SFÂRSITUL UNEI DOMNII SÂNGEROASE

                                        de Horia Sima
                                   Editura Miscării Legionare
                                         Madrid,1977
C O N T I N U A R E
 
PARTEA A CINCEA
 
DRUMURILE SE DESPART
 
1. Linia miscării
 
  Cine priveste din afară activitatea mea politico-revolutionară din primăvara si vara anului 1940, rămâne surprins si dezorientat de brustele schimbări de atitudine.
  Am pornit din Berlin cu gândul să pătrund pe ascuns în tară si să organizez răsturnarea dictaturii carliste. Prins pe frontieră si transportat la Bucuresti pentru anchetă, sfârsesc pe versantul opus, în colaborare cu regimul, al cărui principal inamic fusesem, înăltându-mă până la treapta de ministru. Dar, la scurt interval, se întrerupe tot asa de neprevăzut si această etapă promitătoare si iată-mă că părăsesc guvernul. In 4 Iulie 1940 depuneam jurământul si în 7 Iulie îmi înaintam demisia.
  Ce se întâmplă cu acest om, erau îndreptătiti să se întrebe legionarii? Rupturi inexplicabile, salturi de pe o pozitie pe alta, care alarmează lumea. Unde merge miscarea în acest tempo sacadat? Nu pare a fi nici o logică în atitudinea lui. Tot ce face să nu fie oare decât expresia unui temperament necontrolat? Cu Horia Sima nu stim unde mergem, ce surprize ne asteaptă. Alte închisori, alte lagăre, alte morminte?
  Cam acesta era limbajul pe care-l tineau unele căpetenii legionare la Bucuresti când au aflat de demisia mea. Un moment de mare îngrijorare, din care nu lipseau nici argumentele pentru a condamna hotărârea mea de a părăsi guvernul.
  Cine nu cunoaste în intimă conexiune cu evenimentul politic si nu-i cunoaste toate sinuozitătile si dedesupturile, va fi permanent înclinat să judece absurdă o atitudine de stilul celor adoptate de mine în acest scurt răstimp si chiar să se revolte. Judecata acestora e însă superficială si gresită, pentru că le lipseste criteriul de judecată. In politica miscării si în atitudinile ei succesive există un punct de reper invariabil, un fel de etalon-aur, care asigură legitimitatea manifestărilor ei. Cine se abate de la această măsurătoare, a iesit din miscare si cine vrea să se refere permanent la acest principiu vital.
  Există o linie a miscării care domină, însufleteste si dirijează actiunea ei politică. Spre deosebire de vechile partide care reduceau această nobilă artă la un joc de interese si oportunităti, de care să profite în primul rând individul, miscarea legionară s-a inspirat permanent din imperativul national, ori de câte ori s-a angajat în lupta politică. Linia miscării s-a modelat întotdeauna după linia neamului. Miscarea nu are interese proprii de apărat, nici ale ei ca organism colectiv si nici ale indivizilor ce-o compun. Miscarea se găseste exclusiv în slujba marilor interese nationale. In consecintă, acela care tine în mână cârma Legiunii, nu trebuie să piardă niciodată din vedere linia miscării când întreprinde o actiune politică. El trebuie să se orienteze în fiecare clipă după busola neamului si dacă o actiune contravine finalitătilor nationale, este rea si trebuie abandonată. Linia miscării este linia neamului si linia neamului constituie criteriul suprem de valorizare al unei actiuni politice.
  Când trecem de la ideea legionară la realizarea ei concretă în câmpul de activitate politică, aici ne izbim de o masă uriasă de evenimente care se zbat într-o continuă fluctuatie. Rolul conducătorului este să unifice aceste forte omenesti care îsi caută o iesire pe plan politic si să le dea un sens de realizare care să corespunsă idealului national.
  Seful Legiunii prin aceasta se diferentiază de alti legionari, prin capacitatea lui de a îndruma apiratiile politice ale tării, încă neexprimate, difuze si incoherente, spre o sinteză superioară în serviciul tării. Grija lui principală trebuie să fie ca linia miscării să nu se piardă în vălmăsagul evenimentelor, cu pururea să se ridice triumfătoare deasupra lor. In orice actiune politică trebuie să biruie linia miscării, să biruie neamul cu nevoile si durerile lui.
  Aplicând această conceptie la ceea ce s-a întâmplat cu mine înprimăvara si vara anului 1940, vom vedea că atitudinile mele succesive, atât de contradictorii în aparentă, nu au fost comandate de hazard si nici de reactiuni necontrolate, ci de impulsurile ce le-am primit de la linia miscării.
 
I. Ne-am pregătit pentru revolutie si am plecat în tară cu gândul să răsturnăm regimul carlist înainte de a se produce o catastrofă natională. Intr-adevăr, una era să aderi la Axă cu granitele ciuntite sau după un război pierdut si cu teritoriul ocupat, cum a fost cazul Belgiei sau al Frantei, si cu totul altceva din initiativă proprie si în conditii de a trata de la egal la egal noile aliante.
 
II. Acest plan a fost zădărnicit prin căderea grupului de actiune în Jugoslavia si pe frontieră. Dar intrând în contact cu inamicul, ni s-a deschis neasteptata oportunitate de aputea colabora cu el salvarea tării. Sub presiunea evenimentelor externe, Regele părea dispus să formeze un front comun cu miscarea pentru apărarea hotarelor. In acel moment crucial, amutea în noi durerea pentru atâtia morti nevinovati si se ridica pe primul plan viziunea patriei amenintate. Nici un legionar cu dragoste de tară nu putea să refuze mâna ce ni se întindea, când din toate părtile vecinii îsi anuntau raidurile de pradă asupra pământului strămosesc.
 
III. Când însă am constatat că Regele si anturajul lui nu sunt însufletiti de aceeasi dorintă de a repara răul săvârsit în cursul anilor precedenti, nici cel putin în ceasul al 11-lea, că pentru ei colaborarea cu miscarea nu era decât un mijloc, o combinatie temporarăm realizată cu scopul să-i salveze din etapa critică a cedărilor teritoriale, împărtăsind cu ei răspunderea acestor cedări, atunci nu mai era loc pentru noi în guvern. Linia miscării ne-a îngăduit la un nmoment dat să mergem cu Carol, căci era în joc existenta Statului Român, dar aceeasi linie, ofensată de duplicitatea lui politică, ne poruncea acum să părăsim corabia în care am intrat si să ne reluăm libertatea de actiune. §ara trebuia să ia act că fronturile s-au separat din nou, că liniile pe care ne miscăm de acum înainte sunt diferite, că una e politica miscării si cu totul alta politica Regelui Carol.
  Aceste atitudini, atât de variate si chiar contradictorii, pentru mine erau expresia unei consecvente de fier, dictate de linia miscării. Si atunci când am acceptat colaborarea cu regimul si atunci când am iesit din guvern, nu am făcut decât să interpretez linia miscării în functie de împrejurările politice schimbate. In toate actiunile mele, am fost permanent integrat, permanent însurubat în linia miscării, simtindu-i palpitatiile ca o cămasă a lui Nessus. Dacă nu as fi actionat astfel, as fi trădat linia neamului, lipsindu-l de un ultim sprijin si de o ultimă sperantă în mijlocul nenorocirilor care s-au abătut asupra lui.
 
2. Răspândesc textul demisiei
 
  Nu m-am mutumit să predau scrisoarea de demisie primului ministru, Ion Gigurtu, ci a doua zi am multiplicat-o si răspândit-o. Dacă m-as fi retras din guvern fără să fac cunoscut opiniei publice motivele demisiei mele, as fi lăsat câmp liber adversarilor să propage cele mai absurde versiuni. §ara trebuia să stie că n-am săvârsit un act necontrolat, ci am reactionat în forma aceasta precipitată după o matură chibzuintă. In loc de promotor al unui guvern de salvare natională, riscam să devin prizonierul unui guvern care n-avea altă misiune decât să patroneze falimentul politicii anterioare. Eu preconizasem un guvern de constructie solidă, care să înfrunte cu curaj furtuna de la hotare, iar din alambicul Palatului iesise un guvern slăbănog, dispus să accepte orice i s-ar cere de către puterilor Axei.
  In scrisoarea de demisie arătam că termenii colaborării dintre miscare si regim au fost alterati. In politica internă nu s-a efectuat acea schimbare asteptată de popor în structura sistemului, iar politica externă se continuă aceeasi atitudine de duplicitate fată de Puterile Axei.
  Demisia mea a brăzdat ca un fulger toată tara. Cine în România dădea cu piciorul unui minister, mai ales un om aflat în situatia mea, abia iesit din închisoare? Trebuia să fie la mijloc motive grave. Marea majoritate a legionarilor din Capitală, după un moment de zăpăceală, au reactionat favorabil. Bineînteles, că a trebuit să întreprind o nouă campanie de lămurire a lor, explicându-le cursa în care am fost atrasi. Colaboratori la o actiune leală de salvare atării, da, dar nu puteam fi nici cumpărati si nici manevrati. Există o linie a miscării care ne comandă ce putem face si ce nu putem. In conditiile în care am fost pusi, nu ne putem angaja atât în fata poporului cât si a Puterilor Axei. Finalul acestei colborări, dacă n-am denunta-o la vreme, ar fi sacrificarea noastră. Perspectiva ce ne-o oferea Palatul era de a ne angaja răspunderea în noi cedări teritoriale, dar fără să ne bucurăm în acelasi timp de libertatea de a realiza actiunile necesare pentru salvarea fruntariilor. Eram cu mâinile legate. Eram prizonierii unui guvern impotent, care nu permitea nici altora să facă tot binele pentru tară. Asteptam de la Rege să clarifice situatia politică în sensul vederilor noastre. Vom combate si acest guvern, exact cum am făcut cu cel precedent, pentru a nu provoca înlocuirea lui, fiind convinsi că va fi strivit sub povara evenimentelor externe.
  In sferele Palatului demisia mea a provocat panică. La toate se astepta Regele, afară de acest gest temerar. Pentru a nu mă ciocni direct cu Regele, am adresat demisia mea primului ministru, Gigurtu. Asa se procedează în orice monarhie modernă. Nu este Rege seful guvernului si nu el răspunde de politica tării. Dar în România situatia era alta. Regele era adevăratul presedinte de consiliu, iar cel ce figura ca atare, nu avea nici o putere. Eu stiam acest lucru, dar pentru a menaja susceptibilitatea Regelui, am recurs la oficiile primului ministru. Rexultatul a fost însă altul decât cel scontat de mine, creând un motiv în plus de supărare la Palat. Cum nu stie Sima, spunea Regele, că eu sunt Seful Statului, seful partidului natiunii si seful executivului? De ce a trimis demisia lui Gigurtu?
  Tot pentru a nu întinde prea mult coarda, în explicatiile ce le dădea, camarazilor mei si altor persoane asupra demisiei mele, niciodată nu l-am pus direct încauză pe Rege, ci am acuzat elementele din jurul lui, diversi sfătuitori, între care nu lipseau nici omanei din vechile partide. In modul acesta, evitând orice polemică cu Suveranul, vroiam să-mi păstrez deschisă posibilitatea unui dialog cu el, în speranta că-l voi putea convinge să adopte punctele noastre vedere.
  Până astăzi mă întreb cum de Regele, după această iesire spectaculară a mea din guvern, după acest ultragiu adus orgoliului său nemăsurat, nu a reactionat cu duritatea care-l caracteriza? "Teroristul", ajuns ministru, îsi permitea să-i azvârle din nou mănusa. Până astăzi mă întreb ce l-a determinat pe Rege să nu procedeze cu mine sumar, cum a făcut cu Generalul Antonescu, internându-l la Mânăstirea Bistrita, după scrisoarea ce i-a trimis-o? Gestul meu era infinit de grav. Ce calcule a avut si de ce s-a temut?
  Reflectând asupra acestui moment, nu găsesc decât o singură explicatie. Nu stia pe cine am în spate si care sunt relatiile mele exacte cu Berlinul. Regele era total avizat în acel moment la bunăvointa lui Hitler si îi era teamă, probabil, să se atingă de un "om de încredere" al lui. Am profitat si de data aceasta de mitul relatiilor mele cu Berlinul, potentat de mesajul pe care mi l-a încredintat să i-l trimit Legatiei germane. Acest mesaj a jucat un rol enorm înfrânarea Regelui de la o actiune de suprimare a mea sau cel putin de blocare a activitătilor mele politice. Dar este absolut cert că din acel moment i-a revenit în creier ideea, după experienta cu mine, să termine cu ultimii recalcitranti din Garda de Fier, când i se va oferi un prilej favorabil.
 
3. Budisteanu îmi ia locul
 
  Criza provocată în sânul guvernului prin demisia mea n-a durat mult. Chiar a doua zi, în 8 Iulie, mă caută Radu Budisteanu si îmi spune că Regele vrea să-l numească la Ministerul Cultelor si Artelor în locul meu.
  - Ce părere ai? Să intru în guvern sau să refuz propunerea?
  Budisteanu venise la mine pentru că vroia înainte de a face acest pas, să aibă acoperirea politică a miscării legionare. Nu-i convenea să intre în guvern ca persoană particulară.
  Mă luase pe nepregătite. Ce să-i răspund? Chestiunea era gingasă. M-am gândit câteva minute si i-am oferit următoarea solutie:
  -Uite ce este, dragă camarade Budisteanu. Cred că este bine să accepti invitatia Regelui de a intra în guvern pentru motivul următor: prim demisia mea, s-au încordat relatiile dintre miscare si Palat. Venind acum D-ta la mine ca să-mi ceri sfatul si dacă după această întâlnire, ai refuza numirea, tensiunea s-ar agrava, ceea ce trebuie evitat. De altminteri, între patru ochi îti declar, că eu nu sunt contra Regelui, ci contra unei anumite politici pe care vrea să ne-o impună Palatul si care ne-ar compromite. Ai citit textul demisiei mele. Rămânând în afară de guvern, eu câstig libertate de actiune de a duce lupta însensul vederilor noastre, fără a iesi din cadrul politicii de destindere, la care am aderat si eu, după voi, cei din tară.
  - Acum fii atent la ceea ce îti spun. D-ta rămâi în guvern un termen foarte scurt si numai atât cât e necesar pentru a îmblânzi pornirile Regelui. La momentul oportun te retragi. Nu trebuie să uiti că se apropie scadenta cedărilor teritoriale la granita de vest si acest guvern e prea subred si prea lipsit de autoritate internă pentru a se putea înfrunta cu succes la Roma si Berlin cu pretentiile vecinilor. In nici un caz nu trebuie să te prindă în guvern actul de ciuntire al frontierei noastre apusene, căci numele miscării nu trebuie legat de această catastrofă. Noi suntem cu Regele, dar nu ne putem consuma cum ar vrea adversarii, în această perioadă critică. Misiunea noastră este să rămânem o rezervă sănătoasă a natiunii pentru a reface tara după nenorocirea prin care trece. Să-si asume răspunderea acestor pierderi acei care au pregătit dezastrul.
  Mi s-a părut că Budisteanu a înteles distinctia dintre cele două pozitii: strategia si tactica miscării. E bine să intre acum în guvern, dar trebuie să-si pregătească din vreme retragerea. Ne-am despărtit în termeni excelenti. In 9 Iulie 1940, Budisteanu a depus jurământul si a luat în primire Ministerul.
  Contra-lovitura Palatului la demisia mea a fost cât se poate de bine calculată. Radu Budisteanu era un avocat de prestigiu al Capitalei. Condamnat în procesul căpeteniilor legionare la 1 Iulie 1939, la 9 ani închisoare, a fost adus să-si ispăsească pedeapsa în penitenciarul din Râmnicul-Sărat, alături de Căpitan si toti cei ucisi mai târziu. N-a împărtăsit soarta celorlalti, în noaptea de 21-22 Septembrie, după cum se zvonea, în urma unor influente de familie pe la Bengliu si Gabriel Marinescu. Prin numirea lui Budisteanu, Regele vroia să restabilească echilibrul politic al guvernului, zdruncinat prin plecarea mea. Iesise un legionar din guvern, dar altul îi lua locul, cel putin de prestigiu egal. S-a urmărit să se treacă peste cazul meu ca peste un incident fără importantă. Guvernul era din nou complet, cu miscarea legionară reprezentată ca si mai înainte prin trei ministri, încât putea să se consacre misiunii lui de politică externă, pentru care fusese constituit.
 
4. Moruzov speriat
 
  Abia apăruse demisia mea în ziare si a doua zi, 9 Iulie, mă chemă Moruzov. Nu la Sigurantă si nici la Serviciul Secret unde lucra, ci la el acasă.
  Pentru în întâia oară călcam pragul casei lui, asezată aproape de sosea, unde părea că locuia singur. Era o clădire de culoare verzuie, cu camere întunecoase si încărcate cu mobile si covoare. Pe etajere sclipeau tăvi de argint si o multime de bibelouri si obiecte exotice. Moruzov a venit în persoană să-mi deschidă usa de la intrare si apoi m-a invitat în salon.
  - Ce s-a întâmplat nimic grav în relatiile cu Palatul. Am părăsit guvernul Gigurtu, pentru că din primele zile mi-am dat seama că nu serveste scopului pentru care a fost creat. Acest guvern este chemat să dea bătălia pentru apărarea frontierelor, dar cum poate să-si asume această sarcină, când se prezintă debil si infirm în fata victorioaselor Puteri ale Axei, care sunt stăpâne astăzi pe Europa? Singura grupare politică în stare să se înfrunte la Berlin si Roma cu pretentiile maghiare si bulgare joacă un rol sters în acest guvern si nu-si poate desfăsura potentialul ei politic. Am fost pur si simplu exclusi de la o confruntare cu Ciano si Ribbentrop, când puteam face atâta bine tării si am fost azvârliti undeva pela coada guvernului. Ni s-a oferit situatia de ministri-figuranti. Un fotoliu ministerial pe mine nu mă încântă, după atâtea lupte si suferinte, dacă nu mi se oferea si posibilitatea să fiu de folos tării.
  - Ni se cere solidaritatecu Majestatea Sa Regele, în numele hotarelor amenitate, dar, în acelasi timp, suntem tinuti departede frontul principal de luptă. Obligatiile ce ni se impun nu le putem onora, căci suntem imobilizati înposturi secundare.
  - Si atunci ce se întâmplă, Domnule Moruzov? Mâine vom fi trasi la răspundere pentru că am participat la ciopârtirea tării, fără să avem posibilitatea să ne justificăm, arătând că am făcut tot ce ne-a stat în putintă pentru a salva teritoriul national, după dezastruoasa politică externă urmată până acum. In timp ce se va trata la Berlin si Roma chestiunea concesiilor teritoriale, e permis să ne complacem noi în situatia de ministri, ignorând tragedia de la hotare? Eu nu fug de răspundere, dar cer ca miscării să i se acorde puterea cuvenită în guvern, pentru ca bătălia să se desfăsoare în conditiile cele mai favorabile. In audienta la Rege, din 2 Iulie, si în numeroase întrevederi avute cu oameni politici din apropierea Suveranului, am cerut un guvern de preponderentă legionară, nu de dragul puterii, ci exclusiv pentru a se lua act la Roma si Berlin că un vânt nou bate în România si că de astă dată se vor înfrunta cu un guvern legionar, care nu e dispus să accepte fără rezistentă orice sacrificii pentru a fi primiti în Axă.
  - Nu am nimic împotrivă să ia conducerea guvernului Domnii Maniu si Brătianu, care au patronat, cu Titulescu în frunte, nefasta politică externă ale cărei roare înveninate le culegem astăzi. Dar nu înteleg să fim folositi noi, legionarii, pentru a scoate castanele din foc, după ce altii sunt vinovati că România Mare a fost scoasă la licitatie.
  - După constituirea guvernului Gigurtu, am înteles că la Palat a biruit o altă linie, sugerată de altcineva, contrară impresiilor ce le-am cules în audienta avută la Rege înainte de formarea guvernului, si am tras consecintele. Dacă planul prezentat de mine n-a fost acceptat, atunci toată răspunderea cade asupra guvernului în functiune, în care miscarea legionară nu mai are nici un rost să rămână. Ea se va mentine în rezervă si se va pune la dispozitia Majestătii Sale Regelui după ce litigiile teritoriale vor fi lichidate si tara, redusă si sărăcită, va avea nevoie de fortele ei tinere pentru a se reface.
  Am vorbit cel putin o jumătate de oră, privindu-l în ochi. Eram atât de îngrijorat de ceea ce ar putea să se întâmple tării la granita de vest, încât Moruzov a rămas adânc impresionat de cuvintele mele. M-a studiat tot timpul cât am vorbit, dar si-a dat seama că numai dragostea de tară vorbeste în mine si a fost singurul mobil al iesirii mele din guvern.
  - Ai dreptate, D-le Sima. Eu voi încerca să influentez pe Suveran în sensul vederilor D-tale.
  - Vă multumesc, D-le Moruzov. N-am luat o pozitie de frondă contra Majestătii Sale, căruia contunui să-i fiu tot atât de leal, ci o sinceră dorintă de a ajuta la salvarea hotarelor tării m-a determinat să plec din guvern.
  La câteva zile după întâlnirea cu Moruzov, am luat cu Nicki Stefănescu, la restaurantul "Mon Jardin". Era o seară plăcută si ne-am retras la o masă asezată într-un boschet. Am reluat acelasi subiect, retragerea mea din guvern, repetând aceleasi argumente. Cred că Nicki Stefănescu a vrut să mă întâlnească pentru a mă supune unui nou examen, dacă nu am alte idei încap, care ar fi primejdioase regimului. N-a putut să afle nimic nou, nu pentru că eu m-as fi ferit să-i dezvălui intentiile mele, ci pentru că nu aveam nimic altceva în minte decât în grija de soarta tării.
  Toate "permanentele" Statului, în frunte cu Regele, jucau cu cărti măsluite. Vroiau să înhame miscarea la carul regimului, pentru a-l scoate din prăpastia în care căzuse, fără să se gândească la tară si suferintele ei. Când însă erau descoperiti, asa cum procedasem eu cu demisia mea, atunci dădeau înapoi. In sinea lor se simteau vinovati si îmi dădeau dreptate, dar nici nu cutezau să facă pasul decisiv, încredintând guvernul miscării, de teamă să nu piardă controlul puterii.
 
5. O interventie a lui Vasile Iasinschi
 
  După iesirea mea din guvern, ceilalti ministri, Noveanu si Bidianu, au fost supusi la mari presiuni din partea legionarilor ca să-mi urmeze exemplul. Dar ei refuzau să demisioneze, motivând că prin bruscarea Regelui ar fi pusă în primejdie însăsi politica destinderii, ceea ce ar putea determina o reîncepere a prigoanei. Această temere o aveam si eu si de aceea am făcut tot posibilul ca să atenuez socul plecării mele. Dar argumentul lor nu mi s-a părut valabil în fata unui imperativ mult mai puternic, care era dictat de însăsi linia miscării. Intre compromiterea Legiunii într-un guvern care ne-arfi putut implica în cedări teritoriale, în numele unei politici externe pe care noi permanent am combătut-o, si începerea unei noi prigoane, nu aveam de ales decât ultima alternativă. De atâtea ori a fost pusă miscarea în situatii asemănătoare si a optat întotdeauna pentru linia onoarei.
  In mijlocul acestor frământări, cam la vreo trei zile de la demisia mea, soseste de la Rădăuti la Bucuresti Vasile Iasinschi si informându-se de tensiunea existentă în miscare, vroia să mijlocească o împăcare. Mă invită să am o convorbire cu Noveanu în prezenta lui.
  Am răspuns cu cea mai mare bucurie initiativei lui Iasinschi. In afară de faptul că fusese sef al Regiunei Bucovina, se bucura de unmare prestigiu în miscare. Era considerat un om cumpănit si întelept, încât cuvântul lui putea să cântărească greu în atitudinea ce-o va lua Noveanu. Trebuie să precizez din nou că eu nu aveam nimic personal cu Noveanu. Imi era simpatic ca om, fusesem prieten cu el si pe plan uman ne-am înteles totdeauna bine. Dar, în cazul de fată, nu se punea o chestiune de persoane, ci de principii. Nu poti să sacrifici linia miscării prieteniilor personale.
  Cum eram direct pus în cauză, le-am explicat motivele pentru care am abandonat guvernul. Am accentuat în special primejdia de a fi asociati la pierderile teritoriale, ceea ce ne-ar desfiinta atât politic cât si istoriceste. Amândoi s-au luminat  la fată si mi-au spus că am procedat bine. Vasile Noveanu m-a îmbrătisat. M-am despărtit de Vasile Iasinschi cu ochii umeziti. Era fericit că interventia lui dăduse roade.
  Am plecat dela această întâlnire radios. Ajunsesem cu Noveanu la un acord perfect gratie interventiei lui Iasinschi. Fată de noi doi îsi luase si el angajamentul să părăsească guvernul. L-am sfătuit si pe Noveanu să nu plece din guvern imediat, ci să mai amâne câteva zile. Cum cu Budisteanu mă întelesesem în aceiasi termeni, frontul intern al miscării se refăcuse, ceea ce era de mare importantă pentru bătălia în care eram amgajati. In scurtă vreme, tustrei ministri legionari vor părăsi guvernul în bloc, încât atunci drumul liber pentru a provoca si răsturnarea guvernului Gigurtu si a impune Regelui o formulă care să dea satisfactie intereselor tării.
 
6. Campanie pentru răsturnarea guvernului Gigurtu
 
  După iesirea mea din guvern, mi-am fixat obiectivul ce trebuia să-l urmăresc în continuare în actiunea mea politică. El decurgea în mod logic din însăsi motivele mele. Am părăsit guvernul Gigurtu pentru că nu corespundea necesitătilor nationale din acel moment. Pe mine nu mă putea măguli un post de ministru când destinele tării erau în joc. Ochii mei permanent erau atintiti spre hotare. Greaua situatie externă reclama un guvern puternic, al cărui cuvânt să fie ascultat la Roma si Berlin. Un guvern de prestigiu si autoritate nu putea fi decât o emanatie a miscării legionare si nicidecum o alcătuire hibridă, o improvizatie de ultima oră, cum era guvernul Gigurtu. Cu acest guvern interesele tării nu erau apărate. Puterile Axei puteau să ceară oricât din trupul tării pentru a satisface revendicările vecinilor, căci nici Regele si nici guvernul nu ar fi cutezat să se opună.
  Ce trebuia să fac mai departe? Să organizez o campanie de răsturnare a guvernului Gigurtu pentru a obtine de la Rege substituirea lui cu un guvern de salvare natională, în care miscarea legionară să fie larg reprezentată. Odată acest guvern constituit, problema externă se simplifica. La cârma tării nu se mai găseau fosti inamici ai Axei, care, amenintati si santajati, vor fi siliti să subscrie tot ce le vor cere aceste puteri. Miscarea legionară ar fi apărat cu demnitate interesele României si la nevoie ar fi preferat o iesire eroică unei capitulări rusinoase.
  Intreaga luna Iulie m-am dedicat acestei campanii. Atât lumea legionară cât si în întrevederile extra-legionare am sustinut permanent acest punct de vedere: odată înzestrată tara cu un guvern sincer atasat Puterilor Axei, presiunea de la hotare va slăbi; nu se va putea repara tot răul săvârsit de guvernele anterioare, dar în nici un caz nu vom suferi amputări atât de grave care să atingă tara mortal.
  In tot decursul acestei luni, m-am concetrat exclusiv pe politică si nici nu mi-a trecut prin cap cel putin să recurg la o solutie revolutionară pentru a rezolva criza externă. Nu m-am abătut nici un milimetru de la politica de destindere. Am dus campania de răsturnare a guvernului Gigurtu pe căile ce mi le punea la dispozitie cadrul legal al Statului. Am asediat literalmente Palatul cu interventiile mele pe la oamenii politici pe care îi stiam apropiati de Rege, pentru a-l determina să schimbe guvernul, dar nu s-a auzit de la mine nici un cuvânt de atâtare contra Suveranului. Nici legionarii cei mai apropiati de mine nu m-au auzit vorbind vreodatăde o alternativă revolutionară. Mi-am păstrat intactă speranta în posibilitatea de a-l convinge pe Rege să adere la propunerea noastră si am respins orice tentatie de a organiza răsturnarea prin fortă a regimului.
  Trebuie să mai adaug că această campanie s-a realizat exclusiv pe filiera oamenilor politici pe care îi stiam atasati Regelui. Nu am luat contact cu membri ai partidului national-tărănesc sau liberal vechi, stiind din experientele anterioare, că nu ne vor binele. Aceste contacte nu numai că nu ar fi adus nici un serviciu miscării, dar ar fi provocat mânia Regelui, care ar fi fost în drept să creadă că se pune la cale o coalitie care să-l răstoarne.
 
7. O torpilă de la Berlin
 
  Conform întelegerii stabilite cu Budisteanu si Noveanu, demisia lor din guvern trebuia să se producă înainte ca Puterile Axei să ceară României să înceapă negocieri cu Ungaria si Bulgaria pentru rezolvarea chestiunii teritoriale. Era foarte important ca acest moment să nu prindă nici un legionar în guvern, pentru a nu împărtăsi cu el sub nici o formă răspunderile pentru ciuntirea granitelor. Guvernul Gigurtu era dispus să cedeze orice i s-ar fi cerut pentru a capta bunăvointa Romei si Berlinului, fiind preocupat în primul rând de supravietuirea regimului. §ara putea fi sacrificată.
  Bazat pe cuvântul lor, am continuat campania de răsturnare a guvernului Gigurtu cu si mai multă vigoare. Iminenta demisie a celor trei ministri legionari ar fi pus pe Rege în mare încurcătură. Nemaiputându-se prezenta la Roma si Berlin flancat de miscarea legionară, Regele ar fi fost obligat să cedeze, făcând loc printr-o nefericită interventie a grupul legionar din Berlin.
  Ce s-a petrecut la Berlin după plecarea lui Constantin Stoicănescu si Traian Borobaru? Papanace s-a azvârlit într-o agitatie sterilă, care n-avea alt rezultat decât să-mi creeze mie greutăti în actiunea din tară. El fiind la Berlin, era logic să lase initiativa acelora care se aflau în tară, iar dacă totusi vroia să participe direct la lupta politică, atunci trebuia să facă bine să se întoarcă si el acasă, împărtăsind riscurile de acolo. Misiunea grupului Berlin, în împrejurările de atunci, era să secundeze, cu moderatie si prudentă, actiunea din tară. Tot ce trecea peste această limită, dăuna miscării. Bătălia era în curs de desfăsurare si trebuia săse astepte rezultatele ei finale. Papanace arborând o atitudine intransingentă, a unui om îngrijorat de soarta miscării, care vrea să salveze puritatea liniei ei morale si politice, nu stiu cum făcea, nu stiu cum manevra această linie, că întotdeauna interventiile din tară, în vara anului 1940, izbeau în interesele miscării si îi crutau atât pe Rege cât si grupa lui Noveanu. In cele din urmă l-am descoporit a fi nu numai lipsit de tact si îmtelepciune, dar de-a dreptul de rea credintă, urmărind sabotarea si nimicirea actiunii din tară.
  Pentru a-si întări propria lui pozitie, arătând că întreg grupul Berlin este în spatele lui si îi împărtăseste vederile, Papanace a întreprins două operatii de regrupare a legionarilor. Mai întâi a încercat să atragă de partea lui pe legionarii din "Grupul 17", rămasi la Berlin. Câteva elemente s-au lăsat învăluite de dialectica lui mincinoasă si l-au urmat, în timp ce marea majoritate mi-a rămas credincioasă. Au trecut cu Papanace, Virgil Mihăilescu, Nicolae Seitan si Alexandru Popovici. Au rămas pe pozitie Octavian Rosu, Ilie Smultea, Petre Ponta, Nicolae Crăcea, Matei Biloiu, Popa Ion, Valeriu Vintan, Tolcea Ion, Găvăgină Iosif si Vasiu Iosif. Mai mult succes a avut Papanace când s-a adresat elementelor răzletite de grup, încă din toamna anului 1939: Preotul Dumitrescu-Borsa, care dezertase de la conducerea comandamentului legionar din Berlin; Vojen si Constant, care se separaseră de grup si-si urmăreau o politică proprie, si Gheorghe Ciorogaru, care trata cu Legatia Română înapoierea în tară.
  Pentru a recupera aceste elemente, fără îndoială că Papanace a recurs la ieftina demagogie că "după capitularea lui Horia Sima, numai grupul legionar de la Berlin mai poate reprezenta cu demnitate miscarea, deoarece se bucură de libertate, în timp ce cei din tară sunt supusi la constrângeri si amenintări permanente; acest grup trebuie reunificat, pentru a forma un bloc puternic, capabil să se opună manevrelor Regelui Carol, care urmăreste compromiterea si anihilarea miscării. Grupul Berlin este rezerva salvatoare a Legiunii".
  Vorbele erau frumoase, numai că realitătile nu se potriveau cu ele. Cum putea fi salvată Legiunea cu oameni ca Dumitrescu-Borsa, Vojen, Constant, Ciorogaru, care se desprinseseră de grup, pentru că nu mai credeau în destinele  Legiunii si căutau să-si găsească un rost în politica românească pe cont propriu?  Când însă au văzut acestia, în primăvara anului 1940, că situatia miscării nu este chiar asa de rea, că, dimpotrivă, miscarea este căutată de Regele Carol si actiunile ei politice cresc în tară si - culmea culmilor - intră chiar ministri legionari din tară, atunci s-au trezit din hibernajul lor si si-au căutat o nouă platformă de lansare în lumea legionară, care nu putea fi decât grupul de care s-au desprins. In modul acesta operatia lui Papanace de captare a acestor elemente, care făcuseră parte cândva din Comandamentul Legionar din Berlin, a căzut într-un teren prielnic, întâlnindu-se cu schimbarea lor de orientare după intrarea miscării pe scena politică a tării.
  Papanace cunostea pe acesti oameni si stia că cu ei nu se putea da bătălia contra regimului. Dar pe el nu-l interesa în acel moment valoarea combativă a acestor oameni, ci să apară înconjurat de un număr mai mare de legionari si mai ales comandanti legionari, ca atunci când va interveni la Bucuresti, trimitând scrisori sau apeluri, cuvântul lui să-si producă efectul în miscare.
  Un prim "rezultat" al concetrării de la Berlin a fost o scrisoare a Preotului Dumitrescu-Borsa adresată lui Radu Budisteanu, prin care îl anunta că eu nu reprezint grupul legionar de la Berlin si n-am nici o acoperire din partea acestui grup pentru actiunile ce le săvârsesc în tară. In această scrisoare nu se pomenea nimic nici de Regele Carol, nici de legionarii care rămăseseră în guvern... ci de mine, care iesisem din el. Eu, asadar, care făcusem atâta ca să păstrez în viată acest grup, după defectiunile succesive din comandamentul legionar, eu care i-am insuflat acestui grup un nou curaj si o nouă sperantă, eu care l-am reorganizat într-un instrument eficace de luptă, nu meritam încrederea acestui grup, în vreme ce preotul Borsa care dezertase de la sefia grupului, într-un moment teribil de greu pentru supravietuirea lui, în conceptia lui Papanace era mai vrednic să reprezinte miscarea decâ mine si îi încredintase trista misiune să mă denunte ca impostor.
  Toate valorile erau răsturnate. Noi care ne expusesem viata de atâtea ori, care am trecut prin nenumărate primejdii, nu mai reprezentam nimic, iar ei, care renuntaseră până si la ideea unei Legiuni biruitoare, se erijau acum în mentori politici de la tribuna legionară a exilului.
  Scrisoarea de la Berlin era o armă puternică în mâna grupului Noveanu-Budisteanu. In timp ce înainte erau dispusi si ei să părăsească guvernul, urmându-mi exemplul, în posesiunea acestei scrisori, si-au schimbat brusc atitudinea. De ce să demisioneze? Cine este Horia Sima să le impună să plece din guvern? Iată că este dezavuat de însisi camarazii lui din Comandamentul legionari din Berlin, cu al căror consimtământ noi am crezut până acum că s-a întors în tară! Atunci pe cine reprezintă?
  Incurajati de această scrisoare, cei trei ministri, Noveanu, Bidianu si Budisteanu, s-au decis nu numai să nu demisioneze, dar profitând de ea, să treacă la ofensivă pentru a clarifica pozitia mea în miscare. Dacă la dezavuarea ce-am primit-o de la Berlin, s-ar adăuga si o dezavuare din partea legionarilor din Capitală, eu as fi scos din circulatie si atunci drumul ar rămâne liber pentru actiunea lor politică.
 
8. Adunarea de la Budisteanu
 
  N-am stiut nimic de existenta unei scrisori a Preotului Dumitrescu-Borsa până în momentul când a fost citită de către Radu Budisteanu în fata legionarilor adunati în casa lui; după cum am fost tinut în totală ignorantă asupra faptului că se convocase o adunare a căpeteniilor legionare în casa aceluiasi camarad. Am aflat cu câteva ore înainte, si nu de la protagonistii ei.
  In dimineata zilei de 14 Iulie 1940, mă aflam în apartamentul Doamnei Cantacuzino de pe Bulevardul Brătianu, împreună cu Eugen Necrelescu si Constantin Stoicănescu. Nu stiu ce discutam. Gândurile mele erau departe de lovitura ce se proiecta. Nici nu m-as fi putut închipui că după solemna promisiune făcută în fata lui Iasinschi de către Noveanu că va demisiona si el în scurtă vreme, să-mi administreze această lovitură joasă. Eu asteptam de la o zi la alta să explodeze bomba demisiei colective a celor trei ministri la Palat, când în realitate îmi pregăteau ei mie o altă bombă, destinată să mă desfiinteze politic si legionar.
  Să fi fost pe la orele 11, când vine stirea din grupul Răzletilor că, în după masa aceleiasi zile, este convocată  o adunare a comandantilor legionari în casa lui Radu Budisteanu. O veste stranie. Totul se pregătise pe ascuns si în cea mai mare grabă si nu fusese invitat nici unul dintre legionarii apropiati de mine. Ce să fac? Pe măsură ce soseau alte vesti, am aflat că fuseseră chemate numai persoane considerate a fi favorabile grupului Noveanu-Budisteanu, în timp ce elemente presupuse a fi ostile atitudinii lor n-au fost anuntate. Telefonând în mai multe părti, am mai aflat că obiectul adunării era discutarea demisiei mele, dacă a fost oportună sau nu iesirea mea din guvern, si se urmărea dezavuarea mea.
  Mă frământam cu mintea ce-a intervenit, ce element nou, ca să determine pe cei trei legionari din guvern ca să-si retracteze propriile lor angajamente de a-si prezenta si ei demisia si chiar să treacă la ofensivă, convocând o adunare care să mă dezavueze? In acel moment nu stiam  nimic de scrisoarea de la Berlin, care dezlăntuise întreaga operatie. Dar dacă este vorba de mine si sunt direct pus în cauză de ce nu sunt si eu convocat ca să-mi pot justifica atitudinea? Asa ar fi corect. Ce procedură legionară este aceasta?
  Am ajuns la concluzia că s-a urmărit să se facă această adunare pe ascuns si cât mai repede pentru a fi surprins de evenimente si a nu mai dispune de timp pentru ca să mobilizez si eu legionarii din Capitală, care, în marea lor majoritate, erau de partea mea. Odată actul săvârsit, odată adunarea tinută, era mult mai greu să i se conteste legimitatea.
  Nu stiam ce să fac. Ne uitam buimăciti unul la altul. Intre timp apartamentul se umpluse de legionari. Dar o hotărâre trebuia luată. Era o chestiune de ore. Adunarea era convocată pentru masă.
  Cei mai multi din cei prezenti în acel moment în apartamentul Doamnei Ioana Cantacuzino erau de părere să ignorăm adunarea. Să nu mergem. Să o boicotăm. Să avizăm cât mai multă lume să nu meargă. După ce vom vedea ce se decide, vom reactiona. Stoicănescu propune un plan si mai îndrăznet: să ne concentrăm câteva sute de elemente înfata Palatului si să-i facem Regelui o manifestatie ostilă, căci "de-acolo vine lovitura". Nu era exclus ca Palatul să fi stiut de această manevră, dar ideea lui Stoicănescu era contra-producătoare. Atacând pe Rege, justificam tocmai teza celor trei ministri, care au convocat această adunare ca să mă desazueze pentru demisie.
  M-am fixat asupra celeilalte idei: să ignorăm adunarea, trimitând vorbă din om în om să nu participe, explicând dedesupturile ei. Dar pericolul era altul pe care ceilalti camarazi nu-l descifrau. Oricât de putin legitimă ar fi fost această adunare, neîntrunind decât un mic număr de căpetenii, la sfârsitul ei s-ar fi putut da un comunicat, chiar neînsemnat, prin care "Adunarea Comandantilor Legionari retrage încrederea lui Horia Sima si aprobă linia politică a grupului Noveanu, Bidianu , Budisteanu". Era suficient acest comunicat ca să se producă o ruptură în miscare, cu grave consecinte pentru viitorul ei.
  In fata acestui pericol, m-am decis să înfrunt toate riscurile si să iau parte la consfătuire. Să particip ca si cum as fi fost si eu invitat, ignorând secretul convocării, ca si cum ar fi fost vorba de o adunare deschisă tuturor. Odată în mijlocul camarazilor, speram că mi se va prilejul să vorbesc pentru a explica motivele demisiei mele.
  Cele câteva ore ce ne despărtea de deschiderea adunării trebuia folosite la maximum pentru a mobiliza si noi ceva forte. Eu nu puteam apărea singur în mijlocul unei adunări ale cărei sentimente nu le cunosteam. Am însărcinat pe camarazii prezenti să avizeze pe cât mai multi legionari, în special grade, ca să vină la adunare, la ora fixată în casa lui Budisteanu, si am trimis pe Alecu Ghica la profesorul Codreanu, pentru a-l pune la curent cu situatia. Profesorul era indignat de noua uneltire. Nici de data aceasta eu nu i-am cerut nimic, ci l-am rugat să decidă singur ce poate face pentru a paraliza conspiratia. Pentru a doua oară mi-a sărit în ajutor într-un moment critic, cu o dragoste care m-a miscat până în adâncul sufletului. Parcă era propriul meu tată.
  - Voi scrie o scrisoare pe care să o citesti în adunare. In această scrisoare voi declara că "singurul îndreptătit să angajeze politic miscarea este Horia Sima". S-a asezat la masă si a redactat mesajul către adunare în termeni clari si energici. Era mâna lui Dumnezeu care mă ocrotea. După cum vom vedea, scrisoarea Profesorului a fost de mare folos, căci a anulat efectul scrisorii Preotului Borsa.
  Am asteptat să văd dacă totusi nu vine vreun curier din partea lui Noveanu sau Budisteanu pentru a mă anunta de reuniune. N-a apărut nimeni si nici unul dintre legionarii apropiati de mine n-au fost avizati. Reaua credintă era evidentă. In schimb am aflat cam ce fel de persoane fuseseră chemate. Erau oamenii ce li se părea ministrilor legionari că ar putea fi convinsi să le urmeze linia. Dar, cum am descoperit mai târziu, nici acestora nu li se dezvăluise planul.
  Trebuie să distingem între cei initiati în conspiratie si ceilalti, marea majoritate, care au fost de bună credintă, crezând că participă la o adunare normal convocată, cu aprobarea tuturor căpeteniilor legionare, inclusiv a mea. In consecintă, absenta mea de la adunare ar fi putut fi interpretată de acetia că nu vreau să apar, pentru a nu fi silit să dau socoteală de atitudinea mea, ceea ce ar fi îtărit teza lui Noveanu. Asa se explică si repeziciunea cu care s-a pus la cale această adunare. In 24 de ore. De azi pe mâine. Imediat după primirea misivei de la Berlin, pentru a nu-mi putea lua măsuri de apărare.
  Am plecat cu inima strânsă spre casa lui Budisteanu, din str. Dr.Felix 66. Atmosfera nu-mi va fi prielnică si cu atât mai grav pentru mine, după cuvântarea ce o voi tine, voi obtine un vot de blam.
  Adunarea s-a tinut într-un salon la parter, de formă dreptunghiulară. Se intra prin partea mică a dreptunghiului si apoi se deschidea o sală largă în fund. Mobilele fuseseră deplasate pentru a încăpea cât mai multă lume.
  Când am ajuns eu, salonul era arhiplin. Trebuie să fi fost peste 30 de persoane. Unii nu aveau scaune si stăteau rezemati de pereti. Când am intrat prin sirul de legionari, am întâlnit si câteva figuri prietenoase: Ilie Colhon, Lae Lupu, Părintele Boldeanu, Eugen Teodorescu, Stoicănescu, Dr. Dumitru, Horia Cosmovici, Dr. Popovici, Alecu Ghica, Ilie Niculescu, toti "indezirabilii", căci nu fuseseră invitati. Marea majoritate îmi azvârleau priviri piezise si mi-am dat seama că fuseseră îndoctrinati. Chiar la intrare l-am descoperit pe Radu Gyr, apoi pe Vasile Posteucă, cu un grup de bucovineni. In mijlocul salonului erau oborenii cu Tocu, Petrică Bolintineanu si Titi Cristescu, recent sosit din Germania; apoi supravietuitorii de la Râmnicu-Sărat, inginerul Virgil Ionescu, Radu Budisteanu si Serban Milcoveanu. La loc de onoare se aflau Comandantii Bunei Vestiri, Ilie Gârneată si Mile Lefter. Nu erau prezenti nici Corneliu Georgescu si nici Vasile Iasinschi, care m-ar fi putut ajuta mult. Provincia nu era reprezentată decât de acei care întâmplător se aflau în Capitală. Sedinta a fost deschisă de Mile Lefter, care îndeplinea functia unui presedinte ad-hoc. Lefter a spus că obiectul adunării este de a se examina situatia miscării după plecarea mea din guvern. El sustinea că retragerea mea precipitată din guvern ar putea avea consecinte grave, provocând dezlătuirea unei noi prigoane. A urmat la cuvânt Radu Budisteanu, care a reluat si dezvoltat teza expusă de Mile Lefter. A vorbit pe un tim violent de pericolul unei noi prigoane, ceea ce ar avea ca urmare lichidarea restului de elită legionară, salvată din masacrele precedente. Prezenta în guvern a celor trei ministri legionari este un act politic întelept, căci pune la adăpost miscarea de o nouă aventură. Mi-am dat capul pe mâna cuiva odată, dar a doua oară nu mai vreau să mi-l dau".
  După pledoarie, Budisteanu scoate din buzunar scrisoarea Preotului Dumitrescu-Borsa, o citeste si apoi adaugă cu un aer triumfal: "Pe cine reprezintă Horia Sima, dacă nici grupul de la Berlin, în numele căruia s-a întors în tară, nu-l recunoaste?" Tulburarea era mare însală. Am reusit să-mi păstrez calmul, desi fierbeam de indignare contra autorului scrisorii, care fugise din fruntea comandamentului legionar din Berlin. Repudiat de camarazii din Germania, acum trebuia să fiu dezavuat si la Bucuresti, pentru ca să se dărâme întreg edificiul legionar si miscarea să intre definitiv sub ascultarea Palatului.
  Alecu Ghica a priceput că e momentul lui să intervină. Se ridică si citeste scrisoarea Profesorului Codreanu: "Horia Sima este singurul îndreptătit să angajeze politic miscarea". Semnat, Profesorul Ion Zelea Codreanu, seful spiritual al Legiunii. A fost ca un dus rece pentru grupul care credea a fi câstigat partida. Echilibrul se restabilise, anulând efectul scrisorii de la Berlin. Atunci se ridică inginerul Virgil Ionescu, căruia, se pare, nu-i convenea scrisoarea Profesorului si spune că scrisoarea Profesorului Codreanu nu poate fi luată în considerare, deoarece Profesorul nu are nici o calitate de a interveni în conducerea miscării. Pe timpul Căpitanului, Profesorul nu a îndeplinit nici o functie în miscare, fiind utilizat de Căpitan exclusiv pentru darul său oratoric, în perioada campaniilor electorale. In continuare, inginerul Virgil Ionescu a deschis problema succesiunii după moartea Căpitanului. Cine să conducă miscarea? El crede că cei mai îndreptăti de a lua conducerea miscării sunt cei trei supravietuitori de la Râmnicu-Sărat. Ei sunt aceia care au împărăsit ultimele clipe cu Căpitanul si sunt depozitarii ultimelor dorinte. Propunerea lui Virgil Ionescu a fost primită cu răceală de adunare. A urmat o tăcere mormântală. Toată lumea stia că atât Virgil Ionescu cât si Radu Budisteanu si-au salvat viata numai gratie unor interventii de familie.
  Au urmat si alti oratori, între care si Ilie Gârneată, care nu au adus nimic nou în dezbatere si cereau doar să se clarifice chestiunea demisiei mele din guvern, "pentru a sti unde mergem". In orice caz citeam pe fetele lor crispate teama ce reusise să le-o însufle cei trei ministri, cu aluzia la o redeschidere a prigoanei, o teamă aproape fizică, care le aducea aminte de groaza din lagăre si închisori, de unde marea majoritate a camarazilor lor nu s-au mai întors. Pe cât de usor obtinusem aprobarea tuturor când le-am cerut înscrierea în Partidul Natiunii, pe atât de greu era acum să-i determin la o pozitie prudentă în colborarea cu Regele. Era penibil pentru mine să mă apăr pentru un act care, în fond, salva linia miscării, dar era penibil să-i văd si pe ei trăgându-mă la răspundere pentru faptul că am părăsit un guvern pe care-l controlam si care va provoca tării grave perderi teritoriale.
  La sfârsitul tuturor interventiilor, m-am ridicat si eu să vorbesc. Priviri scutătoare din toate părtile. Ce voi spune? Situatia mea nu era deloc usoară. Nu puteam spune tot ce aveam pe suflet, cum as fi vrut. Trebuia să evit cu orice pret o iesire contra Regelui. Noveanu si Budisteanu atât asteptau. Să fac imprudenta să atac pe Rege, pentru a exclama triumful: "Nu v-am spus noi că Horia Sima ne bagă într-o nouă prigoană? Ascultati din gura lui ce spune. Toată politica noastră de destindere din tară se poate termina într-o nouă tragedie". Un cât de voalat atac contra Regelui si ar fi biruit punctul lor de vedere. Dar dacă nu sunt contra Regelui de ce am părăsit guvernul? Trebuia să explic motivele demisiei mele, fără să mă ating de Rege. Mă găseam între Scylla si Caribda. Trebuia să navighez cu multă prudentă între cele două stânci. Trebuia să dau versiunea reală a evenimentelor, dar într-o formă care să nu pară a fi o luare de pozitie contra Palatului. Incerc să reconstitui din memorie acest discurs:
  "Caramarazi, le-am spus, nu sunt orator. Dar voi face efortul ca să vă explic cât mai clar motivele plecării mele din guvern. D-voastră stiti că am acceptat si eu, ca si D-voastră, după eliberarea mea, politica destinderii. D-voastră stiti că eu am lărgit chiar politica destinderii, transformând-o într-o politică de colaborare cu regimul. Am participat la formarea Partidului Natiunii si am dat cunosctul apel, pe care l-ati semnat marea majoritate a celor prezenti. MAi mult decât atâta. Am fost primul legionar care am participat la un guvern al Majestătii Sale. Am fost Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu si apoi ministru în guvernul Gigurtu. Dacă astăzi se găsesc trei ministri legionari în guvern, aceasta se datoreste tot drumului deschis de mine. Sunt tot atâtea dovezi că relatiile dintre miscare si regim s-au normalizat. Asta nu înseamnă că nu vor mai exista în viitor diferende cu Palatul, divergente de păreri, dar ele vor fi tratatede noi exclusiv cu mijloacele politice, fără a brusca situatiile. Era violentelor s-a încheiat cu consimtământul ambelor părti.
  Acum, care a fost cauza demisiei mele precipitate? Nu am făcut-o cu inimă usoară si mi-am dat seama că nu vor lipsi între legionari temerile pe care le-ati exprimat D-voastră astăzi. BAza întelegerii între miscare si regim, încă de la primele tratative, a fost greaua situatie externă a tării, amenintată să fie sfârtecată de vecini. S-a făcut apel la patriotismul miscării si noi care am fost crescuti în cultul patriotismului nu puteam răspunde decât  afirmativ acestui apel, uitând ce-a fost în trecut, pentru ca, umăr la umăr cu Regele, să apărăm fruntariile amenintate. Tot ce s-a realizat de la eliberarea mea si până la intrarea mea în guvern, s-a făcut pe baza acestei întelegeri si după cum poate constata oricine, m-am angajat în această directie cu toată hotărârea.
  Pentru ducerea la bun sfârsit a acestei sarcini, am cerut însă un lucru elementar, o conditie sine qua non, ca să ne putem îndeplini mandatul nostru de apărători ai pământului strămosesc. Trebuie să i se acorde miscării o pozitie de primul rang în politica tării. După pierderea Basarabiei si Bucovinei de Nord, numai un guvern decomponentă legionară putea să abordeze cu succes la Berlin si Roma chestiunea revendicărilor maghiare si bulgare, deoarece miscarea a fost singura organizatie din România care a sustinut permanent o politică de aliantă cu Axa Roma-Berlin. Este normal, este logic că acei care au reprezentat acest punct de vedere în politica externă să fie chemati acum să trateze cu Puterile Axei. Suntem dispusi să ne înfruntăm, cu furtuna de la hotare, dar cu conditia să ni se pună la dispozitie si mijloacele de a înfrunta această furtună. Nu am cerut un guvern legionar pur, ci un guvern de predominantă legionară, în care o serie de posturi-cheie să fie încredintată miscării.
  Am plecat din guvernul Gigurtu pentru că Palatul nu a dat un răspuns satisfăcător acestei chestiuni fundamentale. Toată lumea îsi dă seama de slăbiciunea guvernului Gigurtu. Cu acest guvern nu s epoate da cu succes bătălia de apărare a fruntariilor tării. Iar rolul nostru în acest guvern este minor. Suntem asa zicând a cincea roată la car. In loc de un guvern precumpănitor legionar, ni s-au oferit niste posturi secundare, din care nu putem influenta politica generală a tării. Miscarea legionară a fost pur si simplu exclusădin convorbirile cu Roma-Berlin. Altii vorbesc în numele nostru, iar noi am fost redusi la rolul de suport al acestora. Suntem o anexă a unui guvern care stim că nu e capabil să apere interesele tării, asa cum am pute-a noi face. Riscăm asadar să fim co-răspunzători* la sfâsierea hotarelor tării, interzicându-ne în acelasi timp să participăm la bătălia pentru apărarea lor.
  Am declarat că n-am nimic împotrivă să ia guvernul acei ce au sustinut politica externă titulesciană, care ne-a adus la acest deazstru. Să vină la guvern D-nii Maniu si Brătianu, să ia guvernul D-l Gafencu, care a acceptat garantiile engleze. Să descurce ei situtia externă. Dar nu e corect să fie folosită miscarea pentru a plăti păcatele unei politici făcute de altii.
  Ce m-a determinat asadar săpărăsesc guvernul? Bazele colaborării noastre cu regimul au fost alterate. Se face apel la patriotismul nostru, ni se cere să facem front cu toti Românii pentru apărarea granitelor, dar, în acelasi timp, ni se leagă mâinile. Suntem prizonierii unui guvern care face politica tării peste capul nostru.
  Asta nu înseamnă că am contra Regelui. Interpretarea anumitor camarazi este gresită. Este o luare de atitudine în cadrul ce ni-l permite ordinea legală a Statului, asa  cum e configurată astăzi. A demisiona dintr-un guvern, nu înseamnă a fi contra factorului constitutional. E o deosebire de opinii care mâine se poate aplana. Obiectivul pentru care lupt eu acum este de a convinge forurile competente să accepte formarea unui guvern de salvare natională, care nu poate fi decât un guvern constituit pe bazălegionară. Regele ia anumite decizii, dar suferă si el o serie de influente. Intelegem să ne exercităm si noi influenta noastră la Palat, pentru a promova formula preconizată de noi. Asta e tot. Nu suntem contra egelui si nu punem în discutie politica destinderii.
  In consecintă, nu trebuie să ne temem de o nouă prigoană, cum s-au exprimat unii camarazi, pentru că nu există nici un motiv real ca această prigoană să se dezlăntuie. Cu demisia mea nu am depăsit cadrul legal al Statului. E un act politic si nimic mai mult. Nu văd motivele.
  Dar chiar dacă ar fi asa, chiar dacă prin absurd s-ar dezlăntui o nouă prigoană, între a suferi această prigoană si a apăra linia miscării de compromisuri, nu avem altă alegere. A rămâne în acest guvern, asa cum este el constituit astăzi, ar însemna să angajăm răspunderea miscării înpierderi teritoriale grele, ceea ce ne-ar îngropa istoriceste. După ce au murit cei mai buni dintre noi, nu avem nici un motiv să nu urmăm drumul lor de sacrificiu, dacă acesta ar fi pretul necompromiterii noastre.
  De când am intrat în miscare, camarazi, ne-am logodit cu moartea. Chiar cântecul nostru spune "moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunti". Aceasta e viata noastră, a riscului si a primejdiei continue. Pe acest drum ne-am angajat fără posibilitate de întoarcere.
  Dar revin si repet, camarazi. Demisia nu înseamnă o luare de atitudine contra Regelui, ci o luare de atitudine contra unei anumite politici ce vrea să ni se impună de la Palat, politică la a cărui formulare participă si alti factori decât Regele. Sunt anumite influente care se exercită însferele Palatului si care sunt dăunătoare miscării. Noi combatem această influentă si cerem să fie pusă miscarea în conditii să-si îndeplinească misiunea ei salvatoare în politica externă".
  Pe măsură ce vorbeam, atmosfera din sală se schimba. Fruntile s-au descretit, ochii s-au înbufnat si am simtit cum inimile tuturor băteau la unison. Cuvântarea s-a încheiat cu un ropot de aplauze. Entuziasmul a fost asa de mare încât i-a cucerit si pe Noveanu, Bidianu si Budisteanu. Uitând pentru o clipă ceea ce ne separa si pentru ce au convocat aceastăadunare, au decis unanim să adere si ei la textul demisiei mele. Si asa se face că, a doua zi, a fost răspândită demisia mea, cu un codicil semnat de cei trei ministri. Era un nou angajament, de astă dată public, că vor părăsi si ei guvernul.
  Când am părăsit casa lui Budisteanu, toti m-au salutat cu dragoste. Trecând pe lângă Radu Gyr, mi-a strâns mâna zicându-mi: "Iartă-mă. Nu stiam cine esti". Lui Vasile Posteucă îi străluceau ochii de bucurie. "Am trăit o zi mare. Să dea Dumnezeu să fie bine".
 
9. Constituirea Forului Legionar
 
  Intr-o lună de zile s-au produs evenimente de importantă capitală pe plan legionar:
 
- In 13 Iunie sunt eliberat de la Directia Generală a Sigurantei;
 
- In 28 Iunie intru în guvern;
 
- In 14 Iulie mă înfrunt cu coalitia Noveanu-Budisteanu si salvez unitatea miscării.
 
  Toate aceste momente îsi au locul si însemnătatea lor în drumul spre victorie al Legiunii. Cu eliberarea mea, elemente de front ale miscării si-au regăsit încrederea în luptă si unitatea de comandă. Intrând în guvern, am scos miscarea de la periferia politicii românesti, unde fuseserăm izgoniti de la începutul prigoanei carliste, si am introdus-o în circuitul vietii publice, la egalitate cu celelalte partide. Tendintele centrifugale din miscare au fost oprite să se dezvolte gratie interventiei mele în casa lui Budisteanu.
  - Nu stiam că esti si orator, mi-a spus Stoicănescu după plecarea de la Budisteanu.
  - Nu sunt orator, i-am răspuns, si în alte împrejurări as fi dar unexamen lamentabil. M-a inspirat Dumnezeu ca să vorbesc pe întelesul tuturor, pentru că acolo se juca destinul Legiunii. O Legiune împărtită în clanuri, si-ar fi pierdut orice valoare politică si la urmă s-ar fi dezagregat.
  De mai multă vreme Colonelul Zăvoianu mă tot îndemna să constitui un organism central, un fel de for legionar, alcătuit din fruntasii miscării, unde să se dezbată toate problemele ce se vor ivi în Legiune sau în domeniul politic. L-am tot amânat, dându-i răspunsuri evasive, încât omul, pe bună dreptate, putea să-si închipuie că refuz constituirea acestei instante supreme, pentru că nu vreau să se exercite asupra mea nici un control. Nu era asa. Un alt motiv mă împiedica. Eu eram legat de Partidul Natiunii. De vreme ce am participat la formarea acestui partid, cu un număr mare de camarazi, nu mai puteam în acelasi timp să întreprind actiuni politice paralele. Un for legionar, asa cum propunea Colonelul Zăvoianu, contravenea fiintei Partidului Natiunii. De aici ezitările mele si nu pentru că nu i-as fi recunoscut utilitatea. Nu vroiam să dau prilej Palatului să mă acuze de nelealitate. Partidul Natiunii era înzestrat cu un mecanism represiv, pentru eventualitatea că se desfăsurau activităti politice contrarii. Eu am protestat contra acestor paragrafe penalizatoare, dar n-am reusit să le înlătur si ele au rămas în vigoare, putând fi aplicate si nouă, acelora care am pus bazele Partidului Natiunii. A crea un for legionar, echivala cu un început de reconstituire a miscării, ceea ce era pasibil să fie sanctionat de legile regimului. Era cu totul altceva dacă eu, cu titlul individual, luam contact cu alti camarazi pentru a discuta problemele Legiunii, dar situatia putea să ia alt aspect dacă la Palat s-ar fi aflat de existenta unui organ diriguitor al miscării.
  Am luat în considerare propunerea Colonelului Zăvoianu abia după adunarea legionară din casa lui Budisteanu. Eu nu încălcasem până atunci legile în vigoare, dar iată că vine grupul Noveanu si, probabil cu stirea Palatului, convoacă o adunare a căpeteniilor legionare, cu scopul ca să obtină dezavuarea mea. Lovitura n-a reusit, dar faptul că Noveanu, Bidianu si Budisteanu s-au încumetat să tină această adunare, contravenind legislatiei în vigoare, am tras si eu concluziile mele:
 
1. De vreme ce Noveanu si-a îngăduit să convoace o adunare legionară de oarecare proportii, pot si eu să-mi dau consimtământul la realizarea unei reuniuni mult mai restrânse.
 
2. Adunarea de la Budisteanu de monstra urgenta necesitate de a se constitui Forul Legionar, propus de Colonelul Zăvoianu. Nu mai era timp de pierdut. Căpeteniile legionare care au participat la consfătuirea din casa lui Budisteanu puteau fi din nou manipulate în buna lor credintă, fie de aceleasi persoane fie de altii. Pentru a-i feri să mai alunece într-o directie dăunătoare intereselor miscării, care se identificau în acel moment cu cele mai vitale interese ale tării, trebuia să se constituie cât mai în grabă această insitutie. Odată integrati în acest for, fruntasii Legiunii nu vor mai avea senzatia că sunt abandonati, că fac eu politica miscării peste capul lor si fărăstirea lor, că cine vorbeste în numele lor nu este autorizat de ei si că ei nu stiu unde merge miscărea.
 
  Primejdiile persistau, căci una era Noveanu când convoca o adunare si altaeram eu. Noveanu nu era de temut la Palat, în vreme ce toate miscările meeerau urmărite. Dar dacă lăsam curentele din miscare să se dezvolte la voia întâmplării, primejdiile erau si mai mari. Se putea ivi o nouă constelatie de forte care să provoace o ruptură. Intre două riscuri am optat pentru cel ce mi s-a părut mai mic. Acum era momentul să se constituie Forul, acum după limpezirea situatiei interne din miscare si refacerea unitătii ei.
  Unitatea miscării fusese asigurată până acum exclusiv prin eforturile mele individuale, prin numeroasele mele întâlniri cu legionarii, prin multi-prezenta mea, prin interventiile mele, unde se producea un început de destrămare, cum a fost si cazul cu adunarea de la Budisteanu, dar această situatie "de unul singur" nu se putea prelungi multă vreme. Sefii legionari, chiar si cei atasati de mine, vroiau să cunoască evenimentelor si să fie consultati asupra măsurilor ce trebuiau luate, pentru a pune miscarea la adăpost de primejdii si a-i asigura eficacitatea politică.
  Cum se prezenta miscarea până la constituirea Forului Legionar?
  Existau în Bucuresti o serie de grupe, de mici centre, care îsi disputau între ele întâietatea. Primul grup pe care l-am descoperit la eliberarea mea era grupul Dr. Noveanu, Dr. Rudeanu si Bidianu. Budisteanu nu făcvea parte din acest grup. El s-a atasat lui Noveanu ulterior, după ce a fost numit ministru. Primii trei formau un bloc, erau bine văzuti la Palat si chiar Regele mi-a vorbit elogios de ei. M-am întâlnit de câteva ori cu ei, mai ales la masa de seară, si am discutat într-un ton cordial problemele la ordinea zilei, dar fără a ne lua angajamente concrete. Dr. Rudeanu a iesit apoi din combinatie, nu stiu pentru ce, si a dispărut chiar de la suprafata vietii politice.
  Un alt centru care asipra la orientarea miscării se afla sub conducerea lui Andrei C.Ionescu, vechi legionar. Avea ca reprezentanti principali, în afară de Andrei Ionescu, pe Dr. Nicolae Rosu si pe Fănică Anastasescu. Acest grup nu avea greutate în miscare. Andrei Ionescu era împiedicat de propria lui functie ca să fie mai activ. Functionar la Cameră, nu-si putea manifesta legionarismul său decât cu oarecare prudentă, pentru a nu-si pierde postul. Dar chiar în situatia asta, încă de pe timpul Căpitanului, adusese nepretuite servicii miscării. Dr. Nicolae Rosu, medic, scriitor si ziarist în acelasi timp, nu era încadrat în miscare. Era un prieten al miscării si a scris pagini frumoase depsre Legiune si Căpitan. Fănică Anastasescu era un legionar "sui generis". Nici el nu era în cadrat formal în miscare, desi făcea regulat toate lagărele si închisorile. El se considera "prieten al căpitanului", participa la toate activitătile legionare si se comporta cu o lealitate desăvârsită. Această grupare privea cu simpatie actiunea mea, gratie lui Andrei ionescu, care mă cunostea din epoca studentiei, când fusesem initiat de el în miscare. Pe Dr. Nicolae Rosu nu l-am cunoscut până în momentul când l-am întâlnit la o sedintă a acestui grup. Mi-a vorbit si el, coincizând în vederi cu Colonelul Zăvoianu, de necesitatea creării unui For Legionar.
  Intr-un mănunchi aparte s-au grupat oamenii mai în vârstă din miscare, Colonelul Zăvoianu, farmacistul Aristotel Gheorghiu de la Râmnicu-Sărat si avocatul Constantin Popescu-Buzău. Acestiaerau oamenii cu experientă politică, care pricepeau repede manevrele Palatului si reactionau cu precizie, ori de câte ori era în joc integritatea miscării. Toti comandantii legionari, au fost demare folos în perioada de consolidare a miscării.
  Mai putin sigur era grupul Oborenilor, a cărui figură centrală era Petrică Bolintineanu. Din acest grup mai făceau parte Comandantul Legionar Petre Tocu de la Galati si Titi Cristescu, recent întors din Germania. Inclinau spre grupul Noveanu si la adunarea din casa lui Budisteanu m-au primit cu răceală. După cuvântarea mea, si-au schimbat atitudinea distantându-se de Noveanu. De atunci relatiile mele cu acest grup s-au normalizat si am fost deseori în casa lui Bolintineanu.
  Comandantii Bunei Vestiri nu formau un bloc. Radu Mironovici era câstigat de partea lui Noveanu. Ilie Gârneată si Mile Lefter nu aveau un punct de vedere bine precizat. Oscilau între diferite curente. La adunarea de la Budisteanu, înclinau de partea lui Noveanu, pentru ca, după explicatiile mele, să aprobe teza mea si să-l abandoneze. De atunci nu ne-am mai despărtit. Corneliu Georgescu nu era la Bucuresti. Stătea cu familia la Miercurea Sibiului si a descins în Capitală abia în prima jumătate a lunii August. Tot asa Iasinschi. Stătea la Rădăuti si cobora foarte rar la Bucuresti. Eu nu l-am văzut decât de două ori: când cu încercarea lui de împăcare între mine si Noveanu si apoi în preajma lui 3 Septembrie.
  Virgil Ionescu deschisese un fel de salon politic, la care invita legionari si altă lume. El rămăsese oarecum singur. Budisteanu trecuse de partea lui Noveanu, iar Doctorul Serban Milcoveanu nu-l urma. Acesta formase un grup al medicilor legioanri, care sprijinea actiunea mea. Desi invitat insistent, nu m-am dus niciodată în casa lui Virgil Ionescu, deoarece stiam că tot ce se vorbeste acolo, ajunge la Palat.
  Marea majoritate a Răzletilor erau cu mine. Principalii mei colaboratori în actiunea ce-o desfăsuram erau din sânul lor: Radu Ghenea, Horia Cosmovici, Alexandru Ghica si Dr. Alexandru Popovici. Influenta acestui grup era considerabilă si în înalta societate a Capitalei. Elementele de luptă de la Răzleti se concetrase în jurul lui Ilie Niculescu. Acestia formau un grup aparte oricând să intre în actiune. In sfârsit, Dr. Iosif Dumitru îsi avea raza lui de influentă la Răzleti. El lucra de obicei cu Constantin Stoicănescu, cu Fănică Anastasescu si cu scriitorul Constantin Gane.
  Dacă se constituia acum Forul Legionar, el apărea ca o încoronare a unor sfortări de a reface unitatea miscării, grav zdruncinată prin moartea Căpitanului si a majoritătii elitei legionare. Acest For nu reprezenta un grup local de presiune, cum puteau fi considerate celelalte fractiuni, ci o sinteză a unor curente si aspiratii care convergeau spre unitate si îsi găseau expresia lor naturală în acest organism suprem. Atât provincia cât si Capitala garantau prin masiva lor adeziune viabilitatea acestui For.
  I-am comunicat Colonelului Zăvoianu că sunt de acord cu ideea lui si, împreună cu el, am fixat locul, ziua si persoanele care să fie invitate. Colonelul si-a oferit cu toată bunăvointa casa lui din General Berthelot 100, ca loc permanent de reuniune al Forului Legionar. Nu-mi aduc aminte ce zi a fost când s-a tinut prima sedintă, dar, în orice caz, la scurt interval după adunarea din casa lui Budisteanu. Ne întâlneam săptămânal si chiar mai des dacă se ivea vreo chestiune urgentă. Nu s-a procedat propriu-zis la o constituire formală si *mai ales ne-am ferit să întocmim vreun act, ci ne-am adunat cu totii în jurul aceleiasi mese, pentru adezbate în modul cel mai liber situatia politică a tării si a Legiunii. Prezida de obicei Colonelul Zăvoianu.
  Asa cum s-a mărit Forul prin adăugiri succesive, a avut la începutul lunii Septembrie următoarea configuratie: Colonelul Zăvoianu, Aristotel Gheorghiu, Constantin Popescu-Buzău, Ilie Gârneată, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu (când venea în Capitală), Vasile Iasinschi (când venea în Capitală), Mile Lefter, Horia Sima, Constantin Stoicănescu, Nicolae Petrascu (când venea în Capitală), si Prof. Traian Brăileanu.
  Profesorul nu participa la sedinte, dar a fost informat de constituirea Forului Legionar si si-a dat aprobarea.
 
10. Problema sefiei
 
  Veleităti la sefia miscării s-au manifestat putine în vara anului 1940, iar când totusi s-au exprimat, au fost exprimate cu răceală si indiferentă.
  Singurul care a pretins în mod decis sefia Legiunii a fost Virgil Ionescu, în memorabila sedintă din casa lui Budisteanu. Cum am văzut, nimeni n-a fost încântat de această propunere.
  Noveanu vroia să se împartă răspunderile conducerii legionare în două sfere: partea politică si partea spirituală, iar el să fie ales exponentul politic al miscării.
  Profesorul Codreanu se intitula sef spiritual al miscării si îmi lăsase mie reprezentarea ei politică. Titlul ce si-l luase Profesorul nu crea probleme Legiunii, deoarece Profesorul nu participa direct la lupta politică si nici nu se amesteca în organizatie.
  După ce a ajuns ministru si si-a legat definitiv soarta de Regele Carol, în August 1940, Radu Budisteanu căzuse si el în tentatia sefiei. Umbla prin tară si din discursurile oficiale ce le tinea, reiesea că este singurul îndreptătit să ia conducerea miscării.
  Dintre figurile principale aleLegiunii rămase în viată nu am auzit pe nimeni reclamând conducerea Legiunii. Nici întemeietorii miscării, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneată, nici Mile Lefter si nici Vasile Iasinschi nu au pretins în această perioadă că li se cuvine să ia locul Căpitanului. Până la eliberarea mea, Noveanu acaparase frontul politic, iar toti cei mai de sus acceptaseră această situatie de fapt.
  Dacă ne întrebăm de ce între fruntasii Legiunii din Capitală si provincie se manifesta atât de putin interes pentru conducerea miscării, trebuie să avem în vedere împrejurările nesigure de atunci. Afară de legionarii care gravitau în orbita Palatului, nimeni nu era dispus să-si asume răspunderea supremă, deoarece exercitiul corect al conducerii era legat de mari primejdii si de mari dificultăti. Tara era azvârlită pe masa de operatie pentru a fi amputată teritorial. Intr-adevăr se putea întâmpla una din două cu Seful Legiunii în functie* în vara anului 1940: sau aluneca definitiv în orbita Palatului si atunci se descalifica, tăindu-se de bazele miscării, cum s-a întâmplat cu Noveanu, Bidianu si Budisteanu, sau risca să fie din nou arestat, dacă s-ar fi opus politicii Regelui. Cu toată destinderea ce exista, Regele putea reveni oricând la metodele de teroare. Aparatul executiv era intact si era în mâna lui.
  In ce mă priveste, a trebuit să tin seamă la fiecare pas de aceste realităti. Corabia Legiunii naviga între Scylla si Caribda si eu trebuia să fiu atent permanent la cele două stânci, nu numai la cele văzute, dar mai ales la cele nevăzute.
  Sefia Legiunii nu m-a preocupat niciodată. Nu am îndemnat pe nimeni să mă sustină sau să-mi netezească drumul spre conducere. Nici cea mai usoară aluzie nu s-a auzit din gura mea si nici celor mai apropiati camarazi ai mei nu le-am spus ceva. As fi considerat un sacrilegiu fată de Căpitan si fată de cei morti să mă ocup de această chestiune. In comandamentele legionare care s-au perindat în anul 1938 totdeauna am avut roluri subordonate. Conducerea Comandamentului de prigoană au avut-o succesiv Radu Mironovici, Ion Belgea, Ion Antoniu, Iordache, Constantin Papanace si Vasile Christescu. La Berlin, când s-a reconstituit Comandamentul, seful nostru era Preotul Dumitrescu-Borsa. Când mi-a propus Papanace, în Decembrie 1939, să iau conducerea grupului Berlin, am refuzat.
  După eliberarea mea din arestul Sigurantei, mi-am făcut datoria zi de zi si clipă de clipă, fără să aduc vreodată vorba de "cine de conducă miscarea". Era treaba timpului si a camarazilor să dezlege această problemă. Am dus o luptă loială si dezinteresată, nu de sefie, ci pentru a usura soarta nefericitului nostru popor, lovit din toate părtile si fără nici un sprijin extern. Am apărat miscarea pentru a nu ajunge o unealtă a unei politici făcute de altii si a-si pierde prestigiul în fata poporului. Dacă mai târziu am fost aclamat de multumile legionare si căpeteniile miscării m-au considerat vrednic să fiu succesorul Căpitanului, aceasta se datorează exclusiv aprecierii lor.
 
11. Jocul german
 
  După numirea mea în guvernul Gigurtu, l-am văzut din nou pe Hermann von Ritgen, în locul unde ne întâlneam de obicei, în casa lui Greceanu. M-a felicitat călduros, considerând intrarea mea în guvern nu numai o victorie a Gărzii de Fier, ci si un indiciu al orientării regimului spre Axă. Din interiorul guvernului, voi avea prilejul să contribui si mai mult la îmbunătătirea relatiilor româno-germane.
  Mi-a comunicat apoi că în ultimele lui rapoarte la Berlin a comentat întermeni elogiosi actiunea mea, descoperind în mine, cu toată vârsta tânără, un om constient si respnsabil. I-am multumit pentru interesul ce-l arăta miscării legionare, căci eu nu sunt decât o expresie a ei, si sper că organizatia  din care fac parte, care a plătit cu grele sacrificii atasamentul ei fată de Axă, va fi consultată laBerlin când se va pune problema creării noii ordini europene.
  Mare mi-a fost mirarea când întâlnindu-mă cu el, după ultima mea audientă la Rege din 7 Iulie s după ce luasem decizia să demisionez, chiar în după masa acelei zile, că nu mai era atât de încântat de intrarea mea în guvern. "Pozitia D-tale e prea mică, prea neînsemnată în acest guvern". Declaratia lui nu mi-a displăcut în acel moment, când eram cu scrisoarea de demisie în buzunar.
  Am încercat să caut tâlcul acestei schimbări. Fără îndoială, în intervalul de câteva zile dela prima declaratie, Von Ritgen primise noi instructiuni de la Berlin, care nu coincideau cu punctul de vedere anterior, iar, ca functionar constiincios, a reprodus vocea stăpânului său. Cum era mai bine pentru guvernul german si politica ce-o urmărea în bazinul dunărean? Să fie reprezentată miscarea legionară în guvern sau să nu fie? Dacă miscarea se alinia total cu regimul, atunci se crea un front românesc unitar în România, care ar opune rezistentă la Berlin si Roma în chestiunea revendicărilor maghiare si bulgare. Dacă însă miscarea rămânea în afara combinatiei guvernamentale existente, atunci Berlinul dispunea de un instrument de presiune pentru a sili pe Regele Carol să accepte orice partaj i-ar fi cerut Puterile Axei.
  Aceste reflectii m-au determinat să continui campania de răsturnare a guvernului Gigurtu cu si mai multă vigoare, considerând că orice întârziere crează daune ireparabile tării. Evident, miscarea nu putea accepta să formeze front comun cu Regele Carol în conditiile ce ni le oferea acesta în guvernul Gigurtu. Eram la remorca acestui guvern, cum se găseau si cei trei ministri legionari, deoarece în aceste conditii nu puteam servi intereselor adevărate ale României, nu ne puteam valoriza potentialul politic si ideologic la Berlin si Roma, când s-ar fi tratat chestiunea frontierelor. Numai un guvern de clară componentă legionară ar fi putut îndeplini rolul de paladin al tării, în fata Puterilor Axei. în conditiile ce ni le oferea Regele în guvern, deveneam un simplu al camarilei, care era dispusă să cedeze oricât din trupul tării pentru a salva regimul de la prăbusire. Un front unit Rege-miscare ar fi fost eficace numai dacă influenta miscării legionare ar fi fost preponderentă în acest front, căci numai în acest caz putea să azvârle în bătălia de apărarea frontierelor toată greutatea ei politică si ideologică. Mă gândeam, ce păcate uriase îsi mai azvârlea Regele Carol asupra lui peste cele precedente, când si în acest ceas de mare strâmtoare natională nu se gândea decât la el si camarila lui.
  Intrezăream încă de atunci că guvernul german nu e sincer cu noi, că nu vroia ascensiunea miscării la putere, ci utilizarea ei doar ca instrument de presiune contra Regelui Carol, până ce va fi cedat în chestiunea frontierelor. Experientele noastre precedente cu Berlinul nu erau deloc încurajatoare însă de pe timpul Căpitanului, când l-au lăsat să fie răpus de călăii lui Carol. Un cuvânt răspicat rostit de atnci de Hitler, în întâlnirea de la Berchtesgaden cu Regele Carol, i-ar fi putut salva viata.
  Si după litigiul frontierelor va fi rezolvat, ce va fi? Vor colabora Germanii cu Regele Carol, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat în România? Ca si cum Căpitanul nu ar fi zăcând sub lespedea de la Jilava si elita legionară nu ar fi fost masacrată? Ne-ar fi abandonat pur si simplu si ar fi acceptat încadrarea României în Axă cu Regele Carol pe tron? Nu puteam crede, dar faptele erau aici, provocându-mi teribile îndoieli. Situatia noastră era cum nu se poate mai tragică. Pentru Regele Carol nu eram decât un aliat marginal, cu ajutorul căruia spera să câstige favoarea Berlinului, iar pentru Berlin eram tot un aliat marginal, de care se putea servi pentru a obtine dominatia în sud-estul european.
 
12. Din nou la Palat
 
  După sfârsitul norocos al adunării din casa lui Budisteanu, m-am gândit că este momentul să calc din nou pragul Palatului, pentru a explica si aici atitudinea mea si a îndepărta interpretările răuvoitoare. Nu speram să obtin o nouă audientă la Rege, dar as fi fost mutumit să fiu primit de Ministrul Palatului, Urdăreanu, care, la rândul lui, va comunica Regelui convorbirea avută cu mine.
  Mă prezentam la Palat cu succesul avut în casa lui Budisteanu. Fără îndoială că Regele fusese informat de modul cum s-a desfăsurat sedinta, de declaratiile mele si de faptul că nu l-am atascat, ci, dimpotrivă, mi-am reînnoit pentru Tron si Dinastie. Esecul actiunii Noveanu nu putea fi pe planul Palatului. In loc să fiu dezavuat, cum se astepta camarila, mă întorsesem mai puternic de la această adunare. Câstigasem bătălia unitătii, iar ministrii legionari în functie, sub presiunea stării de spirit din sală, se asociase cu mine, iar demisia mea, completată cu codicilul lor, circula în tot Bucurestiul.
  Am pătruns la Urdăreanu mult mai usor decât credeam. A fost suficient să mă prezint Colonelului Rusescu, seful său de cabinet, pentru ca acesta, după ce-a telefonat, să-mi comunicesă mă pot prezenta Domnului Ministru. Nu m-a însotit nimeni si nu am întâlnit nici o pază în drumul meu. Prin coridoarele Palatului am circulat singur până la cabinetul lui Urdăreanu, care stiam unde este de la audientele precedente.
  Mă asteptam să găsesc un Urdăreanu agresiv, care să mă acopere cu un potop de învinuiri. Dimpotrivă l-am găsit calm si plin de bunăvointă, ca si cum demisia mea nu l-ar fi afectat prea mult. Am pus această moderatie, care nu concorda cu sentimentele lui rele, pe socoteala rezultatului obtinut în casa lui Budisteanu. Nu numai că nu eram contestat de nimeni în tară, dar reprezentam acum întreaga miscare, inclusiv pe ministrii legionari care se aflau încă în guvern.
  - D-le Sima, ne-ai pus într-o situatie grea prin demisia D-tale, după ce noi ti-am acordat toată încrederea. Majestatea Sa Regele este mâhnit de purtarea D-tale. Nu se astepta ca generozitatea cu care a tratat D-tale să fie răsplătită în modul acesta.
  - D-le Ministru, am avut prilejul acum câteva zile să stau de vorbă cu D-l Moruzov, care este unul dintre intimii Palatului. Fără îndoială că dânsul v-a informat de răspunsul meu la aceeasi problemă pe care mi-o puneti D-voastră acum. Nu pot decât să repet ceea ce i-am comunicat si Domnului Moruzov.
  Lealitatea mea si a camarazilor mei fată de Majestatea Sa Regele nu este pusă în discitie prin demisia mea. Neîntelegerea este de ordin politic, este o diveregentă de păreri în cadrul regimului, repet în cadrul regimului, referitor la modul cum a rezolvat Majestatea Sa Regele criza de guvern. Noi n-am înteles să fim în orice guvern, numai de dragul de a fi ministri, ci într-un anumit guvern, de o anumită structură, de unde să putem actiona cu toată energia pentru apărarea fruntariilor tării. Nu ni s-a oferit oportunitatea de a ne servi tara, eu am preferat să mă retrag, asteptând ca Majestatea Sa Regele să se convingă de dreptatea punctului nostru de vedere. Nu suntem dispusi să ne măcinăm în această perioadă ingrată, fără ca sacrificiul nostru să servească  la ceva, fără ca el să se compenseze cu rezultate favorabile în politica externă. Să vină D-nii Maniu si Brătianu la guvern si să aranjeze ei lucrurile la Berlin si Roma, ei care, cu politica lor titulesciană, au pregătit dezastrul de astăzi.
  Asta e tot. Nu ne putem îndeplini misiunea noastră salvatoare în guvern, rămânem pe dinafară, asteptând să treacă această perioadă critică. La capătul ei, după celitigiile teritoriale vor fi rezolvate, Majestatea Sa Regele va avea nevoie de tineretul legionar pentru refacerea tării.
  Cu tot respectul cuvenit, nu pot totusi să avertizez pe Majestatea Sa Regele că * cu guvernul Gigurtu perderile teritoriale vor fi mult mai mari decât dacă noi am fi în fruntea guvernului. Hitler va căuta să pădepsească România pentru politica ei anterioară si nu va avea cine să se opună. Miscarea Legionară ar fi dus o politică de demnitate natională, obligând pe Hitler să fie mai moderat si mai prudent în deciziile lui, stiind că noi nu suntem dispusi să acceptăm orice ni s-ar cere pentru a fi primiti în Axă.
  - Bine, D-le Sima, am înteles punctul D-tale de vedere si îl voi comunica Majestătii Sale Regelui. Dar ce facem cu Partidul Natiunii? Ai văzut că eu m-am retras si Gigurtu a fost numit si sef de stat-major al partidului.
  - Partidului Natiunii nu se poate organiza, cu tot impulsul dat de miscare, pentru că nu s-a acceptat programul propus de mine. Intre altele ceream schimbarea uniformei. Nu merge partid nou cu uniformă veche. Rămânând vechea uniformă, se crede că Partidul Natiunii este o altă editie a Frontului Renasterii. Trebuie o nouă uniformă.
  - Stiu ce vreti D-voastră. Sti vrea ca actuala uniformă să aibă un semn distinctiv care să aducă aminte de miscarea D-voastră, de pildă gardul de fier, pe un fond verde.
  - Nu, Domnule Ministru, nu cer aceasta. Nu m-am gândit la semnul nostru. Ar face o impresie penibilă să-l vedem agătat de uniforma Frontului Renasterii. E nevoie de o nouă uniformă din cap până în picioare.
  Cu aceasta m-am despărtit de Urdăreanu. Impresiile culese din convorbirea cu el au fost linistitoare. Regele nu va întreprinde momentan nimic contra noastră, cu toate că îl lovise crud demisia mea. Se simtea prea slab atât interior cât si peste hotare. In interior avea o Legiune compactă si o opinie publică revoltată, iar de la Berlin îl ameninta necunoscuta hitleristă. Ce avea de gând cu el Hitler? Declaratiile mele de reînnoire ale devotamentului l-au calmat într-o anumită măsură, dar l-au convins, desi eu la vremea aceea nu mă gândeam la nimic altceva decât la răsturnarea guvernului Gigurtu.
 
13. Internarea Generalului Antonescu
 
  Generalul Antonescu a fost internat la Mânăstirea Bistrita în 9 Iulie 1940, după plecarea mea din guvern. Ce s-ar fi întâmplat dacă ordinul de arestare al Generalului s-ar fi dat în timpul când eram ministru? Fără îndoială că m-as fi revoltat contra acestei dispozitii arbitrare. N-as putea suporta să fiu eu în guvern si Generalul la închisoare. As fi protestat în toate părtile si dacă nu ar fi fost eliberat, mi-as fi prezentat demisia. Noi, care am suferit lagăre si închisori, nu puteam rămâne indiferenti când unul din cei mai ilustri generali ai armatei române era tratat în modul acesta infam.
  Dar dacă as fi părăsit guvernul amânat de această revoltă, nu mai puteam invoca motivul politic. Demisia mea ar fi apărut ca un act de solidarizare al meu cu Generalul Antonescu, cunoscut a fi un censor implacabil al Palatului. S-ar fi putut presupune chiar mai mult: că există o întelegere între mine si General pentru răsturnarea Regelui si reatia mea vehementă la internarea lui ar fi un semn neîndoielnic că conspiratia a fost decapitată la timp. Nimic mai logic, după episodul cu Generalul, ca să revizuiască si situatia miscării, si în primul rând Horia Sima trebuie pus la popreală, după ce si-a dezvăluit singur planurile frustate.
  Nefiind în guvern, nu aveam nici o răspundere de cele întâmplate. Si totusi mi-am făcut datoria. La proxima mea întâlnire cu Moruzov, i-am arătat că internarea Generalului Antonescu nu aduce nici un folos Regelui si că, dimpotrivă, tocmai prin tratamentul la care e supus, i se crează o aureolă si o popularitate mai ales în rândurile armatei. "Nu înteleg sensul acestei măsuri si nu văd ce pericol ar reprezenta pentru Rege, lăsându-l în libertate. Generalul e un om singur. Nu are partid. Abia după ce îl veti face martir, va deveni un pericol, căci de lichidat nu puteti să-l lichidati".
  Moruzov s-a închis într-o mutenie totală. N-a scos o vorbă în timpul pledoariei mele. Nici da, nici ba. N-a schitat nici cel putin un gest prin care să-si dezvăluie gândul. Generalul a rămas internat toată vara anului 1940 si nu a fost eliberat decât după arbitrajul de la Viena.
  Cauza îndepărtării Generalului Antonescu din Capitală trebuie căutată în primul rând în scrisoarea pe care i-a trimis-o Regelui, după răpirea Basarabiei si Bucovinei. Când m-am întâlnit cu el în casa Dr. Popovici, i-am atras atentia asupra tonului aspru al scrisorii, care poate avea conseinte. Nu m-am înselat. Dar mă întreb până astăzi dacă în luarea acestei măsuri n-a influentat si demisia mea din guvern. Se gândea oare Regele la posibilitatea creării unui front comun Legiune-Generalul Antonescu si vroia să taie din rădăcini această aliantă, izolând pe omul capabil să antreneze armata într-o lovitură de Stat?
  Nu trebuie pierdut din vedere si un alt motiv: ura de moarte ce exista între Generalul Antonescu si Moruzov. Generalul Antonescu fusese implicat într-un proces de bigamie, la instigatia Palatului, pe baza unor dovezi procurate de Moruzov. Procesul s-a terminat cu achitarea Generalului. A fost un proces care a făcut mare vâlvă pe vremea aceea în Capitală. Avocatul care a pledat cauza Generalului a fost Mihai Antonescu (Ică). Din acele vremuri datează strânsa prietenie dintre cei doi Antonescu, fără să fi fost nici o legătură de rudenie între ei. Nu este exclus ca Moruzov, temându-se de ascensiunea Generalului, să-i fi fortat mâna Regelui pentru a-l interna.
  Mihai Antonescu i-afost de mare folos Generalului în timpul detentiunii lui la Mânăstirea Bistrita. Imputernicit de General, se ducea des pe la Legatia germană, unde ducea tratative cu Fabricius. A întocmit memorii, în care expunea ideile Generalului asupra unei colaborări cu Puterile Axei. Nici Generalul Antonescu si nici omonimul său nu simpatizau cu Germania, dar, cu ură fată de Rege, erau gata să se subordoneze Berlinului. Ministrul Germaniei la Bucuresti, Fabricius, a fost captat de elocventa lui Mihai Antonescu si în rapoartele ce le trimitea la Berlin mereu semnala pe General ca "der beste Mann der Nation". Ca urmare a acestor referinte favorabile, guvernul german a dat dezlegare lui Fabricius să intervină pe lângă Rege, avertizându-l să nu pregătească Generalului sfârsitul pe care l-a avut Codreanu!
  Fabricius nu iubea miscarea si respingea o solutie legionară la conducerea României. Pentru acest motiv pleda la Wilhelmsstrasse cauza Generalului, ca o alternativă valabilă dacă Regele Carol ar fi constrâns să părăsească Tronul.
 
14. Politica externă a Guvernului Gigurtu
 
  Misiunea încredintată de Rege guvernului Gigurtu era să întreprindă România de vechile aliante si să o întoarcă spre Axă.
  Orientarea Regelui Carol spre Axă a început, din nefericire prea târziu ca să se mai poată evita dezmembrarea României. De abia la 1 Iunie 1940 Grigore Gafencu, omul garantiilor engleze, este substituit la Externe cu Ion Gigurtu. Dar nici atunci Regele Carol nu era decis să rupă cu puterile occidentale. Făcuse un pas timid spre Axă, dar mai păstra o vagă sperantă că blindatele germane se vor împotmoli undeva înaintea Parisului. De abia după prăbusirea frontului francez, si-a dat seama că din Apus nu mai poate astepta nici un ajutor.
  Din acel moment s-a apucat să azvârle peste bord, în cea mai mare grabă, toate piesele vechiului sistem de aliante anglo-franceze în care fusese angrenată până atunci România, în speranta că se va mai putea agăta la vreme de carul triumfa al Puterilor Axei.
  La 1 Iulie, Argetoianu fiind Ministru de Externe în guvernul Tătărăscu, se renuntă la garantiile engleze, acceptate în 13 Aprilie 1939. De fapt aceste garantii, în momentul când s-a renuntat la ele, nu mai aveau nici o valoare, căci nu ne mai puteau apăra nici de Rusi si nici de Germani. Cum putea să ne ajute Marea Britanie, când ea însăsi lupta din greu pentru salvarea propriei existente?
  In declaratia-program făcută de Gigurtu în 4 Iulie a anuntat cu emfază că România aspiră "la o sinceră încorporare în sistemul creat de Axa Berlin-Roma" si pentru a da Puterilor Axei un nou gaj de bună credintă, în 10 Iulie anuntă retragerea tării noastre din Societatea Natiunilor. Această retragere era un gest pur simbolic, care nu afecta cu nimic situatia europeană si nu aducea nici un câstig Puterilor Axei, deoarece Societatea Natiunilor murise de multă vreme de moarte naturală.
  Pentru a întelege aparentele contradictii ale politicii Regelui Carol din vara anului 1940, revenim la ceea ce am spus în capitolele anterioare. Există un leit motiv care l-a călăuzit pe Rege în relatiile lui cu miscarea si cu Puterile Axei. Ceea ce-l interesa pe Rege în primul rând, nu erau atât perderile teritoriale, cât supravietuirea regimului său. Prin aceste gesturi precipitate, prin aceste declaratii de dragoste ipocrite, el urmărea să capteze bunăvointa Puterilor Axei pentru propria lui persoană, pentru a fi acceptat ca partener valabil în noua ordine europeană ce-o vor instaura aceste puteri. Gândul lui principal era să nu beneficieze miscarea legionară de Puterile Axei, miscarea care s-a expus si a însângerat pentru Statele Revolutiilor Nationale, ci tot el, asupritorul acestei generatii, să aibă parte de onorurile noilor stăpâni ai Europei. Regele era dispus să dea totul, oricât i s-ar cere din trupul tării numai să fie lăsat pe Tron si să nu se atingă nimeni de puterea lui. Aceasta era preocuparea lui principală. Miscarea putea fi acceptată la guvernare, dar numai în măsura în care îl servea personal, sprijinindu-l la Berlin si Roma ca să ontină investitura. Regele se angajase într-un fel de concurentă cu miscarea legionară, pentru a iesi cu note mai bune la examen în fata guvernantilor de la Berlin si Roma. El ce putea oferi nu era văpaia unei credinte, nobletea unui ideal, ci... bucăti din trupul tării. Cu cât se va bucura de mai multă apreciere la Roma si Berlin si va putea, la sfârsitul acestei curse, să elimine pe primejdiosul lui rival, miscarea legionară. Asa se explică de ce Regele n-a vrut în ruptul capului să formeze un guvern de preponderentă legionară - singura modalitate de a se înfrunta cu sorti de izbândă bătălia pentru apărarea frontierelor. In mintea lui prevala "sistemul" si nu ce se întâmplă cu tara. A da puterea pe mâna legionarilor, ar fi însemnat să renunte la ceea ce tinea el mai mult, la puterea personală, la dictatura lui, la camarila lui.
   In lupta lui de a înlătura competitia legionară la Berlin si Roma, Regele Carol dispunea de un avantaj însemnat, de care însă nu-si dădea seama. Nici Germanii nu erau interesat isă ajungă miscarea legionară la putere. Era utilă în această fază, când putea servi ca mijloc de presiune contra Regelui. Obiectivul lor principal în România era să obtină de la Regele Carol tot ce vroiau pentru a satisface revendicările vecinilor. Dar odată această operatie terminată, guvernul german, si în special Ministerul de Externe, era dispus la o colaborare cu Regele. Ei s-ar fi opus oricăror tulburări în România, provocate de o reactie a Gărzii de Fier, pentru răsturnarea Regelui de pe tron, atât pentru a nu da prilej Rusiei să intervină cât si pentru telurile lor imperialiste în sud-estul european erau mai bine servite cu o Românie slabă decât cu o Românie puternică, condusă de o fortă politică care se bucura de un mare prestigiu intern si extern.
   Germania si Italia nu puteau primi România în clubul biruitorilor până ce nu se lichidau anumite socoteli. omâia, sub Titulescu si Regele Carol, a făcut o politică de permanentă ostilitate de Puterile Axei, a participat la marea manevră engleză de încercuire a Germaniei si era pe punctul să intre în război contra acestei tări în momentul conflictului germano-polonez. Toate aceste acte de dusmănie au fost înregistrate de cele două guverne. Intre timp Germania si Italia si-au căutat noi aliati, Rusia, Ungaria si Bulgaria, cu regretul că nu e România aliata lor. In timp ce România acceptase inutilele si primejdioasele garantii engleze, Hitler si Mussolini contractase obligatii fată de noii aliati si acum trebuia să tină seamă de revendicările lor. România legându-si soarta de democratiile occidentale, fiind un aliat potential al lor, nu putea să fie tratată la egalitate cu aceste tări. Desi nu participase la război, România fusese de fapt învinsă si trebuia să plătească acum pretul păcii si prieteniei cu puterile biruitoare. După Rusia, care obtinea Basarabia, venea rândul Ungariei si Bulgariei ca să fie compensate pentru lealitatea lor. Eforturile Regelui de a schimba politica internă si externă nu puteau opri mersul ineluctabil al evenimentelor.
   Singură miscarea legionară putea să împiedice "diktatul" de la Viena, dar ea era tinută departe de putere pentru motivul cunoscut.
 
15. Măsuri contra evreilor
 
   Primul guvern din România Mare care s-a încumetat să se atingă de atotputernicia evreiască a fost guvernul Goga-Cuza. Dispozitiile cele mai importante au fost două: au fost suprimate gazetele evreiesti "Dimineata", "Adevărul", si "Lupta" si s-a hotărât să se procedeze la revizuirea dreptului de cetătenie al evreilor. Mase mari de evrei intraseră clandestin în România la sfârsitul primului război, mărind în proportie considerabilă numărul acestei populatii dusmanoase Statului Român. Contra acestei categorii de evrei, intrati ilegal în Romania, era îndreptat noul decret. Dar acest decret n-a cunoscut nici cel putin un început de încurajare, la câteva săptămâni de la publicarea lui, guvernul Goga a fost concediat.
   Aceste măsuri au fost tolerate si chiar încurajate de Regele Carol al II-lea în speranta că popularitatea miscării legionare va putea fi abătută spre albia national-crestină a partidului Goga-Cuza. Regele nu urmărea o combatere efectivă a pericolului evreiesc în România, ci o slăbire a Legiunii, al cărei succes în alegerile din 1937 îl speriase. Se făcuse socoteala că lăsând partidul national-crestin să supaliciteze miscarea în materie de antisemitism, masele populare vor putea fi atrase să voteze cu guvernul si, în modul acesta, cel putin temporar, pericolul Gărzii de Fier va fi îndepărtat. Partidul national-crestin iesind biruitor din alegeri, va fi mai usor manevrat de Palat decât aprtidul lui Codreanu, care forma bloc în jurul sefului lui si a cărui disciplină interioară era proverbială.
   Guvernul Gigurtu, tot din ordinul Regelui si tot cu acelasi obiectiv, reluase politica anti-iudaică a guvernului Goga-Cuza. Ca si în 1938, inaugurarea acestei politici nu avea ca scop să pună o llimită penetratiei evreiesti în România, ci să câstige simpatiile Berlinului. "Nu e nevoie de Garda de Fier, vroia să demonstreze la Berlin guvernul Gigurtu cu aceste măsuri. Iată si noi putem fi antisemiti! Iată si noi putem aplica în România măsurile luate de Fuehrerul în Germania! Iată si noi adoptăm doctrina national-socialistă cu legile ei rasiale! Nu vedeti că Regele este animat de cea mai mare bunăvointă să se încadreze nu numai politic, ci si ideologic în Axă? Ce nevoie e de miscarea legionară?".
   Măsurile contra evreilor luate de guvernul Gigurtu fuseseră mult mai anemice decât cele legiferate de guvernul Goga-Cuza. A dispus eliminarea evreilor din învătământului si alte functii publice, a impus oarecare restrictii la intrarea evreilor în Universitate, a exclus copiii de evrei din "Straja §ării" si a interzis căsătoriile mixte între evrei si români.
   Toate aceste măsuri erau mai mult unspectacol destinat să-si producă efectul la Berlin si nu atacau fondul problemei. Numărul evreilor în învătământ si functiile publice nu era prea mare; oprirea copiilor de evrei de a participa la "Straja §ării" nu avea nici o importantă, căci si asa acestia nu se simteau bine în această organizatie; cât priveste căsătoriile dintre evrei si români, erau extrem de rare.
   Forta evreimii din România rezida în imperiul lor economic. Ei detineau 70 la sută din bogătiile tării si cu imensele lor resurse financiare corupeau clasa conducătoare si împiedicau orice actiune de renastere natională.
 
16. Intrevederi politice
 
   Gratie trecerii mele prin cele două guverne, mi s-au deschis larg portile lumii politice din Capitală. Am primit numeroase invitatii de-a vedea pe cutare sau cutare om politic. Niciodată n-am cerut ca să fiu primit de cineva, ci întotdeauna pasul prim a fost făcut de persoana cu care mă întâlneam. Aceasta s-a întâmplat nu pentru că as fi dispretuit aceste contacte, ci pentru că nu cunosteam personalul politic al României. Eu apartineam unei alte lumi, trăisem înprovincie si nu aflasem de aceste personaje decât doar din ziare. Ca intermediari serveau fie legionari din grupul Răzletilor fie cunoscuti de-ai lor care întretineau legături cu clasa politică.
   In acest capitol voi consemna numai acele întrevederi care au avut oarecare importantă pentru actiunea mea politică din acea vreme, fie prin rolul ce l-au jucat acesti omanei în viata publică a Româiei fie prin conexiunea lor cu Paltul. Aplicând regula ce mi-am fixat-o de când mi-am recuperat libertatea, am refuzat să văd pe sefii celor două partide din opozitie, liberal si tărănist, si nici pe oamenii lor cei mai apropiati. Era si primejdios si inutil. Regele Carol avea o frică mortală de formarea unui front comun miscare-Maniu si dacă s-ar fi realizat această coalitie, tot noi am fi fost loviti, în timp ce Maniu s-ar fi retras la Bădăcin, cum s-a petrecut cu Căpitanul în 1938. O astfel de aliantă era si inutilă, căci, în împrejurările de atunci, vechile partide, prizoniere ale politicii titulesciene, nu puteau fi de nici un folos tării. De câte ori mă întâlneam cu Moruzov, mă iscodea dacă n-am văzut pe Maniu!
  Am aceeptat să văd exclusiv oameni politici agreati de Palat, stiind că nu supăr pe Rege si, în al doilea rând, pentru că aveam certitudinea că tot ce spun la aceste întrevederi ajunge până la urechile Suveranului. Consideram aceste legături exterm de utile, deoarecem pe firul lor, prin repetatele mele declaratii de lealitate, puteam dezarma temerile Regelui, determinându-l să accepte formula de guvernare propusă de mine.
  In nici una din aceste convorbiri nu m-am abătut de la telul ce mi l-au propus si interlocutorii mei n-au putut să audă o altă versiune. In toate aceste întrevederi, am sustinut necesitatea unui guvern de emanatie legionară, unicul guvern capabil să se înfrunte cu succes la Berlin si Roma în chestiunea revendicărilor maghiare si bulgare.
  Intrevederile ce vor urma si pe care le voi expune pescurt au avut loc între 15 Iulie - 15 August. Timpuriu de tot l-am văzut pe Nicolae Malaxa. Intr-o zi, adusă de un legionar, apare la mine o fată slăbută, cu ochelari, dar vioaie si plină de vervă. Era secretara lui Nicolae Malaxa, D-soara Gheorghiu. Imi spune că "D-l Inginer" vrea să mă vadă si dacă se poate chiar din seara aceea.
  - Bine, dar unde?
  - Chiar în vila D-lui Inginer de la sosea.
  Ne-am dat întâlnire si la ora 9 seara am descins din masină în fata vilei lui Malaxa. Se întunecase. Am fost introdus chiar de secretară în casă, apoi ea s-a retras, lăsându-ne singuri. Mă aflam într-o cameră mare, discret luminată de o lampă de masă cu abajur. Cât am putut să disting, peretii si dusumeaua erau îmbrăcate în covoare si plus. Locul unde mă aaflam mi-a făcut o impresie stranie, ca si cum servea la săvârsirea unor rituri misterioase. Un singur om, acela din fata mea, si o liniste mormântală. Mai târziu am aflat că Malaxa prefera singurătatea acestei case, unde putea să mediteze în liniste asupra proiectelor lui.
  Nicolae Malaxa era un om măruntel de statură, delicat, în care viata părea că de abia mai pâlpâie. Nu avea nimic din managerul de astăzi, robust si clocotind de energie. Părea un aristocrat, o remanentă a unei lumi apuse. Toată puterea lui era concentrată în luminile ochilor, care trădau o inteligentă putin comună.
  - D-le Sima, a început să-mi psună. D-ta nu ai de unde să mă cunosti. Am început să apreciez miscarea prin Vasile Marin. L-am cunoscut când era student, i-am admirat inteligenta lui exceptională si l-am ajutat să-si continue studiile în Franta. Si ca probă, uite câteva scrisori de la el, pe care le păstrez până acum ca un talisman, după moartea lui în Spania. Le-am citit cu atentie. Erau scrisori de-ale lui Vasile Marin, datate de la Paris, prin care îi multumea Inginerului pentru ajutorul primit.
  Vorbea rar, încet si îsi cântărea fiecare cuvânt.
  - Am vrut să vă cunosc, pentru a afla chiar din gura D-tale, cum vedeti situatia politică. Eu am creat în România o mare industrie, folositoare tării, si as vrea să stiu la ce mă pot astepta dacă mergem cu Germania.
  - D-le Malaxa, situatia tării noastre este extrem de gravă din cauza erorilor săvârsite de guvernele precedente. Corneliu Codreanu a avizat la timp de marile prefaceri ce vor avea loc în Europa, dar n-a fost ascultat. Dimpotrivă... Acum suntem la discretia Puterilor Axei, căci nimeni nu e dispus să se alieze cu Rusia Bolsevică. Vom suferi amputări teritoriale. Ceea ce se poate face si cât mai este timp, este de a reduce aceste pierderi teritoriale la minimum, dar această usurare nu se poate obtine de la Roma si Berlin decât de un guvern legionar la cârma tării. Am demisionat din guvernul Gigurtu pentru a forta formarea unui nou guvern, de componentă legionară, unicul capabil să aibă audientă încele două capitale ale Axei.
  Majestatea Sa Regele trebuie salvat, pentru că este garantul continuitătii Statului Român. Fac cele mai mari eforturi să conving pe Rege să încredinteze guvernul miscării legionare, pentru a putea mobiliza întreaga natiune în bătălia de apărare a granitelor tării. Nu vrem să provocăm tulburări interne. Politica externă are prioritate. D-voastră, de pildă, ati putea lua Ministerul Economiei într-un guvern de concentrare natională.
  - Nu, D-le Sima, mi-a răspuns Malaxa speriat, nu. Eu sunt industrias si vreau să rămân în meseria mea. Nu râvnesc la posturile politice. Pe mine mă interesează să cunosc pozitia D-voastră fată de industria tării.
  - Noi constatăm că pozitiile economice ale evreimii au devenit prea puternice în România. 70 la sută din bogătiile tării sunt în mâinile lor. D-voastră ati creat o industrie natională si, după cum sunt informat, ati dat precădere, în cadrul ingineresc si tehnic al întreprinderilor, elementul românesc. Nu ne vom atinge de fabricile D-voastră, pentru că reprezintă o energie creatoare a poporului român.
  - D-le Sima,mă bucur de ceea ce îmi spui si îmi face o deosebită plăcere să comunic si Suveranului ideile D-tale echilibrate.
  Intr-o după masă am fost invitat de Petre Andrei la el acasă, unde l-am întâlnit si pe Mitită Constantinescu, fostul ministru de finante si economie. Vroiau să afle amândoi ce schimbări interne se vor produce ca urmare a intrării României în Axă. Mitită Constantinescu a adăugat că atât el cât si Petre Andrei sunt oameni încă tineri, dispusi să colaboreze cu tineretul legionar la refacerea tării.
  Le-am răspuns că regimul nu va suferi nici o modificare susceptibilă să răstoarne ordinea actuală, întrucât Regele va rămâne mai departe în fruntea lui. Ceea ce trebuia să se schimbe, esteconceptia de guvernare si oamenii care să pună înaplicare această conceptie. Am accentuat si în fata lor, desi stiam că ceea ce vor auzi nu le face plăcere, că Regele ar trebui să formeze un guvern cu legionarii în posturi de răspundere, deoarece miscarea este singurul partid care poate salva natiunea din furtuna în care am intrat. Miscarea nu urmăreste o politică exclusivistă, ci este gata să colboreze cu toate elementele leale ale Regelui. In ce priveste trecutul, îl consider pe Armand Călinescu principalul responsabil. Fără de el nu s-ar fi ajuns la aceste confruntări sângeroase, deoarece el nu putea ajunge unde am ajuns decât împingând executivul în conflict cu miscarea.
  Pe Valer Pop l-am văzut de mai multe ori. Era cel mai apropiat de noi, ne sprijinea la Palt si, în sinea lui, dorea ca Legiunea să biruie. Era un om de o rară distinctie. Cucerea prinmanierele lui alese si prin nobletea spiritului său. Era un ardelean aclimatizat la Bucuresti, dar fără a-si fi pervetit caracterul în contact cu politicianismul, cum s-a întâmplat cu atâtia fruntasi de peste munti descinsi în Capitală. Era atasat Regelui, dar niciodată nu era dispus să-l lingusească, ascunzându-i adevărul. In toamna anului 1938 s-a opus politicii lui Armand Călinescu, sfătuindu-l pe Rege să pună capăt prigoanei. Intelegerea cu el a fost usoară, deoarece împărtăsea deplin punctul nostru de vedere si a promis că-l va sustine si în fata Regelui.
  Vasile Mailat m-a dus într-o zi la profesorul de drept civil, Anibal Teodorescu, fost fruntas averescan. Locuia pe Podul Sf. Elefterie. O figură uscătivă, tras la fată, consumat în lucrări juridice si coduri. Partidul poporului dispărând după moartea Generalului Averescu, el nu mai juca un rol politic activ. Vroia să se intereseze de situatia politică. I-am explicat cum am putut mai bine evenimentele în curs si atitudinea noastră fată de ele.
  Pe Mircea Canciov l-am văzut prin mijlocirea unui domn Terianu, pe care l-am cunoscut cu acest prilej si despre care Stoicănescu îmi spunea că era nelipsit din casa profesorului Nae Ionescu, până în clipa mortii lui. Terianu nu avea o profesiune bine stabilită; în schimb enorm de multe legături pe care stia să le speculeze. Canaciov m-a primit timid si rezervat. M-a ascultat cu atentie, dar nu si-a manifestat în nici o formă părerile proprii. Sotia lui, Georgeta Canciov, era scriitoare, iar surorile ei erau legionare.
  Andrei Ionescu mi-a făcut legătura cu Vaida Voevod, pe care îl cunostea de la Cameră, unde era functionar. Fostul prim-ministru si actualul consilier regal locuia în casa lui Constantin Angelescu, cel cu atentatul lui Beza. M-am simtit mic si neînsemnat în fata acestui om care intrase în istorie. Speram să găsesc în el un aliat în lupta de salvare a Ardealului, dar am constatat că era inabordabil pe tema politicii actuale. Ori de câte ori deschideam discutia principală, se refugia în trecut, povestindu-mi amintirile lui de când era student la Viena. Nu stiu dacă folosea această metodă pentru a scăpa de orice declaratii politice sau dacă, într-adevăr, nu-l mai interesa prezentul. M-a invitat să iau apoi masa cu el la "Continental", restaurantul frecventat de oamenii politici din Capitală si de ziaristi. Toate privirile erau atintite asupra mesei noastre.
  Mai interesată a fost conversatia cu Constantin Argetoianu. Suferea de tulburări circulatorii si tocmai când am ajuns eu, iesea medicul care îi dăduse o injectie. Mi-a spus cât de înteleaptă a fost hotărârea Consiliului de Coroană de a renunta la Basarabia. "Am salvat Statul si armata". I-am expus apoi ideile mele asupra crizei actuale si modului de rezolvare a ei. M-a lăsat să vorbesc si la urmă mi-a spus, bătându-mă pe umăr, ca să n-am nici o grijă, pentru că el are bune legături la Berlin si poate lămuri toate problemele pendinte cu Germania.
  Imi făcea invitatia să sugerez Regelui un guvern cu el ca presedinte de consiliu, în locul lui Gigurtu? Nu stiu, dar dacă avea relatii atât de excelente la Berlin, de ce nu l-a mentinut Regele la guvern în toamna anului 1940 si de ce l-a înlocuit cu Tătărăscu, cunoscut pentru orientarea lui anglofilă? In realitate, Argetoianu avea legături de afaceri în medile economice germane si credea că pe firul lor poate înnoda si legături politice.
  Târziu de tot l-am văzut si pe George Brătianu. De la prima întrevedere mi-am dat seama de ce George Brătianu nu s-a putut impune în lupta politică. Ii lipsea energia si calitătile unui conducător. Toată viata lui a fost condamnat să joace roluri secundare în serviciul altora, spre deosebire de tatăl si bunicul său.
  Fată de miscarea legionară a avut atitudini contradictorii. Uneori a sustinut-o, alteori a atacat-o. Sub dictatura Regelui Carol, si-a dezvăluit adevăratele sentimente. A făcut mai multe căltorii la Berlin pentru a vorbi cu personalitătile celui de-al Treilea Reich si a drege situatia în favoarea lui Crol, ori de câte ori raporturile româno-germane se încordau, cum a fost după asasinarea Căpitanului. Din conversatia cu el nu am retinut nimic important, nici o idee si nici o sugestie care ar fi putut lumina tragedia tării. George Brătianu, ca multi alti lideri politici, ar fi vrut să atragă tineretul legionar de partea lui, pentru ca să-si întărească propriul său partid, dar nu era dispus să-i recunoască misiunea lui înnoitoare pentru Stat si Natiune.
  Am avut mai multe întâlniri cu Dr. Valer Modoveanu, un ardelean de pe la Năsăud, recent numit secretar general al Partidului Natiunii. Cum însă vorbirile cu el se încadrează într-un alt context, voi reveni asupra acestui episod mai târziu. Am fost si în casa lui Seicaru, invitat la o receptie, la care a participat multă lume. L-am vizitat si pe profesorul Herescu, atasat cercurilor germane, cum mi s-a spus.
  Din multele întrevederi ce le-am avut în această perioadă, am ajuns la concluzia că Regele Carol nu avea nici un adversar de talie în clasa conducătoare. Nimeni nu-i putea sta împotrivă. Si nici nu îsi imaginau măcar o lovitură contra lui. Cei ce îl detestau, sperau să fie răsturnat de "evenimente" sau pozitia lui să fie în asa fel zdruncinată încât ei să profite de situatie.
  Pe Maniu nu l-am văzut, dar din modul cum s-a comportat în perioada 1938-1940, mi-am dat seama că nu putea să treacă pragul unei opozitii negative. Dinu Brătianu, seful partidului liberal, era preocupat în primul rând să salveze întreprinderile partidului, iar Regele îl tinea dinscurt, amenintându-l cu represaliile economice. O singură exceptie, Valer Pop, sincer îngrjorat de soarta tării si cu bună dispozitie de-a ajuta miscarea legionară. La mai toti pe care i-am cunoscut în această perioadă, am observat înprimul rând grija de soarta lor, teama să nu-si piardă pozitiile lor politice, sociale si economice în perioada de tranzitie de la vechile aliante la noua ordine europeană. Neamul românesc mergea la deriva evenimentelor, fără conducători vrednici să-l apere si fără să se poată distinge când si unde se va opri procesul de destrămare al Tării.
 
17. Gigurtu si Manoilescu la Berchtesgaden
 
  In 26 Iulie 1940 Fuehrerul invită pe Ion Gigurtu si Mihail Manoilescu laBerchtesgaden pentru a trata chestiunea revendicărilor maghiare si bulgare.
  In ajunul plecării am avut o întrevedere cu Mihail Manoilescu la el acasă, pe Strada Viitorului. Era seara si ministrul îsi făcea ultimele pregătiri pentru călătorie: dosare, hărti si alte documente. Am stat unul lângă altul pedouă fotolii în salon încât ni se atingeau umerii. Manoilescu vroia să afle părerea mea despre vizita lor la Berchtesgaden. I-am repetat ceea ce am declarat de zeci de ori în întreveerile avute cu Moruzov, Nicki Stefănescu, Urdăreanu, Rege si diversi oameni politici.
  Nu aveam nimic împotriva lui ca ministru de externe. Ii cunosteam patriotismul si cred că va apăra cu demnitate interesele tării, dar guvernul Gigurtu din care făcea parte, luat cu totalitate, era un guvern slab, nu avea încrederea tării si nu putea rezista presiunilor la care va fi supus din partea Puterilor Axei. E nevoie de un guvern tare, al cărui epicentru trebuie să fie miscarea. In interesul cauzei l-am sfătuit să nu facă drumul la Berchtesgaden, cu Gigurtu ca presedinte. Să demisioneze. Ca urmare a demisiei lui, va cădea întreg guvernul si se va netezi calea pentru formarea unui guvern de mare eficacitate politică.
  A fost o înclestare de două ore între mine si Mihail Manoilescu pentru a-l convinge să demisioneze si să provoace o criză de guvern. In sufletul său s-a dat în acele momente o luptă grea, dar până la urmă s-a decis să rămână. Argumentul lui principal era că el se bucură în Germania de o anumită ascendentă intelectuală si politică, ca economist derenume european si doctrinar al corporatismului, si că prezenta lui acolo va fi spre folosul tării, în întrevederile ce le va avea la Berchtesgaden.
  Gigurtu si Manoilescu au avut mai întâi o conversatie preliminară cu Von Ribbentrop în castelul Fuschl de lângă Salzburg. De la început între Von Ribbentrop si Manoilescu s-au stabilit raporturi de antipatie reciprocă. Discutia principală a avut loc la Obersalzberg cu Hitler. Fuehrerul a cerut ministrilor români să ajungă la o întelegere cu Ungaria si Bulgaria închetiunea frontierelor pe o bază  dreaptă si ratională, care e schimbul de populatie. Principiul a fost acceptat de Gigurtu si Manoilescu, dar s-au ivit divergente când s-a discutat aplicarea principiului în Transilvania. Au fost două teme de controversă:
 
   - Dacă schimbul de populatie să se facă imediat sau numai la sfârsitul războiului?
  - In delimitarea părtii ce trebuie cedată Ungariei să se aibă în vedere suprafata locuită de Unguri în Transilvania sau densitatea populatiei?
 
  Nu s-a ajuns la nici o solutie si a rămas convenit ca aceste chestiuni să se trateze si lămurească la proxima conferintă româno-ungară.
  La masa dată de Fuehrerul în onoarea oaspetilor români. Manoilescu, crezând că face plăcere lui Hitler, a deschis discutia miscărilor înrudite ca ideologie. Hitler i-a răspuns într-un mod neasteptat: nu-l interesează nici o miscare din alte tări si că nici în Germania problema principală nu este cea ideologică: "preocuparea mea principală este să dau de mâncare la 80 de milioane de Germani".
  Manoilescu s-a întors deceptionat de atmosfera ce-a întâlnit-o în lumea conducătoare germană.
  Cei doi ministri români si-au călătoria la Roma. In 27 Iulie au văzut pe Ciano si Mussolini, dar fără ca din discutiile avute să rezulte un nou punct de vedere. Li s-a recomandat si aici întelegere cu Ungurii si Bulgarii.
 
18. Grigore Gafencu la Moscova
 
  In timp ce Gigurtu si Manoilescu se aflau în călătorie la Berchtesgaden si apoi la Roma, Regele Carol săvârsea unact care echivala cu sabotarea misiunii încredintate celor doi plenipotentiari români: în 27 Iulie numeste pe Grigore Gafencu Ministru al României la Moscova. Această numire venea în flagrantă contradictie cu declaratia de politică externă a lui Gigrutu, care, în momentul când a luat puterea, a anutat aspiratia Româiei de a se încadra în nouaordine europeană. Gestul Regelui era prea spectacualr ca să scape vigilentei germane. Persoana lui Grigore Gafencu era prea bine cunoscută în cercurile germane casă mai existe un dubiu asupra semnificatiei acestei numiri si misiunii ce i s-a încredintat.
  Grigore Gafencu apartinea liniei titulesciene a diplomatiei românesti, fiind unul din adeptii cei mai ferventi ai formării unei coalitii antigermane în Europa, cu includerea Rusiei. Cât timp a fost Ministru de Externe, din Decembrie 1938 până în Iunie 1940, a făcut dese călătorii în Europa cu scopul de a organiza această coalitie, în care a vrut să-l atragă si pe Mussolinii să participe. El este omul care nu numai că a acceptat garantiile oferite de Marea Britanie la 13 Aprilie 1939, dar a si instigat la Londra acordarea lor Poloniei si României, prin mijlocirea lui Viorel V.Tilea, Ministrul României din această capitală. Miscările acestui personaj prin capitalele europene erau urmărite pas cu pas de serviciile germane si toate informatiile asupra lui concideau în a-l indica total înfeudat intereselor engleze.
  Ce căuta Gafencu la Moscova si tocmai în aceste zile când diplomatia română trebuia să fie extrem de circumspectă în relatiile cu Germania, pentru a nu îngreuna si mai mult situatia externă a României, si asa destul de gravă? Era ultimul lucru ce trebuia să-l facă Regele, căci trimiterea lui Gafencu la Moscova nu putea fi considerată la Berlin decât ca un nou act de provocare al lui Hitler.
  Regele Carol niciodată n-a fost sincer cu Puterile Axei, nici atunci când a făcut concesiuni economice masive Germaniei, cum a fost acordul din 25 Martie 1939. El urmărea doar să câstige timp până ce se va ivi o conjunctură favorabilă, când România să se poată angaja total alături de democratiile occidentale. De mai multe ori a vrut să azvârle România în război contra Germaniei si tot de atâtea ori iuteala cu care s-au desfăsurat evenementele i-a frustat planul. In vara anului 1940, democratiile apusene dispăruseră de pe continent si nu mai rămânea disponibilă ca aliat potential al României contra Germaniei decât Rusia. Dar nici o aliantă cu Rusia nu era probabilă în acel moment, din cauză că Rusia nu era probabilă în acel moment, din cauză că Rusia însăsi era legată cu Germania printr-un pact de neagresiune. Regele Carol nu putea spera nici din această parte sprijin efectiv, care să-i permită să se opună Germaniei, cum îi era dorinta. Situatia externă a României s-arfi stabilizat pe această pozitie, adică, volens-nolens, Regele Carol trebuia să meargă cu Germania, deoarece Rusia nu era dispusă în acel moment să se înfrunte cu Germania.
  Asa ar fi rămas lucrurile dacă nu s-arfi amestecat din nou Marea Britanie în afacerile României. Alungată de pe continent, Anglia nu abandonase planul de încercuire al Germaniei si urmărea să-si ia revansa în estul si sud-estul european. Pe de-o parte diplomatia engleză a devenit foarte activă la Moscova, urmărind să determine Rusia să intre în război alături de aliati, pe dealtă parte si-a pus ochii pe România, căutând să torpileze apropierea ei de Germania si chiar să creeze un "casus belli" între cele două tări pe chestiunea Transilvaniei.
  Regele Carol a trimis pe Gafencu la Moscova, la instigatia cercurilor engleze, ca să sondeze intentiile Kremlinului în vederea încheierii unei aliante cu Rusia, care să-i permită să se opună Germaniei când se va deschide chestiunea Transilvaniei. Misiunea lui Gafencu se realiza chestiunea Transilvaniei. Misiunea lui Gafencu se realiza sub auspiciile Londrei si apartinea vastei manevre engleze de blocare a penetratiei germane în estul si sud-estul european.
  Stalin nu s-a lăsat ademenit de Englezi. El nu credea momentul oportun ca să se angajeze în război contra Germaniei. Masina de război germană era încă prea puternică si arfi putut administra grele lovituri Sovietelor, provocând chiar răsturnarea regimului comunist. El astepta ca forta limitară germană să se debiliteze suficient de mult pe frontul de vest, pentru ca atunci când va invada Germania cu armata lui intactă să obtină o victorie decisivă. Stalin s-a prefăcut că e interesat în propunerile lui Gafencu, care reflectau jocul diplomatiei engleze, dar nu pentru a sprijini România să reziste Germaniei, ci pentru a descoperi lui Hitler nelealitatea Regelui Carol si a precipita astfel dezmembrarea României. Din sfărâmarea tării noastre, Stalin spera să obtină cel putin întreaga Moldovă.
  Regele Carol ducea un dublu joc: pe fată cu Puterile Axei, iar pe ascuns, prin mijlocirea lui Gafencu, trata încheierea unei aliante cu Rusia. Stalin avea un alt plan care se suprapunea si peste planul englez: de acord cu Hitler să obtină împărtirea României după  modelul polonez, el ocupând partea septentrională a tării.
 
19. Ministrii legionari nu demisionează
 
  După adunarea de la Budisteanu, asteptam dintr-un moment într-altul demisia celor trei ministri din guvern, după ce recunoscuseră ei însisi în fata juriului legionar convocat din propria lor initiativă că atitudinea mea servea mai bine intereselor Legiunii si Neamului si că trebuia să-mi urmeze exemplul.
  Dar zilele treceau si demisia lor nu se anunta. In zadar căutam în ziare, în fiecare dimineată, binefăcătoarea stire care ar pus Palatul în grea încurcătură. N-am mai încercat să-i văd, fiindu-mi penibil să-i agreez, reamintindu-le angajamentul luat. I-am văzut fotografiati în ziare în uniforma Frontului Renasterii, iar multi legionari i-au întâlnit pe stradă în aceeasi uniformă, iesind fie de la minister fie de la anumite festivităti.
  Rămânerea lor în guvern se datorează continuelor presiuni la careau fost supusi din partea Palatului. Exista o presiune de jos în sus a maselor legionare, care le cerea să demisioneze, dar când erau chemati de Rege sau de Urdăreanu, se înmuiau si dădea înapoi. Fără îndoială că de la un timp au prins gust de situatia privilegiată încare se găseau sile venea si greu să se despartă de fotoliile ministeriale.
  Radu Budisteanu întrecuse măsura unei atitudini oportuniste si o luase razna rău de tot. In calitate de Ministru al Cultelor si Artelor, se deplasa adeseori în provincie, chipurile ca să se intereseze de starea bisericilor si muzeelor, dar în realitate ca să sondeze opinia legionarilor din provincie. §inea si discursuri, care erau publicate cu satisfactie de presa regimului. El sustinea teza că există oameni destinati să se sacrifice pentru o idee si altii pe care destinul i-a crutat pentru ca să împlinească opera lor. Cu această filosofie, vroia să se indice pe sine că a fost rezervat de destin să fie urmasul Căpitanului. "Explicatia mortii Căpitanului, dată de Budisteanu, scrie Petrascu, convenea oamenilor regimului, pe care îi îndepărta de răspunderea uciderilor, iar pentru orator deschidea perspective de mare carieră politică în viitor".
  Incercarea celor trei ministri de a-si găsi unsuport al actiunii lor politice în lumea legionară din provincie - suport pe care îl pierduseră în Capitală - a dat gres deasemenea. In orice punct al tării intrau în contact cu legionarii, se producea un vid în jurul lor, o răceală de gheată. Răspunsul legionarilor la ideile si teoriile lor, prin care încercau să explice rostul rămânerii lor în guvern, era invariabil acelasi: "Când vă dati demisia?".
  După întoarcerea lui Gigurtu si Manoilescu de la Berchtesgaden, am făcut o ultimă încercare să demisioneze. Era iminentă amputarea frontierei de vest si speram că această perspectivă tragică să-i zguduie, chemându-i la realitate. Le-am trimis vorbă prin diversi legionari să-si revizuiască atitudinea în lumina ultimelor evenimente, dar fără rezultat.
  Noveanu, Bidianu si Budisteanu s-au balansat câtva timp între aceste două sentimente contradictorii, până ce si-au legat definitiv soarta de Regele Carol si au căzut odată cu el.
 
20. O intrigă a Legatiei Engleze
 
  In prima săptămână a lunii August 1940, Legatiile străine si oamenii politici din Capitală primise unmanifest semnat "Garda de Fier", prin care erau atacate atât Puterile Axei, pentru sprijinul ce-l dau revendicărilor maghiaresi bulgare, cât si Regele Carol pentru orientarea lui spre Berlin si Roma. Manifestul se încheia cu o declaratie de prietenie pentru Anglia si aliatii ei. Foile cu manifestul au ajuns si în orasele de provincie, mai ales în regiunile locuitede minoritatea germană.
  In 24 de ore am identificat sursa de unde provenea manifestul: eradela Legatia engleză. Am mai fost informat că la distribuirea manifestului au participat si elemente din Politia Capitalei. Intentia cu care s-a recurs la acest fals mi-a trecut ca un fulger prin minte. După ce regimul si fortele care îl sustineau n-au reusit să distrugă miscarea prin decimarea ei fizică si nici să sfarme unitatea si nici să o compromită, angajându-o în guvernul cedărilor teritoriale, au urzit această intrigă, asezându-ne într-o pozitie cum nu se poate mai incomodă si mai greu de apărat: din punct de vedere intern ne răzvrătinsem contra Regelui Carol; din punct de vedere extern ne rupsesem de puterile Axei. Dacă acest fals s-ar fi acreditat, în câteva zile, într-o săptămână, două, puteam fi loviti de Rege fără să se teamă de o reactiunede la Berlin sau Roma, deoarece noi însine ne îndepărtasemde aceste puteri pentru a ne apropia de dusmanii ei, cum afirma manifestul.
  Dar aceasta n-a fost decât începutul. Intriga a fost infinit mai complicată. După lansarea manifestului, corespondentii din Capitală ai ziarelor engleze s-au însărcinat să retransmită la Londra senzationala stire într-o formă care-i dădea un relif si mai mare. Astfel ziarul "Times" vorbea de o aliantă a Gărzii de Fier cu Maniu si Brătianu pentru apărarea Transilvaniei, cu ajutorul Angliei si contra Puterilor Axei. Buletinele românesti de presă si de radio, pe care am avut prilejul să le citesc, contineau numeroase notite referitoare la aceeasi informatie, comentată de zirele engleze si posturile de emisiune de la Londra. Stirile propagate de Londra, având la bază manifestul de la Bucuresti, au fost reluate apoi de alte capitale europene, încât din frecventa si importanta ce li se acorda se putea deduce că trebuie considerate cu toată seriozitatea.
  In cercurile diplomatice ale Legatiilor Germană, spaniolă, italiană si japoneză stirea despre îndepărtarea Gărzii de Fier de Axă a provocat consternare si functionarii lor îsi manifestau public nedumerirea în convorbirile cu legionarii.
  Fireste că această stire nu putea produce nici cea mai mică impresie în rândurile legionarilor, care stiau cât de solid e ancorată miscarea în Axă, dar extrem de periculoasă prin consecintele ce le putea avea pe plan politic. Pentru a destrăma această intrigă, am mobilizat toate elementele din corpul Răzleti care aveau legături cu aceste legatii, dându-le instructiuni să dezmintă paternitatea legionară a manifestului. Considerând totusi că stirea era prea gravă pentru a fi combătută numai pe această cale, am redactat un text pe care l-am distribuit agentiilor străine. Nota a fost semnată de mine si a fost imediat difuzată de posturile de radio de la Berlin si Roma si cu multă usurare primită în aceste capitale. In declaratia mea arătam că manifestul care a stârnit această campanie nu ne apartine, fiind o înscenare a Legatiei engleze, si că miscarea legionară rămâne ferm atasată de Puterile Axei.
  Bineînteles că n-am uitat să avizez si pe Urdăreanu de această intrigă, prezentându-i si textul ce l-am difuzat, dar nu părea prea încântat de reactia mea.
 
21. La răscruce
 
  Pe la începutul lunii August 1940, mi-am dat seama că situatia în care ne găseam nu se putea prelungi multă vreme. Intre mine si regim se angajase un fel de hărtuială, fără să se prevadă un deznodământ apropiat. Sprijinit pe întreaga miscare, dădeam asalturi peste asalturi pentru a provoca răsturnarea guvernului Gigurtu. Dar Regele nu ceda, având ca aliti pe cei trei legionari, care refuzau să demisioneze, si pe Mihail Manoilescu, care, din scrupule de patriotism, se credea obligat să rtămână în guvern. Fără sprijinul acestora, guvernul s-ar fi prăbusit si drumul ar fi rămas liber pentru formarea unui guvern de salvare natională.
  In această luptă surdă, si regimul îmi administra contra-lovituri, cum a fost adunarea din casa lui Budisteanu sau intriga Legiunii engleze si multe altele mai putin vizibile. Rezultatul acestei probe de forte, care dăinuia de la demisia mea dinguvern, 7 Iulie 1940, a fost până atunci un fel de match nul. Nici Regele n-a cedat si nici miscarea nu revenea pe pozitia de colaborare politică cu regimul, căci cei trei ministri, Noveanu Bidianu si Budisteanu, nu mai aveau audientă însânul ei, nereprezentând decât o expresie izolată a propriilor lor interese.
  Dar era mai mult decât evident că tensiunea dintre Palat si miscare se va rezolva cu victoria Regelui. Noi ne bucuram în acel moment de o imensă popularitate. Fără exagerare, toată tara eracu noi, dar Regele dispunea de armată si de aparatul Statului, care continua să fie mâna oamenilor lui de încredere. Odată trecută această perioadă critică, odată reglementată chestiunea frontierelor si Berlinul multumit de gestiunea Regelui, nimic nu-l va mai înpidică să revină la vechile metode de persecutie.
  Dar mai gravă se prezenta situatia externă. Incertitudinile viitorului legionar se complicau cu apropierea scadentelor, când vor fi smulse noi bucăti din trupul tării. Cu guvernul Gigurtu, am puterile vor fi teribil de mari în Ardeal, căci acest guvern se va înclina fără nici o rezistentă italo-germane, pentru a putea salva regimul carlist.
  Dacă din punct de vedere legionar, mai puteam spera la o schimbare de opinie din partea Palatului si nu era nevoie absolută de o revolutie, din punct de vedere extern rigiditatea cu care dictatura carlistă îsi mentinea pozitiile devenise intolerabilă. Cu cât se prelungea existenta acestui regim nefast cu atâta crestea si primedjia de la hotare. Cu un guvern legionar la cârma tării, pieredrile teritoriale ar fi putut reduse într-o proprtie apreciabilă.
  Din nou miscarea era pusă în alternativa să lase lucrurile săse întâmple peste capul ei, fără a se mai expune la suferinte si vărsări de sânge sau să intervină cu toate fortele pentru a opri roata destinului să treacă peste trupul tării, lăsându-o într-o stare jalnică. Chestiunea legionară, soarta noastră tragică, dorinta de o viată mai linistită, iarăsi treceau pe al doilea plan si în fata mea îmi apărea cu o putere irezistibilă, cealaltă alternativă, imperativul national. Trebuie să facem ceva înainte de a fi prea târziu, pentru a alunga acest regim nefast de la cârmz tării si a salva hotarele amenintate.
  De la începutul lunii August m-am decis să pun în aplicare planul de actiune conceput la Berlin. Elementele care au urmat cursul revolutionar din iarna acestui an la Berlin le-am trimis în diferite puncte ale tării, prevăzute în acest plan, pentru a ocupa posturi de comandă.
  Cum am făcut de atâtea ori în această perioadă, când se iveau momente grele, m-am dus să mă sfătuiesc cu Profesorului Codreanu. I-am expus impasul în care se găseste miscarea, amenintarea de la hotare, mult mărită de acest guvern debil, aservit în primul rând intereselor camarilei, si planul meu de actiune. Trebuie să întreprindem ceva pentru a dărâma regimul înainte de a bate ceasul deciziilor la Roma si Berlin. Suntem angajati într-o cursă contra timpului si salvarea frontierei apusene depinde de rapiditatea interventiei noastre. Cu Regele pe tron, viitorul Legiunii este sumbru, dar al tării si mai sumbru. Un glas din adâncuri ne cheamă să-i sărim într-ajutor "acum ori niciodată".
  Profesorul Codreanu m-a ascultat cu mare atentie si mi-a dat deplina lui aprobare. A fost unicul dintre figurile principale ale miscării căruia i-am destăinuit acest plan si pe care l-am tinut la curent cu toate etapele lui de dezvoltare.
  Când am luat decizia de a pregăti o solutie de forte, n-am renuntat la actiunea politică propriu zisă. Cele două actiuni de acum merg paralel. N-am încetat nici o clipă campania de răsturnare a guvernului unui guvern legionar, evident că abandonam proiectul revolutionar. Mai păstram nădejdea că Regele, în fata greutătilor crescânde ce le întâmpina pentru noile frontiere ale României, se va adresa miscării legionare in extremis. De aceea si primele răspândiri de efectivele legionare pe teren au fost imperceptibile. Au constituit doar un dispozitiv schematic, care putea fi retras oricând, fără să observe autoritătile ceva.
  Mi se strângea inima când mă gândeam la noile pierderi pe care va trebui să le sufere miscarea si tare as fi fost bucuros să mi se deschidă linia politică. Eram mereu cu inima îndoită si tot ce-am realizat în prima jumătate a lunii August a fost timid si incomplet. Numai când posibilitătile politice ar fi fost epuizate, eram decis să dau instrumentul revolutionar, pe care îl tineam în rezervă, toată amploarea cuvenită.
 
22. Un drum prin Ardeal
 
  Tot pe la începutul lunii August am făcut un drum de două zile la Sibiu pentru a-l vizita pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care îsi exprimase dorinta să mă cunoască prin profesorul de teologie Spiridon Cândea, legionar.
  Am mers cu masina, luând ruta Brasov-Făgăras-Sibiu si având ca însotitor pe Horia Cosmovici. M-am oprit un sfert de oră în satul meu de obârsie, Mândra, la 7 km de Făgăras, pentru a-mi vedea rudele si cunoscutii. Dar nici la casa lui Ion Dan, seful de garnizoană al comunei, si nici a familiei Beleută nu am găsit pe nimeni, în afară de copii. Toti erau plecati la câmp.
  Mitropolitul Nicolae Bălan, avizat de sosirea mea, m-a primit îndată. Mai întâi m-a condus să văd resedinta lui si apoi muzeul metropolitan. Mitropolitul era un bărbat impunător. Discutia s-a concentrat, cum era si natural, în jurul pretentiilor maghiare si a tinuturilor amenintate să ne fie răpite. Era îngrijorat de cuantumul sacrificilor ce ni se vor cere de către Hitler si m-a întrebat ce se poate face.
  - Miscarea legionară are o solutie pentru a evita aceste pierderi sau cel putin ale reduce la minimium, dar este respinsă de sfătuitorii din jurul Regelui: un guvern legioanna Cu un guvern-emanatie al miscării, Hitler si Mussolini nu vor putea trata cu desconsideratia ce-o poartă actualului guvern, lipsit de o bază populară si fără prestigiu peste hotare. La Berlin si Roma, cu toate schimbările de fatadă, se stie că guvernul Gigurtu este expresia acelorasi cercuri românesti care au împins România în această situatie, ca urmare a politicii de permanentă ostilitate fată de Puterile Axei. Guvernul Gigurtu i se vor putea impune orice conditii pentru a fi primită România în noua ordine europeană cu certitudinea că vor fi acceptate, dacă miscarea ar fi la conducere, ar mobiliza întreaga natiune pentru apărarea hotarelor si va invoca sacrificiile făcute de legionari pentru Statele revolutiilor nationale.
  - Rog si Inalt Prea Sfintia Voastră să sustină, în contactele ce le va avea la Bucuresti, această formulă, unica salvatoare pentru neam si tară în împrejurările actuale.
  Mitropolitul Bălan avea faima de om extrem de prudent în relatiile cu puterea politică, pentru a nu dăuna Bisericii pe care o păstorea. A ascultat cu atentie tot ce i-am spus, dar nu si-a dezvăluit în nici o formă părerea proprie si nici nu si-a luat vreun angajament.
  Profitând de faptul că eram la Sibiu, am făcut un raid până la Miercurea Sibiului, unde locuia Corneliu Georgescu. Nu-l cunosteam decât fugar fin rarele întâlniri de la sediul din Bucuresti în vremuri bune, fără să fi avut vreodată prilejul să stau cu el temeinic de vorbă. Inainte de mine trecuse pe la el Petrascu si îl informase de situatie, dar era de mare importantă să audă din gura mea versiunea reală a evenimentelor si să-mi spună punctul lui de vedere.
  Intâlnirea cu Corneliu Georgescu mi-a dat un nou avânt, întărându-mi încrederea că sunt pe drumul cel bun. Era un om ponderat si cu mintea clară. Nu râvnea la nimic; nu se preocupa decât de viitorul neamului si al tării. Nu am descoperit la el nici o urmă de ambitie care să-i întunece dreapta judecată.
  I-am explicat lui Corneliu Georgescu tot ce-am făcut din timpul când am fost eliberat de la Sigurantă: constituirea Partidului Natiunii si deceptiile siferite, trecerea prin cele două guverne, demisia, miraculoasa salvare a unitătii legionare în casa lui Budisteanu, la care el nu participase, si răul ce-l fac cauzei cei trei ministri care refuză să părăsească guvernul, desi sunt dezaprobati de imensa majoritate a legioanrilor. Numai un guvern condus de legionari ar putea salva frontierele tării, în timp ce cu actualul guvern se merge matematic la catastrofă.
  Ce bucurie să ai de-a face cu un om inteligent si dezinteresat! Ne-am înteles de la alfa si omega. Mi-a aprobat atitudinea si m-a asigurat de întreg sprijinul lui. L-am rugat atunci să binevoiască să descindă la Bucurestim deoarece suntem în ajunul unor evenimente decisive si prezenta lui în Capitală este absolut necesară. Mi-a promis că în câteva zile va fi la Bucuresti. De abia ajunsese acasă. Fusese înlagăr si apoi concentrat multă vreme pe zonă. Ii venea greu să se despartă de familie, de cuibul lui, de orăselul acela linistit de munte, unde îsi exercita profesiunea de avocat.
  Revenind la Sibiu, m-am întâlnit pe stradă cu un vechi coleg de la liceul din Făgăras, Vasile Neagoe, care intrase în politie si era comisar la chestura locală. Mi-a dat o informatie pretioasă.
  - Să stii că ăstia nu vă vor lăsa să ajungeti la putere. Din dispozitiile primite si mai ales din ce se vorbeste în cercurile colegilor mei, rezultă că s-ar putea reveni la vechhile metode, odată rezolvată chestiunea frontierelor.
  - Nu ai nici o grijă, dragul meu. Cine stie de unde a iesit acest zvon fără temei. Nu se va întâmpla nimic. Ostilitătile dintre noi si Rege sunt definitiv îngropate. Eu duc o luptă politică în cadrul ergimului si nimic mai mult.
 
23. O nouă lovitură de la Berlin
 
  Nici nu mă dezmeticisem bine după înscenarea Legatiei engleze si o nouă intrigă se tese în jurul meu, infinit mai primejdioasă si care putea fi fatală Legiunii. După înfrângerea suferită cu scrisorica Preotului Dumitrescu-Borsa în adunarea din casa lui Budisteanu, Papanace n-a renuntat la planul lui de a-mi zădărnici actiunea din tară. De astă dată a imaginat o combinatie atât de ingenioasă, atât de rafinată, încât era imposibil, după calculele omenesti, să mai scap teafăr din urzeala ei. Planul lui Papanace era conceput pe trei etaje. Dacă nu exploda un proiectil, mai rămâneau două de rezervă si era suficient unui singur să-si atingă tinta pentru ca toată miscarea din tară să sară în aer.
  Cum am mai spus si înainte, după urâtul comportament al lui Papanace cu Stoicănescu si Borobaru la Berlin, am întrerupt raporturile cu Papanace, socotind că este de rea credintă si că orice informatie ce i-as da-o ar folosi-o împotriva mea, creându-mi situatii grele. Dar dacă eu îl ignoram, nu acelasi lucru se întâmpla cu el. In măsura în care putea fi informat pe alte canale si îl ajutau puterile, căuta să distrugă minunata unitate legionară ce se realizase în tară între mine, Forul Legionar, Profesorul Codreanu cu Noveanu. Desi pe pozitii divergente - Noveanu era omul Palatului, iar Papanace revenise la anti-carlism - aceasta nu-i împiedica să fie aliati pe o temă centrală: sabotarea actiunii mele. Se menajau reciproc si complotau împreună.
  Noveanu trimisese la Berlin în luna Iulie pe Preotul Stefan Palaghită ca să se informeze asupra atitudinii grupului de acolo în chestiunea mea. Preotul Palaghită nu venise ca refugiat ca refugiat politic, ci cu pasaport înregulă. Fiind instruit dinainte de Noveanu, nu i-a fost greu lui Papanace să-i adâncească pornirea împotriva mea, arătându-i că grupul de la Berlin, cu exceptia câtorva, nu este cu mine si nu acoperă actiunea mea.
  Acum, despre care actiune este vorba? Papanace amesteca intentionat actiunile mele ca niste cărti de joc si scotea din ele pe aceea care îi convenea, interpretând-o după capacitatea de întelegere a fiecăruia. Care din actiunile mele nu era bună?
 
1. Actiunea de răsturnare a Regelui Carol pregătită la Berlin? Această actiune am început-o în perfectă întelegere cu el si numai în ultimul moment el s-a sustras de la răspunderi, sfătuindu-mă si pe mine să renunt la ea. Ceea ce eu am refuzat.
 
2. Actiunea de colaborare cu Regele Carol? Dar această actiune o aprobase si el în mesajul trimis în tară Regelui Carol prin intermediul celei de-a doua delegatii legionare. Le era permis celor dintară să dea mâna cu "asasinaul Căpitanului" si mie nu?
 
3. Actiunea de desprindere si distantare de Regele Carol, după demisia mea din guvern? Nici aceasta nu era bună?
 
  Alte ipoteze de lucru nu mai existau în tară. Eu am trecut în două luni prin toată gama lor. După ideea lui Papanace, dacă eram contra Regelui Carol si vroiam să-l răstorn prin violentă nu era bine. Nimeni nu-l mai putea întelege. Ce vroia acest om? De fapt el nu urmărea un tel legionar propriu zis, nu-l interesa binele miscării, ci cum să-mi facă mie rău, cum să saboteze actiunea legionară din tară. Asa se explică si de ce n-a sovăit să se alieze cu Noveanu, desi acesta era interpretul firel al liniei carliste în miscare. Pe Papanace nu-l deranja faptul ce Noveanu si ceilalti ministri erau în guvern si nu le cenzura atitudinea; în schimb mă stigmatiza* pe mine, care de o lună de zile părăsisem guvernul!
  După ce Palaghită a fost temeinic îndoctrinat de Papanace, a fost trimis în tară ca purtător al explozibileleor destinate să mă sfărâme. In primul rând Palaghită adusese unmanifest semnat de o parte din grupul de la Berlin, prin care se cerea abdicarea Regelui Carol. Era îndrumat să predea manifestul direct Profesorului Ion Zelea Codreanu, însotit de o scrisoare a lui Papanace către Profesor. Papanace îl solicita pe Profesor să redacteze si el un manifest cu continut asemănător, prin care să ceară abdicarea regelui, si apoi amândouă manifestele să fie publicate într-o singură brosură si răspândite.
  Profesorul Codreanu m-a chemat îndată la dânsul, mi-a dat să citesc manifestul de la Berlin si scrisoarea lui Papanace si m-a întrebat ce părere am.
  - Domnule Profesor, i-am răspuns, manifestul e bun si dacă cei de la Berlin vor să-l difuzeze, pe socoteala si răspunderea lor, nu am nimic împotrivă. Dar dacă v-ati asocia si D-voastră la această actiune, semnând un manifest asemănător, atunci este rău pentru D-voastră, rău pentru mine si rău pentru întreaga miscare. Esteusor de prevăzut ce se va întâmpla. Veti fi arestat si internat ca Generalul Antonescu, care până astăzi este imobilizat la Mânăstirea Bistrita. dar, după D-voastră, voi fi arestat si eu si o multimede alti legionari, încât actiunea proiectată va fi periclitată. Când dai un astfel de manifest, atunci trebuie să ridici si poporul, pentru ca Regele Carol să nu mai poată reactiona. Acest manifest este o declaratie de război adresată Regelui. Dar când îi declari război, trebuie să dispui si de o armată care să intre în luptă cu fotele regimului. Cei de la Berlin au făcut acest manifest, poate de bună credintă, dar sunt de o ingenuitate politică feciorelnică. Ce cred ei că Regele se va speria de manifestul lor si va abdica? Se va crampona de Tron cu ultimele puteri si numai împins zdravăn de o altă fortă, va părăsi tara. Această fortă este în pregătire. Legionarii se îndreaptă spre diferite puncte ale tării pentru a-si lua în primire posturile de comandă. Când vom fi gata, vom da acestmanifest, semnat de D-voastră, si atunci se va decide soarta.
  Cum pe vremea aceea relatiile mele cu Profesorul Codreanu erau mai mult decât bune, erau filiale, si cum argumentatia mea era inapelabilă din perspectiva actiunii comune ce-o pregăteam, nu mi-a fost greu să-l conving pe Profesor de inopornunitatea manifestului. L-a pus ladosar si a trecut la alate chestiuni.
  Revenind la Papanace, nu stiu ce îsi poate imagina el când a conceput acest manifest. Isi închipuuia că va produce un efect atât de puternic asupra Regelui încât acesta, speriat, va lua calea exilului? Sau că se va ridica tara ca un singur om si îl va alunga? Există o anumită inertie a maselor. Tara se ridică, dar trebuie urnită din loc prin actiunea câtorva elemente îndrăznete, ceea ce pregăteam eu cu grupuri restrânse de legionari. Se baza Papanace pe o interventie germană? Cred că mai degrabă la această posibilitate se gândea, la o presiune externă. Dar si în această se însela amarnic. Guvernul german nu se gândea la substituirea Regelui Carol. El urmărea doar să-l silească să facă concesiuni teritoriale cerute de Axă si apoi erau dispusi să se înteleagă cu el, lăsându-l mai departe să conducă tara. Ei nu credeau miscarea aptă să-i ia succesiunea si nici nu doreau o Românie puternică. Informatiile lui Papanace erau gresite, desi se afla la Berlin.
  Chestiunea manifestului de la Berlin nu mi-a produs prea mare bătaie de cap, pentru că era o actiune cunoscută si am putut la timp să o opresc. Dar Palaghită transportase de la Berlin în tară si alte ghiulele, de existenta cărora nu stiam, si care dacăar fi trase, ar fi provocat un adevărat dezastru în rândurile miscării. Era o conspiratie între ei doi, fără cunostinta semnatarilor manifestului.
  Palaghită adusese de la Papanace niste scrisori adresate mai multor categorii de legioanri: una macedonenilor, alta muncitorilor si alta studentilor. De aceste scrisori, Palaghită nu pomenise nimic Profesorului Codreanu. Dar înainte de a le preda grupurilor indicate trebuia să facă o recunoastere a terenului, pentru a nu cădea în mâini nesigure. Ajuns în tară, Palaghită a intrat în contact cu un grup de muncitori pe care îi cunostea si le-a explicat în linii mari care este misiunea lui. Seful acelui grup de muncitori l-a ascultat cu toată bunăvointa, pentru a-i declara la sfârsit că Părintele este complet neinformat si că toată suflarea legionară se identifică cu actiunea lui Horia Sima. S-a dus la un alt cer de muncitori, unde le-a făcut aceleasi confidente, ca mandatar al grupului Berlin, si s-a ales cu acelasi rezultat. După alte experiente, când a văzut care e starea de spirit a legionarilor, în organizatiile de bază, l-a cuprins panicasi s-a decis să predea materialul compromitător.
  Paralel cu cercetarea stării de spirit între cuiburile muncitoresti si studentesti, Palaghită a vrut să se achite si de a treia misiune primităde la Papanace, ale cărei efecte ar fi fost devastatoare pentru miscare. Papanace îi mai încredintase un manifest pe caretrebuia să-l imprimesi apoi să-l difuzeze atât în Capitală cât si îm provincie înmii de exemplare. Manifestul, nesemnat de nimeni, trebuia să pună îngardă legionarii contra actiunii lui Horia Sima, care e un act de nebunie si ar putea avea graoznice consecinte pentru supravietuitorii ultimei prigoane. Pe vremea aceea actiunea mea de răsturnare prin fortăa regimului era încă în stare embrionară si Papanace nu avea de unde să afle de ea. El a dedus că as pregăti ceva în tară din planul meu anterior, pe care i-l exusesem la Berlin. Acest manifest dacă s-ar fi difuzat, ar fi rămas fără efect în rândurile legioanrilor, atribuindu-l unei încercări a dusmanilor Legiunii, dar ar fi alarmat politia. Asa cum era conceput, manifestul era adresat mai mult Regelui si camarilei si era o invitatie să-si ia măsurile de apărare. Până la urmă autoritătile ar fi aflat originea manifestului si cine l-a împrăstiat. Venea de la Berlin, din partea grupului legionar de acolo, erau îndreptătiti să creadă în seriozitatea avertismentului si ar fi procedat la arestări preventive. In afară de mine, ar fi căzut victimă manifestului aproape toate cadrele luptătoare ale miscării si în modul acesta s-ar fi zădărnicit si ultimele sanse de biruintă ale Legiunii.
  Preotul Palaghită nu a avut noroc nici cu aaceastă înteprindere. Găsise tipografia care să imprime textul lui Papanace, dar cum nu-l avea în acel moment la el, l-a trimis pe paracliserul său, Mos Chirită, să-l ducă la cules. Mos Chirită, omul lui de încredere, era si legionar si fusese si internat în lagărul de la Vaslui în 1938. Pe drum citind manifestul, omul acesta simplu, cu frica lui Dumnezeu, s-a speriat de continutul lui si nu l-a mai dat la tipografie. S-a întors cu manuscrisul lui Palaghită si i l-a dat înapoi, zicându-i că el nu poate să-si ia păcatele asupra lui, dând la tipărit acest manifest. "Apoi dacă Dl Comandant Horia Sima vrea să-l răstoarne pe Carol si să-l răzbune pe Căpitan, eu zic că bine face. Căci dacă n-o face el, cine s-o mai facă?"
  "Să mai stii, Părinte, că gresesti si mare păcat îti faci dacă tipăresti manifestul contra comandantului Sima, pe care eu nu-l cunosc, dar stiu că toti legionarii cu care am vorbit eu îl urmează si eu am să fac la fel ca ceilalti camarazi." Mustrat de omul său de încredere de la Biserică, care nu avea nici scoală înaltă si nu pricepea nici politica tării, Preotul Palaghită si-a dat seama de enormitatea greselii în care căzuse si a renuntat să mai tipărească manifestul. Intre Papanace, care se pretindea a fi mare cap politic si legionar integru, si Mos Chirită, paraclisier la o biserică de mahala, Dumnezeu a ales pe acest obscur legionar ca să-si arate putereaLui, împiedecând să se cvonsume această lovitură contra Legiunii, care ar fi compromis viitorul ei.
  Tocmai ieseam de la o consfătuire cu Corneliu Georgescu, Profesor Traian Brăileanu si Radu Mironovici, la care ne-am pus de acord asupra atitudinii de adoptat la proxima audientă colectivă la Rege, fixată pentru a doua zi. Când ies pe poartă - nu stiu de unde aflase că mă găseam în acel loc -, mă întâmpină preotul Palaghită si după ce mă salută, văd că scoate un ghemotoc de scrisori si mi le înfundă în buzunar.
  - Ce sunt astea?
  - Sunt niste scrisori de la Papanace. Vă rog cititi-le acasă.
  Eu eram convins că scrisorile erau pentru mine si contin probabil informatii pretioase de la Berlin. Mă bucuram chiar că Papanace a revenit la sentimente mai bune. Când mi-am azvârlit ochii pe ele, am văzut că destinatarii erau altii. Una era adresată lui Costache Tega, din grupul macedonenilor, bun prieten cu Papanace, pe care l-am cunoscut si eu în timpul prigoanei. Celelalte două erau scrise unor legionari pe care nu-i cunosteam, dar cari făceau parte dintre muncitori si studenti.
  Continutul lor era cam acelasi. Ce spunea Papanace în ele?
  - Că eu nu am stiut să mor ca Iordache Nicoară.
  - Că pentru a-mi salva viata, am acceptat să colaborez cu Regele Carol, asasinul Căpitanului.
  - Si îi pune în gardă pe legionari la care ar ajunge cuvântul lui să nu-mi urmeze actiunea mea, care poate duce la o nouă catastrofă pentru miscare.
  In aceste scrisori, Papanace nu se lega cu nici o vorbă de Noveanu, de Bidianu si de Budisteanu. Prezenta acestora în guvern nu-l deranja. Normal ar fi fost să-si îndrepte tirul împotriva lor si nu împotriva mea, care părăsisem guvernul cu o lună înainte. Nu întelegeam atunci logica întortochiată a lui Papanace, căci dacă detesti colaborarea cu Regele Carol, atunci trebuie să fulminezi pe acei care mai continuă această colborare si nu pe acela care se străduieste să-i scoată si pe ei din guvern. Pe atunci nu întelegeam dimensiunea operatiei montate de Papanace pentru a ruina actiunea din tară. Mult mai târziu, după guvernarea legionară si după ce ne-am aflat în al doilea exil din Germania, am posedat toate elementele necesare, din povestirile celorlalti, pentru a reconstitui teribila amenintare ce plana asupra noastră si pe care numai Dumnezeu a îndepărtat-o cu puterea Lui, căci eu nu aveam nici o cunostintă de ea.
  In altă situatie, as fi predat eu însumi aceste scrisori camarazilor cărora le-au fost adresate de Papanace, însotindu-le cu exlicatiile necesare, sar în împrejurările de atunci când ne despărteau două săptămâni de momentul loviturii, as fi păcătuit grav contra Legiunii si Neamului dacă le-as fi lăsat din mână. In acel moment trebuia să ne concentrăm toate puterile si să facem apel la toate rezervele pentru a organiza forta combativă contra sistemului, iar fratii macedoneni aveau o misiune specială de îndeplinit în cadrul revolutiei atât în Capitală, cât si în provincie. O iesire a lor în luptă, provocată de instigatia lui Papanace, ar fi compromis grav sortii de izbândă ai Legiunii.
  Preotul Palaghită s-a înapoiat la Berlin cu constiinta împăcată că a făcut un mare bine Legiunii. Nu-l mai căutau pe Papanace, ci s-a atasat grupului de actiune, care rămăsese sub conducerea lui Octavian Rosu. La dorinta Preotului Palaghită, Rosu a convocat pe legionarii din acest grup si în fata lor a făcut un fel de spovedanie, mărturisindu-si păcatul în care era să cadă, în urma atâtărilor lui Papanace, care-i prezentase într-o falsă lumină pe Horia Sima si actiunea lui.
 
24. O convorbire semnificativă
 
  Tot în această perioadă, în jumătatea întâia a lunii August, am avut o convorbire cu Dr. Klaus Schikert, directorul agentiei DNB la Bucuresti.
  Dr. Schickert trecea drept prieten al miscării, încât ceea ce mi-a spus în această convorbire a fost de mare pret pentru orientarea mea.
  Dr. Schickert m-a întrebat ce se va întâmpla în România după ce guvernul actual va trebui să cedeze Ungariei o parte din Transilvania? Cum va suporta poporul noua pierdere teritorială si dacă miscarea nu va reactiona contra Regelui Carol?
 Incurajat de simpatia lu ipentru miscare, am făcut imprudenta să-mi dezvălui gândurile.
 - Miscarea va reactiona, i-am spus, pentru că ar fi monstruos să rămână pe Tron acela care a ucis floarea tineretului pentru atasamentul arătat Puterilor Axei. Acum vine Regele si face exact politica preconizată de noi, dar în conditii lamentabile, cu răni adânci la toate hotarele. Nu vom putea suporta.
  Dr. Schickert a fost vădit nemultumit de răspunsul meu si mi-a dat o replică tăioasă:
  - Vă înteleg sentimentele, dar cum vreti să reactionati? E o aventură. Regele are armata, are jandarmii si poate sfărâma orice încercare de revoltă. Fără îndoială, D-voastră aveti o mare popularitate, dar fără arme nu veti putea face nimic. Nu aveti altă alternativă decât să colaborati cu Regele. D-voastră ce aveti?
  Intr-adevăr gândindu-mă la ce aveam, m-a cuprins jalea. Puteam mobiliza câteva mii de tineri legionari, dar de unde arme? Cine stie ce pistoale ruginite uitate prin vreun ungher.Totusi nu m-am bătut:
  - Regele nu se va mai putea baza nici pe armată, după ce va fi mutilată si Transilvania. Armata a suporta si asa destul de greu retragerea din Basarabia. Cred că în acest punct D-voastră vă înselati.
  Dr. Schikert a insistat să mă convingă să nu ne răzvrătim, deoarece raportul de forte e în favoarea Regelui. Dându-mi seama că are i însărcinare să-mi vorbească în felul acesta si temându-mă că declaratiile mele, pe filiera lui, să nu ajungă în cercurile Palatului, l-am linistit utilizând un alt argument:
  - Aveti dreptate că suntem mult mai slabi decât Regele, dar chiar dacă am dispune de forte suficiente, nu am întreprinde nimic acum, deoarece România se găseste într-o zonă primejdioasă si, profitând de tulburările interne, ar putea să intervină Rusia.
  Dr. Schikert a fost multumit de răspunsul meu si ne-am despărtit în termeni cordiali.
  Convorbirea cu Dr. Schikert mi-a confirmat bănuiala ce-o aveam cu Nemtii de la Berlin nu ne sustin decât atât cât e necesar ca să-l determine pe Carol să accepte concesiunile teritoriale cerute e Axă si apoi să treacă de partea lor. Noi eram un fel de amenitare de care se serveau ori de câte ori întâmpinau vreo rezistentă la Bucuresti. Cartea lor principală pe care să o joace în Româia era tot Regele Carol, un Rege stors ca o lămâie de toate bunurile tării. Guvernul german nu avea intetia să sprijine miscarea ca să ajungă la putere si de aceea ne sfătuia să nu încercăm răsturnarea Regelui, ci mai degrabă să intrăm în combinatie cu el peste trupul martirizat al tării.
 
25. Intâlnirea fruntasilor ardeleni în casa lui Gigurtu
 
  In conformitate cu cererea lui Hitler, în 16 August 1940 s-a deschis la Turnu Severin Conferinta româno-maghiară pentru a trata chestiunea Transilvaniei. Delegatia română era condusă de Valer Pop.
  In ajunul Conferintei, Regele Carol a considerat oportun să fie consultati si fruntasii ardeleni, fiind vorba de amputările ce trebuie să sufere provincia lor. Până atunci Regele Crol nu tolerase nici un fel de amestec în politica externă a tării, dar s-a grăbit acum să ceară sfatul ardelenilor, nu pentru stima ce le-o purta, ci pentru a-i antrena si pe ei în procesul de destrămare al României MAri si a-si diminua astfel propria lui răspundere.
  Consfătuirea fruntasilor ardeleni a avut loc în 14 August, în casa primului ministru Ion Gigurtu, din Strada Benito Mussolini 36 si au luat parte la adunare personalităti ale vietii politice si publice de peste munti. In afară de Gigurtu si Manoilescu, au mai fost prezenti, Alexandru Vaida Voevod, Valer Pop, Dr. Iuliu Hategan, Dr. Jinga, reprezentând partidul National-tărănist, cei doi Mitropoliti, Bălan al Sibiului si Nicolescu al Blajului. Am fost invitat si eu, ca ardelean, din partea miscării legionare.
  Mai întâi Gigurtu si Manoilescu au adus la cunostinta ardelenilor ce s-a discutat la întâlnirea de la Obersalzburg cu Hitler, ce li s-a cerut si principiul ce l-a fixat Fuehrerul pentru delimitarea noii frontiere la granita de vest: schimbul de populatie. Dupăă expunerile lor, au luat cuvântul rând pe rând cei prezenti si, cu sufletul plin de îngrijorare, si-au exprimat părerile lor. Ceea ce am observat la toti vorbitorii, era că se limitau la afirmarea drepturilor românesti asupra Transilvaniei, la respingerea pretentiilor maghiare, dar se fereau să dea o solutie, să-si exprime atitudinea de urmat în cazul concret în care se găsea Româia în fata Conferintei de la Turnu Severin. Mi-am dat seama de ce nu atacau miezul problemei. Ca să întâmpinăm cu oarecare sorti de izbândă răfuiala cu Ungurii, trebuia să se stabilească mai întâi antecedentele politice care au dus la această catastrofă si din răspunderile anterioare să se precizeze ce trebuie să facem în ceasul de fată. Dar nimeni din cei prezenti nu cuteza să taie nodul gordian, căci atât oamenii partidelor cât si oamenii Regelui erau co-respunzători la tragedia tării. In politica externă, punctul de vedere a lui Maniu sau Brătianu nu se deosebea de al Regelui.
  In cuvântarea mea, m-am referit tocmai la chestiunea de bază, de care u voia să se atingă nimeni: gresita orientare a oamenilor nostri politici în relatiile europene a provocat criza externă în care ne zbatem astăzi. In consecintă, câtă vreme nu se va rezolva criza internă, nu ne putem astepta la o îmbunătătire în relatiile noastre cu Statele biruitoare astăzi în Europa.
 
  "Incadrarea României în noua ordine europeană nu poate fi realizată nici de acei care au prezidat la dezastrul tării si nici chiar de acei care, desi n-au participat direct la conducerea Statului, totusi împărăsesc vechea orientare de pollitică externă. Singura grupare de care dispune natiunea în actualele împrejurări, capabilă să o ducă la liman, este miscarea legionară. Criza externă nu e decât un aspect al crizei interne si câtă vreme nu se rezolvă criza de structură a Statului, nu ne putem astepta decât la noi înfrângeri si în politica externă".
 
  Majoritatea celor prezenti m-au aprobat, afară de Gigurtu, care îmi făcea semne disperate să las această chestiune, care nu interesa pe fruntasii ardeleni. La urmă, ca să arăt asistentei că nu sunt contra Regelui, că n-am deschis această veche rană din ostilitate fată de Rege, ci de dorinta de a servi tara, am încheiat cu următoarele cuvinte:
 
  "Peste deosebirile de opinii ce le putem avea în acest moment, trebuie să ne gândim la Majestatea Sa Regele, care rămâne în împrejurările grave de astăzi garantul unitătii si al continuitătii Statului Român".
 
  Ultimele mele cuvinte au fost primite cu o deosebită usurare chiar si de gigurtu su au fost salutate cu un ropot de aplauze.
  Fruntasii ardeleni s-au despărtit fără să ajungă la un punct de vedere unitar, care să formuleze într-o motiune sau o declaratie. Au lăsat întreaga răspundere asupra acelora care duceau tratativele la Turnu Severin. Cu sufletele încărcate de cele mai negre presimtiri, au părăsit casa lui Gigurtu, unde numai stăpânul ei nu părea abătut. Pe Gigurtu îl interesa mai mult titlul ce-l purta acum si soarta regimului decxat soarta tării.
 
26. Edith von Coller
 
  Pe la începutul lunii August, aud tot mai des de prezenta la Bucuresti a unei doamne, Edith von Coller, care locuieste la Athenee Palace si ar fi trimisă specială a lui Hermann Goring. Reichsmarschall-ul, între alte atributii, avea si răspunderea planului economic german.
  De la întâia ei aparitie, ca împuternicită a lui Goring, s-a bucurat de o vastă circulatie în mediile politice ale Capitalei, eclipsând pe Fabricius si tot vastul său major de functionari de la Legatie. Intr-o zi numele ei trecut pe lista persoanelor primite în audientă de Rege. Această femeie putea să aibă o importantă pe care noi o ignoram. Goring, pe vremea aceea, era a doua personalitate a Reichului, cu mult înaintea lui Goebbels, Himmler, Hess si Ribbentrop. Implicit reprezentantii lui se bucurau de acelasi prestigiu.
  Cum misiunile Doamnei Edith von Coller erau strict economice, cum mi s-a spus, nu m-am interesat de activitătile ei si nici n-am încercat s-o cunosc. Pentru noi, în acea perioadă, politica externă avea precădere, căci granitele tării erau amenintate.
  Dar într-o zi, trebuie să fi fost prin 10 August, îmi comunică Dr. Alexandru Popovici că Edith von Coller vrea să mă vadă. Nu îmi surâdea întâlnirea, dat fiind că nu eram prea tare în probleme economice si i-am sugerat să o îndrumeze spre un alt camarad, pregătit înmaterie, care poseda cunostinutele necesare ca să trateze despre viitorul relatiilor comerciale româno-germane. Doamna însă insista că voia neapărat să vorbească cu mine. Asa se face că m-am întâlnit cu trimisa lui Goering în casa Doctorului Alexandru Popovici. La conversatie l-am retinut si pe Doctor pentru eventualitatea că as avea greutăti de întelegere.
  Mă asteptam să văd o persoană mai în vârstă care să corespundă fizic titlurilor si misiunilor ce le avea, când intră în cameră o femeie tânără, înaltă si extrem de elegantă. Doamna Coller se interesa de sectorul agricol al României. Pentru Germania, România este principala furnizoare de cereale si plante oleaginoase si Reichsmarschall-ul, ca responsabil de planul economic, vrea să se informeze cum ar putea creste productia agricolăa Româiei, ca să poată contribui mai puternic la aprovizionarea necesitătilor de război ale Germaniei.
  - Cum vedeti D-voastră dezvoltarea agriculturii românesti? Dacă miscarea legionară a elaborat un plan de organizare al agriculturii?
 - Noi n-am avut timpul necesar ca să ne ocupăm de studiul unui plan economic, deoarece de abia am iesit din lagăre si închisori, iar acum suntem absorbiti de chestiunea teritorială. In linii mari vă pot spune că pentru miscare agricultura rămâne factorul principal de dezvoltare al tării. România nu este în stare să-si creeze o industrie grea, căci îi lipsesc materiile prime. Pentru dezvoltarea agriculturii, miscarea legionară se poate rezema pe bratele, elanul si hotărârea a zeci de mii de tărani legionari, răspânditi până în cele mai îndepărtate sate. Cât priveste măsurile de luat pentru a ridica la maximum capacitatea de productie agricolă si zootehnică a tării, guvernul trebuie să procure în primul rând credite ieftine plugarilor. Este fals că tăranul român nu este capabil de o înnoire a gospodăriei lui si de o organizare ratională a muncii lui. Ii lipsesc mijloacele. Când tăranul va avea bani, va sti să cumpere unelte bune, tractoare, vite de rasă si să-si clădească grajduri moderne. Statul va trebui să se îngrijească apoi si de valorizarea produselor agricole, căci banii împrumutati trebuie să-i restituie tăranul. Bineînteles că trebuie să existe si o retea de îndrumători tehnici întoate satele.
  Aceasta a fost prima mea conversatie cu Edith von Coller. Si-a făcut niste note si mi-a dat întâlnire a treia zi tot în casele Doctorului Popovici.
  La a doua întâlnire, Edith von Coller a schimbat subiectul. Nu o mai interesa agricultura, ci politica. M-a întrebat de miscare, de forta ei, dacă mai este capabilă de guvernare după pierderile suferite, care e starea de spirit a poporului si ce cred de Rege.
  I-am răspuns că Regele nu e contestat de noi ca Suveran al tării. Ceeace nu ne convine, este politica lui. Eu am colaborat cu Regele, am fost ministru în două guverne, dar la urmă a trebuit să demisionez.
  - Care au fost motivele pentru care ati părăsit guvernul?
  - Din cauza statutului inferior ce ni l-a fixat Regele în cadrul guvernului si care nu corespundea nici pe departe popularitătii de care ne bucurăm. La ora actuală suntem cea dintâi fortă politică a tării. Ceea ce ne-a multumit si mai mult, a fost însă că ne-a exclus din tratativele cu Puterile Axei. Ni s-au încredintat posturi secundare în guvern, de unde nu putem influenta evenimentele. Ori, era logic si natural, ca noi, care am suferit atâta pentru atasamentul nostru permanent pentru Puterile Axei, să fim si primii când se tratează alăturarea României de aceste puteri.
  Am aflat din ziare că ati fost în audientă la Rege. In afară de misiunile  economice ce le aveti, ati vorbit si de miscare?
  - Regele e un om admirabil. Isi dă seama de situatia internatională si este decis să se încadreze fără rezerve în sistemul de aliante al Puterilor Axei. Am constatat că Regele vrea să colaboreze cu D-voastră. Mi-a repetat de mai multe ori acest lucru si este mâhnit că tineretul nu-l întelege. Trebuie să vă comunic că este si dorinta Germaniei să se ajungă la un acord între Rege si Garda de Fier.
  - Trebuie să vă exprim îndoielile mele, i-am răspuns. Am fost de trei ori în audientă la Rege si de trei ori i-am expus amănuntit cum vedem noi colaborarea cu Palatul si ce conditii trebuie îndeplinite ca să de folos pentru tară, dar fără rezultat.
  - Vă înselati, Domnule Sima. Regele este dispus mai mult ca oricând astăzi să ajungă la o întelegere cu D-voastră. Acum este momentul să faceti o nouă îndercare.
 
*
 
  Cine stie, mă gândeam? Poate că gravitatea situatiei externe, în ajunul Conferintei de la Turnu Severin, l-a convins pe Rege să consimtă la formarea unui guvern legionar. Nu trebuie pierdut acest prilej. E în interesul tării să se ajungă mai degrabă la o soultie politică decât să fim constrânsi la o solutie de fortă.
  - Bine, Doamnă, sunt multumit să aflu de la D-voastră buna dispozitie a Regelui să ajungă la o întelegere cu noi. Dar cum să reluăm dialogul cu el? După demisia mea, nu i-am cerut audientă su acum nu cutez să fac acest pas.
  - Domnule Sima, n-ai nici o grijă. Voi aranja eu audienta si voi comunica Doctorului Popovici ziua si ora când va avea loc. D-voastră pregătiti-vă pentru audientă.
  Intr-adevăr, a doua zi, Edith von Coller telefonează lui Dr. Popovici că audienta a fost fixată de Rege pentru dimineata de 16 August.
 
27. Ultima audientă la Rege
 
  In momentul când primisem vestea de la Doamna Edith von Coller că ne-a fost concedată audienta la rege, se aflau la Bucuresti Traian Brăileanu si Corneliu Georgescu. Era un prilej minunat să ne prezentăm la Palat cu o delegatie legionară reprezentativă a întregii miscări si de cea mai înaltă categorie politică. Profesorul Brăileanu era senator legionar si un strălucit om de stiintă, iar Corneliu Georgescu apartinea grupului de întemeietori ai Legiunii. Am inclus în delegatie si pe Radu Mironovici, care avea acelasi rang în Legiune ca si Corneliu Georgescu. Cu părere de rău n-am putut să luăm în audientă pe Ilie Gârneată, căci în acel moment urma o cură la Slănicul Moldovei, si nici pe Vasile Iasinschi, care se afla în Bucovina.
  In ajunul audientei, ne-am adunat tuspatru ca să ne punem de acord asupra strategiei de urmat în tratativele cu Regele. Am ajuns la unanima hotărâre că nu vom accepta să intrăm în guvern în conditiile în care se aflau cei trei ministri legionari, ci numai dacă ni se va oferi o participare suficient de mare ca să putem conduce destinele tării.
  Contrar asigurărilor lui Edith von Coller, n-am găsit pe Rege atât de dispus să ajungă la o întelegere leală cu miscarea. Nu oferea nimic nou. Din discutiile avute, am constatat că nu si-a modificat nici un milimetru pozitia lui anterioară. Vroia participarea noastră la guvern, dar numai ca trupe auxiliare. Nu deschidea usa guvernului mai mult decât înainte. N-am remarcat nici un progres în ce priveste exigentele noastre fundamentale, care reclamau un guvern de predominantă legionară.
  Vreau să adaug că atunci când ceream un guvern de predominantă legionară, urmăream să obtin de la rege aprobarea prin cipiului, rămânând ca formula în concret să se stabilească cum e mai bine. Nu excludeam alte colaborări. Esential era ca miscarea să dispună de o platformă suficient de puternică în guvern ca să se vadă la Roma si Berlin că nu se poate trece peste ea. Evident, cu cât situatia tării se înrăutătea cu atâta si participarea legionară trebuia să fie mai amplă. In August, n-as fi putut accepta formarea unui nou guvern fără să obtină si Ministrul de Interne.
  Audienta a fost o deceptie. Sperantele ce mi le trezise Edith von Coller, cu pledoariile ei pasionate în favoarea Regelui, n-aveau nici o bază reală.
  De la această audientă mi-a rămas în minte o temerară iesire a lui Corneliu Georgescu. In timp ce regele perora solicitând colaborarea noastră, în numele intereselor supreme ale tării, Corneliu Georgescu l-a întrerupt zicându-i:
  - Dar cum putem noi să colaborăm cu Majestatea Voastră când acei ce au ucis pe legionari nu numai că sunt liberi, dar continuă să ocupe posturi de răspundere în Stat?
  Am rămas înmărmurit. Declaratia lui Corneliu Georgescu nu era prevăzută în programul comun. Mă asteptam ca Regele să se scoale si să întrerupă audienta. Dar nimic. In loc de aceasta, Regele ne-a mărturisit pe un otn blând căel a dat ordinul de represalii, dar că totusi vinovatii de aceste executii, care au abuzat de aceste ordine, vor fi scosi din functii si pedepsiti. Nu prea întelegeam cum cele două afirmatii puteau fi sustinute de aceeasi persoană. In orice caz, am luat act cu satisfactie că Regele era hotărât să facă putină curătenie în Stat, debarasându-se de echipa de ucigasi.
  Când a văzut, la urmă, că toată străduinta lui de a ne reîncorpora în guvern a fost zadarnică, ne-a rugat atunci, si extrem de stăruitor, să facem propagandă, pentru a se vedea la Berlin si Roma că miscarea este cu el.
  - Vă pun la dispozitie toate organele de presă. Scrieti. Apărati §ara si Coroana.
  Ceea ce ne cerea, era si mai greu de îndeplinit, căci vroia ca noi să ne solidarizăm cu regimul fără să beneficiem măcar de o participare la guvern. Nici n-am răspuns la această întrebare. Ca si cum nici n-as fi existat.
  La urmă i-am declarat eu, pentru a nu se termina audienta cu o ruptură, că miscarea nu-si poate asuma răspunderi în faza actuală, pentru a nu fi asociată la pierderile teritoriale, de care ea nu este vinovată, dar odată trecută această perioadă si conturul viitor al României limpezit, tineretul legionar este gata să participe la refacerea tării.
  Făcând bilantul situatiei, am ajuns la următoarele concluzii:
 
  1. Guvernul german, prin mijlocirea Doamnei Edith von Coller, urmărea să se ajungă la o întelegere între Garda de Fier si Rege, pentru a neutraliza opozitia legionară când se va afla de sfâsierea Ardealului. Guvernul german îi era teamă de o reactie a miscării, care ar putea pune în primjdie aplicarea reciziilor Axei.
 
  2. Edith von Coller a retinut superficial ceea ce i-a spus Regele. El vroia să colaboreze cu miscarea, dar fără să-i acorde rolul ce i-l ceream noi. Regele nu-si modificase cu nimic pozitiile precedente. El fixase un prag, o limită,peste care miscarea nu putea trece în Stat.
 
  3. Solutia politică a crizei externe, pentru care luptasem de la iesirea mea din guvern, nu era realizabilă. Mi-am luat adio de la destindere si colaborare cu Palatul si m-am îndreptat cu toate puterile spre solutia revolutionară.
 
________________
__________