SFÂRSITUL UNEI DOMNII SÂNGEROASE
de Horia Sima
Editura Miscării Legionare
Madrid,1977
C O N T I N U A R E
 
PARTEA A PATRA
 
COLABORAREA CU REGELE CAROL
 
1. Starea mea sufletească
 
  Nimeni să nu-si închipuie că am iesit de la Sigurantă cu gândul ascuns ca profitând de libertate, să pregătesc răstunarea Regelui Carol. Departe de mine acest gând! Mi-am dat toată silinta să împlinesc angajamentele luate:
  - De a ajuta la constituirea acelui mare partid national, a cărui coloană de sustinere să fie miscarea legionară.
  - De a netezi drumul întelegerii între Bucuresti si Berlin, în vederea integrării României în Axă.
  Bine înteles că nu m-am considerat niciodată Regelui, ci al tării. Situatia gravă a României pe plan extern reclama în acel moment o strângere a rândurilor pe plan intern, pentru a putea face fată primejdiei de la hotare. Am actionat asadar din epicentrul celui mai sincer si curat patriotism, asa acum se cuvine oricărui legionar.
  Dar atitudinea mea leală nu depindea numai de mine, ci si de celălalt partener, de Rege, care îsi asumase exact aceleasi angajamente, pe care trebuia să le respecte, dacă voia ca întelegerea să dureze. Eu concepeam această actiune ca o operă comună, în care atât Regele cât si miscarea ofereau tot ce aveau mai bun si mai dezinteresat pentru a preîntâmpina catasfrofale se apropia cu pasi gigantici sau cel putin pentru a-i diminua efectele. Imi imaginam că si cei mai răi români, acei care si-au umplut mâinile cu sângele tineretului, îsi vor revizui constiinta în acel moment si vor sări în ajutorul patriei primejduite. Pentru a întelege psihologia mea de atunci si a celor mai multi legionari, trebui să luăm în considerare grozava ameintare ce se cernea la hotare.
  La sud, la nord, în apus, numai dusmanii care asteptau cu nerăbdare ceasul prăbusirii României Mari. Si nu aveam pe nimeni să ne apere. Presupusii aliati dispăruser, iar noii aliati, în schimbul prieteniei lor, cereau bucăti din trupul tării.
  Evident plăteam politica nefastă a Regelui Carol, dar în acel moment tragic răspunderile se eclipseau, pentru că precumănea actiunea de salvare a tării. Numai cine a trăit această epocă de nesigurantă, de durere si de groază, poate întelege ce se petrecea în sufletul meu si al tuturor românilor care mai păstrau o fărâmă de dragoste pentru neam.
  Cu gândul de a evita tării acest final nenorocit, am plecat de la Berlin, într-o expeditie plină de riscuri si acelasi gând mă călăuzea si acum. Dacă providenta ne oferea o altă cale - neconcepută de noi la plecare - pentru a servi aceleias cauze, nu ne puteam sustrage de la această îndatorire. Fireste că ar fi fost mai comod pentru noi să nu ne azvârlim în primejdie, ci să lăsăm ca evenimentele să curgă pestecapul nostru, privind de departe la prăbusirea tării, pentru a demonstra mai târziu dusmanilor nostri că am avut dreptate. Dar această atitudine de spectatori ai tragediei nationale nu apartinea eticii legionare. Am fi apărut ca niste omanie mici si meschini, care ne-am fi multumit cu satisfactia ca în vârtejul catastrofei ce-a lovit tara să piară si regimul odios. Atitudinea mea a fost dictată exclusiv de interesul tării, care trebuia servită, fie prin mijloace violente, as acum ne-am propus la început, fie într-o colaborare politică, asa cum ni s-a oferit mai târziu chiar de regim. Atitudinea mea a rămas constantă, a rămas invariabilă, în tot timpul actiunii mele din vara anului 1940, iar dacă a suferit modificări nu se datoreste mie, cu nelealitătii Regelui.
 
2. Ce s-a petrecut afară
 
  In timp de eram închis la Sigurantă, legionarii de afară trăiau într-o permanentă tensiune. Toată lumea se întreba ce se va întâmpla cu mine. Devenisem centrul de preocupări al tuturor, până la ultimul tăran legionar.
  Constantin Stoicănescu, tulburat de învinuirile nedrepte ce i se aduceau camarazii, se zbătea ca un leu ca să obtină eliberarea mea. Zilnic avea întâlniri cu legionarii din Capitală, sfătuindu-se cum să mă scoată din mâna lor.
  Un aliat pretios găsise în Preotul Vasile Boldeanu, comandant legionar, cu care se împrietenise din lagăr. Ii spunea "popa din adâncuri". Stoicănescu imaginase un ingenios sistem de presiune asupra Regelui. Texte bătute la masină erau trimise la Palat, domnea pretutindeni. Prin aceste scrisori, legionarii anonimi cereau Regelui punerea mea în libertate, amenintându-l că dacă mi se întâmplă ceva, si viata lui se va sfârsi. Aceste scrisori au fost răspândite de o singură persoană, Preotul Boldeanu, care cutreiera tara din oras în oras, azvârlindu-le în cutie. In modul acesta, secretul operatiei a fost perfect păstrat. Ca urmare a acestei actiuni de intimidare, Palatul a intrat în panică. Cei doi sefi ai Sigurantei, Nicki Stefănescu si Moruzov, si-au declinat orice răspundere dacă Regele nu rezolvă favorabil cazul meu.
  Extrem de eficace a fost interventia Doamnei Liliana Protopopescu, sotia profesorului Ion Protopopescu de la Politehnica din Timisoara. După eliberarea lor din închisoare, stăteau mai mult la Bucuresti, unde locuiau la niste rudenii. Intr-o zi Doamna Protopopescu s-a dus la Pamfil Seicaru pentru a-i solicita sprijinul.
  - Domnule Seicaru, am venit să vă rog din partea legionarilor să mergeti la Urdăreanu si să-i cereti eliberarea lui Horia Sima.
  - Dar cine e ăsta? întreabă răstit.
  - E urmasul lui Codreanu.
  - Bine, si de ce veniti la mine?
  - Pentru că stim că aveti influentă la Palat.
  - Bine, Doamnă, mă duc.
  In aceeasi zi Seicaru s-a dus la Palat si i-a vorbit lui Urdăreanu, sfătuindu-l să mă pună în libertate.
  Au fost zeci de camarazi din elita Capitalei care si-au pus tot sufletul lor pentru a obtine eliberarea mea. Si-au mobilizat toate cunostintele lor, toate influentele lor, pentru ca glasul lor să ajungă până la urechile Regelui. Regele era literalmente asaltat de opinia publică, începând de la proprii lui oameni de încredere până la vuietul amenintător al maselor populare.
 
3. Eliberarea lui Traian Borobaru
 
  A doua zi dimineată, primul mei gând a fost să mă duc la Sigurantă pentru a mă interesa de soarta camarazilor căzuti pe teritoriul sârbesc si despre care stiam că au fost predati autoritătilor românesti. Intram acum la Sigurantă ca om liber, salutând cu prietenie pe comisari si agenti. Nicki Stefănescu m-a primit imediat si aflând pentru ce am venit, mi-a spus că Borobaru poate fi eliberat, dar vârlan este reclamat de regimentul lui, unde are o chestiune pendinte. L-am rugat să intervină ca Vârlan să nu fie declarat dezertor, deoarece nu fugise din armată, ci participase la o actiune politică, al cărui dosar, cu eliberarea mea, se încheiase. Mi-a promis că va răzolva cazul lui, dar pentru moment trebuie să-l trimită la regiment în stare de arest.
  In cabinetul lui Nicki Stefănescu au fost adusi apoi Traian Borobaru si Ion Vârlan. Era în "toaletă" de închisoare, slabi si fără cravate. Pe fata lor se citea urmele suferintelor prin care trecuseră. Ei fuseseră tinuti în celulele de jos si în conditii mai putin ospitaliere decât mine. Revederea a fost duioasă. Parcă îi vedeam cu ce hotărâre s-au predat jandarmilor sârbi la Ofcea pentru a ne salva pe noi. Stiau ce-i astepta, dar n-au sovăit nici o clipă să-si ofere viata lor pentru a cruta restul expeditiei. Ce sublim exemplu de camaraderie si dragoste! Si acum stăteau în fata mea, Traian Borobaru râzând si fericit de întorsătura ce-au luat-o evenimentele, iar Ion Vârlan, grav si solemn, fără a-si manifesta sentimentele, cum îi era firea. Cu greu ne-am despărtit de Vârlan. Borobaru s-a înapoiat în celulă, si-a luat efectele si am putut iesi împreună de la Sigurantă.
  Borobaru mi-a povestit pătaniile lui din Jugoslavia. La început jandarmii au crezut că sunt niste dezertori si nu le-au dat prea multă atentie. I-au dus la primărie pentru cercetări, fără să-i lege. Dar acolo, când jandarmii au început să le facă perchezitie, Borobaru a scos din buzunar negativul filmului ce-l făcuse cu noi, cu capele militare pe cap, si l-a desfăsirat în fata lor. Ii era teamă să nu fim descoperiti pe baza fotografiilor făcute. Atunci jandarmii s-au năpustit asupra lor, administrându-le o severă bătaie, crezând că sunt spioni germani si filmul i-ar fi trădat. Imediat s-au întors la casa lui Tomici si au făcut o nouă perchezitie în toate încăperile. In camera unde dormeam eu si Petrascu si unde nu intraseră înainte, au desocperit, chiar sus pe cuptor, două revolvere, pe care ni le procurase, pentru a trece granita cu ele. Cu găsirea acestor revolvere, situatia lor s-a agravat. Au fost dusi legati la Belgrad, la sediul Sigurantei centrale, si acolo au fost groaznic bătuti ca să spună cine sunt si cu ce scop au venit în Jugoslavia. Ei au amânat cât au putut declaratiile, pentru a nu-i trimite pe sârbi pe urmele noastre. In cele din urmă, răzbiti de bătaie, au spus că sunt legionari. Vârlan, într-un moment de disperare, temându-se că nu va mai putea rezista, a înghitit o capsulă cu otravă, pregătită de mai înainte si pe care o tinea ascunsă. Dar cum o purta de multă vreme, continutul ei se alterase si nu si-a produs efectul, provocându-i doar tulburări metabolice, care s-au manifestat prin umflături pe tot corpul. Capul îi era de nerecunoscut. Sârbii s-au speriat, crezând că e cauza bătăilor, si l-au lăsat în pace. După ce au fost identificati, conform conventiei în vigoare între cele două guverne, au fost condusi la frontieră si predati politiei românesti. Au trecut prin Timisoara si apoi au fost transportati la Bucuresti.
  La început agentii s-au purtat mai asupru cu ei, dar nu fuseseră nici ei maltratati. Atitudinea personalului de pază s-a îmblânzit pe măsura ce progresau discutiile mele cu Nicki Stefănescu. Borobaru mi-a povestit scena primei mele confruntări cu DirectorulSigurantei. A făcut mare impresie asupra lui Nicki Stefănescu declratia categorică a amândurora că s-au întors în tară pentru a pregăti răsturnarea regimului.
  - Si nu v-a fost frică după represaliile din Septembrie? Nu stiati ce vă asteaptă dacă sunteti prinsi?
  - Ba stiam, i-a răspuns Borobaru cu un calm uluitor, si stim ce ne asteaptă.
  Atunci Nicki Stefănescu si-a făcut cruce, i-a dat un pachet de tigări si i-a întins mâna cu prietenie.  
  Borobaru inspira cu sete aerul primăvăratec în plămânii ofiliti de atâta sedere prinînchisori. Nici nu-i venea să creadă că se plimba liber pe străzile Capitalei. Ce întorsătură au luat evenimentele! Luna de zile care s-a scurs parcă a fost un film fantastic. Isi luase adio de la viată, după ce fusese predat agentilor români de la frontieră, si astepta de la o zi la alta să fie scos din celulă si împuscat. Pentru mine bucuria era infinit mai mare, căci sacrificul lor de la Ofcea nu se sfârsise în chip tragic. El făcuse totul ca să ne salveze, oferindu-si propria lui viată, si acuma Dumnezeu îi restituia acea viată într-un chip miraculos, tocmai ca răsplată a devotamentului său. Am luat masa împreună, iar seara l-am luat cu mine să doarmă la familia Zimmermann, care ne-a primit cu aceeasi dragoste. Până noaptea târziu ne-a întretinut Borobaru cu povestirile lui , sărind fericit de la un subiect la altul si veselindu-ne cu râsul lui contagios.
 
4. In actiune pentru noul partid
 
  Chiar în după masa zilei de 14 Iunie am început actiunea de propagare a ideii noului partid printre legionari. Cum eliberarea mea de la Sigurantă nu fusese publicată înziare, camarazii pe care îi vizitam nu stiau ce să mai creadă. Sunt liber sau fugar? Trebuia să  le explic mai întâi ce este cu mine, cum s-a făcut acordul cu regimul si pe ce bază am fost eliberat. Le trebuia un timp oarecare ca să se dezmeticească. Se apropiau de mine cu sfială si teamă, ca de un întors în lumea celor vii de pe tărâmul celălalt. Cel care s-a bucurat mai mult a fost Stoicănescu, care, pe lângă prietenia ce ne lega, scăpa si de o povară de pe suflet.
  Dar eu nu aveam timp de pierdut. Trebuia să pun în miscare toate posibilitătile de care dispuneam pentru constituirea noului partid, asa cum luasem angajamentul fată de "permanentele Statului". Orice întârziere sau sovăire în mobilizarea legionarilor în favoarea noii formule ar fi fost interpretată ca o sustragere a mea de la responsabilitătile contractate. Si aceasta nu voiam să se întâmple. Nu voiam să fiu acuzat de duplicitate. Mai mult decât atât. Eram convins că formula poate fi realizată dacă din toate părtile se depune aceeasi bunăvointă. M-am angajat asadar cu zel si convingere în campania de lămurire a legionarilor de ce este nevoie să se treacă la o nouă etapă în relatiile dintre miscare si regim.
  Mă prezentam în fata lor cu constiinta unui om liber, care nu-mi cumpărasem viata si libertatea în schimbul unei declaratii de capitulare si care "eo ipso" îi anula orice valoare politică. Am pledat cauza noului partid după ce m-au pus în libertate si după ce autoritătile si-au asumat riscul de a mă vedea dispărut. Dar un astfel de act n-a intrat niciodată în calculele mele, m-ar fi deonorat si ar fi apăsat greu asupra miscării.
  Mi-aduc aminte că pe primul legionar pe care l-am vizitat a fost Traian Herseni. Nu avusese nimic de suferit în prigoană, fiind ocrotit de profesorul de sociologie Dimitrie Gusti, al cărui asistent era. Ne cunosteam din liceul din Făgăras, el fiind cu două clase înaintea mea. Am fost la el acasă. M-a primit extrem de binevoitor si ne-am întels în câteva minute, fiind de acord cu necesitatea colaborării politice cu regimul.
  De altfel am avut surpriza să constat că atitudinea lui Herseni nu era un caz singuratic între "răzleti", ci exprima o stare de spirit, un curent, pe care l-am identificat si în contactele cu alti legionari. Nu era nevoie să insist prea mult în explicatiile mele, nu eram supus la interogatorii iscoditoare, ci cu o rară inteligentă si o rară întelegere a momentului, elita legionară a Capitalei a răspuns chemării mele.
  In câteva zile mi-am asigurat sprijinul marii majorităti a legionarilor din Capitală. Au înteles necesitatea că orice s-ar întâmpla mai târziu, ei trebuie să intre în bloc în noul partid si să formeze zid în jurul meu. Nici eu nu stiu cum s-a produs, aproape instantaneu, refacerea comunitătii noastre sufletesti, după atâtea tragedii si suferinte. Cred că miscarea si-a regăsit echilibrul interior, centrul de greutate, văzând în mine un garant al unitătii si continuitătii ei. Destinderea fusese bună, căci iesiseră din lagăre si închisori o multime de legionari, dar nimeni nu stia ce se va întâmpla mai departe. Evolutia politică intgernă nu ajunsese la termenul ei final. Destinderea reprezenta ceva amorf, ceva difuz, o etapă intermediară, din care trebuia să iasă, într-o formă oarecare. Ce vor face legionarii mai departe? In această stare de confuzie, am căzut eu întară si, după eliberarea mea, când le-am indicat noul partid, au înteles că trebuie făcut acest pas.
  Dar această propunere nu ar fi prins în suflete, dacă legionarii nu ar fi fost în mine un punct de referintă valabil, un om care nu poate să-i însele si care nici nu poate însela asupra liniei legionare de urmat.
 
5. Intâlnirea cu Profesorul Codreanu
 
  Nu stiu dacă trecuseră două zile de când fusesem pus înlibertate si, prin Horia Cosmovici, primesc o invitatie stăruitoare din partea Profesorului Ion Zelea Codreanu să mă duc până la el cât mai de grabă. M-am interesat ce e cu el. mi-a spus Cosmovici că desi eliberat din lagăr, Siguranta îl consemnase chiar în casa în care locuia, din cartierul Teilor. Putea primi vizite, dar nu putea părăsi locuinta.
  Am stat la îndoială să mă duc asa de repede la el, întâi din cauza situatiei lui speciale si apoi nu stiam în ce stare sufletească se găsea. Aflasem că fiul lui, Horia, era înintime relatii cu Noveanu, dar puteau găsi un anumit ecou în sufletul îndurerat al Profesorului, care avea de plâns moartea Căpitanului, dar la el suferinta era infinit mai mare, căci era vorba de proprii săi fii. Dar Cosmovici a insistat atât de mult în numele profesorului încât am trecut peste aceste îndoieli si cu o masină am pornit spre cartierul Tei.
  Intâlnirea cu Profesorului a fost o revelatie. Când m-a văzut, si-a ridicat mâinile sus si m-a salutat cu cuvintele "Arhanghelului Mihail te-a mântuit". Profesorul se tinea bine. Drept ca o lumânare, avea privirea ageră si muntea limpede. Anii de lagăr nu-l doborâse si nici tragediile de familie. Am văzut-o si pe Doamna Codreanu. Senină si calmă, m-a primit cu un surâs binevoitor. Profesorul s-a interesat de grupul legionar din Berlin, de politica Germaniei fată de România, de sederea mea la Sigurantă si apoi a trecut brusc la alt subiect:
  - A venit pe la mine Noveanu si a început să-mi vorbească de anumite lucruri din prigoană, în legătură cu D-ta si alti legionari din Comandament. Dar eu stiu care este adevărul. Doamna Codreanu e martoră. Corneliu putea să se salveze. Putea să plece de la închisoare. Un căpitan de jandarmi s-a oferit să-l scoată. Doamna Codreanu i-a comunicat aceasta lui Codreanu, dar el n-a voit. Nu discut motivele lui, dar el a respins ideea fugii. Acesta e adevărul si Doamna Codreanu e martoră. Eu stiu cine e Noveanu. Familia lui e din Husi. Tatăl lui era evreu. Mai târziu a intrat în armată, ajungând plutonier-major. S-a căsătorit cu o româncă si a trecut si el la crestinism. Este adevărat că a întemeiat o frumoasă familie românească. Nu vreau cu asta să mă leg de originele lui, dar nu cred că este bine ca legionarii să se grupeze în jurul lui. Linia lui de servilism fată de Rege nu este bună. Detest legătura fiului meu cu Noveanu, dar nu pot să-l despart de el cu toate insistentele mele.
  Profesorul Codreanu se plimba prin odaie când vorbea, cu gesturile lui largi si tonul apăsat. Mai era de fată si Alecu Ghica. în sinea mea binecuvântam pe Dumnezeu pentru această întâlnire. Câstigasem un sprijin nesperat. Profesorul Codreanu nu-i plăcea actiunea lui Noveanu si îsi manifestase încrederea în mine.
  I-am exlicat Profesorului Codreanu conditiile în care fusesem eliberat de la Sigurantă si mandatul ce-l primisem de la Palat. Profesorul de atunci si m-a asigurat de tot sprijinul lui. M-am despărtit cu promisiunea că voi veni să-l văd cât mai des pentru a-l informa de tot ce fac si pentru a ne consulta asupta tuturor actiunilor de întreprins. Din acest moment am devenit oaspetele lui aproape zilnic. In orice caz, nu a existat nici un oment politic important din vara anului 1940 pe care să nu-l fi discutat în prealabil cu profesorul si să nu fi stabilit în comun cum trebuie să răspundem. de fapt am devenit aliati în luptă si fărăcolaborarea Profesorului Codreanu nu s-ar fi ajuns la rezultatele spectaculare de la 6 Septembrie. A fost pentru mine un adevărat părinte si m-a ocrotit în toate împrejurările când era nevoie de cuvântul si autoritatea lui.
  Indată după plecarea de la Profesor, m-am repezit la Nicki Stefănescu. Intre noi s-a desfăsurat următorul dialog:
  - Domnule Director, l-am văzut pe Profesorul Codreanu.
  - Mă bucur că îmi spui aceasta, căci si asa as fi aflat de la agentii mei. Ei, cum l-ai găsit?
  - Calm si binevoitor.
  - Cum a reactionat la propunerea de colaborare cu Regele?
  - Intr-un mod în care m-a surprins. Intelege situatia politică. Dar as vrea să vărog ceva. Să-i ridicati oprelistea de a nu părăsi casa.
  - D-le Sima, face prostii.
  - Cum adică?
  - Inainte a fost liber. Dar cum a iesit din lagărr, a început să facă parastase pentru legionarii morti. Si nu s-a multumit cu slujba religioasă, ci a tinut discursuri si a apărut la parastase chiar legionari în cămăsi verzi. Atunci am fost obligati să-i fixăm domiciliul fortat.
  - Domnule Director, situatia mea este extrem de penibilă. Cum eu marele terorist, seful pistolarilor, cum mă numiti D-voastră, sunt în libertate, iar Profesorul Codreanu, un om bătrân, lovit de moartea celor doi fii ai lui, nu are voie să se miste liber. Ce vor zice legionarii? Nu-mi îngreunati misiunea mea? V-as ruga reconsiderati situatia profesorului. Eu îmi iau angajamentul că la proxima întâlnire să-l conving pe profesor să renunte la orice agitatie când va mai face parastase.
  - Bine, D-le Sima, dar te rog să-i pui în vedere că dacă se mai repetă astfel de acte, îl vom interna din nou. Chiar acum dau ordin ca să i se ridice domiciliul fortat.
  Intr-o goană am alergat din nou la profesor pentru a-i comunica rezultatul întrevederii mele cu Nicki Stefănescu.
  Profesorul a fost bucuros să afle că nu mai e supus interdictiei de a părăsi casa si mi-a promis că nu va mai face acte care să supere pe guvernanti.
 
6. La Hotelul Impăratul Traian
 
  In pelegrinările mele prin Bucuresti, mi-a venit rândul să mă duc si pe la Hotelul Impărat Traian, de pe Calea Grivitei, unde îsi avea resedinta, într-o cameră din acest hotel, Vasile Noveanu.
  Cum Noveanu dusese tratativele  pentru destindere prin persoane din jurul Regelui si cum se bucura de încrederea Palatului, era normal ca legionarii care veneau din provincie în Capitală să aibă ca punct de întâlnire acel hotel, atât pentru a se revedea cât si pentru a afla ultimele vesti, privind fie miscarea fie situatia politică a tării. Până la eliberarea mea, Hotelul Impăratul Traian era un fel de sediu neoficial al miscării, iar Noveanu îndeplinea rolul de liderul ei politic.
  Ca de obicei, am găsit multi legionari la hotel. Unii abia sosiseră, altii se pregăteau să se întoarcă acasă. Revederea mea cu Noveanu a fost afectuoasă. Ne cunosteam de multă vreme, el fiind sef al judetului Arad, iar eu sef de judet si apoi sef de regiune în Banat. fusesem chiar încasa lui.
  Am vorbit de toate Am făcut, cum se zice, un tur de orizont politic, dar fără să adâncim vreo problemă. I-am comunicat si lui programul cu noul partid si el n-a avut nici o obiectieune de făcut. Ii părea bine si logic că am ajuns la întelegere cu Palatul. In definitiv, ceea ce făceam eu acum, nu era decât ceea ce începuse el cu sase luni în înainte. Dar citeam în ochii lui o rezervă. Chiar modul lui de exprimare era sibilic. Cine stie? Vedea în mine un rival, care vrea să-l expropieze de munca si ideile lui? El lucra de sase luni la apropierea dintre Rege si miscare si tocmai acum când să culeagă roadele - se zvonea de intrarea legionarilor în guvern - să vină altul să se bage pe fir si chiar să i-o ia înainte? Ceea ce m-a izbit în conversatia avută cu el, a fost că nu mi-a comunicat nimic din actiunea întreprinsă de el până atunci si nici de legăturile ce le avea. Ar fi fost important să ne putem confrunta experientele si, pe baza lor, să lucrăm împreună în cadrul aceluiasi proiect. Departe de mine de a intra în concurentă cu el sau cu alti fruntasi legionari. Eu eram preocupat exclusiv de Legiune, de modul cum poate fi mai bine servită în împrejurările date. Linia mea de atunci, bazată pe întelegerea cu Palatul, concidea cu a lui Noveanu, încât trebuia doar să formăm împreună o echipă de lucru. Dar observând o anumită răceală din partea lui, m-am retras si eu în mine însumi, necomunicându-i nimic de importantă, ci doar versiunea generală a evenimentelor.
  Mai târziu am aflat că legătura lui Noveanu cu Paltul se stabilise pe linia Generalul Gabriel Marinescu-Generalul Bengliu, în timp ce eu fusesem introdus la Palat pe linia Nicki Stefănescu-Moruzov. Evident, cele două linii se întâlneau în acelasi punct: era Urdăreanu, Ministrul Palatului, care tinea în mână toate firele.
  Fată de Noveanu, mă bucura în acel moment de următoarele avantaje:
  - Siguranta nu-l considera pe Noveanu apt să aducă miscarea sub ascultarea Regelui, cum probabil se lăudase.
  - Nici Profesorul Codreanu nu avea încredere în el, dar dintr-un alt motiv. Ii era teamă că ar putea să săvârsi acte de compromitere a Legiunii.
  In mod bizar, criteriul Sigurantei coincideacu criteriul Profesorului Codreanu în judecarea lui Noveanu, dar de pe pozitii diametral opuse. Profesorul vedea în Noveanu un om dispus să facă jocul Palatului până la ultimele consecinte, fără să tină seamă de linia Legiunii, în timp ce Moruzov si Nicki Stefănescu îi contestau ascendentul lui în miscare, fapt care îl descalifica în ochii lor pentru rolul ce voia să-l joace. Noveanu putea aduna îi jurul Regelui anumite fractiuni din miscare, dar nu miscarea ca totalitate operativă.
  Intr-adevăr Noveanu nu dispunea de o bază solidă în miscare. In jurul lui se concetrase o serie de elemente oportuniste si avea o anumită audientă în provincie, la legionarii care, venind rareori la Bucuresti, nu cunosteau dedesupturile si intrigile vietii politice din Capitală. "Răzletii" nu frecventau Hotelul Impăratul Traian, considerând pe Noveanu o simplă anexă a Palatului. Cât priveste cadrele luptătoare, acestea nu aveau nici o afinitate cu el. Ele formau  zid în jurul meu, constituind rezerva strategică a miscării.
 
7. Un mesaj de la Virgil Ionescu
 
  Tot în aceste zile, să fi fost prin 16-17 Iunie, primesc un mesaj urgent de la inginerul Virgil Ionescu, care mă ruga să mă duc să-l văd. Se afla în Sanatoriul Vincent de Paul împreună cu sotia lui, Doamna Maria Ionescu. Ajungând acolo, aflu că nu este el bolnavul, ci sotia lui, care suferise o operatie de apendicită.
  Inginerul iesise din închisoare, locuia cu sotia lui la Sanatoriu, dar nu fusese eliberat într-o formă legală. I se făcuse hatârul să fie internat în spital, dar cu obligatia să nu-l părăsească. Se găsea într-o siuatie asemănătoarecu a profesorului Codreanu, cu circumstanta agravantă că fiind condamnat, oricând putea fi readus în temnită.
  Nu-l cunosteam pe inginerul Virgil Ionescu decât foarte vag, din rarele întâlniri ce leaveam cu el la Centru, când veneam din provincie. Odată, la invitatia Căpitanului, am luat masa în casa lui, împreună cu toti sefii din Ardeal. Virgil Ionescu era o figură binecunoscută în lumea Bucurestilor si unul dintre fruntasii miscării legionare. Fusese sef de regiune din Dobrogea.
  Intâlnirea a fost caldă si prietenească. Eram doi oameni iesiti din închisoare si amintirea acestor zile întunecate ne înfrătea, topind distantele. Inginerul m-a rugat stăruitor, si doamna la fel, ca să intervin la Palat sau unde cred de cuviintă ca să li se acorde si supravietuitorilor de la Râmnicu-Sărat gratierea. Intr-o situatie asemănătoare cu a lui se găseau Radu Budisteanu si Dr. Serban Milcoveanu. Toti trei fuseseră condamnati la 7 ani închisoare, la 1 Iulie 1938, în marele proces al conducătorilor miscării, în frunte cu inginerul Clime. I-am promis că mă voi interesa de cazul lor la proxima întâlnire cu Urdăreanu si că voi stărui să fie gratiati.
  M-am simtit incomod în fata inginerului. Cum eu, implicat în atâtea acte, mă plimbam liber, nu mi se făcuse nici proces si nu suferisem nici o condamnare, în timp ce el, o figură mult mai blajină a miscării si victimă a prigoanei, se găsea în această situatie anormală. In acelasi sanatoriu se găsea internată si Doamna Ioana Catancuzino. Mi-a povestit siferintele ei din timputl prigoanei. După arestarea ei, în Decembrie 1938, a fost internată în lagărul Sadaclia din Basarabia, unde a rămas până în primăvara anului 1940. Era o femeie de un curaj extraordinar, care avea să se distingă si în bătălia de la Brasov, de la 3 Septembrie 1940.
 
8. Audienta la Rege
 
  Desi trecuse doar câteva zile de la eliberarea mea, activitatea mea lăsase urme. In fiecare zi aveam zeci de întâlniri cu legionarii. Umblam dintr-o casă într-alta si dintr-un cartier într-altul al Bucurestilor, cu iuteala pe care mi-o putea procura masina. In afară de aceasta, mă întâlneam zilnic fie cu Nicki Stefănescu fie cu Moruzov, pentru a le comunica rezultatele anchetei mele printre legionari. Nu întâlnisem nici o opozitie. Inclusiv Noveanu cu grupa lui erau de acord cu înfiintarea noului partid. In Capitală, cel putin, domnea unanimitatea. Profesorului Codreanu îsi dăduse si el asentimentul si era gata să mă ajute.
  Ecourile actiunii mele pătrunseseră până la Palat. Serviciul de informatii avea agenti printre legionari, dar acestia nu puteau raporta decât lucruri bune despre mine: Horia Sima a văzut pe cutare, a vorbit cutare chestiune si a pledat cauza Regelui... Asa se explică si graba cu care a fost aranjată audienta mea la Rege. După ce mi-au dat drumul si după ce m-au convins că nu ies cu o iotă din programul stabilit, oamenii din jurul Palatului s-au decis să ardă etapele, dându-mi consacrarea de om politic. Cu acest gest, Regele voia să facă demonstratie de politica externă. Voia să arate Berlinul că conflictul cu Garda de Fier s-a aplanat si acum toată tara este cu el, afară de opozitia partidelor de orientare anglo-saxonă. In acelasi timp, urmărea să ofere o garantie spectaculară a bunei credinte în eforturile ce le făcea de a se apropia de Axă. Dacă accepta să primească pe HoriaSima, cunoscut prinintransingenta cu care propaga idealurile "noii ordine europene", nu mai exista nici un motiv ca să nu i se acord si lui încrederea. Pe plan intern, primirea mea în audientă la Rege trebuia să reprezinte punctul culminant al destinderii, împăcarea totală si definitivă cu miscarea, inclusiv cu sectoarele ei cele mai aprige, si deschiderea unei noi ere, de colaborare între Rege si legionari, în care vor predomina interesele mari ale Patriei.
  Audienta mea la Rege a început cu un act neplăcut. Nicki Stefănescu mi-a comunicat, în dimineata de 18 Iunie, să mă duc la Minnistrul de Interne, Ghelmegeanu, care mă astepta la el acasă. M-am dus fără să-mi dau seama despre ce este vorba, crezând că vrea să mă consulte în legătură cu înfiintarea noului partid.
  După ce am intrat în biroul ministrului si ne-am salutat, îl văd pe Ghelmegeanu că dispare. Indată îsi face aparitia un alt domn, de presupus un agent, care începe să mă perchezitioneze, întrebându-mă dacă nu am arme.
  - Cum să port arme? Nu am de ce. Au trecut acele vremuri.
  Iese agentul si se înapoiază Ghelmegeanu. Abia atunci îmi spune că vom merge la Palat, unde voi fi primit în audientă de Majestatea Sa Regele.
  - Bine, Domnule Ministru, nu vedeti că sunt în haine de stradă? Nu am nici cel putin o cămasă ca lumea.
  Intr-adevăr, hainele de pe mine erau într-o stare lamentabilă.
  - Nu are nici o importantă. Majestatea Sa Regele nu se ocupă de astfel de lucruri. Vrea să te cunoască si să audă din gura D-tale cum vezi situatia politică externă si cum preconizezi formarea noului partid.
  Trebuie să mărturisesc că la perchezitie am înghetat. Mă gândeam că "permanentele" s-au răzgândit si vor să mă aibă din nou sub pază. De fapt era o măsură de precautiune a lui Ghelmegeanu, care, fiind Ministru de Interne, era responsabil de viata Regelui. Faima de terorist mă urmărea pretutindeni, chiar atunci când trebuia să devin om politic consacrat chiar de Rege.
  Ne-am urcat în masină si am pornit spre Palat. Masina nu s-a oprit la usa principală, pe unde nu intrau decât excelentele, ci la o usă laterală, aflată în dreapta Palatului, cum îl priveai din fată. Am urcat la etajul întâi, pe o scară întunecoasă, acoperită de covoare. Intrăm mai întâi în biroul Colonelului Rusescu, care era seful de cabinet al Ministrului Urdăreanu. După două minute, suntem condusi în cabinetul Ministrului. Urdăreanu îmi întinde mâna cu vădită dorintă de a-mi arăta ce serviciu mi se face.
  - Domnule Sima, a sosit momentul culminant din viata D-tale. Vei fi primit în audientă de mAjestatea Sa Regele.
  - Sunt adânc emotionat, dar uitati în ce hal sunt. Cum să mă prezint în fata Majestătii Sale Regelui?
  - Nu te preocupa de asta. Majestatea Sa Regele vrea să te cunoască si să-i expui programul pe care ni l-ai comunicat nouă în scris, pentru că vrea să păsească la actiune.
  - Permiteti-mi o întrebare, D-le Ministru. Nu cunosc protocolul. Când voi intra la Majestatea Sa Regele, cum îl salut?
  - Cu bratul în sus, asa cum aveti D-voastră obiceiul, legionarii.
  Urdăreanu ridică apoi telefonul si comunică ceva Regelui. Imi iau rămas bun de la Ghelmegeanu, care pleacă. Apoi urmând pe Urdăreanu, mă îndrept spre cabinetul Regelui, care se afla fată în aftă cu biroul ministrului. Intră mai întâi Urdăreanu si mă anuntă. Intru si eu după el si salut pe Rege cu bratul în sus, asa cum mi s-a recomandat, adăugând "Să trăiti Majestate".
  Regele se afla la biroul său, asezat în fundul camerei. Urdăreanu se retrage. Regele îmi face semn să mă apropi de biroul său, asezat în fundul camerei, si să iau loc pe un scaun din fata lui. Ne privim un minut. O figură cuceritoare si amabilă. Ochii albastri, părul blond si buclat. Incă tânăr. Un om în floarea vârstei. Surâde ca să-mi dezarmeze timiditatea, iar eu fac eforturi ca să topesc gheata dintre noi. Regele e calm. Scoate o tigară si o aprinde tacticos. Nici eu nu mă las mai prejos. Il privesc în ochi, fără să dau semne de nervozitate. Astept să deschidă el vorba.
  - Ei, ce ai să-mi spui, Domnule Sima. Ia de la început lucurrile.
  I-am vorbit aproape două ore. M-a ascultat neclintit. Ca o statuie. Din când în când câte o observatie, la care relpicam. M-a lăsat să-mi descarc tot sufletul. Ce i-am spus? O sinteză a conversatiilor ce le-am avut cu Nicki Stefănescu, cu Moruzov, cu Generalul Coroamă, cu Ghelmegeanu si cu Urdăreanu. Trebuia să improvizez expunerea mea, dar în acelasi timp să-i dau o formă ordonată, pentru a-si produce efectul.
  Am început cu lupta mea si cu atitudinea mea fată de el.
  - Majestate, stiti că am fost un mare dusman al Majestătii Voastre. Astăzi împrejurările reclamă să fim împreună, pentru a ne putea salva tara, amenintată la hotare.
  Regele a dat din cap. I-am făcut apoi un istoric al Legiunii până la prigoana din 1938.
  - Eu v-am apărat, a observat Regele, dar Codreanu a refuzat să colaboreze cu mine. Si apoi, când ati început să faceti acte de teroare, nu v-am putut apăra.
  Nu puteam să-l contrazic, arătându-i că prigoana a început în 1938, când nu se săvârsise nici un act de violentă. Si atunci am deviat atentia spre Armand Călinescu.
  - Cred că responsabilul principal pentru cele întâmplate este Armand Călinescu, care a împiedicat sistematic orice contact al miscării cu Majestatea Voastră. Tată cariera politică a lui Armand Călinescu era strâns legată de prigonirea miscării legionare si aceasta din 1933. fără de exploatarea acestui conflict, el n-ar fi ajuns niciodată prim-ministru. Dacă viata constitutională s-ar fi desfăsurat normal, Armand Călinescu ar fi rămas o figură periferică a politicii românesti. Dar interesele lui Armand Călinescu si ale Majestătii Voastre nu coincideau. Călinescu era un aventurier politic. In vreme ce el voia să extragă din prigonirea miscării maximum de avantaje pentru sine, Majestatea Voastră reprezentati permanentele natiunii, care sunt pe deasupra oricăror contingente politice. Armand Călinescu a creat această stare de tensiune între Coroană si §ară, pentru a demonstra Majestătii Voastre că prezenta lui în fruntea guvernului este indispensabilă, atât pentru securitatea personală a Majestătii Voastre cât si pentru garantarea Tronului.
  Diagnosticul meu nu era exaact. Separatia de răspunderi nu era reală, dar interpretarea dată de mine asupra evenimentelor din trecuta înregistrat-o cu satisfactie.
  Am trecut apoi la exilul legionarilor din Berlin.
  - La Berlin ati sabotat permanent actiunea mea.
  - Este adevărat. Dar dince cauză? Noi am combătut o anumită linie politică externă, care ni s-a părut că duce tara la dezastru. Noi eram convinsi că Germania va învinge pe continent si atunc ne gândeam cu groază la ceea ce se va întâmpla cu România. Noi credeam că orientarea spre Axă trebuia realizată cât mai repede pentru a ne putea sustratge apetitului sovietic.
  - Acum vedeti că tot într-acolo mergem. Orientarea spre Axă a devenit politica mea. Dar trebuie să ne prezentăm în bloc în fata străinătătii.
  In continuare i-am expus teoria noului partid, cu toate amănuntele, pentru a nu rămâne nimic clarificat:
 
  1. Necesitatea de a concentra în acest partid cele mai bune elemente ale tării. Aici i-am dat un exemplu concret de cum trebuie făcută selectia cadrelor. In judetul Caras, i-am spus, sunt trei elemente de valoare: este protopopul Coriolan Buracu, national tărănist, este Dr. Teicu, din partidul national-crestin, si Octavian Rosu, seful legionarilor. Dacă aceste persoane ar intra în noul partid, ar coaliza marea majoritate a populatiei si ar reprezenta si o garantiede bună si corectă administratie.
 
  2. Necesitatea de a îmbunătăti situatia muncitorilor si a tăranilor, si în special a muncitorilor care lucrează cu mine.
 
  3. Necesitatea de a îngrădi puterea evreiască în România. In primul rând trebuie eliminati evreii din toate functiunile Statului.
 
  - Domnule Sima, nu trebuie să uiti că între evrei sunt si elemente distinse, de care tara nu se poate lipsi. Avem medici faimosi, avem oameni de stiintă.
  - Bine înteles că se pot face anumite exceptii. Esential este să slăbească presiunea evreiască asupra populatiei.
  - Domnule Sima, nu am oameni, te rog să mă crezi. Astept ca tineretul să vină lângă mine. Vechea generatie m-a deceptionat. Dacă nu ar fi refuzat Codreanu...
  - Majestate, repet ceea ce v-am spus mai înainte. Dacă nu ar fi existat Armand Călinescu, altfel s-ar fi desfăsurat evenimentele.
  - Bine, D-le Sima. Mă bucur de dispozitia legionarilor de a intra în ordinesi de a colabora cu regimul. Voi proceda la constituirea noului partid si aceasta foarte curând. Dar un lucru să stiti: Eu sunt seful vostru.
  Nu mi-am dat seama atunci la ce se gândea el.
  - Bine înteles, Majestate. Nu poate fi altcineva seful acestei tări decât Majestatea Voastră. Si acum îmi îngăduiti si mie o rugăminte. Mai sunt legionari în închisori. Ar trebui gratiati si acestia. Apoi este cazul inginerului Virgil Ionescu si al celorlalti doi supravietuitori de la Râmnicu-Sărat. Desi sunt oarecum în libertate, nu sunt liberi.
  - Chiar în zilele acestea am să fac un nou decret de gratieie, încât marea majoritate a legionarilor vor fi eliberati. Nu pot să aplic acest decret, cel putin acum, acelora care au săvârsit crime. Cât priveste gratierea grupului de la Râmnicu-Sărat, am încă îndoieli.
  - Majestate, e o chestiune de sensibilitate politică. Vă rog să gratiati si pe inginerul Virgil Ionescu, împreună cu ceilalti. In ce lumină apar eu în fata acestor oameni? Insăsi actiunea ce-o întreprind de regrupare a legionarilor în noul partid este periclitată.
  In fata acestui argument a cedat, dar simteam că se dă o luptă în el. Avea ceva împotriva inginerului Virgil Ionescu, ceea ce n-am putut să deslusesc.
  La plecare mi-a strâns mâna, mi-a tinut-o câtva timp în mâna lui, ca si cum voia să mă convingă să rămân un prieten leal Coroanei.
  M-am întors în cabinetul lui Urdăreanu, unde acesta m-a întâmpinat euforic:
  - Ei, ce spui, Domnule Sima? Ce impresie ti-a făcut Majestatea Sa Regele?
  - Domnule Ministru, sunt coplesit. Mai târziu, tineretea lui. Apoi, judecata lui clară. Apoi, libertatea de care m-am bucurat pentru a-i expune toate problemele, inclusiv cele mai dificile. E un om de înteles. Sunt coplesit. N-am să uit niciodată acest  moment. Trebuie să facem totul, si Voastrăsi noi, ca să salvăm situatia Regelui, ca garant al unitătii si independetei nationale. In acel moment vorbeam încă răpit de convorbirea ce-am avut-o. Regele Carol era un om încântător, o personalitate fascinantă. De o vastă cultură, perfect cunoscător al mecanismului statal, si de o inteligentă superioară tuturor oamenilor politici ai României pe care i-am cunoscut mai târziu.
  Mă gândeam atunci ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut loc întâlnirea dintre Rege si Căpitan, la nereusita audientă?
 
9. Infiintarea Partidului Natuiunii
 
  In dimineata de 22 Iunie, citesc în ziare că s-a înfiintat noul partid. M-am bucurat sperând să fie ceea ce propusesem eu în discutiile anterioare cu permanentele Statului. Regele Carol anunta desfiintarea "Frontului Renasterii". O manifestatie publică era prevăzută pentru dimineata aceleiasi zile. Majestatea Sa Regele va primi omagiul populatiei din Capitală.
  Urmărind cu atentie textul publicat în ziare, am constat cu amărăciune că noul partid era o imagine deformată a conceptiei mele. Mai întâi titlul era pur si simplu ridicol. Natiunea e o totalitate care nu poate fi reprezentată decât prin ea însăsi si nicidecum de un fragment al ei. In loc să rămână la formula propusă de Generalul Coroamă, "Frontul Natiunii", desteptii de la Palat au dat drumul la "Partidul Natiunii", ceea ce închidea în sine o contradictie de termeni. "Frontul Natiunii" avea avantajul că evoca tocmai întregul national si nu o parte a ei. O altă idee nefericită a fost proclamarea Regelui ca sef al noului partid. Era o degradare, o diminuarea prestigiului regal. Regele poate promova înfiintarea de partide, dar nu poate lua conducerea unui partid. E un non sens. Dacă esti rege, nu poti să fii sef de partid, căci din acest moment ai renuntat la prerogativa de sef suprem al natiunii. Atunci mi-am adus aminte de audienta mea la Rege, de ceea ce mi-a spus el în ultimul moment: "dar trebuie să stiti că eu voi fi seful vostru". Cine stie? Probabil că vroia să imite pe Hitler, care era sef de partid si sef de Stat. Dar la Hitler concentrarea celor două functii în aceeasi persoană era naturală, deoarece el se ridicase de jos, din popor si de la partid, pentru ca să cucerească apoi magistratura supremă a Statului. Dar procesul invers nu se putea realiza. Un rege reprezintă o dinastie si un tron. El trebuie să rămână permanent deasupra partidelor si să nu intre în lupta politică.
  In sfârsit, am fost rău impresionat si de faptul că noul partid era înzestrat cu un sistem punitiv. Toti functionarii Statului erau obligati să intre în noul organism si orice altă activitate politică era interzisă. Se prevedeau sactiuni contra acelora care s-ar fi organizat sau manifestat politic în afară de cadrul legal. Amenintarea populatiei cu pedepse ucidea tocmai spontaneitatea noului partid, capacitatea lui de a cuceri masele, efectul binefăcător pe care l-ar fi avut în opinia publică, arătându-i-se că într-adevăr e ceva diferit de "Frontul Renasterii" de tristă memeorie. Cum adeziunea legionarilor era asigurată si cum elgionarii reprezentau în acel moment marea majoritate a populatiei, nu era nevoie să se procedeze după vechiul calapod, reamintind poporului că se află sub regim de dictatură. Tăria regimului trebuia să se bazeze pe adeziunea voluntară a cetătenilor si nu pe temerea ce le-o inspira sistemul de represiune.
  Nu am întâlnit în text nici o diferentă la schimbarea uniformelor. O lacună foarte gravă. Uniforma e un semn distinctiv al unei formatiuni politice si dacă se omite schimbarea ei, atunci înseamnă că "Frontul Renasterii" nu si-a schimbat decât titulatura.
  In dimineata aceleiasi zile am asistat pe Calea Victoriei la manifestatia organizată de guvern pentru a aclama pe Majestatea Sa Regele ca sef al noului partid. Multă lume. Regele în masină mergând la pas, saluta multimea de pe trotuare. Pentru întâia oară iesea în public fără să se teamă de vreun atentat. Avea o fată zâmbitoare si linistită. Dar majoritatea celor ce-l salutau erau functionarii de la ministere care primiseră ordin să se aglomereze de-a lungul Căii Victoriei. Altfel ar fi decurs ceremonia dacă noi, legionarii, am fi mobilizat populatia Capitalei pentru a fraterniza cu Coroana.
  Am fost tinut în totală ignorantă. Regele si oamenii lui au luat ideea mea cu noul partid, dar i-au dat o altă interpretare care anula tocmai valoarea ei constructivă. Eram supărat si nelinistit. Chiar în după masa aceleasi zile m-am dus la Urdăreanu pentru a-i cere explicatii. Aveam acum acces liber la Palat, fără să mai trec pe la Sigurantă sau pe la Ministrul de Interne. M-am prezentat Colonelului Rusescu, rugându-l să mă anunte Ministrului Palatului. Am fost primit imediat. Cu toată franchetea i-am explicat erorile săvârsite la constituirea noului partid si i-am exprimat părerea mea de rău că nu am fost consultat în prealabil. Bine înteles, nu am atins chestiunea Regelui, ca sef de partid, dar m-am legat de titlul noului partid, de penibila impresie provocată de adaosul sanctiunilor si de omisiunea noii uniforme. Functionarii Statului au iesit pe străzi îmbrăcati în vechea uniformă. "Sarcina mea este deosebită de îngreunată acum, căci de la iesirea mea de la Sigurantă până astăzi am vorbit legionarilor permanent de o nouă eră politică".
  Urdăreanu s-a arătat extrem de contrariat mai ales când am protestat contra sanctiunilor prevăzute. El nu putea concepe regimul fără de sanctiuni. I-am exlpicat că nu este nevoie să se recurgă la ele, când marea majoritate a poporului este chemată să participe la noul partid. Adeziunea poporului reprezintă cea mai sigură pavăză a regimului.
  Din discutia cu el am înteles că Urdăreanu îsi dădea seama de gafa cu partidul natiunii, dar, în alte privinte, intentionat au procedat astfel. Ei voiau să utilizeze miscarea ca o componentă a noului partid, dar fără să-i acorde o importantă prea mare. De aceea am fost pus în fata faptelor împlinite.
  - D-le Sima, poate să ai dreptate în anumite puncte, dar acum partidul este lansat. Nu mai putem reveni. Voi comunica Majestătii Sale Regelui obiectiunile D-tale. Acum ceea ce e urgent si important, este adeziunea legionarilor la noul partid. D-ta să faci un apel.
  - Domnule Ministru, eu nu mă sustrag de la obligatiile luate. Mâine veti avea apelul cu semnăturile ce le voi putea obtine. Eu v-am comunicat lucrurile acestea exclusiv din dorinta de a servi pe Majestatea Sa Regele si pentru ca noul partid să aibă succes din primul moment. Vă rog să reflectati asupra obiectiunilor mele si să introduceti modificările semnalate. Nu e târziu. In special să fiti atenti la procedura de selectie a cadrelor partidului. Nu uitati nici uniforma.
  Regele făcuse un gest spectacular cu desfiintarea "Frontului Renasterii", dar se oprise la jumătatea drumului, aplicând cu zgârcenie consecintele dizolvării vechiului front. In loc să fie larg si generos, as acum cerea situatia momentului, pentru a arăta tării că s-a rupt de trecut, pare că se speriase de propria lui îndrăzneală si acum caută să frâneze tranzitia spre era nouă. După ce făcuse sacrificiul de a dărâma o coloană a regimului, acum se precupetea în chestiuni de detaliu, care nu compensau ruptura săvârsită  în regim. Miscarea nu avea decât de câstigat din dizolvarea "Frontului Renasterii". Prestigiul ei crescuse, căci opinia publică îsi dădea seama că Regele făcuse o concesie substantială miscării. Cu înfiintarea noului partid, regimul trebuia să-si ia un nou avânt, dar lansarea n-a izbutit, pentru că Regele însusi îsi sabotase propria lui initiativă.
 
10. Un gest istoric al Profesorului Codreanu
 
  Situatia mea era extrem de grea după ce se publicase în ziare textul cu întemeierea noului partid. El nu răspundea asigurărilor ce le dădusem camarazilor mei, si anume că schimbarea ce se pregătea la Palat va primeni atmosfera politică a tări. De la Palat am alergat să mă sfătuiesc cu Profesorului Codreanu.
  I-am explicat termenii întelegerii fixate cu Palatul si ce-a iesit din ea. De altă parte, nu puteam acum să dau îndărăt, la zece zile după eliberarea mea de la Sigurantă, căci ar sări în aer destinderea si s-ar produce grave tulburări în tară. Cartea cu partidul trebuie jucată până la capăt. Trebuia să fac apelul cerut, indiferent de câte semnături voi obtine pe el. Nu voiam să rămân descoperit de Rege, zicându-se că nu mi-am îndeplinit angajamentele.
  Profesorul m-a ascultat si apoi, ca luminat de o idee, fără să-i fi cerut nimic, a venit cu următoarea propunere senzatională.
  - Uite ce cred eu. Trebuie să mergi înainte. Si ca să te ajut, eu voi fi primul care să semnez apelul. Toti ceilalti legionari vor semna după mine. Mai mult decât atâta. Redactez eu însumi acest apel. Intr-o jumătate de oră e gata.
  Nu stiu cine mai eram. Profesorul ne-a lăsat singuri si a trecut într-o odaie alăturată. Ne-am uitat lung unul la altul. Eram coplesit de bunătatea si întelepciunea Profesorului. îmi lua piatra de pe umeri si se însărcina el să o poarte o postată, ca să mă scaotă la liman. Si când mă gândeam că acest gest îl făcea în favoarea aceluia care îi omorâse fiul...
  Profesorul îsi dăduse seama că nu era vorba de noul partid si nici de mine, ci de însăsi unitatea miscării, care ar fi fost grav zdruncinată si capacitatea ei politică anulată, tocmai înacele momente cruciale când era chemată să joace un rol hotărâtor înviata neamului. Aparitia compactă a miscării era mult mai importantă decât actul desăvârsit. Fără îndoială, Profesorul si-a adus aminte de cuvintele Căpitanului, care spunea că "chiar îniad dacă ati merge, si dacă sunteti uniti, veti iesi si de acolo".
  Profesorul a revenit si ne-a citit apelul. Era conceput scurt, ostăsesc si chiar cu o notă de patetism. Continea esentialul, încheind cu importanta acestei actiuni pentru salvarea patriei. L-am bătut la masină si Profesorul Codreanu si-a pus întâiul semnătura pe el. Am alergat apoi ca o furtună prin toată Capitala ca să obtin semnături. N-am întâmpinat nici un refuz. Figurile reprezentative ale miscării au răspuns în bloc la apelul meu. Semnătura Profesorului Codreanu rupsese si ultimele îndoieli. Spre seară eram la Urdăreanu cu apelul semnat. Când a văzut semnătura Profesorului Codreanu a rămas profund impresionat. Imediat s-a dus la Rege, pentru a-i citi textul cu semnăturile.
  - Majestatea Sa Regele este foarte multumit de aderenta masivă a legionarilor la noul partid. Crede însă că la finalul apelului lipseste ceva. Acolo unde se vorbeste de unirea tuturor fortelor pentru mântuirea Patriei, ar fi bine să adăugăm "si a Regelui".
  - Foarte bine, Domnule Ministru.
  Am acceptat părerea lui Urdăreanu, desi mi-am dat seama instantaneu că era vorba de o eroare din punctul de vedere al Palatului. A-l contrazice, ar fi însemnat că mă opun Regelui. Adaosul era nepotrivit, căci se interpreta situatia Regelui ca amenintată, ceea ce nu-i aducea nici un beneficiu.
  A doua zi, 23 Iunie, textul a fost publicat în ziare, sfârsind cu formula "pentru mântuirea Patriei si a Regelui". Apelul meu i s-a rezervat un loc de frunte în ziare. A apărut la grămadă, în mijlocul tuturor scrisorilor si telegramelor trimise Regelui cu prilejul proclamării lui ca sef al noului partid. Am intterpretat această trecere a aepului meu în masa celorlalte adeziuni ca o dorintă a Palatului de a nu da prea mare relief participării legionare la constituirea noului partid.
 
11. Petrascu este adus la Bucuresti
 
  După ce ne-am pierdut la Lătunas, Petrascu a apucat spre sud, cu gândul să ajungă la Oravita, în timp ce eu mi-am căutat scăparea pe axa est-vest.
  A umblat ca si mine toată noaptea si a căzut în mâinile autoritătilor în comuna Ticvanii Mari, în conditiuni asemănătoare cu ale mele. Intrând într-o casă ca să ceară o bucată de pâine, gospodarul, în loc să-l miluiască, a alarmat satul. O ceată de oameni înarmati cu furci, sape si pusti s-au luat după el, l-au ajuns pe arătură si după ce l-au bătut zdravăn, l-au adus ca un trofeu la Primăria Comunei. Aici notarul l-a închis într-o cameră părăsită, a pus la usă si la fereastră si a avizat jandarmii.
  Auzind de iminenta venire a jandarmilor, Petrascu a făcut o încercare disperată ca să scape. S-a urcat în podul primăriei si de la o înăltime de sapte metri a sărit pe o ferăstruică. Din nefericire, n-a putut să cadă în picioare, pe pământul tare, ci într-o latură si si-a rupt diafragma. Si-a pierdut cunostinta si când s-a trezit, era într-o cărută, tinut în genunchi, cu mâinile legate la spate si păzit de jadarmii din sat si de oamenii care l-au capturat.
  A fost dus mai întâi la postul de jandarmi din Cacova si de aici transportat cu o ambulantă la Spitalul din Oravita. Medicii l-au supus imediat unei operatii urgente, căci pierduse mult sânge.
  Operatia a reusit, dar nu putea face nici o miscare până la vindecarea ranei. La câteva zile, a apărut un ofiter de la Consiliul de Război din Bucuresti pentru interogatoriu. Dar cum nu putea nici vorbi de slăbiciune, după câteva întrebări, a fost lăsat în pace. Paza, foarte aspră la început, s-a îmblânzit mai târziu, în pas cu evenimentele externe si interne, încât a putut să fie vizitat si de sotie.
  In 14 Iunie află de la maiorul de jandarmi, Cătană, că am fost eliberat. Nu-i venea să creadă. I se părea o imposibilitate. In 18 Iunie, o altă veste uluitoare: Horia Sima a fost primit în audientă de Rege. Cum se întremase binisor, a chemat pe maiorul Cătană si l-a rugat să-l ducă la Bucuresti, căci vrea să-si lămurească si el situatia.
  In 21 Iunie Petrascu ajunge în Capitală. A fost găzduit chiar la Inspectoratul de Jandarmi, unde Generalul Bengliu s-a întrecut cu atentiile. In dimineata de 22 Iunie, află din ziare de înfiintarea Partidului Natiunii. Pa când comenta cu ofiterii evenimentul, apar si eu în pragul usii. Informat de sosirea lui, m-am dus la Sigurantă si am cerut să fie si el pus în libertate. S-a dat ordin telefonic la Inspectoratul de Jandami si acum mă duceam să-l iau. M-am apropiat cu sfială de el. Stiam de greaua operatie ce-o suferise. Era palid si tras la fată. Se misca cu grijă, temându-se parcă să nu i se desfacă din nou abdomenul înainte de plecare, a venit să ne salute Generalul Bengliu, cu întreg statul lui major. A fost extrem de curtenitor, dar nu s-a retinut să azvârle o săgeată contra Căpitanullui, pe care îl considera responsabil de gresita orientare a noii generatii. Cum nu puteam să-i răspund cum trebuie, am deviat discutia spre actuala situatie a tării, care reclama unirea tuturor fortelor pentru salvarea ei.
  Iesind din clădirea odioasă a Inspectoratului de Jandami, unde s-au plănuit atâtea crime contra legionarilor, Petrascu parcă înviase, parcă era un alt om. Eu mă obisnuisem cu libertatea, dar lui i se părea ceva ireal. Cum e aceea să poti umbla pe stradă fără teamă de a fi urmărit? Starea normală a vietii i se părea ceva anormal. Am luat o masină si l-am condus la Hotelul ImpăratulTraian, iar eu am pornit în goană spre alte treburi.
  Ce se întâmplase cu restul echipei? Petre Dumitriu, care se sacrificase în gara Vladimirovăt pentru noi, a avut soarta lui Borobaru si Vârlan. După o bătaie zdravănă, a fost tinut închis la Alibunar, de unde a fost scos mai târziu pentru a fi predat autoritătilor românesti. Eugen Teodorescu si Ion Boian, avizati de Petre Dumitriu, după o noapte de umblat, au ajuns la Vladimirovăt, dar nu ne-au mai găsit la locul indicat, căci noi fugiserăm. Atunci s-au decis să se întoarcă în Germania. S-au dus la Belgrad si au obtinut pasapoarte pentru străini de la Consulatul german. Dar ca să treacă frontiera, mai aveau nevoie si de viza sârbească. Eugen Teodorescu si-a luat inima în dinti si s-a prezentat la politie, cerând să i se aplice viza de iesire. Cum era de asteptat, a fost arestat pe loc si dus la închisoare, pentru a fi predat autoritătilor românesti. Pe când era la închisoarea din Belgrad, profită de un moment de neatentie ai paznicilor, evadează si porneste pe jos spre România, trecând cu bine frontiera. Ion Boian văzând că Eugen Teodorescu nu mai iese afară de la politie, a bănuit că i s-a întâmplat ceva rău si a luat-o singur spre România si nu s-a mai oprit până la Bucuresti. Pe amândoi i-am revăzut la Hotelul Impăratul Traian. Cum nici Boian si nici Eugen Teodorescu nu aveau situatia legalizată, trăind în clandestinitate, m-am dus cu ei la Nicki Stefănescu. S-au prezentat la Sigurantă, unde au fost stersi de pe lista urmăritilor si li s-au eliberat carnete de biroul populatiei.
 
12. Ce s-a petrecut la Berlin
 
  Eveimentele din tară n-au rămas fără urmări asupra Grupului Legionar din Berlin, care a trecut prin grave frământări, pentru ca, în final, însăsi unitatea lui să fie zdruncinată.
  Am vorbit în prima parte alucrării de despărtirea mea de Papanace. Cu o zi înainte de plecarea mea la Berlin, Papanace si-a schimbat brusc atitudinea, sfătuindu-mă să renunt la expeditie. Nu m-am abătut de la hotărârea mea, ci am plecat spre frontieră fără să-mi iau rămas bun de la el. Când s-a aflat de prinderea mea, a fost mare tristete între legionari, si mai ales între camarazii din "Grupul 17".
  - Vezi, spunea Papanace celorlalti, i-am spus lui Horia Sima să nu se ducă. Acum va fi împuscat si cine stie câti cu el. Pentru cine stie cât timp, Legiunea nu va mai putea întreprinde nimic.
  Chemând apoi la sine pe legionarii din "Grupul 17", i-a îmbărbătat, cerându-le că dacă se va afla de moartea mea - ceea ce el considera o certitudine - să nu se împrăstie, ci să continue lupta în acelasi spirit de eroism si sacrificiu. Pentru a perpetua amintirea celor căzuti în tară, a propus ca grupul să poarte în viitor numele de "Grupul Horia Sima".
  Grupul legionar din Berlin a avut de suferit si o admonestatie din partea politiei germane. Chemati cu totii la Gestapo, comisarul Meneking le-a făcut o aspră morală că nu si-au tinut angajamentul de a nu părăsi nimeni teritoriul german fără de aprobarea lor. A amenintat cu "din schaerfste Massnahmen". După cele întâmplate, nu este exclus să fie arestati si internati în KZ. Atmosfera de la Berlin era tristă si apăsătoare. Din zi în zi se astepta să se afle, fie prin radio fie printr-un călător ocazional, stirea executării noastre. Tragica veste nu mai venea însă. Nu stia de ce. Deodată, în această atmosferă de înmormântare, cade ca un trăznet vestea eliberării mele. Peste câteva zile, altă stire tot atât de senzatională. Horia Sima a fost primit în audientă de Rege. marea majoritate alegionarilor s-au bucurat. Afară de Papanace. Pe care l-a prins o sfântă furie, că nu i s-a împlinit pronosticul. Nu numai că Horia Sima nu fusese executat, dar fusese ridicat în văzut tuturor, al tării si al străinătătii, pe un piedestal politic. Si atunci a început să judece: "De vreme ce nu a fost omorât, contra oricărei evidente, înseamnă că este ceva suspect la mijloc. Horia Sima n-a stiut să moară ca Iordache Nicoară, ca Belgea si alti sefi din prigoană. Ca să-si salveze viata, a făcut tovărăsie cu asasinii Căpitanului".
  Dar reflexiile lui nu le-a tinut pentru sine, ci a început să le răspândească în grup, otrăvind atmosfera. La unii, lipsiti de perspicacitate, calomniile lui au prins, la unii mai putin, iar la acei din "Grupul 17", care mă cunosteau, aproape deloc. In mod normal trebuia să astepte rezultatele finale ale expeditiei si nu să se precipite din primul moment cu acuzatiile lui. O expeditie, o luptă, poate să sufere anumite accidente. Una este a fi pe teren, si cu totul altceva este a judeca aceleasi lucruri de la distantă. In cazurile acestea, trebuie să deschizi un credit unor camarazi care n-au răsărit din neant în miscare, care si-au câstigat galoanele luptând zi de zi. Era unicul caz cunoscut în miscare când un camarad nu se bucură că un alt camarad a scăpat cu viată dintr-o grea întreprindere. Eliberarea noastră reprezenta o sansă , o posibilitate, care putea să se  întoarcă în favoarea miscării. Deci, înainte de a se apuca de această agitatie, trebuia să astepte să vadă cum se desfăsoară raporturile dintre miscare si Rege si nu să se năpustească din primul moment asupra noastră cu investive si acuzatii.
  Papanace stia că eu nu pot nici să trădez si nici să fac pacte care să facă ceva rău neamului si miscării. Expeditia la care mă angajasem, o proiectasem înpreună cu el. Atunci ce voia? Era furios, probabil, că nu i-am urmat sfatul să rămân la Berlin, unde ne-am fi înmormântat politiceste. Era furios, probabil, că nu i s-a îndeplinit pronosticul cu certitudinea că vom fi executati. Dacă ar fi judecat putin, si-ar fi dat seama că nu fusesem omorâti, pentru că nu mai puteam fi omorâti, că împrejurările internationale nu mai permiteau continuarea regimului de teroare. Asta era explicatia reală si nu "certitudinile" pecare le debita Papanace. Ce mai bun leac pentru el ar fi fost să fi venit cu noi, să fi trecut prin ce-am trecut noi, să fi fost fugărit sute de kilometri, până ce am căzut în mâinile dusmanului, si atunci să vorbească de trădare. Dar a sta în afară de raza primejdiei, la 2.000 km distantă, si pentru a-ti permite să acoperi de insulte pe camarazii care se găsesc pe front, cred că nu are nimeni autoritatea morală. După ce ai participat la Bătălie, poti să faci critica bătăliei, dar din incinta ei si nu de la partea sedentară. Ceea ce făcea Papanace, era o agitatie iresponsabilă. Sacrificiile făcute de grupul 17 nu le-a înteles si nu si-a dat seama că noi, cei plecati, prinsi si apoi eliberati, reprezentam ultima rezervă a Legiunii. Fără de noi, alt curs ar fi luat evenimentele. Mai târziu m-am convins că ceea ce făcea Papanace, agitatia desfăsurată între camarazi, nu era rezultatul une izbucniri temporare si necontrolate, ci se încadra într-un alt plan. Era pur si simplu de rea credintă.
 
13. O nouă delegatie legionară la Berlin
 
  In cursul discutiilor mele cu Nicki Stefănescu, Moruzov si Urdăreanu, mi s-a cerut să trimit diu legionari la Berlin pentru a explica grupului de acolo întelegerea stabilită si pentru a-i invita să se întoarcă în tară. De fapt se repeta situatia anterioară. După realizarea destinderii si eliberarea legionarilor din lagăre, Palatul a cerut grupului cu care ducea tratativele să intre în legătură cu exilatii de la Berlin, pentru a-i determina să-si schimbe atitudinea.
  Am ales pentru această nouă misiune pe Constantin Stoicănescu, care mai fusese si în primele delegatii, si pe Traian Borobaru, care făcuseră parte din "Grupul 17", si care putea mărturisi toate peripetiile prin care trecusm. Li s-au făcut imediat pasapoarte de Sigurantă, au obtinut repede viza germană si au plecat. Nu stiu exact ziua, dar în tot cazul era înainte de înfiintarea "Partidului Natiunii" si de publicarea apelului meu pentru înscrierea în noul partid.
  Când au ajuns ei la Berlin, atmosfera în grup era deja otrăvită de Papanace, încât discutiile au fost foarte grele. Papanace l-a luat de sus pe Stoicănescu, dându-i lectii de ortodoxie legionarră unui om suferit doi ani de algăr si care a avut în cursul întregii lui detentiuni o purtare exemplară, refuzând orice declaratie. Papnace era furios că n-am fost ucis de Carol, că n-am avut soarta celorlalti, că trăiesc si chiar mi s-a dat circulatie politică, fiind primit în audientă de Rege. In zadar i-a explicat Stoicănescu că eliberarea mea se datoreste acelorasi cauze care au provocat si destinderea, că situatia generală din Europa i-a impus Regelui să se înteleagă cu miscarea, pentru a-i înlesni apropierea de Berlin. Noi nu puteam face altceva, deoarece tara era amenintată la hotare si nu ne puteam sustrage obligatiei de a ajuta pe Rege să iasă din impasul extern. Totul depinde de buna noastră credintă si de inteligenta noastră de a nu ne lăsa manevrati de Palat. Stoicănescu nu putea să descifreze enigma lui Papanace, care, la primele întâlniri din Aprilie, fusese extrem de întelegător fată de situatia specială a legionarilor din tară si necesitatea de a fi ajutati de la Berlin, iar acum refuza să asculte aceleasi argumente.
  Stoicănescu a mai avut nenorocul ca să-l prindă apelul meu pentru fomarea noului partid tocmai în Germania. El nu semnalase apelul, ci l-am pus eu pe listă, asa zicând "din oficiu", pentru că lipsa lui, într-un moment delicat, când îndeplinea o importantă misiune la Belrin, s-ar fi putut interpreta altfel la Palat. Când a fost întrebat de Papanace dacă stie de apelul meu pentru intrarea legionarilor în noul partid, Stoicănescu a tăgăduit si cu toată sinceritatea. Intr-o zi vine Papanace cu ziarul desfăcut:
  - Ei, ai spus că nu ai semnat apelul. Uite că esti aici.
  Stoicănescua rămas perplex. El întelegea motivele pentru care l-am pus pe listă, dar, ca madantar al meu la Berlin, îi turnam plumb în aripi. Eu nu stiam la ora aceea nimic de atitudinea prăpăstioasă a lui Papanace, ci, dimpotrivă, îl credeam capabil să facă efort generos de întelegere a realitătilor din tară. Altminteri as fi procedat altfel. Abia după întoarcerea lui Stoicănescu si Borobaru, am aflat de agitatia sterilă a lui Papanace.
  Toate încercările lui Stoicănescu de a-l face pe Papanace să-si schimbe atitudinea, dând o mână de ajutor actiunii întreprinse de noi în tară, au fost zadarnice. Reflectând obiectiv, si-ar fi putut da seama că nu i se cerea nimic altceva decât ceea ce făcuse mai înainte, adică să adopte fată de noi aceeasi atitudine de expectativă binevoitoare ca în precedentele cazuri, dacă nu voia să se întoarcă în tară, pentru a colabora la noua fază politică în care intrase miscarea. Papanace s-a azvârlit într-o directie diametral opusă curentului general din tară, cu toată pasiunea firii lui temperamentale, nerecoltând înfinal decât o amară deceptie.
  In mod normal si dacă ar fi fost un cap politic, asa cum se pretindea, trebuia să secundeze în mod inteligent actiunea noastră din tară si nu să o saboteze. El stia că în tară sunt destui oameni cuminti care nu se vor lăsa niciodată angrenati în jocul Palatului, dacă nu se urmărea altceva decât compromiterea miscării.
  In ce priveste punctul doi al misiunii lui Stoicănescu, întoarcerea în tară a legionarilor de la Berlin, eu însumi am trimis vorbă camarazilor din "Grupul 17" ca să se înapoieze mai mult de 2-3 elemente, iar restul să rămână ca o ultimă rezervă. 
  Stoicănescu si Borobaru s-au întors la Bucursti cu impresii deplorabile asupra lui Papanace, îngrijorati că acesta va antrena pe linia lui si alte elemente. Eu eram atât de nelinistit de situatia din Berlin, deoarece în tară se formase un bloc legionar puternic, care nu putea fi zdruncinat nici din afară si nici dinăuntru. Am tras obloanele asupra cazului Papanace, hotărât să nu-l mai deranjez cu nimic si nici să-l mai informez asupra actiunii din tară. Era inutil si primejdios, căci s-ar fi folosit de informatiile date pentru a-si organiza mai bine sabotajul.
 
14. In drum spre Brad
 
  După publicarea apelului meu în ziare, în 23 Iunie, nu se mai întrezărea nici un eveniment politic important la orizont care să mă retină la Bucuresti, încât m-am gândit să profit de această pauză ca să-mi văd sotia.
  Mi-am luat ca însotitori pe Eugen Necrelescu si Ilie Colhon. Cu acelasi tren, din seara de 23 Iunie, a plecat spre familia lui la Sibiu si Nicolae Petrascu. Pe drum, am avut tot timpul la îndemână ca să nepovestin unul altuia pătaniile prin care am trecut si apoi să analizăm situatia miscării după acordurile cu Regele Carol. Petrascu era încă sub impresia operatiei ce-o suferise si a recentei lui eliberări, încât judeca lucrurile cu oarecare teamă. Să nu fie o cursă ce ne-o întinde Regele, spunea el, si mă privea cu îngrijorare. Eu, mai optimist, eram convins că vom depăsi criza ce s-a ivit în relatiile noastre cu Palatul când cu formarea Partidului Natiunii si că, până la urmă, Regele însusi va întelege ca să aplice cu strictete programul stabilit. Era singura cale de împăcare a lui cu natiunea. Oamenii nu trebuie fortati să intre în noul partid si nu trebuie amenintati cu represalii, după calapodul Frontului Renasterii, căci atunci îsi pierde semnificatia înnoitoare, iar uniforma trebuie neapărat schimbată.
  La Copsa Mică ne-am despărtit, Petrascu luând trenul spre Sibiu, iar eu continuându-mi călătoria spre Deva. Acum nu mă mai gândeam decât la sotie si cum o voi găsi după doi ani de separatie.După fuga mea de la Lugoj, ea a părăsit acest oras si s-a retras în sânul familiei ei de la Brad, la mama si fratii ei. Nu auzisem decât lucruri foarte vagi despre ea. Stiam că fusese permanent urmărită si chiar era să fie împuscată când cu masacrele din Septembrie 1939. Siguranta îsi închipuia că voi încerca să iau legături cu sotia mea si, pe această cale, supunându-o unei obligatii severe, voi putea fi capturat. Dar, eu, după intrarea mea înclandestinitate, mi-am fixat ca normă să evit orice legătură cu sotia si cu toate rudeniile mele, stiind din alte experiente cât de funeste sunt celor urmăriti.
  De la Deva am luat autobuzul spre Brad (pe vremea aceea nu exista încă linie ferată) si am ajuns pe la amiază în localitate. In locul modestei case unde locuia familia ei, am găsit o casă nouă, mult mai mare, cu etaj si clădită în stil modern. Nici nu cutezam să intru în ea. Mă gândeam că s-au mutat. A lor nu putea să fie. Am bănuit că trebuia să fi fost construită de Societatea "mica". Intr-adevăr, cum am aflat chiar din gura lor, fratele sotiei mele, Eugen Florea, ca vechi functionar la Societate si în cadrul programului social al întreprinderii, a beneficiat de nouă locuintă. Lumea din Brad vorbea că această casă s-a construit cu banii ce i-as fi trimis eu din Germania, bani încasati de la Hitler! Insăsi Siguranta a căzut victima acestui zvon si a făcut cercetări.
  Când am ajuns noi, sotia mea nu era acasă. Se angajase si ea la Societatea "Mica" ca să-si câstige existenta si u se întorsese încă de la birou. Cum eu nu anuntasem pe nimeni că nu voi sosi, de teamă să nu tulbur spiritele din localitate, am fost primit de mama si fratii sotiei mele cu sentimente îndoite. Desi se anuntase la Radio audienta mea la Rege, această stire extraordinară i-a reconfortat si nu le-a risipit nelinistea. Trecerea de la o stare la alta era prea bruscă, răsturnarea  radicală a relatiilor dintre mine si autorităti li se părea ceva imposibil. Doi ani toti membri acestei familii au fost obiectul unor urmăriri continue si acuma li se părea de domeniul închipuirii că acelasi om, pentru care suferiseră atâtea descinderi, perchezitii, bătăi si amenintări, să devină centrul de interes al tării întregi. Le intrase frica în oase, cum zice Românul.
  De abia atunci, când am luat contact cu provincia, mi-am dat seama ce teroare inspiram tuturor. Autoritătilor în primul rând, care pusese premii fabuloase pe capul meu, dar si legionarilor si întregii populatii. Autoritătile îsi descărcau furia lor neputincioasă, văzând că nu mă pot prinde, asupra populatiei, lovind în dreapta si stânga, fără nici o alegere. Nu mai rationau. Vedeau peste tot numai comploturi. Orice informatie, oricât de inofensivă, era tratată nu metode radicale. Orice atingere cu mine avea efecte mortale. Vai de persoana care, printr-o împrejurare oarecare, mă cunoscuse sau îmi făcuse un neînsemnat serviciu! Era un candidat la moarte. Nu interesa de ce natură era acest contract, ce gravitate implica, ce grad de culpabilitate. Un simplu curierat sau găzduire aveau aceleasi efecte ca si participarea la un complot.
  Teroarea absurdă dezlăntuită de autorităti a avut ca efect că numele meu devenise "tabu". Nimeni nu-l mai pronunta de teamă să nu fie interogat si schingiuit, pentru a da declara ce relatii întretine cu mine si dacă nu face parte dintr-un complot.
  Casa noastră de la Brad era permanent supravegheată. Fuseseră deplasati agenti de la Centru pentru această treabă si pentru a nu fi identificati, se schimbau din când în când. Dar cum orăselul era mic, era imposibil să nu fie recunoscuti după câteva săptămâni. "Asta e pentru Viluca", soptea lumea pe stradă, arătând spre agent. Când s-a întors sotia de la birou si m-a văzut, n-a putut rosti nici un cuvânt. Mi-a căzut în brate si a izbucnit într-un plâns convulsiv. Spaima se amesteca cu bucuria. Când si-a revenit m-a întrebat doar atât:
  - Acum, o să fie bine?
  - Da, sper. Dar când rosteam acest cuvânt gândul meu era departe. Pentru un legionar niciodată nu poate să fie bine, în sensul omenesc al cuvântului, în lumea în care trăim. Noi suntem eternii martiri ai istoriei, suntem eternii martiri ai tuturor regimurilor. Nu e loc pentru legionari în lume. Ei sunt martorii unei lumi în care spiritul însusi este prigonit si atunci ei, ca reprezentanti ai unei vieti spirituale, nu pot decât să suere permanent. După doi ani, ne revedem. Dar ce ani! Eu în luptă cu un regim, căutat de o armată de agenti si jandarmi, iar ea suferind povara acestei urmăriri necontenite. Tremura ca varga. Ii era si ei teamă de mine. Poate să dureze această situatie? Si dacă se schimbă, începând o nouă prigoană, nu va fi iarăsi trasă la răspundere pentru aceste momente de fidelitate?
  Am făcut experienta teroarei ce-o împrăstiam si asupra legionarilor din localitate. Aproape nimeni din Brad nu a avut curajul să mă viziteze. Unii se uitau peste gard ca să mă zărească, dar se fereau să intre în curte. In casa familiei sotiei mele nu mai venea aproape nimenea, de teamă să nu fie apoi chemat la politie si interogat. De teamă să nu se creadă că au transmis sotiei mele nu stiu ce mesaje. Până se dovedea că bănuiala era falsă, trebuia să sufere groaznice schingiuiri. Si atunci preferau să o ocolească. O singură fiintă a refuzat să rupă legăturile cu ea în acesti doi ani de calvar: Gratiana Tănase, licentiată în farmacie si functionară si ea la Societatea "Mica".
  In provincie, evenimentele se repercutează mai grav, mai dramatic. In Capitală nu exista această atmosferă. Din prima zi a eliberării mele, am putut vorbi degajat cu toti camarazii. Nimeni nu se speria de contactul cu mine. In provincie, teroarea ia forme mai acute si are efecte mai durabile. Oamenii se dezmeticesc mai greu, pentru că nu înteleg mersul general al evenimentelor. Cu rare exceptii, ei gândesc imediat si nu descifrează decât cu întârziere sensul adânc al unor schimbări.
  Eugen Necrelescu si Ilie Colhon, cu firea lor robustă si optimistă, mi-au fost de nepretuit ajutor pentru a dezgheta atmosfera din sânul familiei mele. Râdeau si îsi manifestau zgomotos încrederea în viitor, încât au contribuit mult la destinderea spiritelor.
 
15. Rechemat telefonic la Bucuresti
 
  Imi făcusem planul să rămân la Brad cel putin două zile. Dar n-am avut parte nici de acest răgaz. In după amiaza aceleiasi zile când noi sosisem, vine un agent al politiei locale si îmi comunică că Domnul Colonel Bengliu, Prefectul Judetului Hunedoara, doreste să aibă o convorbire telefonică cu minesi în acest scop mă roagă să merg la Primărie, unde mi se va da legătura. Colonelul Bengliu nu era altul decât fratele Generalului Bengliu, seful suprem al jandarmeriei. Ce-o mai fi si asta? Sotia mea se îngălbenise, crezând că roata infernului s-a pus din nou în miscare. Acesta să fie "binele" despre care îi vorbeam?
   Eram si eu contrariat, căci cu o zi înainte lăsasem lucrurile în ordine la Bucuresti si chiar anuntasem Siguranta că mă deplasez la Brad. Ce să fie? Probabil că se întâmplase ceva la Bucuresti, de o gravitate exceptională, care reclamă prezenta mea. Insotit de Colhon si de Eugen Necrelescu, am pornit spre Primărie. Telefonul a răspuns imediat. Colonelul Bengliu mi-a comunicat că Colonelul Cires, seful de cabinet al Generalului Bengliu, mă roagă să mă întorc imediat la Bucuresti, pentru o chestiune importantă. Misterul persista. De ce mă cheamă Bengliu si nu Siguranta sau Palatul? Bengliu era un simplu agent executant. Nu apartinea "permanentelor" si nu juca nici un rol politic. I-am comunicat Prefectului că voi pleca din Deva a doua zi dimineata si că seara voi fi la Bucuresti. Mi-a multumit politicos si conversatia s-a închis.
  I-am spus sotiei mele ce continea mesajul primit de la Bucuresti si ne-am hotărât să părăsească serviciul si să mă însotească la Bucuresti, pentru a o scoate din atmosfera îmbâcsită de la brad.
  In seara de 25 Iunie, coboram cu sotia mea si cu cei doi camarazi pe peronul Gării de Nord din Bucuresti. Asteptam să fiu întâmpinat de Colonelul Cires, pentru a mi se comunica vreo veste sau vreo întâlnire proiectată. Nu era nimeni dintre autorităti. In schimb am avut surpriza să dau cu ochii de Noveanu si Bidianu. De unde stiau acestia că eu sosescu cu acest tren? După ce ne-am salutat, ne-am despărtit fără să-mi spună ceva deosebit si fără să stiu pentru ce am fost rechemat la Bucuresti!
  Mai târziu am descoperit firul afacerii. Printr-un prieten comun, Noveanu mi-a făcut propunerea ca eu să rămân cu sefia spirituală a miscării ei, iar el să ia conducerea ei politică. Un fel de împărtire a sferelor de atributii. Asadar, Noveanu era acela care provocase întoarcerea mea grabnică la Bucuresti. IN acest scop s-a folosit de linia Gabriel Marinescu-Generalul Bengliu. A aranjat la Inspectoratul de Jandarmi să fiu rechemat la Bucuresti - ca si cum ar fi dorinta înaltelor instante politice de la Bucuresti - si odată ajuns aici, să intre imediat în conversatie cu mine pentru a-mi pune problema. Prezenta sotiei mele i-a încurcat planurile, deoarece nu mă puteam despărti de ea în acel moment când nu stiam unde să tragem. A renuntat să facă demersul atunci, amânând pe altă dată clarificarea relatiilor dintre noi. Fără îndoială că i-a părut rău, deoarece în acel moment putea să se prevaleze de nelinistea ce mi-o provocase brusca mea rechemare la Bucuresti de către Bengliu, de unde puteam să trag concluzia că propunerea lui Noveanu era agreată si chiar încurajată de Palat. Era o presiune ce se exercita asupra mea.
Când m-am întâlnit cu Nicki Stefănescu si Moruzov si le-am povestit întâmplarea, acestia s-au jurat că ei nu stiau nimic de chestiune si că nici Palatul nu este amestecat în ea. Era o intrigă care s-a tesut în spatele lor, la nivelul executivului, si la care au participat Gabriel Marinescu, Generalul Bengliu si Noveanu.
  I-am comunicat camaradului care venise cu propunerea că voi reflecta asupra ei. Odată cunoscând dedesubtul afacerii, nu aveam nici o grabă să mă  întâlnesc cu Noveanu sau să-i dau vreun răspuns.
  Din punct de vedere al doctrinei legionare, propunerea lui Moruzov nu se putea sustine cu nici un argument valabil. Mai întâi, cine eram noi ca să ne împărtim sefia Legiunii? De unde detitneam puterea si cine ne îndreptătea să luăm o atare hotărâre? Să admitem că as fi acceptat sugestia lui. Ce ecou ar fi avut în miscare? Cine garanta că miscarea se va alinia în spatele nostru si nu va căuta alte formule? Toate se decid în miscare ierarhic, afară să sefia supremă, care trebuie să fie acceptată, care trebuie să se bucure de consimtământul marii majorităti a legionarilor. Nu e vorba de o alegere, ci de o consacrare. Rând pe rând si în virtutea meritelor cuiva, masele legionare aderă la noua conducere. In al doilea rând, sefia miscării nu poate fi împărtită. Ea e ceva unitar; e o comandă ce se execută unitar. Chiar Comandamentele legionare din prigoană au un sef care decide în ultimă instantă. Nu poate exista unitate jos si anarhie sus. Principiile cuibului se aplică cu rigoare si la sefia Legiunii. Seful Legiunii este tot un fel de cuib, cu o răză de actiune pe tară.
  In sfârsit ceea ce uita Noveanu, era că un legionar adevărat nu se preocupă niciodată de sefie, ci cum rezolvă problemele Legiunii sau cum ajută cu aportul lui la rezolvarea lor. Eram asaltati de evenimente: destindere, colaborare cu Regele, noul partid, încadrarea în Axă, schimbarea aliantelor, apărarea frontierelor, etc. Miscarea legionară era solicitată să ia atitudine în atâtea si atâtea chestiuni vitale pentru soarta neamului nostru. De felul cum ne vom afirma în acele momente, depindea si viitorul Legiunii. Facem un pas gresit si vom fi înmormântati de istorie. Sefia o va lua, nu cel ce râvenste la ea, ci cel mai vrednic. Pe noi trebuie să ne preocupe cum răspundem evenimentului, care e reactiunea noastră specifică în cutare sau cutare problemă care se pune neamului nostru? De altminteri, chiar a doua zi, 26 Iunie 1940, s-a petrecut ceva care a eclipsat atât întemeierea noului partid cât si episodul cu "sefia": s-a dezlăntuit crivătul bolsevic din stepele rusesti si ne-a smuls o parte din trupul tării.
 
16. Răpirea Basarabiei si a Bucovinei de Nord
 
  In noaptea de 16-17 Iunie 1940, Francezii depun armele si în 22 Iunie semnează armistitiul cu Germania. Armata engleză se refugiază pe insulă. Hitler e stăpânul Europei. România, atasată până atunci sistemului de aliante franco-englez, rămâne suspendată în aer. Nu dispunea de nici un punct de sprijin pe continent, devenind un fel de tară a nimănui, unde îsi disputau influenta Rusia si Germania.
  Asa cum prevăzuse Căpitanul, se pulverizase toate constructiile de politică externă imaginate de Titulescu si continuate de Regele Carol. Nu mai existau nici Mica Intelegere si nici Intelegerea Balcanică. Polonia dispăruse de pe harta Europei, iar Societatea Natiunilor urise de moarte naturală. Cât priveste marile democratii occidentale, în care si-au pus conducătorii României toate sperantele, nu ne mai pouteau fi de nici un folos, deoarece ele fuseseră eliminate de pe continent. Franta fusese doborâtă, iar Angllia va supravietui cataclismului gratie imperiului său si ajutoarelor masive ce le va primi de la Americani. Regele Carol asperat până în ultimul moment că ofensiva germană se va împotmoli undeva pe frontul de Vest, cum a fost în primul război mondial. Dacă armata germană s-ar fi angajat adânc în Franta, atunci regimul s-ar fi putut salva, câstigând un pretios timp pentru a continua politica de duplicitate de până acum fată de Puterile Axei, până ce va sosi momentul unei interventii directe. Fulminanta victorie germană a provocat panică la Bucuresti. In grabă s-au întreprins actiunile necesare pentru a realiza schimbarea urgentă a aliantelor. In cadrul acestei răsturnări de perspectivă în politica externă, trebuie înteleasă si aparitia mea în politica României: eliberarea mea, audienta la Rege, formarea Partidului Natiunii si celelalte acte ce vor urma.
  Abandonarea vechiului sistem de aliante, care nu ne mai putea folosi la nimic, care nu ne mai putea garanta nici o bradză de pământ, devenise o necesitate strigentă sub presiunea evenimentelor. Nu aveam de ales decât să ne azvârlim în bratele Rusiei, ceea ce ar fi repugnat constiintei unanime a tării, sau să ne căutăm salvarea la Puterile Axei. Dar apropierea de Berlin si Roma nu se va mai putea realiza cu libertatea de manevră ce-o aveam între anii 1934-1938. Dacă în acest interval ne-am fi alăturat Puterilor Axei, am fi obtiunut o garantie globală a frontierelor românesti atât la Est cât si la Vest. Acum România, ca să fie primită în noua ordine europeană, trebuia să plătească pretul relei creinte în relatiile cu Reichul german si cu Italia. Atât sub Titulescu cât si după plecarea acestuia, politica externă a României a fost permanent ostilă Reichului si dacă s-au făcut Berlinului concesiuni pe plan economic, acestea n-au avut alt scop decât să inducă în eroare guvernul german asupra realelor intentii ale Regelui Carol.
  Au fost exclusiv concesiuni de ordin tactic, destinate să prelungească starea de coexistentă cu Statele revolutiilor nationale până ce se va ivi oportunitatea de a participa si România la o actiune militară de zdrobire a acestor State.
  In timp ce însă Regele Carol si guvernele lui se dădeau la aceste manevre dăunătoare intereselor tării, harta Europei se schimbase. Intervenise pactul de neagresiune între Germania si Rusia, războiul din Polonia, care ne-a lipsit de sprijinul acestui pretios aliat într-o luptă de apărare a frontierelor de răsărit contra Rusiei Sovietice, apoi intrarea Ungariei si Bulgariei în gratiile Berlinului si Romei, după aceste capitale s-au convins că nu mai pot astepta nimic de la România. Ultimul si cel mai grav act de provocare al germaniei de către Regele Carol si ministrul său de externe, Gafencu, a fost primirea garantiilor englezesti, inpoerante si ineficace din punct de vedere românesc, si care nu serveau în fond la altceva decât la completarea sistemului de încercuire al Reichului, pus în aplicare de democratiile occidentale.
  Hitler si Mussolinii, refuzati cu brutalitate de nenumărate ori de România, s-au angajat acum să satisfacă pretentiile teritoriale ale Rusiei, Ungariei si Bulgariei.
  In loc să fi intrat în Axă cu toate onorurile si cu toate frontierele intacte, atunci când ni să făcuse oferta si chiar ni se solicitase stăruitor ajutorul, pentru a îndigui primejdia comunistă, acum ne prezentam la Roma si Berlin ca niste învinsi. Căci asa eram în realitate. Sistemul de aliante în care ne-am cramponat până în ultimul moment ne-a fost fatal, echivalând cu un război pierdut. Acum cerseam asistenta lui Hitler, dar acesta între timp îsi fixase anumite preferinte, câstigase noi prieteni (Rusi, Bulgari, UNguri), pe care trebuia să-i satisfacă cu bucăti din trupul României învinse. Pe frontul de Vest a fost învinsă si România, care, până în ultimul moment, a sabotat initiativele Reichului si plănuia chiar să-i sară în spate, dacă s-ar fi ivit un moment oportun.
  In lumina acestor consideratii, trebuie să întelegem de ce Italia si Germania au cerut Româiei sacrificii atât de grele pentru a fi primită ca aliată a lor. Ei nu puteau face altă politică decât aceea propriilor lor interese si nu a unui Stat care excelase până atunci prin acte de ostilitate si perfidie, din cauza conducerii înstrăinate.
  Multi ingoranti ai situatiei de atunci impută Germaniei, ca să nu mai vorbim de cei de rea credintă, pierderea Basarabiei si a Bucovinei de nord în Iunie 1940, când în realitate răspunderea cade asupra Regelui Carol si a guvernelor care s-au succedat la cârma tării în timpul domniei lui. Ceputea să facă Germania dacă toate ofertele ei de colaborare cu România au fost respinse cu brutalitate si când guvernele ei se alăturaseră coalitiei antigermane, formată din democratiile occidentale si Rusia? Prin pactul de neagresiune cu Sovietele, Hitler a vrut să scape din strânsoarea politicii de încercuire, dirijată de la Londra si Paris, eliminând Rusia din acest joc. Dar pentru a îmblânzi fiara bolsevică, ea trebuia hrănită cu ceva si concesiile ce trebuia să le facă Hitler nu puteau fi decât în Europa Orientală. Basarabia a fost predată Rusiei Sovietice în cadrul acestei operatii întreprinse de guvernul german pentru a neutraliza momentan colosul din răsărit, până ce se va termina conflictul cu Polonia. Decizia lui a fost funestă atât pentru tările din răsărit cât si pentru Germania însăsi, dar această judecată priveste posteritatea si nu momentul când el a întins mâna lui Stalin, pentru a-si împărti sferele de influentă. Asa a crezut el bine că pot fi apărate interesele Germaniei în acel moment si pentru a duce la bun sfârsit acest plan, nu se putea împiedica de România, după cum n-a ezitat să sacrifice nici Statele Baltice.
  Era datoria României să-si apere propriile ei interese, tinând seamă de noile relatii de fortă. Dar Regele Carol si clica lui nu numai că nu au prevăzut nimic, adptând politica externă noii situatii europene, dar chiar si după încheierea pactului de neagresiune germano-sovietic au continuat politica de duplicitate fată de Reichul german. Odată cărtile jucate, odată acest pact intrat în vigoare, România nu mai putea pretinde să fie apărată de Germania. Era o tară inamică, o tară care desi nu intrase în război, apartinea de fapt coalitiei antigermane. România voia să se bucure acum de ocrotirea Marelui Reich German, dar Hitler trebuia să se gândească în primul rând la tovarăsii lui de drum, Rusia, Ungaria, Bulgaria, si nu la acea tară care i-a sabotat permanent planurile.
  Dară România ar fi aderat la pUterile Axei înainte de începerea războiului, Germania nu avea nici o nevioie să se înteleagă cu Stalin. In acest caz si Polonia ar fi fost mai accesibilă unei întelegeri cu Germania si atunci cu întreaga Europă Orientală, din Finlanda până în Balcani, reunită într-un bloc solid cu Reichul german, s-ar fi azvârlit asupra Rusiei, nimicindu-o. In mod indirect, Regele Carol este responsabil de încheierea pactului germano-sovietic, prin sabotarea constientă a tuturor proiectelor germane în Europa răsăriteană. Regele Carol era angajat adânc în conspiratia comunistă, era partizanul secret al Rusiei, ca si Titulescu, si toată politica lui externă tindea, cu flexibilitate perfidă, la sabotarea politicii externe a Reichului. Exasperat de rezistenta românească, Hitler a făcut pasul fatal de a întinde mâna lui Stalin.
 
17. Ultimatumul rusesc si Consiliul de Coroană
 
   Stalin însusi a fost surprins de repeziciunea cu care s-au desfăsurat operatiile militare în Franta si de neasteptatul succes al lui Hitler. Si el nădăjduia într-o prelungire a conflictului care să epuizeze Germania, împiedicându-o să ia initiativa unei campanii în răsărit. La momentul oportun va reveni la vechile lui aliante si se va azvârli contra Reichului ca un uragan, cu fortele lui intacte, pe care începuse să lă concentreze la granita de vest. Acum însă, după prăbusirea democratiilor occidentale, trebuia să fie extrem de prudent pentru a nu atrage asupra Rusiei capacitatea de distrugere a colosalei masini germane de război. Stalin va face uz de concesiunile consemnate în protocolul secret, dar cu moderatie, fără a întinde prea mult coarda, pentru a nu provoca mânia lui Hitler. Sovietele ocupaseră jumătate din Polonia, înghitise Tările Baltice si ajunseseră la o tranzactie cu Finlanda, care consimtise să-i cedeze anumite teritorii. Acum venea rândul României să sufere consecintele pactului de neagresiune Berlin-Moscova.
  Planul initial al lui Stalin era infinit mai ambitios decât anexarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Dacă armata germană s-ar fi angajat adânc în Franta, atunci Stalin câstiga libertate de manevră în sud-estul european si prima victimă ar fi fost România. El râvnea să pătrundă mult mai adânc în România, după modelul polonez. Cu grosul armatei germane concentrate pe frontul de vest, Hitler nu s-ar fi putut opune pretentiilor lui Stalin. Fulminanta victorie germană pe frontul de vest i-a ruinat aceste proiecte, determinându-l să ia din trupul României numai atât cât noua situatie îi permitea. Stalin stia că Hitler nu ar fi tolerat apropierea Rusilor de puturile petrolifere si că orice penetratie dincolo de Prut automat ar fi provocat reactiunea germană. Protocolul secret germano-rus prevedea "dezinteresul Germaniei în chestiunea Basarabiei", ceea ce însemna că ocuparea Basarabiei nu va constitui obiect de litigiu între cele două puteri. Profitând însă de faptul că după încheierea armistitiului cu Franta, grosul armatei germane se găsea în Vest si nu se putea teme de o interventie imediată a ei, Stalin si-a luat permisiunea să treacă peste prevederile protocolului secret si în ultimatumul dat României să reclame si Bucovina de Nord.
  Stalin calculase just. Hitler nu putea risca în acel moment un conflict cu Rusia pentru o chestiune atât de minoră pentru interesele generale ale Reichului, desi luarea Bucovinei de Nord încălca limitele de expansiune ale Rusiei, fixate de acord cu Reichul în protocolul secret. Hitler s-a resemnat să primească lovitura joasă ce i-a fost administrată de Stalin si a sfătuit guvernul român să accepte armistitiul, dar, în sinea lui, a fost bruscat de acest gest, care era un preaviz al adevăratelor aspiratii bolsevice. Stalin nu se multumea cu linia Prutului, ci urmărea să acapareze o mai mare parte din România. Nu este exclus ca în acel moment de ruptură a întelegerii să-si fi dat seama Hitler de fragilitatea acordului germano-sovietic si să-i fi trecut prin minte ca un fulger necesitatea de a elimina acest pericol potential.
  Ultimatumul sovietic a fost predat guvernului român în 26 Iunie 1940. In ultimatum era cuprinsă si Bucovina de Nord, care niciodată nu apartinuse Rusiei. In nota trimisă guvernului român, Molotov justifica revendicarfea Bucovinei de Nord ca o "compensatie pentru faptul că România a tinut Basarabia douăzeci de ani sub ocupatie". Se acorda României un termen de patru zile pentru a evacua cele două provincii de trupe. In 27 Iunie s-a tinut un Consiliu de Coroană, care a acceptat ultimatumul rusesc. Trecuse abia o lună de când la Chisinău Regele Carol tinuse un discurs bătăios, în care spunea că "nu va ceda nici o brazdă de pământ din trupul tării". In cursul acestui Consiliu, principalul responsabil de dezastru, Regele Carol, s-a pretat la un simulacru de rezistentă, pronuntânu-se contra ultimatumului, când stia prea bine că orice încercare de a se opune Sovietelor era inutilă si că însusi guvernul german recomanda Suveranului să cedeze, când l-a consultat pe Fabricius, Ministrul Reichului la Bucuresti. Iorga l-a secundat pe Rege ridicând un energic protest, tot atât de zadarnic, contra pretentiilor sovietice, iar la sfârsitul Consiliului a strigat cât îl lua gura: "Trăiască Regele care n-a vrut să cedeze".
  Atitudinea Regelui era grotească, contrastând cu tragedia prin care trecea tara. Rusii intraseră deja în Basarabia si începuseră masacrele si violurile când în Consiliului de Coroană se juca comedia asta cu un Rege adoptând o poză martială, după ce instruise în prealabil pe Tătărăscu, seful guvernului, să accepte ultimatumul rusesc, când fusese el însusi care, prin actele lui de politică internă si externă, pregătise dezastrul. Ultimatumul rusesc nu era decât consecinta modului deliberat cum a atentat la securitatea externă a tării, de când se urcase pe Tron. Iar în interiorul tării cine putea să-si asume răspunderea unei rezistente contra năvălitorului, urmând exemplul eroic al Finlandei? Un guvern servil? Nu se găsea nici o fortă politică capabilă să organizeze o rezistentă "a outrance", în afară de Legiune, care însă era tinută departe de putere.
  Vinovat din toată această tristă afacere iesea Gheorghe Tătărăscu, presedintele de consiliu din acea vreme. Acesta dându-si seama de situatia penibilă în care a fost pus de Rege, care îl transformase în tap ispăsitor, după plecarea lui de la putere a publicat o brosură justificativă cu titlul "Evacuarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord". In această brosură el atribuia pierderea celor două provincii unei politici care a fost reprezentată de toti factorii politici ai tării si care permanent a fost orientată spre Anglia si Franta. El vroia să-si acopere propria vinovătie si să împartă întreaga pătură conducătoare, cu toate partidele si guvernele care au condus România între anii 1919-1940. Cu această brosură, Tătărăscu nu numai că se apăra pe sine, dar vroia să diminueze si vinovătia Regelui.
  Gheorghe Tătărăscu afirma în acest memoriu că politica ce s-a soldat cu pierderea Basarabiei si Bucovinei "nu a fost nici politica unui singur om (aici se referea la Rege) si nici a unui singur guvern (aici se referea la el). Politica noastră externă a fost o politică natională".
  "Intre guvernele care s-au perindat la cârma tării, au existat diferente de program si de păreri de politică generală, dar n-a existat nici o deosebire si nici o divergentă importantă care ar fi pus în discutie orientarea noastră de politică externă. Istoria noastră politică din ultimele două decenii a cunoscut diverse programe de politică internă si politică socială, dar nu a recunoscut decât o singură politică externă" (Gh.Tătărăscu, Evacuarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, p.6). In continuare fostul presedinte de consiliu reproduce declaratiile de politică externă ale diverselor guverne românesti, începând din anul 1919 până la guvernele Patriarhului Miron Cristea si Armand Călinescu. toate aceste declaratii exprimă atasamentul României pentru Liga Natiunilor si pentru aliatii apuseni.
  "In tot acest interval de timp, continuă Gheorghe Tătărăscu, de la războil mondial până astăzi, n-a existat nici un guvern si nici un om care purta răspunderee, care să fi cerut respingerea sau nimicirea aliantelor noastre. Dimpotrivă, a existat o unanimitate de sentimente care cerea adâncirea si amplificarea acestor aliante. Extinderea sferei de actiune a Micii Antante, extinderea sferei de actiune a Intelegerii Balcanice erau probleme care au atras atentia guvernelor noastre, dar si a guvernelor Statelor aiate nouă" (Gh.Tătărăscu, Evacuarea Basarabiei si Bucovinei, p.14).
  Expunerea luI Tătărăscu este foarte justă si are perfectă dreptate în ceea ce sustine. De la război încoace toate partidele politice si toate guvernele care s-au succedat la cârma Statului au dus o politică externă, fără exceptie, acea orientată spre Anglia si Franta. Ceea ce trece sub tăcere însă Tătărăscu, este că victoria lui Mussolini în Italia si mai ales după ajungerea lui Hitler la putere în 1933, configuratia politică a Europei suferise schimbări profunde. Europa de la 1933 nu mai era Europa de la 1920, când domina Franta pe continenet. O conducere inteligentă si dedicată binelui poporului trebuia să tină seamă de modificarea balantei de forte în Europa si să adapteze România noilor exigente de politică externă. Ceea ce nu s-a făcut, si aici ai gresit toate partidele si toate guvernele. El judeca fals lucrurile sau intentionat fals, când solidariza actul de cedare al Basarabiei si Bucovinei de Nord cu toată politica Româiei de la război încoace.
  Inainte de 1933 nu exista o amenintare reală pentru echilibrul european, dar după 1933 guvernantii români trebuia să tină seamă de ascensiunea Puterilor Axei si să actioneze în consecintă. Rolul jucat de Regele Carol în pregătirea dezastrului României nu poate fi comparat cu al partidelor; el e mult mai culpabil, căci a actionat în alte timpuri, când era neceasră o altă politică externă decât cea dusă de partide în prima decadă. De la 1933 încoace si mai ales de la 1938 înainte, au fost decisivi pentru soarta României. Regele nu poate fi asimilat cu oarecare sef de partid sau de guvern, în răspunderea ce-a contractat-o fată de istorie, deoarece a domnit în perioada când s-au frământat destinele Europei si se simtea suflul unei noi conflagratii.
  Regele nu numai că n-a acordat atentia cuvenită marilor răspurnări din Europa, dar în mod deliberat le-a ignorat pentru a servi politicii de încercuire si distrugere a Statelor iesite din revolutiile nationale. Dar această politică, înfeudată comunismului mondial, nu putea duce decâ la catastrofa României, cum foarte bine ne-a avertizat Corneliu Codreanu încă din 1936: "dacă vor birui Puterile Axei, noi vom pedepsiti pentru trădarea civilizatiei europene si crestine, iar dacă vom birui puterile întunericului, noi vom fi cotropiti si bolsevizati". Profetia lui s-a împlinit în vara anului 1940. Biruind Puterile Axei pe continent, noi a trebuit să plătim cu grele sacrificii teritoriale răscumpărarea criminalei politici interne si externe a Regelui Carol, iar, în 1944, când si-a luat revansa coalitia bolsevici, si-a pierdut independeta natională si noile generatii sunt înpericol de a-si pierde si sufletul.
 
18. Tara pe drumul bolsevizării
 
  In grelele ceasuri ale retragerii armatei române din cele două provincii răpite, poporul român a trebuit să sufere cele mai mari ofense si umilinte fără să poată reactiona. Timpul să evacuare în ultimatumul rusesc era asa de scurt încât nu se putea executa o retragere ordonată a armatei si a autoritătilor. Si nici acest interval de patru zile nu a fost respectat, căci chiar din prima zi trupe motorizate sovietice au trecut Nistrul si au tăiat calea a numeroase unităti românesti. Armata română din Basarabia ajunsese într-o situatie extrem de grea căci de o parte fusese surprinsă de inamic, când nimic nu părea să tulbure pacea la Nistru, iar pe de altă parte primise ordin de la Bucuresti să nu răspundă atacurilor.
  A urmat o retragere dezordonată, realizată fără nici un plan, ca o armată învinsă. Multe unităti românesti au fost depăsite de tancurile sovietice ei dezarmate. Mari cantităti de arme si material de război au căzut în mâinile bolsevicilor. Populatia evreiască si-a manifestat atunci în toată cruzimea adevăratele ei sentimente fată de Români. Cu armele lor scoase din ascunzisuri au început să tragă în soldati, au tăiat liniile de comunicatie si dacă prindeau vreun ofiter, îl omorau si apoi îi profanau cadavrul.
  Regele Carol privea impasibil la acest spectacol demoralizant, fără să ia nici o măsură de apărare a trupelor, al căror comandant suprem îi plăcea să se întituleze. Efectele au început să se simtă si în interiorul tării. In marile orase industriale Iasi, Galati, Bacău, Bucuresti, evreii si comunistii au început să se agite, răspândind stirea în populatie că invazia sovietică nu se va opri pe Prut. S-au întocmit liste de fruntasi legionari si personalităti din toate partidele care trebuia să fie retinute si împuscate din primul moment când vor apărea "eliberatorii". Sentimentul de Sigurantă al zilei de mâine dispăruse din sânul populatiei, ca urmare a actiunii subterane a retelelor evreo-comuniste.
  Ceea ce era mai grav, era că aparatul Statului, cu guvernul tării în frunte, asista pasiv la acest proces de destrămare al tării. Nu se poate imagina altfel această stare de indiferentă decât că actiunea de subminare a moralului populatiei era încurajată chiar de la Palat. S-au întâmplat cazuri de reactiune ale unor ofiteri în retragere cu unitătile lor contra bandelor evreo-comuniste care îi atacau. Ei bine, acestora li s-a ridicat comanda pentru că au depăsit ordinele primite si au fost trimisi în judecata Curtilor MArtiale. Stranie logică de Stat! Am trăit aceste zile de confuzie si am fost martor al panicii ce-a cuprins populatia. Din Moldova, mii de persoane s-au refugiat la Bucuresti pentru a scăpa de invazia bolsevică, care părea iminentă, si numeroase familii înstărite din Capitală au trecut muntii, la Brasov si Sibiu. Ca să acrediteze aceste zvonuri si să mărească si mai mult nelinistea în interiorul tării, Sovietele după ce au ajuns pe Prut, au provocat numeroase incidente de frontieră, culminând cu ocuparea regiunii Herta, care n-a apartinut niciodată Rusiei. Nici la această gravă încălcare a însisi termenilor în care fusese redactat ultimatumul rusesc, Regele nu a reactionat. Multiplicarea acestor incidente au dat un nou impuls agitatiilor comuniste, sub privirile binevoitoare ale Palatului. In caz că ar fi izbucnit revolutia în România, capii comunisti aveau intentia să se constituiască în guvern si apoi să ceară protectia Moscovei, ceea ce ar fi permis Sovietelor să-si trimită trupele în Româia, motivând cu existenta unei întelegeri între două guverne.
  O altă măsură nefastă luată de guvern si care indica cât era de străin de aspiratiile tării a fost ordinul ce l-a dat să fie demobilizati otti soldatii originari din Basarabia si Bucovina de Nord, lăsându-le libertatea să se întoarcă acasă. Cum toti îsi aveau vatra si agoniseala dincolo de Prut, au preferat să se înapoieze. In modul acesta, peste 200.000 de români originari din aceste provincii au trecut Prutul, unde îi asteptau detasamentele N.K.V.D.-ului, pentru a-i deporta. Asa îsi îngrijea România de fiii ei! O întreagă armată de oameni valizi afost expediată în Rusia, fără să li se explice ce soartă îi asteaptă, căci nu ajungeau acasă cum îsi imaginau, ci populau direct lagărele mortii din Siberia.
  In după masa zilei de 26 Iunie, când se aflase de ultimatumul sovietic, eram la Hotelul Impăratul Traian, unde venisem să mă întâlnesc cu niste legionari din provincie. Tema principală de discutie era Basarabia. Toate celelalte probleme căzuseră pe planul doi.
  Priveam năuciti unul la altul, fără să putem articula o judecată linistitoare. Toti ne întrebam ce va mai urma după aceea, căci nă dădeam seama că pierderea celor două provincii nu era decât preludiul unor nenorociri pentru a sfâsia harta României Mari. Am exhortat pe oamenii nostri să rămână uniti, căci în aceste ceasuri grele pentru neam, singura lui nădejde a rămas Legiunea.
 
19. Intâlnirea cu Generalul Antonescu
 
  In mijlocul acestor frământări, în dimineata de 27 Iunie îmi comunică Doctorul Alexandru Popovici că Generalul Antonescu vrea să mă vadă si numaidecât, chiar în cursul acelei zile. Am ezitat la început să accept întâlnirea, stiind că relatiile lui cu Palatul erau încordate după eliminarea lui din armată. Imi lasem obligatia să fiu leal Regelui si o întâlnire cu el ar fi azvârlit suspiciunea asupra mea. Dar considerând situatia gravă a acestei întâlniri, gândindu-mă că generalul ar putea fi de folos în eventualitatea că evreo-comunistii vor trece la un salt organizat al Statului, cu sprijinul extern al Rusiei. I-am trimis vorbă Generalului prin Dr.Popovici că eu nu mă pot duce la locuinta lui si să binevoiască să accepte casa Doctorului, de pe Strada Mântuleasa Nr.38. Am fixat ora întrevederii chiar în după amiaza acelei zile si Dr.Popovici s-a întors de la General cu răspunsul că primeste propunerea mea.
  Nu stiu cum s-a întâmplat că am întârziat chiar atunci vreo zece minute. Când amintrat în salon, Generalul Antonescu sedea pe un scaun vădit nervos si nemultumit, plimbându-si pălăria în mâini. Fără uniformă, un general nu se simte în largul lui. Mi-am cerut iertare si am intrat apoi în discutie. Venise, cum bănuiam, pentru chestiunea Basarabiei si pentru ceea ce va urma după aceea. Era furios pe Rege si pe camarila lui.
  - Uite ce scrisoare i-am trimis Regelui.
  Am citit scrisoarea, o copie bătută la masină, si i-am răspuns:
  - Scrisoarea e foarte tare si poate avea consecinte. Cunoasteti caracterul Regelui. Eu în locul D-voastră as fi întrebuintat un ton mai moderat.
  - Domnule Sima, mi-a răspuns Generalul mânios, cum puteam să las acest moment fără să protestez cu cea mai mare vehementă. Răspunderile trebuie stabilite. Pierderea a două provincii nu este o bagatelă. Trebuie să rămână în istorie că Generalul Antonescu n-a stat cu bratele încrucisate.
  Mă pusese în încurcătură.
  - Domnule General, i-am răspuns, eu nu mă refer la continutul scrisorii, la protestul în sine, care e la înăltimea tragediei ce-o trăim dar, ca om politic, mă gândesc cum să îndreptăm situatia. Ce folos are tara că mâine, ca urmare a tonului întrebuintat în scrisoare, veti fi ridicat si imobilizat? Cum puteti contribui la schimbarea regimului si înlocuirea lui cu un regim sănătos, dacă nu sunteti liber? Mi-am exprimat doar îngrijorarea mea.
  - Bine, Domnule Sima, am înteles că nu ajunge să protestăm, ci să actionăm pentru răsturnarea acestui regim nefast. Cum vezi D-ta această colborare?
  - Domnule General, mai întâi vă recomand prudentă în toate actele D-voastră si să nu provocati inutil mânia Regelui. In al doilea rând, nu trebuie să vorbim cu nimeni de această întâlnire, căci suntem în pericol amândoi dacă se aude. Stiti că eu sunt în relatii speciale cu Palatul.
  - Bine, dar ce puteti face ca să împiedicăm destrămarea totală a tării? D-voastră, legionarii, ce aveti de gând? Cum vedeti posibilitatea unei actiuni?
  - M-am gândit asa, Domnule General. Eu voi actiona pe plan politic, iar D-voastră pe plan militar. La un moment dat cele două linii ar putea să se întâlnească, determinând schimbarea politică dorită. In eventualitatea unui moment decisiv, vă recomand să recurgeti la serviciile Generalului Coroamă, comandantul diviziei de gardă. E un om care simpatizează cu miscarea.
  Generalul n-a mai întrebat nimic, dar am observat de pe figura lui că si-a notat cu satisfactie numele.
  Conversatia a durat putin, căci nici eu si nici el nu vroiam să o prelungim peste măsură, pentu a nu fi descoperiti.
  Si totusi s-a aflat de întâlnire. In anturajul Generalului se aflau oameni care erau iscoade de-ale Sigurantei. Am avut prilejul să mă conving chiar a doua zi, când l-am văzut pe Moruzov. Mare mi-a fost mirarea când prima întrebare care mi-a azvârlit-o a fost dacă m-am întâlnit cu Generalul Antonescu. Am negat cu violentă.
  - Cum era să văd pe un inamic al Regelui? De unde aveti această informatie?
  Nu stiu dacă m-a crezut, dar n-a mai insistat. Mi-am dar seama de pericol si din acel moment m-am decis să nu iau contacte cu nimeni din opozitia neagreată de Rege, începând cu Maniu. Nici cu Generalul Antonescu nu mai vroiam să pătrez legătura. Intreg personalul politic al tării era supravegheat de moruzov si nu-i scăpa nimic din intrigile sau combinatiile din acest mediu.
  Cât priveste pe Generalul Antonescu, prevederile mele s-au adeverit. Putin timp după demisia mea din guvernul Gigurtu, a fost internat la Mânăstirea Bistrita si scos din circulatie.
  Riscul acestei întâlniri a fost răsplătită mai târziu. Atunci s-au pus bazele colaborării dintre mine si General, iar după numirea lui ca Presedinte de Consiliu, în 4 Septembrie 1940, a procedat asa cum i-am indicat eu. A numit în fruntea Corpului II Armată, în raza căruia cădea si Capitala, pe Generalul Coroamă, care a jucat apoi un rol decisiv în evenimentele care au premers renuntării la tron a Regelui Carol.
 
20. Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu
 
  Reactia Regelui Carol la pierderea celor două provincii a trecut prin două faze diametral opuse. In primele zile, Regele nu numai că nu a opus nici o rezistentă, multumindu-se cu acel gest teatral din consiliul de Coroană, dar nu a luat nici acele măsuri elementare, dictate de situatie, ca retragerea să se execute în ordine, fără pierderi de oameni si material. N-a protestat si nu s-a opus când diviziile sovietice, călcând termenul de patru zile fixat în ultimatum, pentru evacuarea acelor două provincii, au trecut Nistrul din prima zi, surprinzând trupele române din garnizoanele de pe frontieră, care habar n-aveau de ceea ce se întâmplă. Ordinul de retragere a sosit cu întârziere acestor trupe si continea dispozitia ca să nu se opună nici o rezistentă, chiar dacă vor fi atacate. In modul acesta, Rusii au putut înainta în voie si fără riscul unei complicatii internationale pe toată întinderea Nistrului.
  Regele Carol II nu a schitat nici cel mai mic gest de apărare a Bucovinei de Nord, teritoriu care nu apartinuse niciodată Rusiei. In 1878, România a protestat în fata instantelor internationale contra răpirii celor trei judete din sudul Basarabiei. Combinatiiile diplomatice ale marilor puteri în Congresul de la Berlin ne-au fost defavorabile, dar protestul a rămas si istoria l-a înregistrat. Strania atitudine a Regelui a culminat cu apatia ce-a arătat-o în cazul ocupării de Rusi a teritoriului Herta, regiune care făcea parte integrantă din Moldova propriu-zisă. Aici era vorba de o chestiune de principiu, căci dacă se permitea Rusiei să răpească acest teritoriu, cu acelasi drept, mâine, bucurându-se de aceeasi tolerantă, ar fi putut ocupa si alte portiuni din Moldova, inclusiv toată tara.
  Cum ne aflam aici în fata unei succesiuni de abandonări, fără a afla la baza lor o ratiune politică suficientă, trebuie să ne întrebăm care a fost cauza reală a pasivitătii permanente a Regelui în fata acestor evenimente de importantă capitală pentru existenta noastră ca Stat si Natiune. Regele, fie direct fie prin camarila lui, era în slujba conspiratiei comuniste si având această orientare, întelegem flegma cu care a lăsat să se întâmple toate. Nu-l interesa tara, cum nu l-a interesat niciodată, ci doar să biruie acea filosofie pe care o absolvisem în exilul său si în alcovul Elenei Lupescu. Regele era bucuros de o penetratie comunistă cât mai adâncă, mergând până la Milcov si poate chiar mai departe, deoarece vedea în Moscova un aliat potential al său, care l-ar fi salvat din situatia incomodă, internă si externă, în care se afla. Intr-adevăr, de la Berlin, după victoria germană din Vest, nu putea astepta nimic bun, sau asa cel putin îsi închipuia el, iar în interior îl ameninta răzbunarea Gărzii de Fier, după crimele săvârsite. Destinderea cu legionarii nu-l linistea si ar fi preferat să alunece de parteaSovietelor, pentru că stia că, în modul acesta, scăpa definitiv atât de Hitler cât si de Garda de Fier. In sinea lui dorea fierbinte să apară coloanele sovietice în fata Palatului Regal, pentru a fi sigur că e la adăpost de orice amenintare.
  Dar Regele nu cunostea la acea dată protocolul secret germano-sovietic, nu stia că Stalin nu putea săvârsi acest gest temerar, fără riscul de-a provoca un război cu Germania. Prestigiul lui Hitler era prea mare în acel moment, iar masina de război germană s-a dovedit formidabilă. Stalin a smuls din trupul tării numai atâta cât îi permitea o exactă evaluare a situatiei. Hitler nu va interveni nici pentru Bucovina de Nord si nici pentru Herta în acel moment, dar va sări ca ars când coloanele sovietice vor trece Prutul. Aprovozionarea armatei germane cu petrolul românesc era de interes vital pentru continuarea războiului.
  S-a afirmat că Regele Carol a cedat cu o uluitoare usurintă atât în chestiunea Bucovinei de Nord cât si a teritoriului Herta, fiindcă asa a fost sfătuit de guvernul german. Faptul poate să fie adevărat. Germanii nu vroiau complicatii cu Rusia în acel moment, dar acest motiv nu justifica atitudinea Regelui. El era Regele României si nu al Germaniei si ca atare aveau precădere interesele tării. Un monarh constient nu ar fi ezitat nici o clipă să protesteze contra includerii Bucovinei de Nord în ultimatum si chiar s-ar fi opus cu armele. In cazul Hertei, situatia era si mai gravă, rezistenta armată fiind obligatorie. Era vorba de unteritoriu care nicodată n-a apatinut unei puteri străine. Cu acelasi drept ar fi putut ocupa Rusii întreaga Românie. Orice presiune s-ar fi exercitat din partea Germaniei, aceasta nu putea anula dreptul la apărare al unei natii. Era întreaga existentă a ei în joc. Nici o concesie nu era permisă si posibilă, indiferent ce interese avea Germania, când inamicul nu se multumea cu frontiera stabilită de el însusi, ci îsi înfigea coltii într-o altă provincie românească.
  Când Regele Carol si-a dat seama că dorinta lui de a-i vedea pe Rusi în România nu poate fi îndeplinită, că acestia, după ce au anexat si Herta se opresc din înaintare, si-a schimbat si el atitudinea si din nou si-a căutat scăparea la Berlin. Cum rusii nu se aventurau mai departe, însemna că sunt opriti prin pactul de neagresiune si că soarta României va fi decisă tot de puterile Axei. In cael moment de panică, Regele a recurs iarăsi la serviciile mele entru a-si dovedi buna dispozitie de a colabora cu Puterile Axei si de amerita încrederea Berlinului. M-a numit Subsecretar de Stat la Educatia Natională în guvernul Tătărăscu. Eram o persoană, credea el, agreată de Berlin si numirea mea va fi primită cu satisfactie de guvernul german. Nu am fost nici cel putin consultat. Am fost chemat la Palat, unde mi s-a comunicat că Majestatea Sa Regele a binevoit să-mi încredinteze acest post.
  Am depus jurământul în 28 Iunie si imediat m-am prezentat la Minister pentru a lua înprimire noua functiune. Ministru al Educatiei Nationale era pe vremea aceea Petre Andrei. M-a primit cu un surâs ironic. Si-a dat seama că numirea mea era o improvizatie de ultima oră a Palatului si că multă vreme nu voi fi tolerat. După conversatia cu el, m-am plimbat prin toate birourile, m-a prezentat directorilor de servicii si mi-a fixat atributiile, de care nu îmi mai amintesc exact la ce se refereau. Mi-a arătat biroul unde voi lucra si apoi si-a luat rămas bun de la mine. Eu nici gând nu aveam să exercit această functiune, să fac ore de birou, să primesc audiente si să pun rezolutii pe cererile solicitantilor. Gândul meu era la Basarabia si la ceea ce se va întâmpla cu tara. Am dat foarte rar pe la Minister si atunci clientela mea era formată precumpănitor din legionari, care veneau să mă consulte în probleme politice. A lua în serios numirea de ministru, ar fi însemnat să mă înmormântez în administrativ. Nu mă simteam deloc măgulit de atentia Regelui când tara trecea prin aceste zguduiri teribile. Mi-am continuat actiunea politică în acelasi ritm intensiv, cu obiectivul de a salva cel putin granita de vest a României, care în curând va deveni obiect de litigiu între noi si Unguri. Intrarea mea înguvern a servit totusi la ceva: a avut un efect stabilizator în politica internă.
 
21. Asist la Consiliul de Ministri
 
  A doua zi după numrea mea, am participat la un consiliu de ministri convocat de seful guvernului de atunci, Gheorghe Tătărăscu. Odată cu mine intraseră în guvern si consilierii regali Constantin Argetoianu si Alexandru Vaida Voevod, încât au venit si acestia la consiliu. Regele Carol nu avea intentia să se separe atunci de Gheorghe Tătărăscu, desi pozitia lui era grav zdruncinată prin pierderea celor două provincii. Tătărăscu era ca o ceară moale în mâinile Regelui si se putea servi de el cum vroia. Noi, adică eu, Vaida si Argetoianu, eram un fel de proptele, puse de Rege ca să sprijine subreda întocmire a guvernului.
 Consiliului de Ministri s-a tinut în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. Sala de Consiliu nu era prea încăpătoare si membrii guvernului stăteau înghesuiti la o masă de formă ovală. Pe Ghelmegeanu l-am salutat întâia oară în calitate de ministru si coleg si nu ca detinut politic. M-am asezat alături de alti Subsecretari de Stat, fără să intervin în dezbateri. In afară de Ghelmegeanu si superiorul meu, Petre Andrei, nu cunosteam pe nimeni. Toti se uitau la mine cu curiozitate, ca la o fiintă picată din altă planetă, dar si cu teamă. Dar pe măsură ce mă priveau, li s-a risipit nelinistea, căci nu aveam figura imaginată de ei. Eu însumi mă simteam incomod în acest mediu străin de viata mea de până atunci, desi, de la eliberarea mea, câstigasem oarecare rutină în a trata cu oamenii politici, în numeroasele întrevederi si contacte ce le-am avut.
  S-a ridicat Presedintele de Consiliu, Gheorghe Tătărăscu si, după ce a salutat pe noii ministri, cu vocea lui de bariton, a făcut o expunere a gravelor evenimente din ultimele zile: ultimatumul rusesc, Consiliul de Coroană ce s-a tinut, atitudinea Majestătii Sale Regelui, care s-a opus ultimatumul si a recomandat rezistenta. Intreg guvernul, în mod spontan, a aplaudat acest pasagiu*. Apoi Tătărăscu a evocat trecutul acestor provincii, apartenenta lor istorică la România, pământ străbun de pe timpul lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, noua nedreptate ce ni se face de Rusi prin răpirea acestor teritorii, după ce drepturile noastre asupra Basarabiei si Bucovinei au fost consfintite prin Sfatul Tării de la Chisinău si Adunarea Natională de la Cernăuti. Pe măsură ce vorbea, glasul a început să-i tremure si ochii să-i lăcrimeze. Toti ne-am plecat capul înduiosati. Cred că vibratia lui de durere din acel moment a fost sinceră si nu un gest afectat.
  Au urmat dezbaterile care s-au rezumat la acest punct capital. Toti care au luat cuvântul, au afirmat că în conditiile care se găsea România atunci, lipsită de orice sprijin extern, nu exista altă solutie decât retragerea. Constantin Argetoianu a declarat că am pierdut aceste provincii, dar am salvat Statul si Armata, ceea ce este esential pentru dăinuirea noastră ca natiune. Nimeni însă nu a tratat chestiunea cauzelor mai îndepărtate si mai apropiate ale acestor pierderi teritoriale.
  Consiliul s-a încheiat fără să se discute altă temă si fără să se ia vreo decizie. La sfârsitul lui, a venit Vaida Voevod la mine si mi-a adresat câteva cuvinte amabile.
  Atunci l-am cunoscut pe Tătărăscu. Era un bărbat înalt, bine legat si arătos. Avea o voce catifelată, plăcută si convingătoare. Nu era un om rău. Dar nu era ceea ce se cheamă un caracter. Toată cariera lui politică si-o datora flexibilitătii lui, zicând permanent "da" celor mai extravagante cereri ale Regelui. Era "prea supusul lui servitor", cum suna formula cu care se încheia orice raport sau orice scrisoare adresată de ministri Regelui.
 
22. O campanie memorabilă
 
  Zilele în care am fost ministru în cabinetul Tătărăscu le-am folosit exclusiv pentru contacte politice. Aveam acum un motiv puternic ca să  pornesc la o nouă ofensivă. Nimeni nu se mai interesa de partidul natiunii, care căzuse în uitare, privirile tuturor fiind concentrate spre ceea ce se va întâmpla mâine cu tara, ce se va alege după ciuntirea ei la răsărit.
  Erau două clauze care agitau opinia publică si masele largi ale poporului: teama de o invazie sovietică si îngrijorarea că tara va trebui să suporte noi pierderi teritoriale.
  După Rusi, Ungurii si Bulgarii ridicau pretentii si Puterile Axei sprijineau revendicările lor, căci numai satisfăcute aceste State pe socoteala României, se declarau dispuse să intre însistemul lor de aliante.
  Pentru mine si toti cei ce gândeam din perspectiva miscării, situatia era clară. Trebuia întărite în modul cel mai grabnic legăturile cu Puterile Axei, pentru a putea face fată rapacitătii vecinilor, care ne-au prins cu hotarele descoperite. Dar această încadrare în noua ordine europeană nu o  putea face decât un guvern care să se bucure de încrederea Berlinului si a Romei. Trebuia să apăsăm pe acceleratorul istoriei, pentru a o lua înaintea furtunii de la fruntarii; trebuia să fortăm poarta spre Berlin si Roma, după ce regimul a pierdut timpul cu o politică dăunătoare natiunii. Fiecare zi era pretioasă. Cu cât trecea timpul cu atâta pretul ce trebuia să-l plătim pentru încadrarea noastră în Axă va fi mai mare. Abia la 1 Iulie 1940, guvernul Tătărăscu a binevoit să renunte la garantiile engleze, primite la 13 Aprilie 1939, după ce a descoperit că nu folosesc la nimic altceva decât la provocarea Puterilor Axei.
  In acele zile m-am angajat în luptă cu disperarea ultimului efort pentru a abate primejdiile care se îngrămădeau deasupra României. Am alrmat pe legionari, pentru a fi gata să răspundă în eventualitatea că se va produce o revoltă comunistă; am luat contact cu ofiteri, solicitându-i să reziste în cazul unei primejdii acute de bolsevizare a tării; am adunat în grabă pe sefii legionari din judetele cele mai amenintate, dându-le dispozitii ca, în regiunile industriale si petrolifere, să întărească vigilenta; am organizat unităti de auto-protectie în toate cartierele Bucurestilor.
  Paralel cu această actiune, care angaja miscarea si pe prietenii ei, am dus o altă campanie în sferele politice, militare si administrative ale tării. Am cerut membrilor guvernului si responsabililor de aparatul Statului să ia măsusi de protectie internă, insistând asupra pericolului ce ne amenintă ca, în acest vacuum de aliante în care ne aflam, până la adeziunea noastră la puterile Axei, să fim victima unei revolutii sprijinită din afară de Soviete. Am fost în pelerinaj pe la numeroase personalităti ale vietii politice si publice românesti: ministri si fosti ministri, profesori universitari, economisti, industriasi, ofiteri, demnitari eclesiastici, scriitori, simpatizanti si dusmani. Tuturor le-am vorbit cu pasiune pentru a trezi în ei o scânteie de interes pentru tară. Am repetat la fiecare întrevedere că acei compromisi în vechea politică trebuie să se dea la o parte, pentru a face loc unor oameni care pot trata în conditii demne cu Berlinul, fără a fi încărcati de propriul lor trecut. Cei legati de politica anterioară, nu au voie să lege soarta tării de propria lor persoană, că, după atâta graveerori, rămânând ei la putere, dusmanii tării vor fi si mai agresivi si pofta lor de jaf va creste, căci nu vor avea nici un respect de ei si nici o teamă. Am avertizat că conducătorii de azi ai Europei în nici un caz nu se vor sprijini pe ei, care au fost până acum instrumentele planului englez de încercuire a Germaniei. Tara noastră nu va avea de suferit numai din cauza celor zece ani de politică externă gresită, ci si din cauza acelora care, în momentul actual, nu se vor retrage de la posturile de comandă. Cu oarecare exceptii, nu am  întâlnit în pătura conducătoare acele înalte sentimente nationale pe care le reclama dramaticele circumstante. In sufletele celor mai multi nu am descoperit decât teama sălbatică să nu-si piardă pozitiile, mechinele gânduri legate de propriile lor interese. Grija celor mai multi era ce se va întâmpla cu ei, nu cu tara. Toti se întrebau cum se vr strecura ei în lumea nouă, în noua ordine, păstrându-si vechile privilegii. Mi-am făurit atunci convingerea că pătura noastră conducătoare se găseste într-o stare de descompunere atât de înaintată încât nu mai e capabilă să reactioneze, dând un exemplu eroic, cel putin în acele momente când însăsi existenta României ca Stat liber si independent era în dezbaterea Europei.
 
23. Hermann von Ritgen
 
  Contrar versiunilor prezentate de diversi istorici si pseudoistorici, la eliberarea mea din arestul Sigurantei si apoi ascensiunea mea politică, Legatia germană de la Bucuresti n-a jucat nici un rol. Dimpotrivă, când guvernul român a cerut explicatii lui Fabricius asupra întoarcerii mele clandestine în România, acesta i-a comunicat că guvernul german nu are nici o cunostintă de actiunea întreprinsă de mine nu are nici un amestec. Fabricius nu spunea nimic neadevărat. Dacă autoritătile germane de la Berlin ar fi aflat de planul nostru, ne-ar fi arestat. Eu si ceilalti camarazi am putut părăsi Germania numai sustrăgându-ne de sub vigilenta Gestapo-ului, care ne obliga să ne prezentăm săptămânal la Revier-ul respectiv pentru a semna într-o condicută.
  Nici Regele Carol si nici camarila lui n-au priceput sensul răspunsului lui Fabricius. Ministerul Germaniei la Bucuresti se dezinteresa de soarta mea, lăsându-le mâna liberă să mă lichideze, dacă voiau. "Permanentele" Statului îsi imaginau însă că eu am spatele acoperit la belrin de forte infinit mai mari, pe care nici Fabricius nu le bănuia sau nu le putea destăinui. Această eroare de interpretare a politicii germane din partea Palatului, complicată cu criza externă în care se zbătea tara după răbusirea Frantei, a contribuit puternic la eliberarea mea.
  Legatia germană si-a schimbat atitudinea fată de mine mult mai târziu, abia după ce fusesem eliberat si intrasem în circuitul vietii politice; abia după ce am fost primit în audientă de Rege si fusesem numit Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu. Abia atunci începuse să se intereseze depersoana mea, după ce contactul cu mine nu mai reprezenta o primejdie de tulburare a relatiilor germano-române, fiind eu însumi un agreat al Regelui. Cu un ministru se poate vorbi, dar nu cu un infractor al Statului. Fabricius si consilierii lui s-au gândit în cael moment că eu le-as putea fi util pentru a câstiga mai mare influentă asupra Suveranului, pentru ca acesta să ia deciziunile în sensul dorit de ei.
  Eu n-am făcut nici un pas pentru a lua legătură cu Legatia germană. Stiam că Fabricius este ostil miscării si încă de pe timpul când Căpitanul era încarcerat si îsi astepta procesul. Legătura mi s-a oferit abia atunci, fiind Subsecretar de Stat, prin inginerul Constantin Greceanu, legionar. Acesta mi-a comunicat că von Ritgen, consilier de legatie, vrea să mă întâlnească. Fireste că nu puteam refuza. Cu cât se lărgea cercul cunostintelor mele, cu atâta crestea si ascendetul meu politic. Locul de întâlnire a fost fixat chiar de el acasă. Sotia lui Greceanu era germană si casa ei era vizitată de multi membri ai Legatiei. Oaspetele frecvent era Neubacher.
  Intâia mea întrevedere cu von Ritgen a avut loc în 30 Iunie 1940. Au urmat altele după aceea. Greceanu locuia la sosea, într-o casă la etaj, spatioasă si aranjată cu gust. Când l-am văzut întâia oară pe von Ritgen, m-a izbit înăltimea lui neobisnuită, trecând mult peste media normală. Eu eram mititel pe lângă el. Dar figura lui atletică era compensată de manierele lui distinse, de vocea lui plăcută si de inteligenta lui, mult superioară lui Fabricius si celorlalti functionari ai Legatiei. Numai la Neubacher am întâlnit o fortă intelectuală ca a lui. Intelegea repede miezul unei probleme si aceasta era un mare avantaj, căci putea referi cu toate nuantele declaratiile mele lui Fabricius.
  Venise cu o chestiune extrem de importantă si urgentă. Vroia să-mi încredinteze un mesaj din partea guvernului german, pe care, la rândul meu, să-l transmit Regelui. Mesajul acesta, prin natura lui delicată, nu putea fi comunicat pe canalele obisnuite ale diplomatiei si de aceea făcea apel la mine, ca o persoană de încredere, al cărui atasament fată de Puterile Axei era în afară de orice discutie, si care, în acelasi timp, putea pătrunde cu usurintă la Palat, fiind în bune raporturi cu Regele. Se cerea cea mai mare discretie. Bine înteles că legatia germană când m-a ales pe mine ca să transmit acest mesaj, s-a gândit si la faptul că reprezentam o fortă politică în tară si, în modul acesta, la presiunea lor, se putea adăuga si presiunea Gărzii de Fier.
  Ce mi-a spus von Ritgen? Guvernul german este interesat ca România să supravietuiască zguduirilor prin care trece, pentru că are nevoie de economia ei pentru continuarea războiului. Germania este hotărâtă să ajute România pentru a ocroti de o eventuală invazie sovietică, dar nu o poate face din proprie initiativă, ci asteaptă ca primul pas să fie făcut de la Bucuresti. Cea mai bună garantie ca fruntariile ei de răsărit să nu fie călcate, ar fi prezenta unei misiuni militare germane în România. In momentul ce ar exista cât de putine trupe germane în Româia, s-ar tăia apetitul Rusiei Sovietice de a invada tara noastră, stiind că, în altă parte, chemarea acestei misiuni ar confirma buna credintă a guvernului român la schimbarea sistemului de aliante în care a trăit până acum România, dorind să-l substituie cu sistemului Puterilor Axei. E imperios necesar ca Regele Carol să stie cât mai urgent acest lucru, pentru a lua această hotărâre, care poate fi decisivă pentru însăsi existenta Statulu iRomân. Trebuie evitat să se ajungă în România la o situatie ca în Polonia.
  I-am răspuns lui von Ritgen că declaratia lui este de o importantă capitală pentru viitorul poporului român si îmi asum răspunderea ca, în cel mai scurt timp, să fie adusă la cunostinta Majestătii Sale Regelui.
  L-am întrebat apoi cum vede guvernul Tătărăscu si participarea mea în acest guvern. Mi-a răspuns că formula actuală de guvernare nu i se pare cea mai potrivită pentru a risipi neîncrederea Berlinului si a conduce România pe drumul unei colaborări leale cu Puterile Axei, că ar trebui să se formeze un nou guvern, liber de tarele* trecutului, în care miscarea legionară să aibă o mai mare participare.
 
24. O întrevedere dramatică cu Tătărăscu
 
  Plecând de la von Ritgen, am simtit toată povara destinului asupra mea. Detineam o informatie de primul rang si, în acelasi timp, un mesaj al guvernului german care trebuia transmis de urgentă Regelui. Devenisem în această chestiune un fel de confident al Legatiei germane si unicul om de legătură cu Palatul. Mesajul avea ca obietiv principal solicitarea unei misiuni militare germane din partea României, dar, în subsidiar si provocat de mine, von Ritgen mi-a destăinuit că guvernul actual nu este agreat la Berlin.
  M-am decis să transmit concomitent amândurora mesajele ca si cum ar forma un tot inseparabil de aceeasi valoare si tărie: să vorbesc Regelui nu numai de urgenta necesitate de a chema înară o misiune militară germană, dar si de dorinta Berlinului ca guvernul Tătărăscu să fie înlocuit cu un nou guvern, în care participarea legionară să fie determinantă.
  Inainte de a mă duce la Rege, m-am gândit că este bine să-l văd pe Gheorghe Tătărăscu, presedintele de consiliu. I-am solicitat o audientă pentru a-i face o comunicare importantă. M-a invitat la el acasă. Tătărăscu m-a primit caldsi afectuos. Fără introducere si fără menajamente, am intrat direct în subiect, demonstrându-i necesitatea unei imediate schimbări de guvern. Berlinul nu are încredere în actuala echipă, desi observă anumite orientări în politica externă a României, favorabile Axei. Răpirea Basarabiei si Bucovinei de Nord va fi urmată de alte pierderi teritoriale si fată de aceste amenintare este nevoie de un guvern românesc la Bucuresti care să aibă un cuvânt de spus la Berlin. Atât vechile partide cât si oamenii care au participat la ultimele guvernări nu inspiră încredere în cercurile germane si atunci sacrificiile ce ni se vor impune vor fi mult mai mari si mai greu de suportat. Numai un guvern de componentă legionară ar putea vorbi cu autoritate la Berlin si la nevoie chiar să se opună unor pretentii exagerate.
  După expunerea mea, pe care a ascultat-o Tătărăscu cu ochii dilatati, m-a întrebat:
  - Si cine crezi că ar putea să prezideze un astfel de guvern?
  - Eu însumi, am răspuns, înconjurat de o serie de personalităti în care Regele să aibă încredere. Eu cer pentru miscare presedentia si externele, plus câteva ministere sociale. La interne, armată si economie, poate să numească Regele pe cine vrea, ca să aibă garantia că nu vrem să-l răsturnăm.
  N-a ripostat nimic, dar citeam din ochii lui că pledoaria mea l-a convins si că era dispus să-si dea demisia. La plecare mi-a strâns mâna cu emotie si m-a îmbrătisat, sărutându-mă pe amândoi obrajii.
  N-am vorbit nimic în conborbirea cu Tătărăscu de misiunea militară germană. Am păstrat această informatie să i-o comunic Regelui.
 
25. 2 Iulie 1940
 
  După ce l-am văzut pe Tătărăscu, am cerut audientă Regelui, care m-a primit imediat. N-a fost o audientă protocolară si nici nu s-a scris de ea în gazete, dar a avut urmări importante în viata politică a tării, căci, în 2 Iulie 1940 s-a decis soarta guvernului Tătărăscu.
  Spre deosebire de felul cum am abordat discutia cu Tătărăscu, Regelui i-am făcut o lungă introducere pentru a întelege însemnătatea mesajului ce i-l transmiteam. I-am spus Regelui că numai un act de curaj din partea lui mai poate salva tara, că timpul speculatiilor ieftine si a combinatiilor minore a trecut, că sfaturile ce i le dă diversi politicieni nu pot duce decât la ruina domniei lui. Imprejurările dramatice în care se găseste tara reclamă de la el o schimbare radicală în politica externă si internă. Orice sovăială în luarea acestei hotărâri si orice solutie de compromis ar putea să ducă la o amânare a catastrofei, dar nu la înlăturarea pericolului mortal ce se întinde peste România si peste Coroană.
  Apărarea granitelor tării si salvarea existentei Statului Român se reduc în fond la o chestiune de politică internă. Cu oameni de cunoscută orientare anglofilă nu se mai poate conduce tara si păstrarea lor la cârma ei echivalează cu desfiintarea Statului Român. Este necesară o schimbare de conceptie în conducerea Statului si pentru această înnoire a lui din temelii a sosit ceasul să fie folositi legionarii. Formarea unui nou guvern fără participarea miscării nici nu este de gândit, căci miscarea se bucură de încrederea marii majorităti a populatiei, iar, din punct de vedere extern, este înrudită ideologic cu Statele marilor revolutii nationale, biruitoare astăzi în Europa.
  După această analiză a momentului politic în care se găseste tara, am trecut la subiectul propriu zis, comunicându-o mesajul pe care l-am primit de la Legatia germană. Pentru a nu exista nici un dubiu asupra autenticitătii lui, i-am spus si numele consilierului de legatie cu care m-a întâlnit si care m-a însărcinat să-l transmit Regelui. I-am explicat si de ce acest mesaj mi s-a încredintat mie si nu s-a comunicat guvernului pe căile diplomatice normale, dar poate fi sigur că reprezintă punctul de vedere al guvernului german:
  - Sunt împuternicit să transmit Majestătii Voastre următorul mesaj din partea Legatiei germane: guvernul german este dispus si interesat în gradul cel mai înalt să ajute România pentru a nu cădea victimă unei invazii sovietice. Dar nu poate întreprinde această actiune din proprie initiativă, ci numai dacă este solicitat de guvernul român. Din partea Majestătii Voastre trebuie să se producă un gest, un prim pas, care să-i permită Reichului să-si desfăsoare dispozitivul de protectie al României. In concret, este vorba de o cerere pe care majestatea să o adreseze Fuehrerului Adolf Hitler, pentru ca aceasta să aprobe trimiterea unei presiuni militare în România.
  - Prezenta unei misiuni militare germane pe pământul României ar îndepărta pericolul unei invazii sovietice si ar reda cetătenilor linistea si încrederea de care au nevoie pentru a se consacra la refacerea tării. Prezenta acestei misiuni ar fi, de altă parte, dovada indiscutabilă că România s-a decis să se încadreze fără rezerve în noua ordine europeană, patronată de Puterile Axei.
  - Aceeasi sursă m-a făcut atent că guvernul actual nu este agreat de Berlin din cauza binelor lui cunoscute antecedente politice. Pentru a se împlini cu lealitate noua politică de colaborare sinceră cu Puterile Axei, este neapărat necesar să se formeze un nou guvern de orientare legionară.
  Regele se făcuse mic. Ii tremura mâna si fata lui luase înfătisarea unui om învins. Cu oboseală si cu vocea unui om sfârsit mi-a spus următoarele:
  - Domnule Sima, te rog să crezi că am vrut să fac tot binele pentru tară, dar partidele mi-au întors spatele, iar D-voastră mi-ati devenit dusmani. Nu am avut oameni si nu stiu cui să mă adresez.
  Desi stiam că nu e cinstit când îsi caută aceste justificări, gândindu-mă la nenorocirea tării, i-am oferit atunci formula pe care i-o comunicasem înainte lui Tătărăscu:
  - Majestate, sunt gata să-mi asum răspunderea guvernării si să scot tara din impasul extern, cu conditia să mă bucur de toată libertatea în actiunile ce le voi întreprinde. Trebuie să oferiti miscării oportunitatea ca să se înfrunte direct cu Berlinul în chestiunea revendicărilor maghiare, iar oamenii care au guvernat până acum să se dea la o parte. E în interesul tării si al Coroanei.
  In acel moment am avut impresia că l-am convins si că era gata să-i accepte solutia ce i-o oferisem. M-am despărtit de Rege în termeni buni si probabil că am fi avut acel guvern de salvare natională care ar fi împiedicat arbitrajul de la Viena, dacă în orele care au urmat nu s-ar fi exercitat alte influente care au anulat eforturile mele.
 
26. Guvernul Gigurtu
 
  Ca urmare a campaniei mele de alarmă si a ultimei mele audiente la Rege, guvernul Tătărăsscu a demisionat si s-a format un nou guvern sub conducerea lui Ion Gigurtu, în 3 Iulie 1940.
  Acest guvern avea toate aparentele să fie un guvern de orientare nationalistă. In fruntea lui se afla inginerul Ion Gigurtu, directorul general al societătii aurifere "Mica", de la Brad. Presedintele consiliului de administratie la aceeasi societate fusese Octacian Goga si era un fapt binecunoscut că Gigurtu finanta partidul national-crestin. Noul sef de guvern arătase simpatie chiar fată de miscarea legionară. Numise pe Ion Mota avocat în conteciosul societătii si îi îngăduise să locuiască într-un apartament al ei. Mota îsi făcea datoria ca oricare functionar al societătii si nu primea nici o centimă gratuit, iar pentru apartament plătea chirie. Toate aceste antecedente păreau să confirme opinia larg răspândită încercurile politice din tară că Gigurtu era un om de dreapta si că, prin numirea lui, triumfa ideea natională în Stat. La Externe fusese numit Mihail Manoilescu, economist de faimă mondială si doctrinar al corporatismului, înrudit prin convingeri politice cu miscarea legionară. In acelasi guvern figurau trei legionari, care păreau că reprezintă garantia supremă a radicalei prefaceri în viata publică: Horia Sima la Culte si Arte, Vasile Noveanu la Ministerul Inventarului si Augustin Bidian, ca Subsecretar de Stat la Finante.
  Ca si cazul precedent, numirea mea la Culte s-a făcut fără să fiu consultat. A fost un guvern de improvizatie cu ochii tintă la Berlin. N-am putut fi găsit unde locuiam în ziua când s-a constituit guvernul - 3 Iulie 1940 - si de aceea am depus jurământul singur abia a doua zi.
  După ceremonia depunerii jurământului, m-a luat Urdăreanu în cabinetul lui si mi-a povestit ce s-a întâmplat cu o oră înainte în fata lui. Un spectacol de necrezut. S-a prezentat la el o numeroasă delegatie de personalităti din toate partidele, prezidată de Dr. Nicolae Lupu, si acestia l-au rugat stăruitor să intervină pe lângă Rege ca să nu introducă legionari în guvern, că ei stau la dispozitia Regelui pentru formarea unui guvern de unitate natională. Dr. Nicolae Lupua început să lăcrimeze când pleda cauza partidelor.
  - Iti închipui, D-le Sima, au venit cu totii aici ca niste babe bocitoare, că se prăpădeste tara.
  - Si D-voastră ce le-ati răspuns, Domnule Ministru?
  - Le-am arătat usa si i-am dat afară. Le-am strigat: "După ce ati sabotat permanent toate initiativele Regelui, acuma veniti să vă puneti la dispozitia Coroanei? Prea târziu. Majestatea Sa Regele merge cu tineretul tării!
  - Ati făcut bine, Domnule Ministru. Din partea mea trebuie să stiti că niciodată nu voi merge cu acesti oameni contra Coroanei. Nu se gândesc la tară, ci exclusiv la căpătuială. In timp ce noi eram în luptă cu dictatura lui Armand Călinescu, ei stăteau deoparte speculând că ne vom anihila reciproc si ei vor rămâne singurii câstigători pe teren.
  Ce scenă penibilă trăiam! Fostii demnitari ai tării se pretau la această mizerabilă intrigă la Palat contra Legiunii, aceiasi oameni care n-au ridicat un deget ca să ne apere când noi sângeram la pândă ca să mai rupă ceva din trupul sfârtecat al tării. Acestia erau asa zisii oponenti ai Regelui, în care a crezut la un moment dat si Căpitanul că ar fi aliatii lui potentiali. Această informatie m-a întărit în convingerea că nu e bine să am nici un fel de contact cu partidele, căci numai provoc mânia Regelui, fără ca să-ti poată fi de nici un ajutor în caz de nevoie.
  După depunerea jurământului, am mers la Ministerului Cultelor să iau în primire administratia. M-a asteptat vechiul titular, C.C.Giurescu, care, până la formarea Partidului Natiunii, îndeplinise functiunea de Secretar General al Frontului Renasterii. Cum se obisnuieste la schimbări de ministri, se tin discursuri. Giurescu m-a salutat cu câteva declaratii amabile, iar eu i-am răspuns cu o mică cuvântare, pregătită dinainte, în care, pe lângă recunoaterea meritelor lui în actiunea de destindere, am atins si chestiunea Bisericii Ortodoxe, spunând că doresc o Biserică liberă, stăpână pe destinul ei, care să consacre exclusiv mesajul ei Divin. A doua zi am primito telegramă de felicitare din partea Mitropolitului Bălan al Ardealului, în care se referea tocmai la această declaratie. Am numit sef de cabinet pe profesorul Vasile Barbu din Giurgiu, pe care îl avusesem si la Educatia Natională, iar ca Secretar General pe conferentiarul Vladimir Dumitrescu, un om distins, competent si de mare bun simt.
  Indată după luarea în primire a Departamentului, am făcut vizita traditională la patriarhie, as acum se obisnuia când se schimbau titularii Ministerului. A venit să mă ia un preot, consilier al Patriarhiei, cu masina. Sanctitatea Sa Nicodem m-a primit în biroul său. I-am sărutat mâna cuviincios si apoi am intrat într-o discutie protocolară de câteva minute. Atmosfera a fost apăsătoare, cu toate sfortările mele de a apărea în fata Patriarhului ca un om ca oricare altul. Mă privea cu ochi piezisi. Patriarhul Nicodem rostise o cuvântare la catafalcul lui Călinescu, care revoltase toată tara. Justifica masacrele din zilele de 21-22 Septembrie 1939 cu citate din Biblie si cu argumente teologice, binecuvântând crima Regelui. Eu i-am spus că atâta vreme cât voi trăi eu în fruntea Ministerului, mă voi strădui să asigur îndependenta Bisericii, pentru a nu cădea victimă ingerintelor politice. Patriarhul întelese că mă refeream tocmai la ceea ce făcuse el sau ceea ce i se ceruse lui si defunctului Patriarh Miron de către Rege să facă, când în realitate intentia mea era cu totul alta, de a stabili un principiu jn realtiile mele dintre Stat si biserică. La întoarcere, preotul care mă însotea mi- dat să semnez niste hârtii. Erau niste aprobări pentru PAtriarhie. Bineînteles că n-am refuzat. Se vede că asa era obiceiul pământului. Cancelaria Patriarhiei profita de vizita la PAtriarh a noului Ministru pentru a-i cere să-si pină semnătura pe anumite acte.
  Nu stiu ce s-a întâmplat în mintea Patriarhului Nicodem sau nu stiu ce-a retinut din convorbirea mea cu el, căci îndată a alergat la Palat ca să-i comunice Regelui impresiile lui despre mine:
  - Majestate ce-ati făcut? Ati dat drumul acestui om periculos. Ati omorât pe Codreanu si acum s-a ridicat al doilea Codreanu!
  Declaratia Patriarhului a transpirat din incinta Palatului si a ajuns în 24 de ore la urechile mele. Ingrijorat de ceea ce ar putea să urmeze, căci era o tentativă de a determina Palatul să mă suprime, m-am dus la Urdăreanu si am protestat contra atitudinii Patriarhului, care si-a permis să se exprime asupra unui om pe care abia îl văzuse câteva minute în viata lui.
  Patriarhul Nicodem ne-a purtat mereu sâmbetele. Când am venit noi la putere, Patriarhul Nicodem si-a pus demisia la dispozitia Conducătorului Statului. Generalul Antonescu m-a întrebat ce să facă cu ea. I-am spus că punctul meu de vedere si al miscării este că Biserica nu trebuie târâtă în luptele politice, asa cum făcuse Carol, că, din partea mea, poate să stea o mie de ani în fruntea Bisericii. Eleganta cu care m-am purtat eu nu l-am împiedicat pe Patriarh ca mai târziu să instige pe Generalul Antonescu să ne elimine de la putere.
 
27. Alte măsti, aceeasi piesă
 
  Activitatea mea la Ministerul Cultelor si Artelor n-a însemnat mai nimic pe plan administrativ. Am făcut act de prezentă si am dat curs câtorva afaceri de rutină. In schimb am avut numeroase întrevederi politice chiar în localul Ministerului. Aceste întâlniri reflectau starea de a;armă în care trăia permanent Capitala si rostul ce mi se atribuia în acest guvern. Singurul lucru memorabil ce-l retin din aceste zile era teama lui iorga să nu fie scos din fruntea Comisiunii Monumentelor Istorice. Nici nu stiam că Iorga este functionar la acest Minister, dacă nu mi-ar fi atras atentia Urdăreanu, rugându-mă să nu mă leg de el. Am zâmbit în sinea mea. Niciodată nu m-as fi pretat la un gest atât de meschin si de ridicol.
  Gândurile mele erau în altă parte, la convulsiunile poporului si la chinurile ce-l mai asteptau. Guvernul Gigurtu m-ar fi putut satisface personal, căci nu e întâmplare obisnuită ca din beciurile Sigurantei să salti pe banca ministerială - si pe câti nu i-a ametit aceste schimburi neasteptate în viată - dar eu aveam o altă educatie si urmăream un alt tel. Examinam guvernul nu din locul privilegiat ce-l ocupam, ci din perspectiva posibilitătilor lui de a scoate corabia natiunii din furtuna care-l prinsese. Avea noul guvern o structură suficient de solidă ca să reziste atacurilor dusmane si un cârmaciu priceput? Eu am luptat cu Tătărăscu, cu Regele si cu oamneii din anturajul lui pentru a pune pe picioare un guvern de salvare natională, care trebuia să îndeplinească două conditiuni fundamentale: să se bucure de încrederea poporului si să dispună de autoritatea necesară peste hotare, când se va înfrunta la Roma si Berlin cu problema revendicărilor maghiare. Ori ceea ce iesise din retorta Palatului era o caricatură a proiectului pledat de mine. In compozitia guvernului, legionarii, unicii care ia-r fu putut trata în conditii demne cu Berlinul, erau a cincea roată la car, căci obtinuseră posturi secundare, de unde puteau influenta cursul evenimentelor. Din factorul determinant al guvernului, as acum cerusem Regelui, ajunsesem o anexă a lui. Nu numai că eram nemultumit de distribuirea posturilor în noul guvern, care nu oferea nici o compensatie miscării, dar eram indignat si revoltat de usurinta cu care se tratează problemele natiunii în acest moment de răscruce pentru destinul ei.
  In ce consta înselătoria cu "noul" guvern, pe care omul de pe stradă nu o descoperea si nici cercurile politice de la Berlin si Roma, prost informate de reprezentantii lor la Bucuresti? Guvernul Gigurtu nu însemna acea schimbare profundă în politica tării, la care aspira poporul. Vechiul sistem continua să trăiască. Se produsese o simplă deplasare de persoane în componenta lui si nu biruise o nouă conceptie în organizarea Statului. Regele urmărea să manipuleze curentul nationalist predominant în acel moment în tară în profitul său, să-l atragă de partea lui, fără însă să înstrăineze vreo parcelă din puterea lui. Guvernul avea o compozitie ingenioasă. Prin numirile făcute, abil dozate, Regele vroia să trezească impresia în tară si peste hotare că în politica internă a României s-a produs o schimbare radicală, favorabilă Puterilor Axei, că toate fortele politice ale României, necompromise în guvernele anterioare, s-au adunat în jurul Coroanei într-un efort suprem pentru a salva tara.
  Presedintele de guvern, Ion Gigurtu, era considerat un om de dreapta, întretinea legături economice cu Germania si luase contact si cu guvernele Axei în timpul când fusese ministru de externe. Numindu-l în fruntea guvernului, Regele s-a gândit la reflexele lui nationaliste, care ar putea constitui o bună carte de vizită la Roma si Berlin. Lângă Gigurtu apăruse ca Ministru de Externe, Mihail Manoilescu, care încă din 1933 milita în acelasi front cu miscarea legionară si chiar fusese ales senator pe listele ei în alegerile din 1937. Prezenta lui Manoilescu în guvern oferea lui Gigurtu o si mai mare margine de credibilitate a sinceritătii lui politice când proclama hotărârea noului guvern de a se orienta spre puterile Axei. Dacă mai adăugăm la această combinatie aparitia lui Nichifor Crainic la Ministerul Propagandei si prezenta celor trei legionari în guvern, si în special a mea, atunci atât Berlinul cât si Roma nu puteau decât să se deschidăspre "noua" România, uitând rezervele ce le-au manifestat permanent fată de Carol. Legionarii din guvern reprezentau elementul care garanta autenticitatea nationalistă a guvernului Gigurtu, investindu-l cu o presumtie favorabilă în fata lui Hitler si Mussolini.
  Dar, vai, realitatea era cu totul alta. Gigurtu era o personalitate pur decorativă, în spatele căruia actionau aceleasi forte. Era o piesă de rezervă a Regelui, pe care a azvârlit-o în viata publică a tării în acest moment greu, cu scopul de a continua vechiul sistem. Regele nu a renuntat niciodată nici la dictatură si nici la planul lui ca, într-un viitor îndepărtat, să treacă de partea Rusiei Sovietice. Acum când Europa era la picioarele lui Hitler si România era obligată să intre în sfera de influentă germană, Gigurtu reprezenta o excelentă acoperire pentru a supravietui regimului carlist în această perioadă de tranzitie. Dar cum Gigurtu era un om slab si nu-l putea apăra în caz de nevoie, l-a dublat cu Generalul Mihail, un om de încredere al său, pe care l-a numit Vice-presedinte al Consiliului de Ministri. A păstrat apoi pe Generalul Argesanu la comanda Corpului II Armată, acela care ordonase masacrele de legionari din noaptea de 21-22 Septembrie. In modul acesta se putea sprijini pe corpul de armată care avea sub control Capitala. La Interne a numit un alt om de încredere al său, pe Generalul David Popescu, pe care l-am cunoscut mai târziu si care părea un ofiter distins si cu vederi noi.
  De fapt acest guvern, ca si echipele precedente ale dictaturii regale, era degradat la un simplu organ executiv. Nu avea nici o putere. Deasupra lui exista un supra-guvern, format din treimea Carol-Elena Lupescu-Urdăreanu, care lua toate deciziile în functie de informatiile ce i le furniza aparatul de spionaj al lui Moruzov. Ca să ne dăm seama până unde mergea controlul Palatului, trebuie să adaug că Regele lucra în fiecare săptămână cu toti ministri. Fiecare ministru avea fixată o zi de audientă la Palat, când trebuia să se prezinte cu dosarele afacerilor curente. Nici o decizie nu se lua si nici o numire nu se făcea fără să aibă prealabila arobare a Regelui. Nu numai că ministrii nu aveau nici o initiativă, ci chiar presedintele de consiliu era scos din functiune. Adevăratul sef de guvern, de unde emanau toate ordinele era Regele, iar cel ce figura ca atare si avea răspunderea guvernării, nu putea hotărî nimic.
  Dar ce se alesese de Partidul Natiunii? Nu se mai vorbea nimic de el ca si cum nici n-ar exista, fiind acoperit de avalansa evenimentelor. După cum stim, seful noului partid era însusi Regele, iar pentru conducerea lui efectivă dispunea de un Stat Mejor. Primul Sef de Stat Major a fost Urdăreanu. Odată cu constituirea noului guvern, Regele a crezut oportun să substituie pe Urdăreanu, prea vulnerabil, cu însusi presedintele consiliului, Ion Gigurtu. Regele vroia să întărească pozitia lui Gigurtu în fata străinătătii, prezentându-l nu numai ca sef de guvern, dar si ca exponent suprem al unui partid croit după modelul importat din Italia si Germania.
  Am acceptat să intru în acest guvern nu pentru că îmi convenea sau pentru că nu-mi dădeam seama de hibrida lui întocmire, ci pentru a aduce o nouă dovadă a bunei mele credinte în relatiile cu Palatul. Eram decis ca din interiorul guvernului să dau o nouă bătălie pentru a-o modifica alcătuirea până ce va deveni un instrument eficace pentru salvarea tării. Dacă nu voi reusi, voi părăsi guvernul, pentru a nu împărtăsi nici cu el si nici cu Regele răspunderea noilor sfârsieri teritoriale.
 
28. Demisia
 
  După Consiliul de Ministri la care am asistat - primul si ultimul - mi-am dat seama că cu acest guvern nu este nimic de făcut. Guvernul nu avea autonomie si nu dispunea nici de oamenii si nici de mijloacele necesare ca să domine criza. Toti cei ce vorbesc sau propuneau ceva, păreau să recite niste roluri scrise de altii si la toti se simtea teama să nu supere pe acela care sta în spatele lor si din a cărui gratie erau ministri. A rămâne mai departe în sânul lui, ar fi însemnat să ne compromitem, fără ca acest sacrificiu să aducă vreun folos tării. Colaborarea mea cu Regele Carol avea la bază, chiar de la primele tratative, următoarea premisă: lăsăm la o parte ce-a fost, pentru a da bătălia în comun pentru salvarea hotarelor. Dar când nici acest lucru nu era posibil, când Regele însusi sabora actiunea de refacere a tării, odată cu hibrida întocmire a Partidului Natiunii si a doua oară prin constituirea acestui guvern, care nu corespudea uriaselor sarcini care îi stăteau în fată, atunci mă întrebam dacă nu a sosit momentul unei revizuiri apozitiilor pe care le urmase miscarea până acum. Trebuie să ajungem la o clarificare, până ce nu e prea târziu.
  Voi face un ultim si disperat efort. Mă voi duce din nou la Rege pentru a-l ruga să schimbe si acest guvern sau cel putin să-l remanieze în asa fel încât să se vadă clar peste hotare că este o emanatie a miscării legionare. Din anexă a guvernului, trebuie să devenim factorul lui determinant. De abia atunci vom dispune de un instrument eficace de guvernare si vom fi în stare să dăm bătălia de apărare a frontierelor cu sorti de izbândă.
  Era Luni, 7 Iulie, când m-am prezentat la Palat si am cerut o nouă audientă Regelui, a treia de când îl văzusem întâia oară. Cum eram membru în cabinet, mi-a fost usor să o obtin. I-am vorbit aproape o oră, explicându-i de ce actualul guvern, în actuala lui componentă, nu poate să facă fată strâmtorii în care se găseste tara. Italia si Germnia sprijinesc revendicările maghiare si dintr-un moment într-altul trebuie să ne asteptăm la un nou ultimatum, de astă dată de la Berlin. E prea târziu să presupunem că Hitler si Mussolini vor abandona ps Unguri si pe Bulgari pentru a câstiga alianta României. Acest lucru era posibil cu câtiva ani în urmă. Vecinii nostri  ne-au luat-o înainte. Ei au început mult mai demult o politică de apropiere de Puterile Axei si astăzi sunt considerati aliatii ei potentiali, în timp ce noi am acceptat garantiile engleze si abia după consumarea înfrângerii franceze, ne-am decis să modificăm cursul politicii noastre externe. E logic de presupus că Hitler si Mussolini vor da întâietate revendicărilor maghiare si bulgare si de abia va consimti să plătească pretul ce i se cere pentru a fi admisă în noua ordine europeană.
  Nu stiu cât de mari vor fi sacrificiile care ni se cer, dar un lucru este cert: avem nevoie de un guvern asupra căruia să nu apese ipoteca trecutului, un guvern care să nu poată fi acuzat că a participat la politica de încercuire a Germaniei, unguvern format din oamenii care au sustinut permanent o orientare externă favorabilă Axei. Numai un guvern legionar sau precumpănitor legionari poate fi ascultat cu respect la Roma si Berlin, când va pleda cauza României în fata revendicărilor maghiare si bulgare. Numai un guvern legionar va fi în stare să spune si un hotărât "nu" la Berlin, dacă pretentiile vecinilor nostri vor fi exorbitante. Miscarea legionară trebuie scoasă din situatia inferioară de astăzi si să devină centrul de greitate al noului guvern, pentru a da cu sorti de izbândă bătălia de apărare a frontierelor.
  Am pus atâta pasiune în expunerea mea încât am uitat la un moment dat că mă aflu în fata Regelui. Am vorbit cu căldură pentru a-l câstiga punctului meu de vedere, arătându-i ce mare bine poate să facă natiunii înzestrându-o cu un guvern la înăltimea responsabilitătilor lui din acest moment. Nu m-a întrerupt niciodată în cursul pledoariei mele, ci doar fuma tigară după tigară. Aveam impresia că si el împărtăseste îngrijorările mele si mă ascultă cu interes. Dar mă înselam. M-a lăsat să-mi dau pe fată toate gândurile, pentru ca după ce am terminat să-mi spună pe un ton răstit:
  - Când îti faci uniforma?
  Am rămas trăznit. Nici cel putin din curtoazie să comenteze într-un fel oareca declaratia mea. Imi pusese această întrebare cu vădită intentie de a-mi arăta că expunerea mea nu-l interesa si că sunt concediat.
  L-am privit câteva clipe nestiind ce să cred. Am citit în ochii lui o lucire de cruzime. Fata i se crispase. Mi se relevase al treilea aspect al caracterului său. In prima audientă m-a coplesit cu amabilitatea, în a doua, l-am văzut sfios, neajutorat, obosit, sfârsit, un om care căuta să se agate de orice ca să se salveze. Acum îmi apărea în a treia ipostază: Regele crud, Regele dement, Regele care patronase masacrele din noaptea de 21-22 Septembrie 1939, Regele orgiei de sânge. Mi-am dat seama că dacă mai întind coarda, este capabil să cheme garda si să mă aresteze.
  - Majestate, i-am răspuns, mi-o voi face. N-am avut timp. Sunt abia de trei zile în guvern.
  Audienta se terminase.
  Ajuns acasă, am reflectat din nou asupra situatiei mele, după ciocnirea cu Regele, pentru a nu lua o hotărâre pripită. Colaborarea cu Regele ajunsese în impas. Nu mai puteam întreprinde nimic pentru atingerea obietivelor fixate în întelegerea cu el. Nici pe plan intern si nici pe plan extern. Dar politica Regelui, asa cum se va desfăsura sub actualul guvern, duce la dezastru. Pierderile teritoriale vor fi infinit mai mari, căci pe Rege si pe camarila lui nu-i vor interesa cât se pierde, ci sunt gata să dea orice ea să se salveze ei, rămânând mai departe la putere. In aceste conditii, ce-mi mai rămâne de făcut? Numai demisia. Trebuie să plec din actualul guvern imediat, pentru a nu împărtăsi cu el răspunderea noilor si iminentelor sfâsieri teritoriale.
  Dar plecarea mea din guvern nu era deloc usoară. Demisia mea va da nastere la grave tulburări în tară. Era un gest temerar. Sfidam pe Rege si riscam să-i provoc mânia. Abia mă scosese dinînchisoare si îi azvârlea mănusa. Asa cum l-am văzut, cu fata crispată si ochii tulburi, reactiunea lui putea să fie nebănuit de primejdioasă. Totusi m-am hotărât să înfrunt acest risc, pentru că linia miscării prevala peste orice alte calcule sau consideratii.
  In după masa aceleiasi zile, am redactat textul demisiei. Era adresată lui Gigurtu, ca presedinte de consiliu. Am bătut-o la masină si m-am prezentat la domiciliul primului ministru. Era seară. M-a primit secretarul său, Dinopol, care mi-a spus că nu este acasă. I-am comunicat că am o chestiune importantă de discutat cu Domnul Presedinte si as dori să-l astept. Pe la orele zece seara, văzând că nu mai vine, l-am rugat pe Dinopol să-i predea primului-ministru scrisoarea mea de demisie. Când a citit-o a îngălbenit.
  - Domnule Sima, dar nu se poate. Ar fi o grea lovitură pentru guvernul format. Vă rog să asteptati să vină D-l Gigurtu. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Sunt sigur că după discutia cu el, vă veti retrage demisia. Nu se poate. D-l Gigurtu este un mare admirator al Legiunii si pune mare pret pe colaborarea D-voastră.
   M-am acuzat că nu mai pot să astept, că am o altă întâlnire. I-am lăsat demisia în mână si am plecat.
________________
__________