii Cavachi si Caporani, omorâti de soldati dinãuntru. Posta a fost ocupatã de legionari, dar n-au putut-o tinea decâ rrei ore. Printr-o neatentie de-a lor, alti soldati s-au strecurat prin spatele clãdirii, au spart un geam si au pãtruns înãuntru. Au evacuat clãdirea si au avut timp sã disparã.

Centrala Telefoanelor a fost ocupatã cu relativã usurintã de cãtre o echipã cu Gogu Gheorghiu, dincare fãcea parte Cola Chirani, Zeana, Funda si Miticã Georgescu, fratele Cedemvirului. Legionarii au pãtruns la parter, dar când sã urce la etaj, au fost întâmpinati cu puternice focuri de armã si au fost siliti sã se retragã.

Nici gara Constanta n-a putut fi ocupatã. Seful echipei, legionarul Vasile Cucu, întârziind, legionarii din echipa lui au fost luati de Atanasie Chircu si au participat la asaltul de la cazarma jandarmilor. Sosind târziu Cucu si crezând cã ceilalti n-au venit la întâlnire, s-a dus singur sã ocupe gara... A fost arestat si crâncen bãtut la Comenduirea Pietii. In luptele de la Constanta au cãzut 3 legionari si 7 jandarmi si politisti.

6. Brava Capitalã

La Bucuresti, cum am spus mai înainte, ne-am limitat la câteva actiuni diversioniste. Erau plãnuite trei atacuri care n-aveau alt rost decât sã-l intimideze pe Rege si sã schimbe directiade manifestare a opiniei publice. Poporul trebuia smuls din ieftina demagogie a partidului national-tãrãnesc si mânia lui canalizatã spre Rege, adevãratul vinovat de dezastrul tãrii.

O echipã din Corpul Muncitorilor Legionari, sub conducerea lui Dumitru Groza, a provocat panicã la Palatul Regal. Aurel Cãlin a azvârlit o grenadã aproape de intrarea principalã a Palatului, fãrã sã rãneascã pe nimeni, a mai tras câteva focuri de revolver în directia ferestrelor si apoi s-a retras. In acelasi timp, în spatele Palatului, unde se fãceau reparatii si erau ridicate niste schele de lemn, alti legionari au pãtruns cu o masinã încãrcatã cu bidoane de benzinã. Masina a fost îndreptatã fãrã ocupanti spre lemnãrie. Soldatii au tras în ea, masina a luat foc si de la masinã s-au aprins schelele arzând pânã în sus. S-a încins o vâlvãtaie care i-a speriat pe toti locatarii Palatului si pe toti vecinii. Se dusese vestea în Bucuresti cã arde Palatul Regal.

O altã echipã legionarã, sub conducerea lui Ilie Niculescu, a ocupat Postul de Radio de la Bãneasa si l-a scos din functie pentru câtva timp. Acelasi lucru s-a întâmplat la Palatul Telefoanelor, unde Ion Chirutã cu câtiva legioanri a pãtruns îninterior si a provocat stricãciuni la centrala aparatelor.

Aceste actiuni, mai mult spectaculare, cãci nu se urmãrea ca la Brasov sau Constanta ocuparea institutiilor publice, s-ar fi stins si n-ar fi influentat cursul evenimentelor, dacã efectul lor psihologic n-ar fi cuprins ca o flacãrã populatia Capitalei, scotând-o în stradã. Era focul de pistol, cum spunea Horia Codreanu, care a ridicat poporul contra unui Rege de la care natiunea a suferit prea mult si pe care l-a suportat prea mult.

La ce orã dupã ce s-au auzit împuscãturile de la Palat si lumea aflase din manifestul meu lipit pe ziduri sau distribuit de legionari cã Garda de Fier s-a revoltat si cere abdicarea Regelui, pe Bulevardul Elisabeta, în jos de Cercul Militar, se strânsese un grup de manifestanti de vreo 500 de persoane, care s-a pus în miscare, îndreptându-se spre Palatul Regal. N-a fost o initiativã legionarã, ci o adeziune spontanã a maselor populare. Coloana de manifestanti, pe mãsura ce înainta pe Calea Victoriei, proferând strigãte ostile la adresa Regelui, s-a îngrosat cu sute de mii de trecãtori de pe strãzi, încât când s-a ajuns în Piata Palatului, pe la orele 12 noaptea, devenise o masã impunãtoare de 4.000 de oameni. Au fost trimise tanchete în întâmpinarea manifestantilor pe Calea Victoriei, dar n-au putut opri înaintarea multimii. Unele tanchete au fost încercuite de manifestanti si capturate. Palatul Regal era cufundat în întuneric. Fuseserã retrase si santinele exterioare. Un tânãr sublocotenent s-a urcat atunci pe grilajul de la Palat si a început sã vorbeascã aprins multimii, cerând abdicarea Regelui. Era Sandu Valeriu. Vuietul multimii era asa de puternic încât se auzea pânã la mari depãrtãri. Manifestantii intonau imnuri patriotice si scandau cuvântul "Abdicare". Armata se retrase spre Muzeul Simu, dar, în afarã de încercarea cu tanchetele, nu a mai intervenit. De la Palat multimea, care acum trecuse 5.000, s-a încolonat si a continuat sã manifeste pe Calea Victoriei pânã la Piata Romanã. De aici s-a înapoiat spre centru pe Bulevardul Brãtianu si apoi spre Universitate pânã la punctul de plecare. Pânã la 4 dimineata au tinut manifestatiile, fãrã ca forta publicã sã intervinã.

A doua zi dimineata, Miercuri, 4 Septembrie, manifestatiile au reînceput cu si mai mare intensitate, dar de data aceasta într-o formã ordonatã, cu cântece legionare, si cu personalitãti cunoscute ale miscãrii în fruntea lor.

Spre deosebire de Constanta si Brasov, unde populatia n-a putut fi antrenatã sã-i ajute pe legionarii baricadati în clãdirile publice, la Bucuresti bravii cetãteni ai Capitalei din primul moment au alergat la chemarea Legiunii. A fost o exploziede revoltã care n-a mai putut fi controlatã de autoritãti si care l-a mentinut sub presiune constantã pe Rege, pânã ce s-a obtinut abdicarea lui.

7. In dimineata de 4 Septembrie

In dimineata de Miercuri, 4 Septembrie, situatia grupelor legionare angajate în luptã era urmãtoarea:

- La Constanta, legionarii abandoneazã toate obiectivele cucerite la ora 6 dimineata. Evacuarea lor nu s-a produs pentru cã n-ar mai fi putut rezista în ele - cel putin în patru locuri erau solid instalati - ci pentru cã asa era dispozitia lui Eugen Teodorescu. El dãduse acest termen, considerând cã dacã pânã la ora 6 dimineata nu le vine armata în ajutor, situatia este pierdutã. Ordinul lui nu era justificat, cãci câteva ore în plus de rezistentã putea sã decidã soarta revolutiei.

Pãrãsirea puternicelor pozitii de la centrele jandarmeresti si Prefecturã a fost partial compensatã de informatiile ce le transmitea Comandorul Lãzãrescu la Bucuresti. Acesta, în tot cursul diminetii si cu autoritatea ce i-o conferea gradul sãu, telefona întoate pãrtile, la Marinã, la Palat, la Ministerul de Externe, cã situatia e gravã la Constanta, legionarii fiind stãpâni pe oras. In modul acesta contrazicea si tulbura alte informatii care veneau din partea armatei, conform cãrora ordinea ar fi fost restabilitã.

- La Brasov, cum am vãzut, Postul de Radio Bod n-a putut fi ocupat, insucces care a afectat toatã aria de luptã din Ardeal. Neprimind semnalul convenit, grupele legionare din Timisoara, Deva si Alba-Iulia n-au intrat în luptã si, ca urmare, întreg planul de mobilizare al populatiei din Ardeal a cãzut. Spre deosebire de Constanta, institutiile cucerite la Brasov n-au fost pãrãsite în zorii zilei. Nici n-a existat vreun ordin în acest sens, iar momentele de crizã prin care au trecut legioanrii asediati au fost dominate. Pãstrarea acestor centre a influentat puternic cursul evenimentelor la Bucuresti. Prin centrala telefonicã de la Brasov, legionarii au interceptat toate legãturile dintre Bucuresti si Ardeal, împiedicând sã se cunoscã proportiile revolutiei si transmitând informatii favorabile miscãrii. Chestura se gãsea într-o excelentã pozitie de apãrare. Strada îngustã pe care se afla împiedica desfãsurarea fortelor militare, iar în interiorul legionarii detineau 60 de prizonieri si aveau armament din abundentã.

- In Capitalã, revolutia a luat un ritm maiestuos. De la primele focuri si dupã ce s-a stiut despre ce este vorba, adeziunea poporului a luat proportiile unei avalanse. De la 500, multimea manifestantilor a ajuns la 4.000, apoi la 5.000, pentru ca în dimineata de 4 Septembrie sã fie de peste 10.000. Acest fluviu uman din Bucuresti a fost salvarea noastrã.

Fãcând bilantul general, situatia general, situatia noastrã în dimineata de 4 Septembrie nu era rea. Victoriile de la Constanta, rezistenta de la Brasov si mai ales masiva adeziune a populatiei din Capitalã la cauza revolutiei au avut efectul unui cutremur la Palat. Dar una e situatia obiectivã si cu totul alta e situatia subiectivã, adicã asa cum ea se reflectã în personajele unei revolutii. Pe baricadele Legiunii eu eram personajul principal si în dimineata de 4 Septembrie, nu eram deloc multumit de rezultate. Tot planul de bãtãlie pe care-l concepusem cu atâta încredere în succese spulberase. Intentia mea era ca la Brasov, profitând de starea de spirit din Ardeal, sã concetrez câteva mii de oameni cu care sã pornesc spre Bucuresti, dacã Regele ar rezista. Prin esecul de la Bod, s-a îngropat aceastã sperantã. Din miile de oameni ce-i vedeam concentrati la Brasov, nu mai rãmãsese decât douã insule asediate.

La Bucuresti situatia era alta, dar în acel moment pretios nu stiam ce se întâmplã aici. In graba cu care am organizat totul, am uitat un lucru esential: legãtura cu Capitala. Nu a fost numai uitaer, ci si ideea mea cã soarta revolutiei se joacã la Brasov si în Ardeal. Ce se întâpla la Bucuresti, nu interesa prea mult, cãci valurile revolutiei se vor nãpusti de la nord la sud mãturând ultimele rezistente. Si acum iatã cã situatia se inversare. In timp ce la Brasov revolutia ajunsese în impas, triumfa la Bucuresti.

In dimineata de 4 Septembrie, mã gãseam în Strada Nisipului de Sus 38, fãrã legãturi cu Capitala si cu restul tãrii. Dintre legionari nu mai aveam lângã mine decât pe Boian. Ceilalti fie cã erau arestati fie asediati fie cã se ascunseserã. Singurele inmformatii ce le aveam proveneau din gazete sau de la posturile de radio. Ziarele din Capitalã aduceau stirea cã grupe de rebeli au atacat câteva institutii publice la Constanta si Brasov, dar au fost scosi din ele si arestati. M-a descurajat mult atitudinea luatã de Germania. Toate emisiunile germane prezentau rãzvrãtirea legionarilor ca o actiune îndreptatã contra dictatului de la Viena si contra Puterilor Axei. Erao politã în alb datã Regelui ca sã reprime în modul cel mai energic "rebeliunea" si sunt surprins pânã astãzi cum de Regele nu si-a dat seama de importanta acestor stiri si nu a reactionat cu fermitate. Berlinul era de partea lui.

Pe la orele 11, vine Boian cu ultimele informatii din oras, care erau tot atât de rele. Centrul orasului este împãnat de patrule militare care legitimeazã lumea pe strãzi. O multime de legioanri au fost arestati. Se aude cã se vor face descinderi din casã în casã, pentru a descoperi pe cei veniti din alte pãrti la Brasov. Trupe numeroase înconjoarã clãdirea Telefoanelor si Chestura si se pregãtesc de atac. Diagnosticul lui era cã situatia este foarte gravã.

Stirile aduse de Boian nu erau reale, cum am putut verifica mai târziu. Moralul legionarilor baricadati la Telefoane si Chestura era excelent, iar trupele adoptaserã o atitudine de expectativã binevoitoare. Dacã li s-ar fi dat ordin de atac, e putin probabil cã ar fi tras. Intre legionari, ofiteri si soldati se realizase o atmosferã de fraternizare.

Dar eu nu cunosteam exact nici starea de spirit a acestor camarazi si nici ai armatei. Tãiat de orice legãturi cu tara si neavând alte informatii decât acelea pe care le difuzau ziarele si posturile de radio, i-am spus lui Boian:

- Dacã e asa situatia, orice prelungire a rezistentei nu-si mai are rostul. Nu mai puteam cere sacrificii de la legionari, dupã ce planul principal de bãtãlie a cãzut. Dupã vestile din ziare, în Capitalã e liniste. Mergi si comunicã sefior de echipe, pe ce cãi vei sti, ca sã evacueze clãdirile, dar în asa fel ca ei sã nu se predea, ci sã disparã pe nesimtite din ele, în mãsura în care pot.

Boian a venit dupã o jumãtate de orã si mi-a spus cã a transmis ordinul de evacuare. Ordinul a ajuns la echipa de la Telefoane, dar Crãcea a considerat cã ordinul nu poate veni pe la mine si nu l-a executat. In orice caz acea orã sau acea jumãtate de orã între 11 si 12, când Boian a plecat cu mesajul meu si acest mesajs-a împotmolit pe drum, a jucat un rol capital în hotãrârea ce-a luat-o Regele ca sã cheme pe Generalul Antonescu la putere, cãci dacã s-ar fi aflat la Bucuresti cã rezistenta legionarã a cedat la Brasov, nu este exclus ca evenimentele sã fi luat un alt curs.

Dupã întoarcerea lui Boian, mi-am fãcut urmãtoarea socotealã. La Brasov nu mai putea sta si nici la Bucuresti nu ne putem întoarce din cauza împrejurãrilor existente. Trebuie sã evacuãm si casa unde stãm, cãci nu e o casã româneascã si nu putem expune gazdele la neplãceri. Ne vom retrage în Ardealul cedat Ungurilor, amestecându-ne cu refugiatii care treceau dintr-o parte într-alta. Ne vom declara Unguri de la Bucuresti, care vrem sã ne întoarcem în patrie. Boian vorbea bine limba maghiarã, cãci era originar din pãrtile Bihorului. Ne vom stabili la Cluj, de unde vom observa cursul evenimentelor. Eu fiind liber, amenintarea ce-o reprezentam va frâna zelul de represiuni al Regelui.

Ne-am schimbat uniforma militarã cu haine civile si am întrebat pe stãpânul casei, Dr. Popovici, cam pe unde cade noua frontierã si cum putem ajunge mai repede în Secuime. Dupã ce ne-a dat toate indicatiile, am pãrãsit casa si am început sã urcãm dealul din fata noastrã (Warthe), cu gândul ca sã evitãm centrul orasului si sã cãdem dincolo de restaurantul "Transilvania".

Dar n-am fãcut nici 50 de metri, urcând dealul din fatã, si apare Dr. Popovici în usa casei si ne strigã sã ne întoarcem. Noi nu ne-am întors nestiind ce vrea si atunci a urcat el gâfâind pânã la noi:

- Inapoi, cãci Generalul Antonescu a fost numit Presedintele de Consiliu. Era ora 12.

8. Generalul Antonescu, Presedintele de Consiliu

Numirea Generalului Antonescu în fruntea guvernului schimba radical situatia în care mã aflam. Din fugar ce eram cu câteva minute înainte, am revenit în centrul evenimentelor. Am ascultat si eu îmbucurãtoarea stire la Radio Bucuresti.

Cu Generalul Antonescu fãcusem un pact în 27 Iunie 1940. Cele douã linii despre care îi vorbeam atunci, linia politico-revolutionarã, în directia cãreia militam eu, si linia militarã, pe care o reprezenta el, iatã cã acum convergeau, putând sã întreprindem ceva în comun pentru salvarea tãrii. Dar odatã instalat la putere nuîsi va schimba sentimentele? Nu va proceda ca în 1938 când, numit Ministru al Armatei, a trecut de partea Regelui Carol, amenintând pe Cãpitan cu "armata va trage", dacã va încerca sã organizeze vreo manifestatie contra noii Constitutii? In orele ce vor veni, se va vedea care e atitudinea lui.

Care sunt cauzele care au determinat pe Regele Carol sã cheme în fruntea guvernului pe Generalul Antonescu?

1. In primul rând, nelinistea care domnea în Ardeal din pricina ruperii în douã a acestei provincii. Armata trebuia retrasã pe noile frontiere si în cursul acestei operatii se putea întâmpla tulburãri. Se vorbea chiar cã unele unitãti refuzã sã execute ordinul de evacuare si chiar ar fi dispuse sã reziste înaintãrii maghiare.

2. Guvernul Gigurtu avea o alcãtuire hibridã si era incapabil sã mentinã ordinea în cursul acestei perioade de tranzitie. Presedintele de Consiliu era un om slab. La Ministerul de Interne se gãsea Generalul David Popescu, care, desi devotat Regelui, a înteles drama tineretului si nu era dispus sã-si asume rãspunderea unei noi vãrsãri de sânge. In cursul manifestatiilor din Capitalã, fortele de ordine, aflate sub conducerea lui, n-au intervenit. Se mai gãseau în acest guvern mai multi ministri nationalisti, cei trei ministri legionari, Mihail Manoilescu si Nichifor Crainic, care în nici un caz nu ar fi acceptat sã se înfrunte cu mânia poporului.

3. Atacurile legionarilor contra institutiilor publice la Brasov, Constanta si Bucuresti au produs panicã la Palat. Nu se stia ce proportii vor lua si dacã nu vor izbucni si alte focare de revoltã, în alte orase ale tãrii.

4. Marile manifestatii din Capitalã au proiectat în constiinta Regelui si a anturajului sãu o imagine de fortã a Legiunii mult superioarã ciocnirilor din provincie si, prin amploarea lor crescândã, au mentinut Palatul sub o presiune continuã.

5. Schimbarea de atitudine a Legatiei germane fatã de Rege. Legãtura dintre Generalul Antonescu si Fabricius, realizatã prin mijlocirea lui Mihai Antonescu, se convertise, din cauza crizei interne, într-o piesã esentialãa politicii germane în România. De unde înainte * Fabricius, între Legiune si Carol, întotdeauna opta pentru Carol, considerându-l de neînlocuit pentru asigurarea continuitãtii Statului Român, acum în rezervã un alt om, pe Generalul Antonescu, pentru eventualitatea cã Regele va fi silit sã pãrãseascã Tronul. Acum problema se punea între Carol si Antonescu si se putea adopra si alternativa Antonescu. Aceastã schimbare de opinie, referitor la modul de a se rezolva criza internã, s-a produs la Fabricius si nu la Berlin, care continua sã condamne actiunea legionarã si rãmãsese în urmã cu evenimentele.

6. Valer Pop, care se bucura de multã stimã la Palat, consultat asupra crizei, a recomandat în mod stãruitor pe Generalul Antonesc, ca unicul om capabil sã mentinã ordinea internã.

7. S-a mai putut îmtâmpla si altceva de care nu sunt tocmai sigur. In faimoasa întâlnire din casa Generalului Coroamã, am vorbit din nou cu Moruzov de Generalul Antonescu, cerându-i sã intervinã pe lângã Rege pentru a-l elibera:

- Ii creati o aureolã nemeritatã. Generalul Antonescu este un om singur. Ce primejdie poate sã reprezinte pentru Coroanã? Sã nu credeti cã o fac pentru mine. Dimpotrivã, sunt convins cã acest om este capabil sã tragã în noi, dacã setea lui de putere este satisfãcutã.

Ii va fi spus oare Moruzov Regelui ceva de declaratia? Si nu cumva s-a gândit Regele sã-l utillizeze din nou pe General contra miscãrii legionare, ca în 1938?

8. In sfârsit, Absenta lui Moruzov din tarã a fost în defavoarea Regelui, cu toate cã-l mazilise. Dacã Moruzov s-ar fi aflat atunci la Bucuresti, cu certitudine cã ar fi gãsit el mijloace ca sã împiedice numirea Generalului Antonescu în fruntea guvernului, simtindu-si propria lui pozutie amenintatã.

9. Eliberarea legionarilor

Regele Carol sãvârsise o eroare gravã în apreciarea Generalului Antonescu. El credea cã, odatã chemat la putere, va putea repeta isprava din 1938. Isi închipuia cã cu ajutorul Generalului va potoli revolutia legionarã si îsi va salva Tronul.

Dar Generalul Antonescu de acum nu mai era cel din 1938. Invãtase lectia de atunci. L-a înselat odatã, dar a doua oarã nu-l va mai însela. Cunostea ingratitudinea regelui, cãci fãcuse o experientã amarã cu el. Dupã ce în calitate de Ministru al Armatei, jucase un rol decisiv la înscãunarea dictaturii regale, n-a fãcut parte din al doilea guvern si chiar a fost îndepãrtat din Capitalã, fiind numit comandant de corp de armatã la Chisinãu. Nici aici n-a stat mult, cãci i s-a ridicat comanda la instigatia lui Armand Cãlinescu, fiind învinuit cã a îmbunãtãtit tratamentul legionarilor aflati în închisoarea militarã de aici. Dar dacã urâta purtare a Regelui din 1938 mai putea fi uitatã, Antonescu nu putea ierta internarea lui la Mânãstirea Bistrita. Rana era prea vie. Abia de câtevazile fusese eliberat. In afarã de nedreptatea si umilinta ce le suferise, Generalul Antonescu era o fire rãzbunãtoare, care nu-si cruta dusmanii.

Desi numit Presedinte de Consiliu si avea motive acum sã fie satisfãcut, Antonescu n-a putut fi ademenit de Regele Carol. El stia cã odatã trecut acest moment de crizã, se putea astepta sã fie din nou concediat. Preocuparea principalã a Generalului în acel moment era cum sã-si consolideze pozitia fatã de Rege. El dispunea în acel moment de un aliat puternic: miscarea legionarã. El îsi dãduse seama cã dacã Regele l-a chemat la putere, aceasta se datoreste exclusiv rãzvrãtirii legionare si ecoului ce l-au avut la Palat marile manifestatii din Capitalã. Cu cât curentul revolutionar se va întãri cu atâta si pozitia lui va deveni mai puternicã. Regele, în fata valului de nemultumiri din tarã, va fi nevoit din ce în ce mai mult sã se refugieze sub autoritatea lui, pentru a-si putea salva Tronul.

Generalul Antonescu calculase bine. Trebuie întãritã miscarea, pentru ca opozitia contra Regelui Carol sã creascã si el sã fie împins de revolta poporului pe primul plan ca unicul om capabil sã domine situatia. Chiar în dupã masa zilei când a fost numit prim-ministru, Miercuri, 4 Septembrie, a dat ordin ca toti legionarii arestati sã fie pusi în libertate. La Brasov, ordinul a fost executat chiar în seara aceea. La Constanta, abia a doua zi dimineata, Joi, 5 Septembrie.

Mã aflam în seara aceea tot la familia Polonyi, în Strada Nisipului 38, când apar în prag Doamna Ionana Cantacuzino si Eugen Necrelescu. Am rãmas crucit.

- Ce-i cu voi? Cum ati scãpat?

- Ne-au dat drumul de la Comenduirea Pietii.

- Tuturor legionarilor?

- Tuturor din Brasov, afarã de cei arestati prin judet, care se gãsesc pe la posturile de jandarmi.

- De unde a venit ordinul de eliberare?

- Direct de la Generalul Antonescu.

Generalul Antonescu trecuse de partea Legiunii. Conventia noastrã din 27 Iunie functiona. Mare bucurie si multe sperante cã vom ajunge pe culmile biruintei.

10. Manifestatia de la Brasov

Ordinul dat de Generalul Antonescu de a fi eliberati legionarii detinuti a dat un nou impuls revolutiei. Capitala avea mai putinã nevoie de aceastã încurajare, cãci aici populatia se mobilizase încã din seara de 3 Septembrie în favoarea legionarilor si manifesta pe strãzi si noapte cerând abdicarea Regelui. Situatia era mai grea în provincie, unde flacãra revolutiei era amenintatã sã se stingã. Punând în libertate pe legionari, Antonescu a rãscolit focul ce mocnea sub spuzã. Fenomentul întâlnit la Bucuresti s-a repetat si în provincie: masele populare au fraternizat cu tineretul aflat pe baricade. Multimile, tinute la distantã pânã acum de teama represaliilor, s-au îndreptat spre noi ca niste râuri care au iesit din albia lor, ajutându-ne sã ducem la bun sfârsit actiunea de rãsturnare a regimului carlist. Poporul a trecut printr-o bruscã transformare a spiritului sãu. S-a smuls din deznãdejdea în care zãcea pânã ieri si pe care si-o vãrsa în imprecatii neputincioase la adresa Ungurilor si a prins o nouã încredere în destinele neamului, când a vãzut miscarea biruitoare. Pierderile teritoriale puteau fi mai usor suportate de neam când stia cã abãtut ceasul unei guvernãri legionare, care va repara toate nedreptãtile si relele din trecut.

In ziua de 5 Septembrie, nu numai la Brasov si Constanta, ci în toate marile orase ale tãrii, lumea a iesit pe strãzi pentru a-si manifesta alipirea fatã de legiune si a cere sã se punã capãt sângeroasei domnii a Regelui Carol, care a adus tãrii atâtea umilinte si nenorociri. La Brasov se gãsea Nicolae Petrascu, venit pentru a participa la luptã, cu un grup de legionari sibieni, între care Nicu Iancu si Mitu Banea. Cu ei împreunã, se aflau si un grup de legionari gãlãteni, în frunte cu Costea si Nicolae Ion. Joi, pe la amiazã, sub comanda lui Petrascu, câteva sute de legioanri s-au adunat în fata casei inginerului Ionicã, tatãl martirului Eugen ionicã, si de acolo s-au încolonat si au strãbãtut tot Brasovul în cântece legionare, salutati de întreaga populatie. Cum acest eveniment în cartea de amintiri a lui Nicolae Petrascu, prefer sã transcriu mãrturia lui, pentru ca cititorul sã poatã întelege suflul eroic si mãretia acestei manifestatii.

"In coloanã de mars, am pornit în sus ep Strada Portii, spre centrul orasului. In frunte mergea bãtrânul inginer Ion Ionicã, tatãl lui Eugen Ionicã, cunoscutul martir legionar, ucis în pãdurea de la Râsnov, în noaptea de 21-22 Septembrie 1939. In Brasov, unde pentru prima oarã a rãsunat marsul "Desteaptã-te Române", ne-a fost dat ca dupã doi ani si mai bine de prigoanã sã auzim "Stefan Vodã", cântat de legionarii biruitori.

In primii pasi parcã sovãiau oamenii încadentã si cântec. Era emotia primelor clipe si nici lor nu le venea sã creadã ce vedeau cu ochii. Mergând, simteam cum rândurile se strângeau si din ce în ce grupul primea mai multã consistentã si unitate. N-am ajuns bine î Piata Sfatului si ca undangãt de clopot urias rãsuna cântecul legionar între zidurile vechi cetãti.

Tu, Codrene, esti nãdejdea...

Legionarii alergau din toate pãrtile si se adunau la coloanã. Lumea cealaltã iesise pe stradã si sta îngrãmãditã, aplaudând de pe trotuare. Din balcoanele caseolor se aruncau flori.

Am trecut apoi pe la liceul "Andrei Saguna", înaintând spre Scheiu. In Piata Prundului de la Biserica Sf. Nicolae era o mare de lume. Am mers pânã la Biserica de pe Tocile. Acolo ne-am întors înapoi si ne-am oprit câteva minute în Prund. Cântecul rãsuna dn coastã în coastã.

Tu, Codrene, esti nãdejdea...

Am completat coloana cu alti legionari, care veneau de pe la fabrici si de la treburile lor, unde îi gãsise vestea cântecului si a biruintei noastre. Am pornit înapoi prin Brasov la vale. De astã datã era si mai multã lume si însufletirea crestea. Trecând prin fata Palatului Telefoanelor, ocupat de legionari, ai nostri erau la ferestre si salutându-ne, cântau si ei. Am recunoscut la ferestre pe Popa Nicolae si Crãcea Nicolae din Teleorman.

Am trecut apoi pe Strada Lungã spre gara Bartolomeu, pânã la cazarma din apropiere. Acolo au cãzut mãscândcu dintii din caldarâm camarazii Sultan Donat si Constantin Sãlceanu. In fata petelor de sânge, am fãcut front si ridicând mâinile spre cer, am cântat "Imnul legionarilor cãzuti".

Pânã ne-am întors din nou spre centrul orasului, era searã. Ne-am oprit în fata restaurantului "Transilvania" si asezându-i pe legionari în careu, le-am vorbit lor si lumii care se adunase sã se bucure de bucuria noastrã. Au fost câteva idei venite în minte în cãldura si entuziasmul unei scurte cuvântãri ocazionale, care a avut cam urmãtorul continut:

Dupã doi ani deprigoanã cruntã, miscarea legionarã se ridicã astãzi biruitoare. Ea a intervenit atunci când toatesperantele neamului erau spulberate si când, dupã prãbusirea din ultimele zile, credeau dusmanii cã s-au isprãvit zilele Statului si ale tãrii românesti. Dupã ce din vina conducãtorilor ei, România a pierdut aproape jumãtate din teritoriul sãu national, poporul românesc se ridicã acum prin Legiune, îsi adunã toate energile risipite, le dã un nou suflu de viatã si, cu fortele refãcute, va astepta ziua când va putea readuce tot ce am pierdut din cauza incapacitãtii, miseliei si trãdãrii unei clase conducãtoare inconstiente.

Miscarea legionarã a luptat de zeci de ani pentru o Românie mare si sãnãtoasã. Infrângerea ei temporarã din prigoana trecutã a fost si înfrângerea neamului si a tãrii, ale cãrei granite s-au prãbusit ca niste castele de carton. Biruinta de azi a Legiunii este si va fi biruinta neamului. Ea va fi în viitor pavãza României, pe care o va aduce acolo unde este locul ei între Statele nationaliste si creatoare de lume nouã: Germania national-socialistã si Italia fascistã.

Aceastã zi de biruintã legionarã nu ne-a fãcut-o nimeni cadou nouã. Ea e fructul a lor zeci de ani de închisori, a lor sute de morti din rândul acelora pe care neamul i-a avut mai buni,ami curati si mai viteji. Temelia biruintei de astãzi e udatã cu sângele Cãpitanului, al lui Mota, Marin, al inginerului Clime, Ion Banea, Vasile Cristescu, Alexandru Cantacuzino, Cãpitanul Elim Siancu, inginer Eugen Ionicã, Ion Faur, Lehaci, Bordeianu si multi altii, al cãror pomelnic este nesfârsit de lung si dureros. Vin apoi la rând Sultan Donat, Constantin Sãlnceau, Puiu Grigorescu, Lucian Caramlãu, morti în luptele de aici de la Brasov, la care se mai adãugã si alti camarazi, care vor mai fi cãzut la Constanta si în alte pãrti".

La urmã a anuntat Petrascu cãlanturile robiei au cãzut si cã de acum legionarii pot sã îmbrace cãmasa verde si sã calce cu pasi de stãpâni în tara lor. A multumit armatei române, care din primul moment a înteles chemarea neamului, majoritatea unitãtilor din Brasov netrãgând în legionari, si a încheiat cu strigãte pentru Generalul Antonescu.

In tot timpul manifestatiei, eu am rãmas mai departe izolat în casa din deal. Nu stiau decât câtiva legioanri de existenta mea la Brasov. Am adoptat aceastã tacticã pentru ca nu cumva descoperindu-mã cei de la Bucuresti, sã fiu asaltat c propuneri de colaborare cu Regele Carol. Telul meu era sã obtin abdicarea lui, asa cum am anuntat în manifestul din 1 Septembrie. Seara l-am trimis pe Boian sã-l aducã pe Petrascu la mine. A fost mare bucurie. Mi-a povestit cum a decurs marsul prin oras si apoi m-am înteles cu el sã plece imediat la Sibiu si în alte orase pentru a organiza demonstratii asemãnãtoare. Prin amploarea crescândã a manifestatiilor,la Bucuresti trebuia sãse ia act cã tara mutilatã nu-l mai poate suporta pe Tron pe Regele Carol, autorul principal al dezastrului national.

11. Generalul Antonescu investit cu puteri depline

Intre Generalul Antonescu si miscare s-a stabilit în acele zile de crizã o interpenetratie de interese, o sustinere reciprocã a pozitiilor lor, avantajoasã pentru ambele pãrti. Fãrã sã ne fi consultat, alianta dintre miscare si General s-a reflectat în toate actele întreprinse de-o parte si de alta. Sã urmãrim conexiunea evenimentelor:

1. In seara de 3 Septembrie, legionarii se revoltã contra Regelui atacã institutiile publice si cer abdicarea lui.

2. A doua zi, Miercuri, 4 Septembrie, la orele 12, generalul Antonescu este numit Presedinte de Consiliu.

3. In dupã masa aceleiasi zile, generalul, în noua lui calitate, dispune eliberarea tuturor legionarilor arestati. Ca urmare, revolutia se reactiveazã si se extinde în toatã tara.

4. In Capitalã, în noaptea de 4-5 Septembrie, manifestatiile iau proportii uriase sã defileze pe strãzi, în cântece legionare 40.50.000 de oameni.

5. Orientându-se dupã aceste manifestatii si simtind cã toatã tara e în spatele lui, Generalul tinteste la ceva mai mult: sã obtinã puteri depline. Dupã oarecare ezitãri si sub presiunea maselor populare, Regele îi acordã puteri depline, în dimineata de 5 Septembrie 1940.

Examinând aceastã înlãntuire de evenimente, se vede clar cum Generalul Antonescu si miscarea îsi potrivesc pasii pentru a combate un inamic comun. Generalul si-a dat seama cã a fi Presedinte de Consiliu sub Carol nu e o garantie cã va sta multã vreme la putere, deoarece tot atât de usor putea fi înlocuit. Experienta cu Goga îi era proaspãtã în memorie. Pentru a-si consolida situatia si a nu fi dat peste cap ca Goga, dupã ce Regele va fi trecut momentul de primejdie, Generalul Antonescu s-a hotãrât sã-i smulgã puteri depline. Dar pe cine se sprijinã Antonescu pentru a-l determina pe Rege sã-i treacã lui rãspunderea Statului? Pe legionari. Spectacolul strãzii, cu zeci de oameni care cereau abdicarea Regelui, cu strigãtele ostile care strãbãteau pânã la Palat, îi procurau argumãntul suprem. Nu existã altã solutie ca sã se opreascã acest uragan de multumiri decât ca între Regele detestat si multime sã se interpunã Generalul si sã potoleascã cu autoritatea lui masele revoltate.

Regele a consimtit si la acest sacrificiu, gândindu-se cã odatã satisfãcutã setea de putere a lui Antonescu, îl va avea de partea lui. Cum îl stia pe Antonescu autoritar si crud, îsi imagina cã va restabili ordinea chiar cu pretul de a trage în manifestanti. Obtinuse tot ce ceruse. Acum era rândul Generalului sã-si arate lealitatea fatã de Coroanã, cum a declarat de atâtea ori.

Generalul Antonescu cãzuse în tentatia oferitã de Rege. Ince puse sã gândeascã problema în aceiasi termeni, uitând primejdia prin care trecuse. De vreme ce a obtinut puteri depline, se considera la adãpost de orice surprize din partea Regelui si pãstrarea lui pe Tron nu-l mai incomoda. O stranie schimbare se produsese în sufletul lui, demostrând încã o datã cã setea de putere era mai tare în el decât interesul national. Evindent, el nu era dispus sã tragã în manifestanti, cum îsi imagina Regele. Intâi, pentru cã s-ar fi fãcut odios în fata poporului si, în al doilea rand, pentru cã si-ar fi înstrãinat sprijinul miscãrii. Cu toate puterile depline ce le obtinuse, Generalul n-avea încredere deplinã în Rege si cea mai bunã pavãzã a lui era tot alianta cu miscarea.

Dar atunci cum credea Generalul Antonescu cã va putea salva Tronul Regelui, fãrã sã recurgã la vãrsãri de sânge? Convingând miscarea sã renunte la ideeea abdicãrii si sã se multumeascã cu o solutie intermediarã: Regele va continua sã domneascã, dar nu va mai guverna. Despuiat de puterile Statului, Regele nu va mai constitui un pericol pentru tarã si tineretul legionar va putea sã-si desfãsoarã puterile creatoare sub înalta oblãduire a Generalului.

Intentia lui de a armoniza cele douã extreme - Regele si miscarea - fãcându-le sã conveargã în persoana lui, rezultã clar din proclamatia ce-a dat-o dupã ce a fost investit cu puteri depline. Adresându-se legionarilor, le-a spus urmãtoarele:

"Intelegerea si clementa regalã a înlesnit ca si ultimele frãmântãri sã se închidã fãrã sanctiuni, într-un suflu de libertate. Prigonirile au încetat. Actum, tineretul, nãdejdea curatã a neamului, trebuie sã-si împlineascã datoria".

Gratie întelegerii Suveranului, spunea Antonescu, violentele sãvârsite de legionari în ultimele zile nu vor fi urmãrite si era prigonirilor s-a încheiat. Dar, implicit, în aceastã proclamatie, în care se sublinia clementa Suveranului, se fãcea apel si la legionari ca sã depunã armele, sã înceteze cu campania pentru abdicarea lui si sã se acomodeze cu noua situatie, în care Regele va continua sã rãmânã pe Tron, dar un Rege inofensiv, incapabil sã mai facã vreun rãu, cãci de azi înainte a fost pus sub tutela lui Antonescu, care a fost investit cu puteri depline.

In acest punct se însela Antonescu, cãzând în cursa Regelui. "Puterile depline" pe care le primise de la Rege nu erau chiar asa de "depline", cum îsi imagina Generalul. Regele fusese mai siret decât Antonescu. Fie din neatentie fie din graba cu care s-a întocmit actul, Generalul n-a observat lacune pe care le continea Inaltul Decret Nr. 3052. Pe frontispiciul lui scria "depline puteri", dar Regele îsi rezervase suficiente puteri ca fãcând uz de ele, într-un alt moment, sã-l poatã înfrunta si chiar expulza din fruntea Statului.

Inaltul Decret Nr. 3052, din 5 Septembrie 1940, prin care i s-a acordat Generalului Antonescu puteri depline, avea urmãtoarele articole:

Art. 1. Investim pe D-l General Antonescu, Presedintele Consiliului de Ministri, cu puteri depline pentru conducerea Statului Român.

Art. 2. Regele exercitã urmãtoarele prerogative regale:

a) El este Capul Ostirii.

b) El are dreptul de a bate monedã.

c) El conferã decoratiuni române.

d) El are dreptul de gratiere, amnistie si reduceri de pedepse.

e) El încheie tratate.

f) Modificarea legilor organice, numirea ministrilor si a subsecretarilor de stat se va face prin decrete regale, contrasemnate de Presedintele Consiliului de Ministri.

Examinând continutul decretului, constatãm cã regele îsi rezervã douã prerogative, care puteau pune în primejdie deplinele puteri ale Generalului Antonescu.

Regele rãmâne Capul Ostirii. Acest paragraf ar fi devenit o sursã inevitabilã de conflict între el si Antonescu. Si unul si altul si-ar fi disputat exercitiul autoritãtii asupra fortelor militare ale tãrii. Si cum Regele era capul ostirii, iar Antonescu nu era, dupã toate probabilitãtile cã armata ar fi ascultat de ordinele Regelui.

Mult mai grav era paragraful ultim, cãci anula în eficacitatea lui practicã decretul "deplinelor puteri". Intr-adevãr, modificarea legilor fundamentale ale Statului nu se putea face decât prin structura vechiului regim carlist decât cu consimtãmântul Regelui, iar acesta, dupã toate probabilitãtile, nu ar fi acceptat ca aceasta sã meargã la "tabula rasa" a propriului lui trecut. Generalul nu putea numi cu de la sine putere nici ministri si subsecretari de Stat, cu care sã formeze guvernul, ci trebuia sã obtinã semnãtura lui Carol, cãci numirile acestora se fãceau tot prin decret regal. Si atunci ce obtinea Antonescu? "Depline puteri" numai la nivelul administrativ al Statului, dar nu la nivelul cel mai înalt, al legislativului si executivului suprem.

Regele Carol fusese constrâns sã revinã oarecum la rolul constitutional ce-l avusese înainte de instaurarea dictaturii regale, dar Antonescu nu înaintase pe treapta ultimã a puterii, nu devenise Sef de Stat sau Conducãtor al Statului. Titlu ce l-a ontinut mai târziu, sub Regele Mihai. Generalul Antonescu rãmãsese agãtat la jumãtatea drumului, între presedintele de consiliu si sef de stat. Regele îsi rezervase suficiente mijloace constitutionale ca la momentul opoortun sã rãstoarne pe ambitiosul general.

12. Arestarea lui Moruzov

Cum am spus mai înainte, Moruzov pãrãsise tara înainte de dictatul de la Viena si fusese surprins de evenimente la Berlin. In capitala Reichului, a fost oaspetele Amiralului Canaris. Moruzov venise cu scopul sã obtinã de la Canaris asigurarea cã guvernul german, înorice conjuncturã politicã si orice schimbãri s-ar produce în România, îl va lua sub ocrotire pentru seriviciile ce le-a fãcut Germaniei, împiedicând sabotajul productiei petrolifere de cãtre agentii anglo-francezi cât si pentru faptul cã este unul din cei mai bine informati agenti asupra situatiei interne din Rusia.

Contrar sfatului Amiralul Canaris, Moruzov se întoarce precipitat în tarã, înainte de a se clarificat situatia. Nu putem sti ce s-a petrecut în capul lui când s-a decis sã se înapoieze. Stia cã Generalul Antonescu fusese numit Presedinte de Consiliu si stia tot asa de bine cã nu-l va ierta dacã-i va cãdea în mâini. S-a gândit oare cã ar putea recupera încrederea Suveranului, ajutându-l sã iasã din acest moment greu, fãrã sã se predea lui Antonescu? Cert este cã Moruzov dispunea de o retea deasã de legãturi în armatã si ar fi putut organiza o contra-loviturã, oferind Regelui o altã formulã de guvernare, care sã-l elibereze de tutele lui Antonescu.

In orice caz, pentru Generalul Antonescu întoarcerea lui Moruzov în tarã reprezenta un pericol mortal, putând sã-i rãstoarne toate planurile si ambitiile. Ii cunostea capacitatea lui de intrigã la Palat si în toate cercurile militare civile. De aceea s-a decis sã-l aresteze înainte de a putea lua vreun contact si a-i face vreun rãu. Abia coborât Moruzov din avion, în dimineata de Joi, 5 Septembrie, si doi ofiteri trimisi de Antonescu l-au ridicat de la aeroport si la-u dus la un regiment din Capitalã, unde a fost tinut sub pazã. Aceeasi soartã a avut-o si Nicki Stefãnescu.

Fãrã îndoialã cã Regele a aflat de arestarea lui Moruzov, dar n-a intervenit pentru el. Nu-l mai interesa persoana lui Moruzov, din cauza erorilor sãvârsite de acesta în tratarea problemei legionare. De aceea l-a si scos de la Serviciul Secret. De altã parte, Regele Carol, în acele momente, era mult prea îngrijorat de propria lui soartã ca sã se mai înfrunte cu Generalul pe hcestiunea lui Moruzov, cu atât mai mult cu cât în ziua arestãrii acestuia îi acordase lui Antonescu puteri depline.

Moruzov cãzuse în tarã într-un moment cum nu se mai putea mai rãu pentru el. Tronul vechiului protector, Regele, unde totusi si-ar fi putut gãsi pânã la urmã salvarea, se clãtina, iar noul stãpân al tãrii era inamicul lui mortal. Mai rãmânea Canaris... Dar acesta era departe si nu putea interveni direct în afacerile interne ale tãrii. El era avizat la seriviciul lui din România, care, la rândul lui, trebuia sã facã apel la guvernul român, ceea ce n-ar fi dus la nici un rezultat cu Generalul Antonescu Presedinte de Consiliu.

Meditând asupra soartei lui Moruzov, ne întrebãm ce fortã l-a împins sã facã tocmai ceea ce nu trebuia sã facã, azvârlindu-se singur în gura l upului? La Berlin se afla în sigurantã. Probabil cã existã o fortã a destinului, cum afirmã atâtia moralisti si filosofi, care actioneazã peste inteligenta si vointa oamenilor, împingându-i sã sãvârseascã acte care duc la propria lor distrugere.

13. O noapte cu Mihai Antonescu la Brasov

Odatã ce-a fost investit cu puteri depline, Generalul Antonescu nu avea alt gând decât sã facã liniste în tarã pentru a-si onora angajamentul luat fatã de Rege de a-i apãra tronul. S-a interesat unde mã aflu eu, cãci ar fi vrut sã trateze chestiunea direct cu mine. generalul reluase legãtura cu miscarea prin Alexandru Ghica si prin Dr. Alexandru Popvici. Ghica locuia în acelasi bloc si Generalul Rioseanu, un intim al Generalului, iar pe Dr. popvici îl cunostea Antonescu de la întâlnirea noastrã din Iunie.

Aflând cã sunt la Brasov, pentru a nu pierde timpul, Generalul Antonescu l-a trimis pe Mihai Antonescu aici, cu misiunea sã stea de vorbã cu mine si sã mã convingã sã ader la linia lui politicã. Era însotit de Dr. Popvici, pentru ca acesta sã poatã face legãtura cu mine prin mijlocirea legionarilor dinBrasov.

Mihai Antonescu a plecat spre searã din Bucuresti cu douã masini. Cea din spate era încãrcatã de agenti, cãci între timp Mihai Antonescu fusese numit Ministru de Justitie. Expeditia a sosit la Brasov pe la ora nouã seara, dar pânã am putut fi localizat, se fãcuse zece. Când a venit Baoian la mine sã-mi comunice sosirea unui delegat al Generalului Antonescu la Brasov, am stat la îndoialã sã mã duc. Cum sã mã încredintez unui necunoscut în plinã noapte? Nu-l cunoscusem pe Mihai Antonescu pânã atunci si nici nu auzisem cel putin de un om politic cu acest nume. gândindu-mã însã la importanta mesajului ce mi-l poate transmite Generalul, m-am decis sã cobor în oras, asumându-mi acest risc.

Dar unde sã ne vedem? In casa unde locuiam nu-mi convenea, cãci mi-ar fi descoperit cuibul si situatia nu era încã limpede; într-un restaurant sau cafenea iar nu se putea, cãci am fi fost semnalati si nici n-am fi putut vorbi în toatã libertatea si vreme îndelungatã. Am convenit în cele din urmã cu Mihai Antonescu ca discutia sã aibã loc în masinã, plimbându-ne în tempo potolit pe strãzile orasului. M-am urcat în masinã si am început sã colindãm orasul în sus si în jos, având masina cu agenti, care nu ne-a slãbit nici o clipã. M-a surprins paloarea fetei lui Mihai Antonescu si niste ochi întunecati, care mã examinau cu atentie.

Ce mi-a spus Mihai Antonescu? Generalul a primit puteri depline. A dat drumul legionarilor. Va lucra numai cu ei. Acum este rândul nostru sã-i acordãm încredere. Ce cere Generalul de la mine? Sã dau ordin ca legionarii sã evacueze clãdirile ocupate, sã înceteze cu manifestatiile si sã se reintegreze în viata normalã a Statului. Mai cere o declaratie, care sã fie difuzatã mâine dimineatã prin radio si prin ziare, prin care miscarea legionarã îsi ia angajamentul sã sprijine pe Generalul Antonescu în actiunea de reface a tãrii.

- Bine, sunt de acord cu toate aceste, i-am rãspuns, dar ce facem cu Regele? Miscarea a pornit aceastã actiune pentru a-l constrânge pe Rege sã pãrãseascã Tronul, iar poporul a rãspuns chemãrii noastre tocmai pentru cã împãrtãseste aceleasi sentimente, fiind sãtul de domnia lui. Cum întelege Generalul sã rezolve aceastã problemã?

- Chestiunea nu se poate rezolva acum. Vom vedea mai târziu. Intr-un alt moment. Acum trebuie consolidatã pozitia Generalului.

- Dacã Regele nu pleacã acum, nu mai pleacã niciodatã. Generalul trebuie sã facã pasul decisiv si sã cearã abdicarea lui.

- D-le Sima, întelege cã, în acest moment, ceea ce vrei si ceea ce vrem cu totii este imposibil. Generalul si-a luat angajamentul fatã de Rege sã nu se atingã de Tronul lui. Mai târziu vom vedea. Acum problema capitalã este sã aducem Legiunea si §ara lângã General.

- Nu pot sã accept propunerea Generalului. Dacã pierdem acest moment, pierdem ultima oportunitate. Regele trebuie sã plece. Trebuie sã dãm aceastã satisfactie poporului lovit, umilit si batjocorit. România Mare s-a fãcut tãndãri în mâinile Regelui Carol. Nu trebuie uitat cã poporul, prin manifestatiile lui, l-a adus la putere si pe General.

- D-le Sima, mã amenintã atunci Mihai Antonescu pe un ton grav, dacã nu rãspunzi apelului Generalului, îsi va da demisia si cine va veni dupã el, va trage iar în legionari. Vreti sã fiti iarãsi împuscati? N-ati avut destui morti?

Rãmânerea Generalului Antonescu la putere depinde de rãspunsul D-tale. Trebuie sã mã întorc la Bucuresti cu o declaratie de atasament a miscãrii fatã de General si fãrã nici o conditie.

- D-le Mihai Antonescu, întelege cã nu pot. As trãda pe cei morti si sperantele poporului într-o înnoire a tãrii. Poporul e alãturi de generalul Antonescu, dar nu-l mai poate suporta pe tiran pe Tron.

- D-le Sima, aceasta este alternativa. Trebuie sã iei bine act de ceea ce îti spun. Dacã mã întorc la Bucuresti cu mâinile goale, Generalul se duce la Palat mâine dimineatã si îsi prezintã demisia. rãspunderea de ceea ce va urma, va cãdea asupra D-tale.

Acest duel pasionat între douã puncte de vedere ireconciliabile s-a prelungit ore si ore. Eu ceream abdicarea Regelui, iar Mihai Antonescu cãuta sã mã convingã "sã o lãsãm pe mai târziu". In timpul acesta cele douã masini fãceau fãrã întrerupere ocolul Brasovului, în sus si jos. Nu era tipenie de om pe stradã. Nu mã simteam prea comod cu Mihai Antonescu, când mã gândeam la agentii din spate. Acestia serviserã si sub regimul precedent si dacã ne captureazã pe amândoi dinordul lui Carol?

De la un timp, între noi nici nu mai era un dialog. Fiecare îsi recita partea lui, cu aceeasi îndârjire. Mã uit la ceas: era 4 dimineata. Ne plimbam de sase ore pe strãzile Brasovului. Mihai Antonescu îmi spune cã el nu mai poate întârzia, cãci îl astea\ptã Generalul cu rãspunsul. Invins de obosealã si de amenintãri, am acceptat în cele din urmã sã-i dictez o formulã care sã-l satisfacã pe General:

"In numele miscãrii legionare, salut cu bucurie numirea Generalului Antonescu în fruntea Statului si îl asigur de tot sprijinul si devotamentul tineretul legionar".

N-am pomenit nimic de Rege sinici de intrarea de ordine a legionarilor. Era o concesiune reciprocã ce ne-o fãceam. Aceastã scurtã declaratie trebuia sã fie difuzatã în zorii zilei de 6 Septembrie, prin toate posturile de radio.

M-am coborât din masinã si mi-am luat rãmas bun de la Mihai Antonescu. Dupã ce-am ocolit câteva strãzi, din precautiune sã nu fiu urmãrit, m-am retras în ascunzãtoarea mea din Strada Nisipului de Sus 38 si m-am azvârlit în pat, mort de obosealã. Era la 5 dimineata.

14. In aceeasi noapte, se prãbusea Regele Carol

Lunga mea discutie cu Mihai Antonescu din noaptea de 5-6 Septembrie, totusi a avut o parte bunã: a împiedicat ca rãspunsul meu la cererea Generalului sã fie cunoscut în timp util la Palat. Dacã Generalul Antonescu ar fi aflat cu câteva ore înainte cã sunt dispus sã colaborez cu el, în conditiilece mi le propusese, evident cã istoria arfi luat alt curs. Dar când a ajuns Mihai Antonescu cu rãspunsul meu la Bucuresti, în zorii zilei, Regele renuntase la domnie, încât ceea ce stabilisem împreunã nu mai era valabil.

In timp de eu cu Mihai Antonescu, la Brasov, ne înfruntam aprig pe chestiunea Regelui, în aceeasi noapte, de 5-6 Septembrie, cãdeau marile decizii. Manifestatiile nu mai puteau fi convenite. De la 40-50.000 de oameni, cât numãrau cortegiile cu o zi înainte, acum ajunseserã la sute de mii. Toate arterele Capitalei erau împânzite de lume, blocând strãzile care duceau la Palat. Regele era asediat în încinta Palatului de masele populare, care izbucnea în rafale de strigãte la adresa lui si a Doamnei Lupescu.

Legionarii conduceau coloanele de manifestanti, întretinând agitatia multimilor cu cântecele noastre si cu scurte cuvântãri în care înfierau crimele si trãdãrile dictaturii carliste si cereau abdicarea Regelui. In fruntea coloanelor defilau Radu Gyr, Profesorul Dobre, Sandu Valeriu, Vicã Negulescu si multi alti sef legionari din Capitalã, care desi nu participaserã la primele ciocniri, au sãrit cu totii pe baricade ca sã-i ajute pe camarazii lor.

Generalul mai luase o excelentã mãsurã. Urmându-mi sfatul ce i l-am dat la întâlnirea noastrã din Iunie, îl numise pe Generalul Coroamã, pânã atunci Seful Diviziei de Gardã, Comandant al Corpului II Armatã. Din acest moment Generalul Coroamã dispune de toate trupele din Capitalã. Conform ordinelor ce le primise de la coroamã, Armata pãzea Palatul Regal, dar nu intervenea ca sã-i împrãstie pe manifestanti.

In seara de 5 Septembrie, pe la orele 9, Regele îl convoacã pe Generalul Antonescu si pe Generalul Coroamã la Palat,pentru a se consfãtui asupra situatiei. Toti trei priveau de la o fereastrã a Paltului la masele de manifestanti care deveneau tot mai îndrãznete si ale cãror strigãte continue de "abdicare, abdicare" se rostogoleau ca valurile unei mãri înfuriate. Exasperat de spectacol, temându-se ca lumea sã nu pãtrundã în Palat, Regele se adreseazã atunci Generalului Antonescu, cãruia îi încredintase puterile Statului, si îi cere sã punã capãt agitatiilor.

- D-le General, dacã nu ai alt mijloc, trage în manifestanti.

Generalul Antonescu nu îi rãspunde direct, ci se întoarce cãtre Generalul Coroamã si îl întreabã:

- D-le General, D-ta tragi?

- Eu nu trag, ia rãspuns Coroamã, nu pot sã vãrs sângele tineretului.

- Atunci nici eu nu trag.

Nici Generalul Antonescu n-ar fi tras, dar si-a cãutat scãparea la Generalul Coroamã, pentru a nu fi acuzat de Rege de nealitate. Dacã nu rãspunde la ordinul Regelui comandantul trupelor din Capitalã, nici el nu se poate compromite într-o actiune sângeroasã.

Dupã acest refuz, era clar ca lumina zilei cã Regele rãmãsese singur si nu-i mai rãmânea altã iesire decât abdicarea. Armata, Statul si poporul se uniserã contra lui. Generlaul ar fi putut sã-i smulgã în acel moment Regelui Abdicarea, dacã ar fi avut acest gând. Dar Generalul Antonescu nici nu îndrãznise sã conceapã mãcar ideea abdicãrii pânã la 3 dimineata. Pãrerea Generalului, pe care si-a pãstrat-o si dupã scena de la Palat, mai sus descrisã, era cã "Regele trebuie mentinut, deoarece are informatii cã dacã s-ar produce dezordini în tarã, Germanii ar fi pregãtiti sã ocupe bucurstii cu parasutisti". Legioanrii care l-au vizitat în noaptea aceea l-au auzit exprimându-se de mai multe ori în acest sens, fapt care coincide cu mesajul ce mi l-a trimis la Brasov prinMihai Antonescu. Generalul astepta cu nerãbdare, în acea noapte, rezultatul întreverii mele cu Mihai Antonescu, pencau ca în caz cã corespunde vederilor lui, sã procedeze la pacificarea tãrii fãrã vãrsare de sânge.

Planul ce si-l fãcuse - a rãmâne el cu puterile Statului si Regele pe Tron - era fundamental gresit si putin lipsit ca sã nu-si încheie cariera politicã în noaptea aceea. Vãzând Regele cã este abandonat rând pe rând de toti în care îsi puserã nãdejdea, încearcã atunci sã-si recupereze puterea peste capul lui Antonescu. Dupã dramatica confruntare dins eara aceea, se hotãrãste sã procedeze la arestarea Generalului Antonescu, cu ajutorul unui grup de generali devotati lui: Generalul Mihai, Generalul Paul Teodorescu si Generalul Argeseanu, care prezidase masacrele din 1939. Cu ajutorul lor si a altor elemente de încredere din apropierea Palatului, urzeste o conspiratie cu o dublã finalitate: contra Generalului Antonescu si contra miscãrii legionare.

Generalul Antonescu nu bãnuia nimic si ar fi fost arestat în noaptea aceea dacã nu ar fi stat de veghe legionarii. In casa lui Radu Ghenea, din Strada Sãgetii Nr. 1, se stabilise un fel de Stat Major al Miscãrii. Erau aici în permanentã Radu Ghenea, Alecu Ghica, Dr. Popovici (plecat apoi cu Mihai Antonescu), Vasile Mailat, Ilie Niculescu si multi alti legionari din grupa Rãzletilor. Curierii veneau încontinuu, aducându-le informatii. Pe la orele douã jumãtate, trei noaptea, cei aflati aici aflã cã sunt concentrãri masive de jandarmi si politisti la Prefectura de Politie si cã se pregãtesc echipe care sã procedeze la arestarea fruntasilor legionari din Capitalã. Dar de unde vin aceste ordine? Consternare. Ei nu erau sigur dacã nu se fac chiar cu asentmentul generalului Antonescu, cãci aflaserã de la Brasov - probabil Dr. Popovici le telefonase cã trativele cu mine se împotmolise, cã eu resping orice formulã de colaborare cu Generalul Antonescu care nu ar implica abdicarea Regelui, ceea ce era perfect adevãrat pânã la orele patru dimineata. Nu cumva Generalul, în fata refuzului meu, a trecut de partea Regelui si acum vrea sã zdrobeascã revolutia legionarã? La scurt interval, le soseste o altã veste so mai gravã. Se semnalau miscãri de trupe din provincie spre Capitalã. Atunci Alecu Ghica pleacã imediat la Presedentia Consiliului, aflatã pe atunci în Paltul Cantacuzino de pe Calea Vicoriei, îl trezeste pe General din somn si îi comunicã cele aflate.

- D-le General, se semnaleazã miscãri convergente de trupe din provincie spre Capitalã, iar la Prefectura de Politie se pregãtesc echipe pentru arestarea legionarilor. De la D-voastrã emanã acesteordine?

Generalul a îngãlbenit.

- Eu n-am dat nici un ordin. Nu stiu nimic.

Tocmai în acel moment aflã si Generalul, din întâmplare, cã o unitate militarã din provincie s-a pus în mars spre Capitalã. Stirea adusã de Alecu ghica se confirma. Indatã pune mâna pe telefon si contramandeazã toate deplasãrile de trupe, iar la Prefectura si contramandeazã toate deplasãrile de trupe, iar la Prefectura de Politie anuleazã ordinele date pe filiera Palatului.

Abia dupã aceastã întâmplare si-a dat seama Generalul Antonescu de iminenta primejdiei si n-a mai sovãit sã cearã abdicarea Regelui. I-a scris Regelui faimoasa scrisoare, pe care a trimis-o la Palat prin Maiorul Elefterescu la ora 4 dimineata. El n-a mai cãlcat pragul Palatului.

Ultima tentativã a Regelui de a-si salva Tronul fusese descoperitã gratie vigilentei legionare. Nu-i mai rãmânea acum altceva decât sã accepte sentinta grea a destinului. La ora 6 dimineata i-a trimis Generalului Antonescu scrisoarea de renuntare la Tron în favoarea fiului sãu Mihai. Stirea a fost imediat difuzatã prin posturile de radio si a fost primitã cu o imensã usurare de întreaga natie. Nimeni nu regreta plecarea Regelui, decât doar acei care pânã mai ieri ia-u fost "prea supusi servitori". O domnie nefastã pentru tarã, cum greu poate fi gãsitã o epocã asemãnãtoare în istorie, se încheiase.

15. Intoarcerea la Bucuresti

Vestea renuntãrii la Tron a Regelui Carol m-a prins în casa Dr. Polonyi, din Strada Nisipului 38. Cãzusem într-un somn letargic dupã noaptea petrecutã în masina lui Mihai Antonescu. Camera unde dormeam era un fel de mansardã, care mi s-a dat anume pentru cã avea o portitã ascunsã, pe unde, în caz de primejdie, te puteai strecura pe dealul din fatã, fãrã sã mai fie nevoie sã cobori scara si sã iesi pe intrarea principalã.

Nici nu trecuse douã ore de când m-am trântit în pat si adus un zgomot infernal. Era un ropot sãlbatic de picioare care urcau pe trepte. La început credeam cã visez. Dar când am auzit si niste bubuituri groaznice în usã, am sãrit ca ars din pat, m-am îmbrãcat cu ce aveam la îndemânã si m-am apropiat de usã, care era închisã pe dinãuntru. In momentul acela de buimãcealã, mi-am închipuit ce poate fi mai rãu: cã am fost urmãrit dupã despãrtirea de Mihai Antonescu, cã mi s-a descoperit locuinta si acum a invadat casa politia.

- Deschide, deschide, aud un glas cunoscut. Am recunoscut vocea de bariton a lui Necrelescu, care mi-a risipit cosmarul.

Am întors cheia si au nãvãlit toti care se gãseau în acel moment în casã, în frunte cu Dr. Polonyi si Eugen Necrelescu, vreo 5-6 persoane. Pe toate glasurile si cu o bucurie istericã, mi-au strigat toti:

- A abdicat Regele Carol.

Scena de spaimã se spulberase, dar eu priveam încã nedumerit la ei.

- Nu se poate, le spun, gândindu-mã la întâlnirea cu Mihai Antonescu, ati auzit bine? e stirea adevãratã?

- Am auzit la radio de mai multe ori...

Realitatea întrecea realitatea, cãci dupã conversatia mea cu Mihai Antonescu, situatia internã trebuia sã se stabilizeze în sensul ultimativ impus de Generalul Antonescu, cu Regele pe Tron. Nu întelegeam motivele pentru care ar fi abdicat Regele, dupã ce Generalul Antonescu obtinuse adeziunea miscãrii la politica lui. Reactia mea de apãrare era perfect întemeiatã când am auzit acele zgomote si bubuituri, cãci nimic nu prevedea acest fericit deznodãmânt.

Somnul îmi pierise. M-am îmbrãcat si am coborât în prânzitor unde gazdele ne-au oferit un dejun întremãtor. Cu toate asigurãrile dete de camarazii prezenti, Necrelescu, Boian, DoamnaCantacuzino si altii, nu-mi venea sã cred. Prea era frumos. Am ascultat posturile de radio de la Budapesta, Viena si Berlin. Stirea se confirma.

Apoi au venit vesti de afarã. Brasovul luase un aspect feeric. Armata se retrase în cazãrmi si legionarii erau stãpâni pe oras. Cãmãsile verzi iesiserã ca din pãmânt, umplând toate strãzile. Manifestatiile se tineau lant. Cei mai fericiti dintre toti erau în acea zi biruitorii, camarazii de la Telefoane si Chesturã, care au reefuzat sã se predea chiar si atunci când situatia pãrea pierdutã. Glorie lor! Gratie tãriei lor sufletesti în mod puternic asupra deciziei ce s-a luat la Palat. Coloanele de manifestanti se opreau în fata clãdirilor ocupate de ei si îi salutau cu un entuziasm indescriptibil.

Eram asteptat în Capitalã. Brasovul rãmânea în urmã cu luptele lui, cu eroii lui, cu mortii lui, pentru care se fãceau pregãtiri sã fie ridicati pe scuturi la locul de veci. Ne-am luat rãmas bun de la admirabila familie Dr. Polonyi, care, în aceste zile decisive, s-a expus primejdiilor pentru a ne procura un adãpost sigur. Inainte de-a pãrãsi orasul, am mai fãcut un ocol pe strãzile Brasovului, pentru a-i privi pe manifestanti. Trecãtorii aveau acum o altã înfãtisare. Cãlcau cu mândrie si demnitate. Dispãruserã acele figuri triste, încovoiate, apãsate, care nici nu cutezau sã-si ridice ochii spre cer. Toti reflectau acum încredere, voiosie si sigurantã de sine. Neamul renãstea din propria-i cenusã. Cu Românii, se bucurau în aceeasi mãsurã si compatriotii nostri Sasi, desi ei nu participaserã direct la actiune.

Masina urca pe Valea Timisului. La Predeal ne încrucisãm cu douã automobile care se îndreptau spre Brasov în mare vitezã. Recunosc în ele pe Traian Borobaru, Alecu Ghica si Dr. Popvici. Ei nu ne-au vãzut. Repede ne întoarcem si ne luãm dupã ei. Cu multã greutate îi prindem din urmã si le facem semn sã se opreascã. Mare bucurie. Ne-am îmbrãtisat cu lacrimile în ochi. Trec în masinã cu Ghica si Dr. Popovici, care îmi povestesc ce s-a întâmplat la Bucuresti: complotul de la Palat si modul miraculos în care a fost descoperit. "E mâna lui Dumnezeu" le-am spus.

- Regele a plecat?

- Nu n-a plecat. Va pãrãsi Bucurestiul cu trenul de astã searã. Generalul Antonescu vã asteaptã la Presedentie cu mare nerãbdare. Pentru asta am venit sã vãluãm.

- Ce face Profesorul Codreanu?

- Cosmovici a rãmas cu el pânã azi dimineatã.

Coborând de la Predeal, am trãit într-o permanentã exaltare. Pe sosea grupuri de legionari circulau în sus si în jos într-o agitatie continuã. Unii cu masini, alti în cãrute, altii pe biciclete sau pe jos. Si toti îmbrãcati în cãmãsi verzi. Unii purtau pe cap bonete cu ciucuri, ca legionarii din bandele spaniole. Un spectacol feeric, prin coloritul puternic în care verdele se amesteca cu portul din regiune, prin tineretea exuberantã si prin explozia de entuziasm. In localitãtile prin care treceam, poporul era în sãrbãtoare. Pe acest drum de câteva ore, am trãit si eu victoria si m-am simtit fericit, contemplând imensa bucurie a poporului, descãtusat din lanturile tiraniei. Ce dar de la Dumnezeu! Cu mare greutate înaintam pe soseaua arhiplinã. O, dacã ai trãi tu, Miti Dumitrescu, ca sã vezi cum a înverzit Valea Prahovei, victorie la care ai contribuit în mod decisiv cu sarificiul tãu. La Ploiesti ne-am oprit la un fotograf, ca sã imortalizãm acest moment. Eu purtam uniforma de sublocotenent a lui Cosmovici, cu care fãcusem campania de la Brasov. N-am gãsit aceastã fotografie, în care apãream alãturi de Necrelescu, Doamna Ioana Cantacuzino, Alecu Ghica, Dr. Popovici, Traian Borobaru, Manole Stroici, si îmi pare rãu dupã ea.

Am ajuns la Bucuresti pe la orele 1. Ne-am oprit la "Pescãrus" si am luat masa afarã pe malul lacului. Ziua era splendidã. Cum eram multi si toti aveau comentarii de fãcut, oaspetii de la alte mese ne-au recunoscut si ne-au salutat cu simpatie si cu aplauze. As fi vrut sã prelungesc sederea în acest cadru odihnitor si între atâtia buni prieteni, presimtind cã, revenind în vâltoarea evenimentelor, mã asteptau peste câteva ore alte deceptii, tensiuni si lupte.

16. Plecarea Regelui din tarã

Dupã masa de la "Pescãrusul", vroiam sã merg de-a dreptul la Presedentia Consiliului, dar camarazii care erau cu mine m-au sfãtuit sã-mi schimb uniforma militarã cu hainele civile, pentru cã Generalul este extrem de susceptibil si sã nu creadã cã vreau sã-i încalc autoritatea. Aveau dreptate. Am plecat mai întâi la locuinta Dr. Dumitru, unde îmi lãsasem lucrurile la plecarea spre Brasov si, dupã ce mi-am îmbrãcat costumul meu, am pornit cu o masinã însotit de patru legionari spre Presedentia Consiliului de pe Calea Victoriei.

In drum m-am gândit sã mã abat pe la sediul nostru din Strada Gutenberg si sã vãd ce e pe acolo. De când a început prigoana atât sediul nostru central cât si "Casa Verde" au fost ocupate de jandarmi si tinute permanent sub pazã. Vroiam sã rog pe Generalul Antonescu sã dea ordin ca sã se ridice secvestrul acestor case si sã ni se restituie sediile. Mare mi-a fost bucuria sã constat cã sediul nostru din Strada Gutenberg fusese evacuat de soldati, iar curtea era plinã de legionari ca-n vremurile noastre bune. Am urcat pe trepte cu emotia de altã datã, gândindu-mã la cei care în urmã cu doi ani erau vãzuti zilnic pe-aici si astãzi nu mai sunt. In camera din fund, unde stãtea de obicei Cãpitanul, de cine dau? De Profesorul Codreanu. M-a primit cu bratele deschise si mi-a strigat:

- Stii ce zi e astãzi? Vineri, 6 Septembrie, în calendarul Bisericii noastre, Minunea Arhanghelului Mihail.

Am sitit în acel moment cum un fior îmi strãbate fiinta. Atunci am înteles de ce am biruit în aceastã luptã inegalã. Când am fost slabi, când eram aproape sã ne prãbusim, Arhanghelului Mihail ne-a ridicat deasupra si ne-a netezit calea spre biruintã.

- D-le Profesor, e o coincidentã extraordinarã. Nu stiam pânã în acest moment.

L-am rugat pe Profesor sã mã ierte cã nu pot sã stau mai mult la sediu. Am venit numai în trecere sã vãd dacã mai e pazã militarã. Sunt asteptat de Generalul Antonescu, dar voi trece pe la dânsul si atunci ne vom consulta asupra tuturor problemelor create de noua situatie, asa cum am fãcut si altã datã.

Vroiam sã-mi iau rãmas bun de la el si sã plec, când îmi spune pe un ton rãstit si fãrã nici o legãturã cu revelatia ce mai adineaori mi-o fãcuse:

- Dar sã stii cã pe scaunul ãsta stau eu, si-mi aratã ce-a fost inginerul Clime.

M-am uitat la Profesor profund îndurerat. Isi închipuia cã toatã lupta mea a fost pentru acest scaun.

- D-le Profesor, nu e locul si timpul sã discutãm aceastã chestiune. Sunt de câteva ore în Capitalã. Nici n-am avut timp sã mã orientez. Ne vom consulta cu toti fruntasii Legiunii. Vã promit cã voi trece pe la D-voastrã, cum am fãcut de atâtea ori. Acum sunt asteptat de Generalul Antonescu. Nu stiu ce vrea. Biruinta este a noastrã a tuturor si, în primul rând, a Cãpitanului si a tuturora care au cãzut.

A fost nemultumit de rãspunsul meu. Profesorul nu întelegea cã existã o dinamicã a revolutiei, cã orice clipã este pretioasã în aceste împrejurãri, cã dupã victorie trebuie sã urmeze lãrgirea si consolidarea ei, cãci altminteri rezultatele pot fi altele.

Trecând prin fata Palatului Regal, am constatat cu mirare cã legionarii în cãmãsi verzi fãceau de gardã în fata lui. Cum am aflat mai târziu, Generalul ceruse ca o gardã legionarã sã pãzeascã Palatul, pentru ca, * cu autoritatea lor, sã tinã multimile la distantã si Regele sã-si poatã în liniste pregãtirile de plecare. Legionarii care îl combãtuserã pânã mai ieri, acum îl pãzeau!

Când intru la Presedentia Consiliului, mã întâmpinã Mihai Antonescu:

- Ei, ai vãzut, D-le Sima, isprava Generalului? In timp ce noi "pertractam" la Brasov, Generalul l-a operat pe Carol.

- Providenta Divinã a dispus. D-le Antonescu, ca D-ta sã nu ajungi cu rãspunsul meu decât dupã ce cãzuse cortina peste drama de la Palat.

Am intrat apoi la General.

- Ei, ai vãzut, D-le Sima, cã l-am dat jos pe Carol? A fost bine cã n-am plecat în Germania, cum m-ati sfãtuit D-voastrã.

Generalul se referea la o propunere ce i-o transmisesem prin 1939, printr-un prieten comun, Perieteanu, de a se refugia în Germania, pentru a nu cãdea victimã lui Armand Clãinescu. Erau doi oameni pe care comandamentul legionar de la Berlin vroia sã-i scoatã din tarã: Profesorul Nae Ionescu si generalul Antonescu.

Nu mi-a spus nici un cuvânt de multumire sau de aducere aminte pentru legionarii morti si rãniti. Ca si cum el ar fi fost motorul întregii actiuni si lupta noastrã nici n-ar fi existat. El îsi atribuia tot meritul si tot triumful.

- D-le General, vã felicit din toatã inima. Ati fãcut un mare serviciu tãrii si istoria vã va fi recunoscãtoare. Dumnezeu sã vã ocroteascã si sã vã apere. In numele miscãrii legionare, vã multumesc cã ati dat ordin sã fie eliberati toti legionarii arestati cu prilejul luptelor de la Brasov si Constanta. Acum suntem la dispozitia D-voastrã. Ce putem face?

- D-le Sima, iatã o chestiune urgentã pentru care te-am chemat. Regele Carol pleacã în seara asta, la ora 7, cu un tren special spre Timisoara si de-acolo mai departe spre Iugoslavia. Eu i-am garantat securitatea personalã si m-am învoit ca sã-si ia toate lucrurile de valoare ce le are el si Doamna Lupescu. Nu mã puteam opune, cãci interesul meu si al tãrii este sã ne scãpãm cât mai repede de el. Dar cum am fost informat de la Palat, Regele a trimis ca sã fie încãrcate în vagoane si lucruri care nu sunt ale lui, care aprtin Statului, patrimoniul national, între care si o colectie pretioasã de tablouri, în afarã de aurãrii si argintãrii. A despuiat literalmente Palatul de toate obiectele de valoare.

Eu nu pot sã fac nimic ca sã opresc acest jaf. Dar inima mã doare. Mi-am dat cuvântul de onoare sã plece cu toate lucrurile lui. Dar ceea ce eu nu pot sã împiedic, puteti D-voastrã sã faceti. trebuie oprit trenul regal la Timisoara si sã faceti o perchezitie în vagoane si tot ce vi se pare cã apartine patrimoniului national, sã descãrcati. Sunt speriat de jaful ce l-a fãcut la Palat.

Eu, oficial, nu mã pot amesteca. Sunt cu mâinile legate. Toatã greutatea actiunii cade asupra legionarilor D-tale. Nici Siguranta, nici organele militare, nici chiar cei apropiati colaboratori nu stiu de acest plan. Esti singurul om cãruia îi încredintez acest zbucium. E în interesul tãrii sã nu plece cu aceste opere de artã si alte lucruri de pret. E o avere colosalã.

- D-le general, vã înteleg indignarea D-voastrã si dorinta de-a opri acest jaff monstruos. Inprincipiu sunt de acord. Dar, din punct de vedere practic, cum procedãm? Trenul special cu care pleacã Regele ajunge aproximativ mâine dimineatã pe la orele 10-11, la Timisoara. Eu nu pot sã-i anunt telefonic pe legionarii de acolo, cãci ar putea sã asculte si altii pe fir. Trebuie sã trimit un curier. Dacã pleacã cu primul tren de astã searã, ajunge aproximativ în acelasi timp cu trenul regal sau chiar dupã el, încât n-am fãcut nimic. Ne lipseste timpul material ca sã organizãm interceptarea trenului.

- Am eu solutia, D-le Sima. M-am gândit si la asta. Curierul D-tale nu va pleca astã searã, ci mâine dimineatã cu avionul, ajunge înainte de sosirea trenului si are timp sã organizeze lovitura. D-ta cheamã acum imediat la Presedentie pe cine crezi cã ar putea îndeplini aceastã misiune, iar eu anunt pe Comandorul Jienescu sã vinã încoace.

M-am oprit asupra Comandantului Legionar Vasile Boldeanu, pe care-l consideram capabil sã ducã la îndeplinire aceastã misiune delicatã. L-am chemat si peste o orã ne-am reunit cu totii la Presedentia Consiliului: Generalul, eu, Pãrintele Boldeanu si Comandantul Jienescu. In prezenta noastrã, Generalul a dat ordin Comandorului Jienescu sã-i punã la dispozitie, care sã-l transporte mâine dimineatã la Timisoara. Comandorul Jienescu si cu Boldeanu si-au fixat timpul si locul de întâlnire si apoi ne-am despãrtit.

La atât s-a redus întrevederea mea cu Generalul Antonescu în dupã masa zilei de 6 Septembrie.

Generalul Antonescu luase exceptionale mãsuri de pazã pentru protectia Regelui. O companie de soldati îl însotea pânã la frontierã si un reprezentant al generalului si un om de încredere al sãu, Colonelul Dragomir, mergea în acelasi tren. In afarã de aceasta, toate politiile, jandarmeriile si celelalte autoritãti civile si militare de pe acest traseu primiserã ordine sã asigure trecerea trenului regal fãrã incidente. Misiunea "paralelã" ce ne-o încredintase Antonescu nu era prea usoarã. Chiar dacã legionarii ar fi reusit sã opreascã trenul la Timisoara, trebuia sã se înfrunte cu compania de soldati, ai cãrei comandanti ar fi putut opune rezistentã. Chiar în seara aceea am avut prilejul sã descopãr cã "secretul" n-a fost chiar asa de bine pãzit, cum pretindea Antonescu. M-a cãutat la Telefon Colonelul Camenitã, numit Director General al Sigurantei de Generalul Antonescu, si m-a întrebat dacã stiu de niste concentrãri legionare la Craiova si Timisoara, cu scopul sã fie oprit trenul care-l conduce la frontierã pe Rege. M-a rugat sã dau dispozitii ca sã nu se întâmple nici o tulburare. De unde aflase Camenitã ce se pusese la cale, dacã nu numai din anturajul Generalului Antonescu?

Dar pentru noi regicidul ne-ar fi creat probleme insolubile. Nu pentru cã Regele nu si-ar merita soarta, ci pentru fiul sãu. Oricât ar fi detestat Regele Mihai pe Carol din cauza ostracizãrii ce-o suferise Regina Mamã Elena si a relatiilor lui cu Doamna Elena Lupescu, nu putea uita totusi cã era tatãl sãu. Ucigându-l pe Carol, miscare si-ar fi înstrãinat definitiv simpatia Regelui Mihai si o conlucrare cu el si cu întreagadinastie ar fi devenit insuportabilã. Averile furate trebuiau recuperate, dar regicid nu.

Dupã ce ne-am despãrtit de General, i-am spus Pãrintelui Boldeanu urmãtoarele:

- Fã ce îti spune Generalul. Pune-i pe legionari sã perchezitioneze vagoanele si sã coboare jos tot ce aprtine Statului. Dar nu te atinge de Rege. Odatã operatia terminatã, lasã-i sã plece. §ine-i sub control pe toti legionarii ce vor fi pe peron, ca sã nu tragã cineva în el. Rãspunzi pentru aceasta.

Comandantul Legionar, Preotul Boldeanu, a zburat la Timisoara conform programului prevãzut. A ajuns la Timisoara înainte de sosirea trenului regal, a putut alarma garnizoana legionarã localã si la ora când trebuia sã treacã trenul, legionarii se aflau adunati pe peron. Totusi, Aron Valeriu, seful garnizoanei locale, n-a mai avut timp sã ia mãsurile necesare pentru ca trenul sã fie oprit, chiar dacã personalul cãilor ferate ar dispune altfel. Concetrarea legionarilor în gara Timisoara a fost observatã de autritãti. Seful de garã a primit ordine ca sã dea linie liberã trenului, iar masinistul a fost si el avizat ca sã treacã cu cea mai mare vitezã prin statiune, fãrã sã mã opreascã pânã la Jimbolia. Trenul a trecut ca un fulger prin statiune, iar legioanrii n-au putut face altceva decât sã tragã în vagoane, spãrgând câteva geamuri. Regele, Urdãreanu si Doamna Lupescu s-au azvârlit îngroziti pe podea.

In acele clipe, când Regele a fost izgonit din tarã cu salva de gloante, s-a gândit el oare la un alt moment, al reveninirii lui în tarã, în 6 Iunie 1930, când legionarii din Bucuresti si din alte orase l-au primit cu manifestatii de bucurie?

17. Sef al miscãrii legionare

Abia terminasem cu chestiunea trenului regal, ce trebuia oprit si perchezitionat din ordinul Generalului Antonescu la Timisoara, si sunt anuntat de Colonelul Zãvoianu cã Forul Legionar este reunit în casa lui si mã asteaptã. Pe la orele 7 seara, tot în aceeasi zi, 6 Septembrie, eram în casa Colonelului Zãvoianu.

Nu mã gândeam la altceva decât la o sedintã obisnuitã. Era normal ca membrii Forului Legionar sã doreascã sã fie informati de ultimele evenimente si sã-si dea pãrerea asupra momentului politic în care ne aflam. Nu vedeam alt motiv pentru care s-au reunit cu atâta grabã si nici timpul n-ar fi permis sã pot fi înstiintat de hotãrârea lor. Când intru în salonul unde se tineau de obicei sedintele, cu aerul meu dintotdeauna si fãrã sã bãnuiesc ceva, îi vãd pe toti membrii Forului cã se ridicã în picioare, într-o atitudine solemnã. In numele tuturor ia apoi cuvântul Corneliu Georgescu, care mã salutã ca urmas al Cãpitanului si îmi ureazã sã am parte de ocrotirea cerului pentru a duce la biruintã steagurile Legiunii. Aceasta a fost ceremonia de investiturã a mea ca Sef al Legiunii. N-a durat mai mult decât un minut. Nu mã asteptam la acest act si de aceea cu mare greutate am putut sã însãilez câteva cuvinte de multumire. Le-am spus cã trebuie sã rãmânem uniti, pentru cã mai avem de luptat pânã ce Legiunea se va impune în Stat si în viata politicã a tãrii. In acel moment erau în fatã urmãtorii: Intemeietori ai Legiunii, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Ilie Gârneatã, Comandantul Bunei Vestiri, Mile Lefter, Vasile Iasinschi, Colonelul Zãvoianu, Aristotel Gheorghiu si Popescu-Buzãu.

Cum s-a reflectat în sufletul meu hotãrârea luatã de Forul legionar de a mã ridica la magistratura supremã a miscãrii? Nu ca un succes personal, ci ca o recunoastere a unor sfortãri pe care le-am depus permanent în slujba Legiunii de când am intrat în miscare. Acest titlu nu mi-a creat un complex de durere si satisfactie, ci l-am simtit ca o nouã îndatorire ce-o contractam fatã de Cãpitan, fatã de cei morti si de cei vii, de a veghea cu si mai mare energie ca panâ acum ca destinul legionar sã-si gãseascã împlinirea în istorie. Mã consideram în continuitate de serviciu cu mijloacele sporite pe care mi le punea la dispozitie noua functie. Cu acelasi elan voi lupta mai departe pentru a asigura biruinta Gãrzii de Fier în România.

Procesul de constituire al unei noi conduceri legionare, la al cãrui capãt ase ajunsese acum, s-a desfãsurat în conditii cum nu se poate mai normale si mai corecte. Seful Legiunii a iesit din luptã, asa cum lãsase Cãpitanul prin testament. Nu lupta între legionari pentru acapararea conducerii supreme, cum au interpretat gresit unii camarazi, ci luptã cu dusmanii neamului. Cine scapã cu viatã din aceastã luptã si iese biruitor, acela va fi Seful Legiunii. Se mai cere însã ca meritele lui pentru natie, lupta lui, sã aibã rãsunet în popor, pânã a lua proportiile unui mit. Poporul trebuie sã recunoascã în el pe "conducãtor" si sã-l înconjoare cu dragoste si încredere. Legiunea nu e un partid de clasã, o fractiune nationalã, ci întrupeazã aspiratiile întregului neam.

In interiorul miscãrii trebuie sã se producã apoi acelasi fenomen de apropiere si adeziune succesivã la noua conducere. Cadrele luptãtoare, organizatiile provinciale, diferitele corpuri, intelectualitatea ei politicã si culturalã trebuie sã se regãseascã în noul sef, trebuie sã recunoascã întâietatea si sã fie dispuse sã-i accepte ordinele. Nu trebuie uitat cã disciplina legionarã este o disciplinã liberã, o disciplinã prealabil consimtitã, si, ca urmare, legionarii din toate unitãtile si ierarhiile trebuie sã-si facã individual prorpiul lor proces de constiintã, acceptând voluntar noua conducere. Când legionarii si masele poporului au realizat aceastã unitate de simtire si gândire, în jurul persoanei considerate de ei aptã pentru a lua conducerea Legiunii, mai lipseste ceva pentru ca procesul selectiv sã fie desãvârsit: consacrarea noului sef de fruntasii Legiunea, de acei care potential puteau sã ajungã în acelasi loc. Cu acest act final, Legiunea este feritã de rupturi, de împãrtiri în curente sau grupuri de influentã, care i-ar stânjeni buna ei functionare. In aceasta constã marea valoare a hotãrârii luate de Forul legionar, când m-au proclamat urmas al Cãpitanului si m-au asigurat de sprijinul lor. Bineînteles cã odatã procesul succesiunii încheiat, nimeni nu mai are nevoie sã-i punã în discutie, sã-l conteste, sã-l reia de la capãt, cãci atunci Legiunea intrã în anarhie si se dezmembreazã .

In cazul meu, toate aceste conditii au fost îndeplinite (cei de la Berlin, în frunte cu Papanace, au aderat si ei mai târziu), cu dureroasa exceptie a Profesorului Codreanu, care rãsturnase toate premisele colaborãrii noastre din vara anului 1940, prin atitudinea lui din prejma loviturii.

Mã durea sufletul când mã gândeam la Profesorul Codreanu, pe care l-am iubit si stimat, la singurãtatea lui, la loviturile ce le-a primit, la marea lui întelepciune din vara acelui an, dar nici nu puteam sã-i fac pe voie, retrãgându-mã din fruntea Legiunii, cãci as fi înselat sperantele a milioane de Români, care vedeau în acel moment pe dezrobitorul lor, pe acel chemat sã împlineascã vrerea Cãpitanului. Lupta nu era terminatã. Poporul trebuia scos din ignorantã, mizerie si exploatare si acest program nu se putea realiza decât de o Legiune puternicã si bine închegatã. A renunta la comanda cu care m-au onorat fruntasii Legiunii, interpretând starea de spirit a întregii miscãri, numai pentru a-l îmblânzi pe Profesor, numai pentru a nu intra în conflict cu el, ar fi echivalat cu o dezertare de la cele mai înalte îndatoriri nationale.

In ce priveste denumirea de "Comandant al Miscãrii Legionare", ea n-a fost aleasã de mine, ci legionarii, în mod spontan au început sã mã * agrãiascã astfel, chiar din acel moment. Cum eu eram Comandant Legionar din timpul Cãpitanului, trecerea s-a fãcut firesc în mintea legionarilor, extinzându-se gradul de Comandant legionar la comanda întregii miscãri, ce-o exercitam dupã 6 Septembrie, numindu-mã Comandant al Miscãrii Legionare.

Titulul de Cãpitan este inseparabil legat de figura lui Corneliu Zelea Codreanu si nu-l mai poate purta nimeni, dupã cum, probabil, nici urmasul meu la conducerea miscãrii nu se va mai numi "Comandant al Miscãrii Legionare", ci va trebui sã i se gãseascã un alt nume.

18. Consideratiuni finale

In orice mare eveniment istoric, care zguduie din temelii viata unei natiuni, îsi dau întâlnire si actioneazã împreunã trei factori:

- Un complex de împrejurãri care înlesnesc realizarea acelei schimbãri.

- O interventie a unui grup organizat, cu scopul de a pune capãt stãrii anterioare.

- Si o serie de imponderabile sau imprevizibile istorice care scapã de sub control omului.

Aceste trei aspecte ale oricãrei rãsturnãri de tip revolutionar din istoria unei natiuni se disting cu claritate si în biruinta legionarã din 6 Septembrie 1940.

Domnia Regelui Carol a devenit odioasã întregului popor atât prin crimele sãvârsite contra tineretului legionar cât si prin destrãmarea teritorialã a tãrii din vara anului 1940.

Dar aceastã tensiune crescândã dintre popor si Suveran nu ar fi provocat de la sine eliberarea tãrii de tiran. Regele dispunea de armatã si de aparatul politienesc, care-l ocroteau si se interpuneau între el si popor ca o barierã de fier si foc. Se mai cerea ceva ca sã se producã schimbarea doritã de toti, în afarã de aceastã mânie colectivã ajunsã la paroxism: ca ea sã-si gãseascã expresia într-o formatie de luptã, într-un grup organizat, care sã se punã în fruntea poporului si sã-l conducã la asaltul fortãretei unde-si gãsise ultimul refugiu Regele. Acesta a fost rolul miscãrii legionare în evenimentele de la 3-6 Septembrie. Fãrã de iesirea în stradã a legionarilor, fãrã de luptele de la Brasov si Constanta, fãrã de marile manifestatii din Capitalã, Regele n-ar fi putut clãtinat de la locul sãu. Revolutia legionarã a avut efectul unui detonator care a eliberat fortele natiunii si le-a concentrat spre locul de unde venea tot rãul neamului.

Dar revolutia legionarã, ca orice întreprindere omeneascã, avea si lipsurile ei. In expunerea mea m-am coborât în celemai mici amãnunte, tocmai pentru a arãta cum momentele ei critice au fost depãsite prin interventia miraculoasã a imponderabilelor istorice. Debilitãtile noastre au fost corectate de destin. Unii autori pun pe seama hazardului aceste surprize în desfãsurarea unei revolutii. Noi le atribuim unei interventii Divine. Faptul cã Regele a renuntat la Tron tocmai când Biserica sãrbãtoreste Minunea Arhanghelului Mihail, nu e o purã întâmplare. Au fost prea multe chinuri si nedreptãti suferite de acest neam, a curs prea mult sânge nevinovat, pentru ca Dumnezeu sã nu se îndure de noi si sã nu rãsplãteascã vitejia legionarilor cu biruinta de la 6 Septembrie.

Privitã în articulatiile ei generale, revolutia de la 3-6 Septembrie e ca o dramã în trei acte:

Actul I. Miscarea legionarã intrã în scenã si luptã contra Regelui Carol pânã ce fortele ei slãbesc.

Actul II. Generalul Antonescu îsi face aparitia în acest moment critic si, prin mãsurile ce le ia, dã un nou impuls revolutiei.

Actul III. Când Generalul Antonescu dã semne de slãbiciune si dezorientare, Generalul Coroamã îi vine în ajutor, aduce sprijinul armatei, fãcând cauzã comunã cu revolutia.

In toatã aceastã dramã a mai existat un protagonist si poate cel mai important: Poporul. Sub presiunea maselor populare, Generalul Antonescu a fost chemat la putere, a putut smulge Regelui puteri depline si apoi a îndrãznit sã-i cearã abdicarea. Dincolo de grilajul Paltului, a vegheat fãrã întrerupere, zi si noapte, marele anonim, poporul, care n-a cunoscut nici un moment desovãire sau disperare si care si-a impus încele din urmã vointa, alunâgndu-l pe tiran de pe Tron.

Lupta pentru abdicarea Regelui Carol nu se poate reduce la cele trei zile când s-a decis soarta lui: 3-6 Septembrie 1940. Existã o serie de antecedente care trebuie luate în considerare. Cãderea lui Armand Cãlinescu a zdruncinat grav viabilitatea sistemului. El era motorul principal al dictaturii si dispãrând Cãlinescu, Regele Carol si-a pierdut siguranta de manevrã. Tot atât de adevãrat este dacã as fi reusit sã pãtrund în tarã în Mai 1940 cum îmi era planul initial si nu as fi fost arestat pe frontierã, niciodatã din clandestinitate nu as fi putut organiza revolutia cu perspective de reusitã. "Cãile Domnului sunt întrepãtrunse". Desi am fãcut sfortãri dusmanului, toate încercãrile mele ma-u împins într-acolo si n-am mai putut scãpa. Toate episoadele din vara anului 1940, cu hãrtuielile zilnice cu Palatul, cu loviturile si contra-loviturile, fac parte integrantã din dramã. Prin prezenta mea permanentã în centrul evenimentelor, am ferit miscarea de a deveni o anexã a Palatului si i-am mentinut intactã unitatea, prestigiul si moralul de luptã, în timp ce în aceeasi mãsurã scãdea autoritatea Regelui în tarã si-si pierdea el însusi încrederea în sistem si în oamenii care îl înconjurau.

Ar fi contrar adevãrului istoric, dacã n-am recunoaste si contributia altor grupe politice si personalitãti la rãsturnarea Regelui Carol. In primul rând trebuie pomenit Fabricius, Ministrul Germaniei la Bucuresti, care, optând pentru Generalul Antonescu, a oferit Berlinul solutia de salvare a Statului Românesc, fãrã a mai fi nevoie de prezenta Regelui pe Tron. A fost foarte important apoi cã în acele momente critice pentru Rege, acesta n-a gãsit sprijin nici la sefii partidelor democratice, Maniu si Dinu Brãtianu. Omul-cheie al schimbãrilor intervenite în aceste zile a fost Valer Pop. El l-a sfãtuit pe Rege sã-l cheme pe Generalul Antonescu si apoi sã-i acorde puteri depline. Din cabinetul Gigurtu, Generalul David Popescu, Ministrul de Interne, s-a purtat loial. El a adoptat o pozitie de neutralitate binevoitoare fatã de miscare, iar când a fost consultat de rege, l-a sfãtuit si el sã abdice. Purtarea lui Gigurtu pânã în ultimul moment a fost odioasã si criminalã. Dupã cum mi-a destãinuit Antonescu, dupã ce a fost investit cu puteri depline, a primit un telefon de la Gigurtu, cerându-i sã tragã în manifestanti. "Vino D-ta, si trage", i-a rãspuns Antonescu.

Bineîneles, cã toti acesti aliati de ultimã orã ai Gãrzii de Fier s-au referit la ceva concret când au fost consultati de Rege sau de Antonescu, au operat cu anumite realitãti revolutionare create de miscare, când l-au sfãtuit sã abdice. Fãrã sângele vãrsat de legionari, fãrã ridicarea poporului, fãrã uriasele manifestatii din Capitalã si apoi din toatã tara, nimic din ce s-a întâmplat. Cu gânduri pioase si cu nemultumiri mocnite, dar neexprimate prin acte, toate lucrurile ar fi rãmas asa cum au fost.

Biruinta legionarã de la 6 Septembrie nu o datorãm nimãnui, nici unei puteri strãine. Este a noastrã si numai a noastrã, a poporului românesc care ne-a urmat si ne-a sprijinit cu hotãrârea lui si cu elanul lui. Cei ce ne acuzã cã am venit la putere cu ajutorul "nazistilor", poate vedea din întreaga lucrare în ce a constat "ajutorul" lor. Intr-un ajutor ipotetic, care n-a fost niciodatã real. Singurul avantaj ce l-am avut a fost cã Regele Carol nu era bine informat de starea de spirit a guvernantilor de la Berlin, ostilã miscãrilor nationaliste, si n-a înteles lipsa lor de discernãmânt în evaluarea politicii românesti. Cu toate actele de dusmãnie fatã de cel de-al Treilea Reich, totusi Regele rãmãsese favorit în întrecerea cu miscarea. La 6 Septembrie s-a produs în Româia un vârtej istoric pe care nu l-a mai putut stãpâni nimeni si în adâncurile lui au fost trasi la fund toti acei care s-au bucurat pânã atunci de toate bogãtiile tãrii, în schimbul servilismului lor, al crimelor sãvârsite si al trãdãrilor.

- SFÂRSIT -

___________________

__________

INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE