SFÂRSITUL UNEI DOMNII SÂNGEROASE
de Horia Sima
Editura Miscării Legionare,
Madrid 1977
 
C O N T I N U A R E
 
PARTEA A TREIA
 
DE LA MOARTE LA VIATĂ
 
1. O noapte la Clopodia
 
 
   Era în seara de Duminică, 19 Mai 1940, când mergeam cu picioarele zdrobite prin noroiul satului Clopodia, escortat de jandarmi, spre destinatie necunoscută. La un moment dat sunt scos din mijlocul drumului si îmbrâncit pe o scară îngustă. Aud că se deschide o usă si apoi simt o podea de scândură sub picioare. Prin finele găurele ale sacului disting lumină. Mă gândeam că trebuie să fie sau postul de jandarmi sau primăria. Simt apoi cum niste mâini noduroase mă pipăie pe la gât. Imi închipuiam că vor să mă strângă de gât sau să-mi tragă un glonte în ceafă. Instinctiv fac o miscare bruscă si îmi schimb pozitia. Mâinile alunecă de pe gât. In clipa următoare un pumn groaznic se prăvăleste îndirectia ficatului. Probabil era o lovitură învătată în scolile de jandarmi, servind ca să reducă la neputintă pe arestati. Curios că nu am simtit durere si nici nu am ametit. Dar m-am linistit. Din nou niste mâini mă pipăie la gât. Căutau nodul de la sforicică si eu le încurcasem treaba. Imi ridică sacul si văd că mă aflu într-o odaie mai spatioasă, care părea a fi o cancelarie. Mă uit cu neliniste împrejur. Acum ce va urma? Văd fata severă a sefului de post si mutrele inexpresive ale celor doi jandarmi în termen. Mai în fund, îndărătul unei mese,mai descopăr alte două persoane: un bărbat îmbrăcat în haine domnesti si altul, în haine tărănesti. Trebuie să fie autoritătile locului. Mi se scoate lantul de la picioare, dar rămân cu mâinile legate la spate.
   Seful de post se răsteste la mine:
   - Ei, acuma să spui cine esti!
   - Păi nu v-am spus? Sunt Constantin Popescu din Slatina. Nu vedeti că sunt îmbrăcat tărăneste?
   Numele ce-l rostisem la întâmplare când fusesem prins, devenise acum o piesă de salvare. Mă agătam de el cu disperare. Imi ziceam că trebuie să câstig timp. Cum? Prelungind cât mai mult această stare de incertitudine. Evenimentele se precipitau si nu se stie ce poate interveni mâine. Sigur că până la urmă mă vor descoperi, după ce vor întreprinde cercetări la Slatina. Dar asta înseamnă două-trei zile în plus de viată. Dacă află cine sunt, risc să fiu împuscat aici si justificarea nu lipseste: am fost împuscat la trecerea frontierei. Nimic mai natural, mai ales după focurile de armă de la Lătunas. Dacă mai există vreo salvare, apoi tocmai în prelungirea agoniei.
   - Uite, eu nu sunt chiar asa de rău, cum îti închipui. Stiu că esti Horia Sima, dar trebuie să declari. Nu-ti doresc să ajungi pe mâinile d-lui notar Gritta. El nu stie de glumă. Te ia si te izbeste de toti peretii.
   Imi arăta pe omul în civil de pe scaun. Intr-adevăr era o matahală de om, gros si sângeros ca un măcelar. După acest nume Gritta putea să fie frate cu chestorul Gritta de la Timisoara, faimos prigonitor de legionari, amestecat în schingiuiri si crime.
   Eu îi dau înainte cu ce stiam, fără să tin seamă de amenintare:
   - Nu v-am spus că mă chemaă Constantin Popescu? Dacă nu credeti, cercetati!
   N-am mai scos o vorbă.
   Il văd atunci pe Gritta că se ridică de pe scaun, se apropie de mine si mă prinde cu amândouă mâinile de păr. Apoi mă târăste la perete si mă izbeste cu capul de câteva ori, cu toată puterea. Doamne câte mai poate suporta omul! Loviturile au fost teribile. O usoară ameteală si apoi mi-am revenit. Când Gritta si-a scos mâinile din păr, îi atârnau suvite printre degete.
   Ancheta lua o întorsătură gravă. Iar mă găseam în alternativa să pier sau să-mi declar identitatea, ca atunci când am coborât în sălasul de tigani. Nu simtisem durerea si tocmai asta mă nelinistea. Incasam lovituri ca o nălucă. Ca si cum nu eram eu. Ce se întâmplă cu mine? Nu mai reactionează organismul? In schimb inima iar se pusese în mars, izbind în piept ca o locomotivă. Avea întreruperi frecvente si iar pornea în galop ca o nebună. Dacă mă mai lovesc, pot să am un colaps. Intre timp mi-au venit într-ajutor.
   - Haide, nu mai tăgădui că Petrascu a fost prins. Si apoi hainele lăsate la Lătunas v-au trădat.
   O mare bucurie pe mine că Petrascu nu e mort, asa cum mă chinuiau vedeniile înpădure.
   - Bine, dacă e asa, eu sunt.
   - Esti Horia Sima?
   - Sunt Horia Sima.
   - Pentru că ai declarat, continuă seful de post, trebuie să îti spun că si eu sunt din Făgăras, ca D-ta. Mă cheamă Serban si sunt din comuna Vistea. Ce te-a apucat, om cu carte, să semeni teroarea în tară? Dar acuma nu mai scapi! Si si-a înfipt încă odată ochii plini de ură în jalnica făptură din fata lui. S-a dus apoi la telefon să-si anunte superiorii de captură. Intre timp Gritta s-a dezlăntuit împotriva mea:
   - Ticălosilor, trădătorilor, ce vreti să aduceti pe Nemti să ne cotropească tara si să ne ia Ardealul? Ai venit ca să pregătesti calea lui Hitler? Dar acuma ti s-a înfundat si nici Hitler nu te mai scapă.
   - Domnule notar, i-am spus eu linistit, nu am venit ca să pregătesc calea lui Hitler sau intrarea Ungurilor în Ardeal. Dimpotrivă, am venit ca să împiedic sfâsierea fruntariilor. Nu sunt trimis de Hitler, dar ar fi bine să nu luati chestiunea cu Hitler usor, în interesul tării. O să vedeti că frontul francez se va prăbusi. Vrând-nevrând Regele va trebui să trateze cu Hitler, căci va deveni stăpânul Europei.
   - Nu v-am spus eu că e trimisul lui Hitler. Nu vedeti cum vorbeste? Auzi să-i bată pe Frantuji!
   Se scoală de pe scaun congestionat si făcu un gest ca să se repeadă din nou la mine, dar în acel moment reveni seful de post după convorbirea telefonică ce-o avusese. Mi-a spus că noaptea aceasta voi dormi la post, pe podelele pe care mă aflu, iar mâine dimineată voi fi trasportat la Timisoara. Mi-a aruncat o pătură jos. Dar înainte de a mă trânti pe podele, mi-a desfăcut âinile si m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva. Am cerut o cană cu lapte. S-a dus în odaia vecină, unde era locuinta lui. Peste câteva minute apare în usă o româncă înaltă, frumoasă si curată. După ea doi copilasi. Inmână tinea o cană cu lapte, pe care mi-o întinde cu milă. Am sorbit-o cu nesat si i-am dat-o înapoi. Ce contrast între această fiintă si bruta de jandarm, sotul ei!
   Nu m-au dezlegat peste noapte, cum îmi închipuiam. După ce m-am asezat pe pătură, fără nimic subcap, mi-au pus lanturi la mâinisi picioare. Doi jandarmi, cu pustile încărcate, m-au păzit toată noaptea.
   Am dormit îndată, frânt de oboseală. Spre ziuă am avut un vis frumos. Se făcea că eram la Berlin cu camarazii mei, la o masă si beam bere. Eram bine dispusi si încrezători în steaua noastră. Deodată simt o mână grea pe umăr care mă zgâltâie. Deschid ochii si nu-mi venea să cred că mă găsesc în acea încăpere tristă, înconjurat de fiinte necunoscute. Eram sigur că sunt victima unui cosmar. Mă scutur cu putere, asa cum faci când esti pe jumătate trezit si vrei să alungi fioroasele imagini. Un zuruit sinistru de lanturi si durerile ce le-am simtit când am vrut să mă eliberez de ele m-au convins că nu visez.
 
2. La Legiunea de Jandarmi din Timisoara
 
   Era zi de Luni si trebuie să fi fost pe la 7 dimineata, când m-am sculat de pe podele ajutat de soldati, cu cătusele la mâini si la picioare. Somnul profund mă întremase într-o oarecare măsură. Nu mi s-a dat nimic de dimineată, o bucată de pâine sau putină apă să-mi trec peste ochi. N-a mai apărut nici cana cu lapte, îmbiată de o mână albă de femeie, cu privirea miloasă.
   Infătisarea mea trebuie să fi fost ca a unui om sălbatic. De sus si până jos eram murdar de noroi, cu părul vâlvoi si pe alocuri însângerat, cu un ochi tumefiat si cu nenumărate zgârieturi pe mâini. Mă tin în halul ăsta - mă gândeam - pentru a dovedi superiorilor si, prin aspectul meu fioros, cât de periculos sunt si ce captură importantă au făcut. Notarul Gritta si primarul nu mai apăruseră. In schimb odaia s-a umplut de alte figuri. Sosise de dimineată seful de post din Lătunas, acela care ne atacase în grajd si ne scăpaseră printre degete, apoi seful de sectie, de care depindea amândouă posturile.
   - Ăsta nu stie să tragă! E un prost, îmi zice seful de sectie, arătând spre seful de post din Lătunas. Dacă as fi fost eu acolo, cum v-as mai fi luat!
   - Stai să vezi, don major. Noi am crezut că suntlegionarii urmăriti, când colo au iesit din grajd niste tărani. Am tras noi, dar nu asa chiar cu nădejde, de teamă să nu omorâm oameni nevinovati. Puteau fi niste contrabandisti. Asta ne-a încurcat, îmbrăcămintea lor. Apoi întorcându-se spre mine, îmi spune:
   - Să nu crezi că nu ti-am găsit urma. Te-am văzut din depărtare când ai dispărut în pădure.
   - Si de ce nu ai intrat?
   - Se înnoptase si m-a fost teamă. Mă gândeam că porti pistol. Dar am alarmat toate posturile si nu mai puteai scăpa.
   Din acest schimb de cuvinte am dedus două lucruri: că salvele de la Lătunas fusese trase în plin; apoi că întoarcerea mea la Lătunas si drumul meu peste câmp fuseseră semnalate jandarmilor. Fără îndoială, a pornit vorba de la tăranul din marginea satului si ciobănasul n-a tăcut nici el. Numai de la ei s-a putut afla că m-am îndreptat spre pâlcul de pădure, încotro a venit apoi călare seful de post.
   - Cum ai putut trece santul ăla? Doamne fereste! Eu eram sigur că îti frângi gâtul, adaugă seful din Lătunas cu uimire.
   - Nici eu nu stiu.
   Serban triumfa. Parcă-i pleznea tunica pe el de mândrie. Se citea pe fata lui constiinta marii isprăvi săvârsite. Ceea nu izbutise să facă întreg aparatul Statului, realizase el, un obscur sef de post dintr-un sat obscur. Viata lui va lua un alt curs.
   Din frânturi de vorbă, am înteles că asteptau sosirea unui ofiter de jandarmi, dintr-un moment într-altul. Aud un uruit de masină afară, înnotând cu greu prin noroiul drumului. Usa deschide si rămân încremenit. Cine intrase? O bună cunostintă de-a mea din Lugoj, căpitanul de jandarmi Popescu, ajutorul Sefului Legiunii de Jandarmi din judetul Severin, maiorul Cartianu. Cu ei ajunsesem în 1937, înainte de alegeri, la o întelegere. Ei nu mai reactionau la propaganda si activitătile noastre. Puteam să străbat tot judetul, fără să fiu supărat de jandarmi. Ne-am privit o clipă, dar nici unul nici altul nu am scos un cuvânt. El era în exercitiul functiunii, iar eu nu mai aveam nici un interes să-l descopăr. Am dedus din prezenta lui la Clopodia că fusese mutat din judetul Severin în judetul Caras. Primise ordin să mă trasporte la Timisoara. Am coborât imediat în stradă si am urcat în masină. Eu în spate, flancat de seful de sectie si nelipsitul meu cerber, Serban. In fată soferul si Căpitanul Popescu. Seful de post din Lătunas a fost concediat, ca nedemn să figureze în escortă.
   Nu s-a vorbit nimic pe tot parcursul. Din când în când doar câte o indicatie dată de căpitan soferului. Călătoria trebuie să fi durat vreo trei ore. Nu-mi aduc aminte de nimic, nici de rută nici de peisaj nici de localităti si nici de oameni. Eram prea absorbit în mine însumi. Ce mă asteaptă la Timisoara? Voi apuca oare pe mâinile lui Gritta, chestorul politiei, sau voi fi trasportat fără oprire la Bucuresti? Unde încep bătăile, schingiuirile, la capătul cărora mă asteaptă moartea.
   Trebuie să fi produs o impresie penibilă Căpitanului Popescu. Nici nu-si arunca ochii spre mine. Privea numai îngândurat înainte.
   M-am trezit din meditatiile mele când am intrat în mahalalele Timisorii. Nu stiu pe ce străzi am apucat si cum am intrat într-o clădire ce părea a fi o cazarmă. Sunt scos din masină si sunt dus într-o sală mare, plină cu paturi. Era dormitorul jandarmilor în termen. Era pe la orele 11 si fiecare jandarm deretica în jurul patului său. Unul îsi cosea nasturii, altul se bărbierea, altul îsi potrivea uniforma.
   După ce se face predarea arestatului, vine la mine un maior de jandarmi, un om mai în vârstă, de înfătisare blândă, care, văzându-mă în halul în care eram, mă întreabă dacă nu vreau să mă spăl si să-mi schim hainele. Am făcut ochii mari:
   - Ce haine, domnule maoir?
   - Ei, hainele D-tale, pe care le-ai lăsat la Lătunas.
   La un semn al maiorului, Serban scoate dintr-o traistă hainele ce le-am cumpărat la Berlin în ajunul plecării si care îmi aminteau melancolic pe omul liber de acum două săptămâni. Scăpate de Petrascu în fundul santului de la Lătunas, acuma reveneau la mine pentru a îmbrăca trupul unui detinut pe care îl astepta cea mai cumplită soartă. Mi s-a adus un ciubăras cu apă caldă si am început să mă spăl. M-am spălat mai întâi pe fată si piept  si apoi, în aceeasi apă, mi-am vârât si picioarele hodorogite. Soldatii se uitau cu milă la mine. Cine stie câti dintre ei nu erau legionari! N0am observat la nici unul dintre jandarmii în termen vreo sclipire de ură. Mi-am îmbrăcat apoi cămasa, cravata si hainele. Singure ghetele, înrosite de apă, erau într-o stare jalnică si nu se potriveau cu eleganta costumului. Apoi m-au hrănit din mâncarea soldatilor de la cazan, într-o gămelă. Era gustoasă si abundentă. In special pâinea neagră a soldatului mi-a căzut ca o bincuvântare.
   După aceste acte banale, căci omul le repetă în fiecare zi, dar care pentru  mine aveau o valoare enormă în împrejurările acelea de slăbiciune, oboseală si murdărie, părea că eram un alt om, părea că renăscusem. Reluasem aspectul unei persoane decente. In special hainele îmi ridica categoria, chiar dacă eram în lanturi. Surprizele nu se terminaseră. Mă asezasem pe marginea unui pat, când îl văd pe maior că vine la mine si mă întreabă pe un ton blând dacă m-am săturat si nu mai doresc ceva să mănânc. M-am uitat la el cu un aer neghiob. De când un detinut si un detinut de talia mea, care a tinut în sah întreg aparatul de Stat, îsi poate exprima astfel de dorinte? Ce e arestul, hotel? Credeam că îsi bate joc de mine si atunci i-am răspuns si eu cu aceeasi monedă:
   - Domnule maior, dacă îmi puneti o astfel de întrebare, îmi îngăduiti să răspund si eu. As vrea să mănânc niste prăjituri. Stiti, în Germania, toate sunt pe cartelă.
   Spre mirarea mea, văd că mă cheamă un soldat, scoate niste bani din buzunar si îi dă să cumpere niste prăjituri. Când se întoarce soldatul si mi le întinde, văd că nu e una, două, ci ... un carton de prăjituri.
   - Toate sunt pentru mine, domnule maior?
   - Toate.
   M-am asezat pe marginea patului cu o arecare îndoială dacă mă pot atinge de ele. Organismul era atât de sleit, atât de lipsit, în primul rând de energie, încât le-as fi mâncat pe toate dacă nu mi-ar fi fost rusine de soldatii din sală, care se uitau cu jind la ele. Ei, săracii, cine stie când aveau bani să-si cumpere o prăjitură!Am păstrat o parte si le-am înapoiat.
   - Ei nu, păstrează-le, îmi zise maiorul.
   Le-am învelit în hârtie si le-am băgat în buzunar.
   Am fost lăsat apoi să mă odihnesc. Cum era si firesc, m-am dedat la fel de fel de speculatii în legătură cu cartonul de prăjituri, care luase pentru mine proportii gigantice. Oare ce se ascunde îndărătul lui? E un simplu gest umanitar sau are o semnificatie politică? E o schimbare de tratament? E vreun ordin venit de la Bucuresti? Poate direct de la Ghelmegeanu, Ministrul de Interne? Cel mai derutat era însă sbirul meu Serban, care nu stia ce să mai creadă. Se simtea personal ofensat de atentia ce mi se acordă.
 
3. Transportat la Bucuresti
 
   Pe la orele 1, vine din nou maiorul de jandarmi si mă anuntă că a primit ordin să fiu transportat la Bucuresti cu proxiul tren, care este cel care pleacă de la Timisoara imediat după masă. Cunosteam acest tren, căci îl foloseam ori de câte ori mergeam în Capitală. Avea avantajul că sosea la Bucuresti la orele sase dimineata, încat cetăteanul avea la dispozitie o zi întreagă ca să-si rezolve chestiunile.
   Dar cu asta nu se terminase ce voia să-mi spună maiorul. M-a întrebat în continuare, si pe un ton politicos, cu cine as vrea să stau de vorbă, dintre autorităti, la Bucuresti.
   Intrebarea m-a dat peste cap mai rău decât cartonul cu prăjituri. Să stau de vorbă? Ce înseamnă aceasta? Eu sunt un detinut si nu pot sta de vorbă decât cu acei care mă vor ancheta. Dar cum maiorul stătea lângă mine asteptând un răspuns, nu puteam refuza invitatia. Câteva secunde m-am gândit ce persoane să indic. Nu mă puteam coborî nici la un comisar de politie, după cum nu puteam să rostesc numele vreunui ministru. Am evitat Prefectura de Politie, care nu avea atributii decât pentru raza Capitalei, si m-am oprit la cei doi sefi ai aparatului de teroare: Generalul Bengliu, seful Jandarmeriei, si Nicki Stefănescu, seful Sigurantei.
   - Fiindcă îmi puneti această întrebare, în primul rând as vrea să văd pe superiorul D-voastră, Generalul Bengliu; în al doilea rând, pe Nicki Stefănescu, Directorul Sigurantei.
   Apropiindu-se timpul de plecare,mi s-a făcut toaleta de rigoare. Mi s-a pus cătusele la mâini si la picioare, iar, ca măsură suplimentară de sigurantă, Serban mi-a fixat un lăntusor de cătuse, pe care-l mtinea înmână. Am părăsit cu regret dormitorul jandarmilor, unde am întâlnit o atmosferă omenească, si cu inima strânsă m-am urcat în masină. Ne-am asezat exact în formatia precedentă: eu la mijloc, încadrat de seful de post si seful de sectie. In fată soferul si Căpitanul Popescu. Am străbătut străzile Timisorii până ce am ajuns la gară. Dar aici ne-am oprit în fata clădirii principale, ci a tras masina în afara ei, pe un loc viran. Am fost scos din masină si trecut peste liniile de garaj până la un vagon de clasa a III-a, ce astepta singuratic. Se vede că fusese în mod special pregătit pentru transportul meu.
   Cum lanturile de la picioare mă împiedicau să mă urc în vagon, am fost luat de subtiori si târât înăuntru. Am fost asezat cam în mijlocul vagonului pe o bancă pentru sase persoane. Eu sedeam la mijloc, flancat de nelipsitul meu cerber, Serban, si de seful lui de sectie. In fata mea, pe cealaltă bancă luase loc căpitanul Popescu, însotit de doi plutonieri necunoscuti. Credeam că aceasta e toată garda si voi rămâne singur cu ei. Nu întelegeam de ce n-au ales un compartiment de sase persoane si nu un vagon întreg de clasa a III-a, unde puteau călători 70-80 de persoane. Nedumerirea mi s-a risipit când am văzut că vagonul începe să se populeze de grade superioare de jandarmi. Toti înarmati. Până la urmă am numărat cel putin 30 de plutonieri si plutonieri-majori, majoritatea oameni în vârstă. Se făcuse o concetrare din întreg judetul Timis. Eram trasportat la Bucuresti cu o pază exceptională. Se temeau, probabil, că trecând trenul prin judetul Severin, legionarii să nu organizeze vreun atac, la oprirea într-o gară.
   Jandarmii s-au risipit ocupând toată băncile, câte doi, câte trei. Nu vorbeau nimic, nu întrebau nimic. Se vede că asa era consemnul. Mă priveau cu curiozitate, dar păstrau o mutenie desăvârsită. In spate, în fată, în stânga, în dreapta, numai uniforme si arme lucioase. Firava sperantă ce mi-o trezise cartonul cu prăjituri si întrebarea maiorului, se spulberase. Numai era nimic de făcut decâ să-mi împlinesc destinul. Tulburat pentru o clipă de manifestările de la Timisoara, am revenit la linistea omului care stie că soarta îi este pecetluită. De moarte eram sigur si ceea ce mă preocupa si speria era numai natura ei. Cum mă vor omorî? Mă vor ucide în bătăi? Ca Vucu, Nadoleanu, Iovu si altii, la Centrul jandarmilor de la Băneasam, unde comandau fiorosii maiori Dinulescu si Macoveanu, care au ucis si pe Căpitan? Voi fi spânzurat în celulă ca locotenentul Dumitrescu, simulându-se o sinucidere? Voi fi sugrumat cu mâinile îndrum spre crematoriu, ca Gheorghe Clement sau Victor Dragomirescu? Când va sosi acest moment, le voi cere o singură favoare: să fiu împuscat. E moartea cea mai usoară. Aceasta tocmai în numele faimei ce mi-am câstigat-o în decursul acestor ani. Am fost un adversar temut si pot să-mi împlinească această dorintă.
   După ce vagonul s-a umplut cu toti jandarmii destinati să mă escorteze până la Bucuresti, a fost remorcat până la trenul Timisoara-Bucuresti, care astepta în statie, si agătat la sfârsitul lui. Lumea se urca în tren, pentru a porni spre diverse destinatii. La capetele vagonului, vegheau jandarmi care împiedicau oamenii să intre în el. Acestia se uitau la geamuri cu mirare, unde nu se vedeau decât sepci militare si apoi se îndepărtau repede.
   In sfârsit trenul se pune în miscare. Mă pregătesc, cu emotie si strângere de inimă, să revăd locurile pe care le cunosteam asa de bine de când am descins în Banat. Fusesem seful Regiunii a X-a si nevoile luptei si organizării mă purtaseră în lungul si latul celor trei judete. Marsuri, întruniri, consfătuiri. In special judetul Severin, a cărui organizatie am creat-o de la alfa la omega, îmi era cunoscut ca în palmă. Pot să spun că n-a fost sat, pe toată întinderea lui, de la Dunăre până la Mures, pe care să nu-l fi călcat.
   Cu cât mă apropi de Lugoj, inima îmi bătea mai tare. In acest oras am fost profesor de liceu între anii 1936-1938, transferat de la Cransebes. Locuiam într-o casă pe o stradă paralelă cu linia ferată. Toate trenurile care coborau spre Dunăre treceau la câtiva metri de ferestrele casei noastre. Era o casă frumoasă, de curând construită, de un svab, Mollitor. Avea si o grădină mare. Ne simteam bine în ea. Toată ziua, soare si lumină. Când plecam spre Caransebes sau Bucuresti, sotia mea era la fereastră si îmi făcea semn cu mâna. Ea mă crede în Germania. Ce va fi de ea când va afla că sunt arestat?
   Trenul intră în Lugoj. Oare stie cineva că eu trec pe acolo? Nu cred, pentru că e prea timpuriu ca să fi aflat ceva. Văd pe jandarmi că privesc cu atentie pe peron. Nu observă nici o aglomerare, nici o miscare suspectă si se linistesc. Trenul se pune din nou în miscare. Indată după barieră, începe strada pe care locuiam eu. Casele se însiră ca niste mărgele, toate cu ferestrele spre calea ferată. Se apropie si casa mea. Sotia renuntase la ea si îsi mutase mobila la Brad, la familia ei. Pare locuită de cineva. Nu mai apare la fereastră să-mi facă cu mâna. Dacă m-ar vedea cum sunt si cu ce alai sunt dus la Bucuresti, ca unul din cei mai mari tâlhari, s-ar prăbusi la pământ. Bine că nu stie nimic. La ora actuală mai nutreste iluzia că sunt la Berlin, înstrăinat, dar în sigurantă.
   Imi fulgeră prin minte fuga mea din această casă, cu putin timp înainte de a fi ridicat si trasportat cu acelasi tren în care mă aflam acum. Eram arestat de trei zile, cu agentul în casă. Un jandarm păzea la poartă, interzicând să pătrundă cineva. Era înainte de Pasti, când cu marile arestări din Aprilie 1938. Pe la orele două, vine comisarul Firică, seful SIgurantei locale, si mă anuntă că voi pleca cu trenul de după masă la Bucuresti si să-mi fac bagajul, luându-mi toate cele trebuincioase. A accentuat "toate cele trebuincioase", voind să-mi indice că e vorba de o detentiune mai lungă. Cu el a plecat si agentul, pentru a-si lua si el anumite lucruri, fiind destinat să mă însotească. Nu mă gândisem până atunci la nici o evedare, căci avusesem prilehul în noptile precedente. O nouă Jilavă, mă gândeam, sau poate mai rău. Si pentru nimic. Nu înfrânsesem nici o lege. In 1933-1934 fuseseră legionari care nu se predaseră politiei, rămând ascunsi până la terminarea procesului cel mare si nu li întâmplase nimic. Atunci era mult mai grav, căi fusese împuscat Duca si puteau să cadă bănuielile asupra celor ce fugeau. Dar acuma, nu e aceeasi situatie. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident. De ce aceste arestări în masă de căpetenii legionare si unde se va ajunge? M-am hotărât să dispar. Cum în casă nu era decât sotia mea, i-am soptit să plece în oras, spunând jandarmului că vrea să-mi cumpere ceva de mâncare. Când se va întoarce, nu mă va mai găsi. Sovăind si plângând, a plecat. Cum s-a începărtat, am iesit pe geam si am vorbit cu jandarmul prietenos câteva minute, ca să-i dau certitudinea că sunt în casă. In momentul următor, mi-am luat mantaua pe mine si o bască pe cap, si am iesit prin bucătărie în grădina din spate. Intr-un minut am străbătut grădina si am sărit gardul în grădina vecinului. Am fugit si prin această grădină si am trecut gardul în a doua. Nu m-am oprit nici aici, ci am trecut în a treia. Din această ultimă grădină, am luat-o pe alee până la poartă, care din norocire era deschisă. M-am strecurat încetisor în stradă si am luat-o în directia opusă jandarmului de la poarta mea, ca un cetătean care iese după masa din casa lui. Eram cam la o sută de metri de jandarm. Am pornit cu pas linistit. Asteptam dintr-un moment într-altul un strigăt, o somatie. Nimic. Ajungând la capătul străzii, am cârnit-o la stânga spre oras. Pe această ulită am iutit pasul aproape fugind. Nu stiam unde mă duc. Am luat-o spre centrul orasului. La o cotitură văd pe căpitanul de jandarmi Popescu. Nu-l mai pot evita. Am grăbit pasul si l-am încrucisat în dreptul unui copac mare, după ce mi-am înfundat bine basca pe urechi. Nu mă văzuse. Ajung în dreptul Episcopiei greco-catolice. Aici era secretar preotul Vostinaru, care nu era legionar, dar bun prieten cu părintele Puscas, seful plasei Buzias, din judetul Timis, care locuia în comuna Ohaba. Am intrat la Episcopie, am vorbit cu părintele Vostinaru, i-am spus că sunt urmărit si m-a găzduit două nopti până ce am putut pleca din Lugoj spre Timisoara si de aici spre Bucuresti. O altă viată începea. De atunci am fst permanent urmărit si Dumnezeu m-a ferit din nenumărate primejdii. Până acum, când toate sfortările mele de a scăpa, începând d ela Ofcea, au fost zadarnice. Voia Domnului! Acum sunt în lanturi, trecând cu trenul prin mândrul judet Severin, păzit de o puternică escortă.
   Rând pe rând defilează toate gările dintre Lugoj si Caransebes. De toate mă leagă amintirile luptei si atâtia camarazi care mă însoteau în marsurile mele, Duminică de Duminică. Dincolo de gări, apar sate cunoscute si dincolo de ele, alte care nu se văd, dar le localizez undeva în depărtări. Am fost primit si ospătat în atâtea case tărănesti si pe atâti oameni i-am trezit din nestiinta lor, aliniindu-se în oastea Căpitanului.
   Trenul se opreste la Caransebes. Alte amintiri îmi năvălesc în suflet. La Caransebes am edscins ca tânăr profesor în toamna anului 1932 si aici am început organizarea Gărzii de Fier. Nici tipenie de legionar. Cine stie dacă existau pe undeva elemente răzlăte. Se confunda Legiunea cu cuzismul, vagi reminiscente din alegerile din 1926, când Liga Apărării luase în judetul Caras un număr impresionant de voturi. Am început să destelenesc terenul cu câteva calfe de cizmari si câtiva bacalaureati, care din lipsă de mijloace, nu mai puteau continua studiile la Universitate. In patru ani, judetul Severin unul din cele mai puternice din tară, iar Regiunea a X-a, Banat, a fost clasificată întâia pe tară, în alegerile din 1937.
   Din nou jandarmii privesc îngrijorati spre peron, dacă nu se zăreste vreo concetrare de oameni. Nu e nimic. Călători obisnuiti. Trenul intră în munti, coborând spre Dunăre. Alte gări, alte amintiri. Plasa Teregova si plasa Mehadia erau fiefurile noastre legionare. In toate comunele aveam garnizoane puternice. O tărănime mândră si înstrăită. Oamenii liberi care nu se temau de stăpânire. In alte părti, tăranii erau săraci si asupriti. Făceam marsuri prin aceste părti, în anul 1937, de câte 200-300 de oameni. Jandarmii priveau neputinciosi la această desfăsurare de forte. Ajungem la Băile Herculane. Aici am înfiintat o tabără de muncă, porninc de la nimic si închizându-o, în toamna anului 1936, cu un plus de 6.000 de lei. Veneau darurile din toate părtile. Fusese în inspectie si Generalul Cantacuzino. Căpeteniile legionare veneau bucuros în Banat, pentru că găseau o înaltă constiintă legionară si o populatie extraordinar d eprimitoare. Profesorul Codreanu, Bănică Dobre, Mota, Nae Ionescu, Radu Gyr, Vasile Marin, Ion Banea, erau oaspetii predilecti ai Regiunii.
   Trenul intră în Orsova. Jandarmii respiră linietiti. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident pe lungul parcurs de la Timisoara până aici. De acum nu mai au grijă. Serban scoate o desagă îsi începe să împartă mâncare celor de pe bancă, începând cu Căpitanul Popescu. E ora mesei. Ceilalti jandarmi fac la fel. Căpitanul Popescu îi face semn lui Serban să-m i scaotă cătusele de la Mâini. Mi se dă si mie de mâncare. Pâine bună, ceva salam si brânză. Mestec încetisor hrana, dar cu gândul departe, la ceea ce mă astepta la Bucuresti. După ce am terminat, nici o secundă nu-mi lasă Serban mâinile libere. Din nou îmi fixează cătusele, cu lăntisorul de sigurantă.
   Se înnoptase. Profitând de plecarea cerberului meu din vagon, pentru nevoi particulare, îl întreb pe Căpitanul Popescu cum merge frontul francez.
   - Prost, îmi răspunde.
   - Prost pentru cine?
   - Prost pentru Francezi.
   Aceasta a fost unica discutie ce-am avut-o cu el, în această lungă si obositoare călătorie.
  Am început să rumeg informatia. Prost pentru Francezi. Asta înseamnă că la Palat trebuie să fie panică. România rămânea prinsă între Rusia si Germania. Ce va face Regele? O nouă lucire de sperantă. Nu cumva pentru asta am fost întrebat cu cine vreau să vorbesc când ajung la Bucuresti? Privind la fetele jandarmilor, în frunte cu Căpitanul Popescu, nu citeam în cohii lor satisfactie pentru prinderea mea. Afară de Serban, care mă privea cu aceeasi ură înflăcărată si era mândru de captura lui. In gândul lui de pe acuma gusta răsplata ce o va primi de la Generalul Bengliu.
   Intr-un târziu am adormit, căzând cu capul când pe un jandarm când pe celălalt. Au început să se audă sforăituri în vagon. Oboseala biruia rând pe rând oamenii, mai ales că trăseseră si niste dusti cu vin. Asa am dus-o toată noaptea, între un somn greu, cosmaruri, alunecând într-o parte si în alta si ghionturi din partea vecinilor, când îi incomodam prea mult. De pe la Pitesti, somnul m i-a dispărut. Am început s ămă gândesc ce voi declara la interogatoriu. Trebuia să psun ceva. Trebuie să stărui în lucrurile cunoscute deei, pentru a le abate atentia de la chestiuni ce nu voiam să se stie. Cum majoritatea chestiunilor petrecute în anii 1938-1939 fuseseră descoperite, nu avea nici un sens să le ascund. Dar dacă mă întreabă pentru ce am venit în tară? Mi-am adus aminte ce făcuse Căpitanul în 1932, când cu complotul studentesc. Trebuie să aplic aceeasi strategie. A spune fără nici o rezervă scopul pentru care am voit să intrăm clandestin în tară. Trebuie spus tot: pregătirea noastră de la Berlin, întâmplările din Jugoslavia, cum am căzut, cine a participat la expeditie. Trebuie să accentuez motivele politice ale venirii noastre. Mai ales că ele primesc o nouă si puternică ilustrare cu evenimentele de pe front. Trebuie spus clar că tot
zbuciumul nostru înfata înrăutătirii situatiei externe a României, care va duce la dezmembrarea ei dacă se va continua aceeasi politică. Nu trebuie încercată nici o miscare a presupusei noastre culpabilităti. Orice manifestare de slăbiciune din partea mea ar nimici si cele mai îndepărtate si imposibile sperantă a unei salvări in extremis.
   Imi făcusem planul de bătălie cu viitori mei anchetatori. Oboseala m-a biruit din nou. când m-am trezit, eram pe la Titu. N-am mai închis ochii. De acum mă apropi de ultima posfată a vietii mele. Din mâinile lor nu mai scap. Trebuie să fie emotie la Bucuresti, începând de la Rege. Ofiterii de jandarmi si comisarii de politie trebuie să fie exasperati de când mă tot caută. Le-am scăpat de atâtea ori din mâini, încât mi se crease legenda că mă strecor cu cea mai mare usurintă din cele mai grele capcane. Ii văd pe toti cu fetele crispate, gata să se arunce pe mine si să mă sfâsie.
 
4. In fata Generalului Bengliu
 
   In dimienata de marti, 21 Mai, trenul accelerat de Timisoara intră în Gara de Nord. Vagonul în care mă aflam eu rămăsese tot la capătul trenului.
   Se luminase de ziuă. După ce trenul s-a golit de călători, am fost scos din vagon, trecut peste mai multe linii si îndreptat spre un brek, care astepta să mă ia în primire, undeva în afară de gară. în fata masinii era un maior de jandarmi si un sofer militar. Am fost asezat pe o bancă, în mijlocul vehicolului, având, ca de obicei, la dreapta mea si la stânga mea, pe Serban si seful de sectie. Căpitanul Popescu, cu maiorul de jandarmi, luaseră loc înainte, lângă sofer. Celelalte locuri fuseseră ocupate de o parte din jandarmii care mă însotiseră. Ceilalti au fost concediati. Cum cunosteam Capitala, mi-am dat seama imediat că ne îndreptăm spre Inspectoratul General de Jandarmi, de pe soseaua Bonaparte. Cunosteam bine si clădirea Inspectoratului, căci o examinasem de  mai multe ori în cursul prigoanei din 1938-1939, fiind unul din obiectivele prevăzute să fie incendiate cu aruncătoarele de flăcări, în cadrul planului general de actiune contra regimului carlist, din Februarie 1939.
   Poarta de la Inspectorat se deschide si oprim în fata intrării principale. Coborâm din masină si după ce urcăm câteva trepte, suntem introdusi într-un hol. Apare un ofiter superior de jandarmi. Este Colonelul Cires. Dă ordin să mi se ridice cătusele. Serban execută ordinul, dar le tine înmână, în speranta că mi le va pune din nou. Nu va mai avea prilejul, căci de acum înainte voi trece pe alte mâini.
   - Ei, sefule, îmi zice Colonelul Cires pe un ton sarcastic. Ai multe păcate! Acum trebuie să le spovedesti.
   N-am răspuns nimic.
   Asa cum mă înfătisam atunci în fata ofiterilor de la Inspectoratul de Jandarmi, nu eram o figură prea recomandabilă. Un ochi era învinetit de pumnul jandarmului, încât de abia se mai distingea. Pe obraz aveam fel de fel de desene de zgârieturi, iar mâinile erau o feerie de împunsături, lovituri si răni. Călcâiele îmi erau umflate, încât fiecare pas ce-l făceam mă străpungea până la creier. Nu puteam umbla decât foarte încet, călcând ca pe ouă. Singurul lucru bun ce-l aveam si care îmi dregea putin aspectul mizerabil erau hainele de la Berlin, noi-noute. m-a izbit faptul că nu fusesem luat înprimire de Colonelul Gherovici, care fusese mâna dreaptă a lui Bengliu în perioada asasinării Căpitanului si apoi a masacrelor din Septembrie. Probabil fusese schimbat pentru a-l elimina din contactul cu legionarii.
   N-am stat decât câteva minute în hol si am fost introdus fără întârziere în biroul Generalului Bengliu, cu toată suita jandarmilor, în frunte cu Colonelul Cires. In mijlocul camerei astepta în picioare un bărbat brunet, de trăsături regulate si cu tâmplele argintii. In uniformă, generalul Bengliu avea o tinută impunătoare. Tot grupul astepta în pozitie de drepti lângă usă. Generalul Bengliu veni spre noi, dă mâna cu toti cei sositi de la Timisoara si felicită pe Serban, pentru brilianta lui operatie. Apoi a făcut semn tuturor să se retragă. Am rămas cu Generalul Bengliu fată în fată. Amândoi în picioare. Eu cu spatele spre usă, iar el cu spatele spre vastul birou, încărcat de mobilă masivă si cu două ferestre mari spre stradă. M-a examinat putin si n-a putut să-si oprească un semn de mirare.
   - D-ta esti teroristul pe care îl căutam de doi ani? D-ta cu acesti ochi albastri? D-ta esti făcut să fii filosof si nu revolutionar. Cum ai ajuns să săvârsesti asemenea fapte?
   - D-le General, păi si ăsta sunt. Am fost profesor de filosofie la liceul din Lugoj. Desi nu am nici o înclinare spre violentă, este că regimul m-a adus în această stare. D-voastră sunteti de vină.
   Il văd pe General că ia o înfătisare blândă.
   - D-le Sima, D-ta să nu crezi că mie nu îmi pare rău de cele întâmplate. Dar am avut ordin. Eu sunt ostas. Dar cât am putut, am ajutat pe legionari. Uite, eu l-am scăpat pe Radu Budisteanu si pe altii din provincie. Aici, la mine, la Inspectorat, au venit delegatii legionari din lagăre, în Martie din acest an. Aici i-am găzduit si le-am oferit toate posibilitătile să ia contact cu legionarii liberi si cu autoritătile. Am contribuit cu tot ce am putut pentru eliberarea lor din lagăre.
   Simtind din declaratia lui - probabil pentru asta voia să stea de vorbă cu mine - o nuantă de sovăire si o încercare de a se justifica, gândindu-mă în altă parte si la faptul că a primit, probabil, cu satisfactie vestea de la Timisoara că as dori să-i vorbesc, am introdus în discutie un element susceptibil să-i exploreze atât adevăratele sentimente cât si posibilitătile lui de interventie în cadrul masinăriei dictatoriale carliste:
   - Domnule General, dacă asa stau lucrurile, dacă D-voastră ati fost unul dintre factorii destinderii si ati contribuit în mod puternic la realizarea ei, atunci pot să contez si eu pe bunăvointa D-voastră.
   Il văd pe General că se face mic de tot, se retrage câtiva pasi si pe un ton temător îmi spune:
   - D-le Sima, eu nu pot să fac nimic. Eu sunt ostas. Eu stau la ordine si primesc ordine. Dar, uite, în câteva minute, vine la Inspetorat D-l Ministru de Interne, Ghelmegeanu. Vei sta de vorbă cu el. Numai el poate să decidă de soarta D-tale.
   Am înteles că Generalul Bengliu nu este o piesă esentială în funtionarea sistemului carlist, că, exact asa cum spunea el, e o brută executantă si nimic mai mult. Singurul lucru ce-l interesa era să-si păstreze postul.
   Bengliu nu m-a întrebat nimic pentru ce am venit în tară. Asta e tot ce-am vorbit cu el. Prima anchetă o voi suferi asadar direct din partea Ministrului de Interne. In următoarele 48 de ore, se va hotărî soarta mea. Mi se va face proces sau mi se va aplica solutia politienească?
 
5. Intrevederea cu Ghelmegeanu
 
   Intr-adevăr, asa cum mi-a spus Generalul Bengliu, Mihail Ghelmegeanu, Ministrul de Interne, a venit într-o goană la Inspectoratul de Jandarmi pentru a-si vedea prizonierul.
   Trebuie să fi fost între opt si nouă, destul de dimineată pentru a-si tulbura odihna un ministru. Asta înseamnă că toate ierarhiile Statului, începând de la umilul sef de post din Clopodia până la Rege erau în stare de alarmă.
   Nici nu sfârsisem bine vorba cu Generalul Bengliu si se anuntă sosirea ministrului. Eu rămân în cabinet, în timp ce Bengliu iese  în hol si-l primeste. După ce-l introduce, Generalul se retrage, făcând o adâncă plecăciune. Ghelmegeanu trece prin birou si-mi face semn să ies în fata lui. Fără să mă întrebe nimic, văd că ia o atitudine martială si începe o peroratie pe un ton grav, ca si cum ar fi fost finalul unui discurs:
   - Pe mine nu mă poate intimida nimeni. De când am luat în primire acest post, am îmbrăcat cămasa morsii, cum spunea Tudor Vladimirescu. Sunt din Oltenia, sunt neam de panduri, din satul Ghelmegoaia, de unde îsi trage originea Domnul Tudor.
   Se plimba agitat, de-a lungul mesei, gesticulând si apăsând cuvintele:
   - Să nu crezi că-mi este frică de D-ta si echipele D-tale.
   - Dar, Domnule Ministru, încerc să-l potolesc, nu vă amenintă nimeni. Nici o echipă nu e pe urmele D-voastră.
   - Lasă că vă stiu eu. Atunci pentru ce ai venit clandestin în tară?
   - Pentru a împiedica să se continue politica externă funestă de până acum. Consecintele vor fi tragice atât pentru tară cât si pentru Rege.
   - Cum întelegi D-ta să împiedici continuarea politicii externe de până acum?
   - Prin orice mijloace.
   - Chiar omorând pe Rege?
   - Am spus prin orice mijloace, revolutie, atentat, dacă acestea erau ultimele argumente. Domnule Ministru, vreau să vă precizez că scopul expeditiei noastre de acum nu a fost răzbunarea, cum probabil credeti, ci un scop strict politic, de politică externă, impus de interesele supreme ale tării. Vedeam de la Berlin, cu îngrijorare si durere, cum totul se prăbuseste în jurul României, toate aliantele ei. Vedeam că va veni si rândul României să fie sacrificată si sfâsiată între vecinii ei. Asta ne-a determinat de astă dată să luăm calea spre tară si să ne asumăm aceste riscuri care m-au condus pe mine în fata D-voastră. Am crezut că nu mai e nici un moment de pierdut, că schimbarea aliantelor traditionale se impune vertiginos. Vedeti ce se întâmplă pe frontul francez. De altminteri, cunoasteti punctul nostru de vedere din răspunsul în scris ce l-am dat delegatilor legionari veniti din tară, pentru a fi înmânat Regelui. Am venit în tară, cum am putut, ca să precipităm încadrarea României în Axă.
   Ghelmegeanu s-a mai potolit. S-a asezat pe scaun si mă asculta cu atentie. Argumentul era puternic. Atacam înpunctul care-i nelinistea mai mult, nu numai pe el, ci toate partidele si toată tara. Criza externă se apropia cu pasi gigantici. Dar din nou are un acces de furie:
   - Bine, dar atunci ce-a fost cu manifestul ce l-ati semnat în 24 Martie si l-ati predat si guvernului german? Ati atacat regimul si pe Rege în termeni incalificabili.
   - Acest manifest a fost citit si semnat de cei prezenti în sedinta de comemorare a mortii profesorului Nae Ionescu, despre care am auzit din tară că ar fi fost otrăvit. Si apoi la acea dată nu am avut nici o legătură cu legionarii angajati în procesul de destindere. Delegatia legionară a sosit din tară, la Berlin, abia în 24 Martie, după semnarea manifestului.
   Ceea ce m-a izbit atunci si retin până astăzi perfect în minte este lipsa lui de reactiune la grava acuzatie ce-o azvârleam regimului. Mă întreb până astăzi dacă stia el ceva de moartea lui Nae Ionescu? Mă asteptam la o iesire violentă din partea lui, când un arestat ce stă în fata executiei îsi îngăduia să facă o atare afirmatie. In loc să apere guvernul de această acuzatie, mi-a dministrat o lovitură joasă:
   - Ai mâinile pătate de sânge!
   Cum aceasta nu avea nici o legătură cu discutia precedentă, m-am uitat la mâini, care într-adevăr, aveau un aspect neplăcut, brăzdate de zgârieturi încă proaspete.
   - Nu asta. Ai săvârsit atâtea crime, îmi spune, azvârlindu-mi privire piezisă.
   N-am răspuns nimic, căci ar fi însemnat să irit pe un om care făcuse parte din guvernul ce patronase atât asasinarea Căpitanului cât si masacrele din Septembrie 1939.
    - Să-mi spui acuma, continuă Ghelmegeanu răstindu-se la mine, ce legături aveti în Germania?
   - Eu, personal, n-aveam nici o legătură. In cadrul Comandamentului de la Berlin aveam rolurile împărtite. Eu mă ocupam de legăturile cu tara.Despre ceilalti camarazi stiu că reusiseră să pătrundă în cele mai înalte sfere ale guvernului si partidului. Ciorogaru arelegături cu  Goering si foarte importante cercuri economice. Vojen, prin Generalul Gauthier, a intrat în contact cu Marele Stat Major. Papanace a avut întrevederi cu Schikedanz, seful oficuilui d epolitică externă al partidului, care dublează si controlează politica externă oficială. D-l Sturdza cunoaste pe aghiotantul personal al lui Hitler. Constant e bine introdus la Goebbels, iar părintele Dumitrescu-Borsa are realtii la Arbeitsfront, Gestapo si late institutii ale partidului. Eu am cunoscut functionari mai mărunti, mai ales în legătură cu actele mele.
   - Dar cu Hitler?
   - Nu stiu nimic. Poate D-l Sturdza.
   A rămas pe gânduri.
   - Ce nume purtai în Germania? mă întreabă pe un ton mai putin inchizitional.
   - Aveam un Fremdenpass, pe numele de Aurel Ionescu.
   - Si unde locuiai?
   - In Maikowskistr 2. Era locuinta mea oficială, care figura pe pasaport. Era inutil să neg aceste date, căci politia germană, în schimbul unor contra-servicii, informase politia română de refugiatii legionari de la Berlin si numele sub care se ascundeau. In Germania am făcut descoperirea că există o internatională a politiilor, peste deosebirile ideologice.
   - Bine, D-le Sima, îmi spus Ghelmegeanu pe un ton potolit, dar cu o nunată de mare repros, ce fel d epatrioti sunteti D-voastră? In timp ce Ungurii tin mobilizate diviziile de-a lungul frontierei de vest, D-voastră conspirati contra tării de la Berlin. Căci nu e secret pentru nimeni că Berlinul sustine revendicările maghiare.
   - Domnule Ministru, tocmai pentru asta am venit. Trebuie schimbată cât mai repede politica externă si să ne apropiem de Puterile Axei. Odată acest acord realizat, primejdia ce se cerne asupra Ardealului va scădea din intensitate. Numai să nu fie prea târziu.
   - Vom vedea. Deocamdată, D-ta vei trece la Sigurantă pentru anchetă.
   M-a trecut un fior. Până acum nu am suferit nici o anchetă propriu-zisă. Am avut mai mult discutii cu persoanele ce le-am întâlnit pe traseul Timisoara-Bucuresti. Intâlnirea cu Ghelmegeanu avea o importantă deosebită, căci iesisem de pe linia politienească, pentru a mă întâlni cu un membru al guvernului. Cazul meu se convertise în două zile într-un caz politic. Cu toate că Ghelmegeanu s-a purtat brutal cu mine, însusi faptul că venise să mă vadă arăta încurcătura în care se afla guvernul. Dacă mă trimitea la Sigurantă, pierdeam această pozitie privilegiată. De pe piedestalul politic, coboram în masinăria de rutină a regimului. Am încercat să evit acest destin si în momentul când Ghelmegeanu a ridicat telefonul pentru a anunta Siguranta, am pus mâna pe mâna lui si l-am împiedicat să vorbească, zicându-i:
   - D-le Ministru, cu toate că m-ati tratat cu toată asprimea, am văzut că v-a interesat enorm partea politică a declaratiilor mele. Pe baza acestei constatări, îmi permit să vă fac o sugestie: nu mă trimiteti la Sigurantă, pentru ca aceste discutii să poată continua. In momentul ce voi fi trasferat la Sigurantă, acest lucru se va auzi, se va scrie poate si în gazete, si cum toti cei din afară cunosc metodele ce se aplică aici, se va crea în tară o tensiune care va sfărâma orice posibilitate de întelegere sau dacă se va face, va avea umbrele si neplăcerile ei.
   - Dar ce ai vrea să trimit la Hotel? mi-a răspuns Ghelmegeanu sarcastic. Chiar dacă te-ai fi întors în tară de bunăvoie si ar fi trebuit să treci pe la anchetă.
   - Nu mă gândesc la hotel. Rămân aici la Inspectorat, unde au fost găzduiti si camarazii mei din lagăre si D-voastră sau altcineva puteti veni pentru a continua ancheta pe temele tratate astăzi.
  - Nu, nu se poate.
  A pus mâna din nou pe telefon si a spus ceva, un consemn probabil, si apoi a sunat. A sosit Bengliu si l-a însotit până la usă. Când s-a întors Generalul, numai avea aerul binevoitor de dinainte. M-a primit sever. Strigătele lui Ghelemgeanu se auziseră până afară si el, ca om de executie, s-a simtit obligat să ia aceasi atitudine.
 
6. La Sigurantă
 
   Nici nu trecuse zece minute de la plecarea lui Ghelmegeanu si apar doi domni care mă iau de subtioară si mă coboară în curtea interioară a Inspectoratului. Aici mă urcă într-o masină, iar ei se asează de-o parte si de alta a mea, tinându-mă strâns de brat. Nu vorbesc nimic. Soferul dă drumul masinii. Iesim pe poartă si din Piata Victoriei o luăm pe Bulevardul Brătianu. In spate observ o altă masină încărcată cu agenti. Mă uit la însotitorii mei. Unul poartă ochelari negri, un bărbat în jurul a 40 de ani, cu o fată tăioasă. Celălalt e un tip blând, angelic de frumos, cu ochi albastri. De la Universitate, urcăm pe Bulevardul Carol spre Sigurantă, care se găseste pe Bulevardul Protopopescu. De acum trebuie să mă astept la tot ce poate fi mai rău. Parcă sunt împins într-un coridor întunecos, unde mă pândesc din toate ascunzisurile numai primejdii si de unde nu mai e scăpare decât spre moarte. Masina intră pe poarta Sigurantei, în partea unde se găseste arestul ei. O curte înghesuită, închisă din toate părtile de ziduri. De jur împrejur, niste odăi la parter si etaj. Cele de jos sunt zăbrelite. Sunt dat în primirea unui om uscătiv, cu cute adânci pe fată si cu o privire rea. Lângă el, un alt individ înalt, osos, cu ochii injectati. Un al doilea agent, mai măruntel si îndesat, avea o figură mai binevoitoare. Primii doi mă iau de brate cu putere si mă smucesc pe niste scări la etaj. Aici mă îmbrâncesc într-o cameră strâmtă si lunguiată, de acelea de hotel sărăcăcios, mă trântesc pe un pat si îmi pun cătusele la mâini si la picioare. Apoi se asează tustrei pe scaune si mă privesc cu un amestec de ură si curiozitate. Când o să intru la moară? Când o să înceapă bătăile si schingiuirile?
   Cu ochii în tavan, încep să depăn ultimile întâmplările. Acum zece zile eram încă liber, la Ofcea. Mă bucuram cu Tomici si Petrascu, în jurul unui pahar de vin, ascultând vestile de pe front. Nici prin gând nu-mi trecea că peste zece zile să fiu în starea de acum, înlăntuit si redus la neputintă. Nu cumva sunt pradă unui cosmar? Inchid ochii si apoi îi deschid, în nădejdea că agentii de lângă mine vor dispărea, trezindu-mă înaltă parte. Dar nu se întâmplă nimic. Cele sase perechi de ochi nu mă slăbesc. "Acum esti în puterea noastră! Nu ne scapi!" păreau că zic. Mă aflu pe un pat de fier, deasupra unei pături cazone, cu o perină la cap. Pe câti legionari nu vor fi schingiuit si ucis cei de lângă mine? Parcă adulmecă prada si nările lor freamătă de plăcerea anticipată de a mă trasforma într-o masă de carne. Numai să vină ordinul! Duminică seara eram încă liber. Azi e Marti 21 Mai. Mai aveam în noaptea aceea încă o licărire de sperantă, dar puterile m-aulăsat. In 48 de ore, am trăit o avalansă de întâmplări. Prins la Clopodia, dus la Timisoara, transportat la Bucuresti, confruntat cu Bengliu si Ghelmegeanu, iar acum predat abchetei de rutină. Dumnezeu să aibă milă de mine!
   Observ că la usă, care e întredeschisă, mai e cineva. In sfârsit îl zăresc. E un jandarm cu baioneta laarmă. Sunt strasnic păzit: trei agenti cu mine în cameră, un jandarm la usă, în afară de posturile fixe.
   Stau singur cu gândurile mele. Nimeni nu vorbeste nimic. Ca si cum ne-am supraveghea. La amiază, se rupe tăcerea. Agentul cel uscătiv, care părea a fi seful celorlalti doi, mă întreabă dacă vreau să mănânc ceva. Cum nu luasem nimic în gură de aseară si emotiile consumă, am răspuns că da. După o jumătate de oră mi se aduce o mâncare gustoasă de carne cu cartofi, o bucată de pâine si o cană cu apă. Probabil fusese luată de la un restaurant din apropiere. Am mâncat cu poftă. Citisem că nici condamnatilor la moarte nule piere pofta de mâncare. In definitiv ce sunt si eu? Ce sanse de scăpare mai am? Mi-au dat voie să mă scol d epe pat si să mă asez pe marginea lui, în timp ce-am mâncat. Le-am multumit si, la un semn al lor, mă trântii iarăsi în pat si îndată cătusele reveniră la locul or cu o dexteritate uimitoare. Ce Dumnezeu, vor să mă tină tot timpul asa? Nu e o pozitie comodă să stai zi si noapte trântit în pat si mereu pe spate. Incep să mă doară coastele. Asteaptă, flăcăule, îmi zic în gând, asta e floare la ureche. Voi fi asezat în alte pozitii, si mai incomode...
   Mai târziu aflai, când limbile se dezlegară, din cine era formată prima mea echipă de pază. Era comisarul Curelea din Brigada Mobilă, cu doi agenti sub comanda lui. Curelea cel mai rău, cel mai fioros, dintre comisarii de la Brigada Mobilă. Nu descopereai un pic de milă în ochii lui... O privire rece, în care pâlpâia doarpofta de a se azvârli pe o nouă victimă. Agentul de lângă el, înalt, osos, cu ochii ingectati, era o brută. Dacă apuc pe mâinile lor, vai de bietele oase. Celălalt cu figura de om bun, îmi surâdea din când în când. Cine stie ce crime are si el pe constiintă?
 
7. Cabinetul lui Nicki Stefănescu
 
   După masă, pe la orele două, mi se desfac cătusele si sunt condus în cabinetul lui Nicki Stefănescu. Cobor niste scări înguste, urc altele, până ce ajung în partea dinspre Bulevard a edificiului, unde să găsesc birourile. Mă ia în primire tipul blond din masină, care, după felul cum trata pe însotitorii mei, părea a exercita o functiune importantă în cadrul institutiei. Acesta mă introduce în cabinetul Directorului. Când intru, descopăr la birou pe celălalt personaj din masină, purâtnd tot ochelari negri, dar de culoare mai deschisă. Acesta e faimosul Moruzov, îmi zic în sinea mea, omul care detine toate secretele Statului si care, pentru a părea român, si-a luat numele de Nicki Stefănescu.
   Un usor tremur se ridică din toată fiinta mea. Dar mă stăpânesc si fata îmi rămâne nemiscată. Doar inima galopează. Stau în picioare, iar Moruzov pe scaun, de partea cealaltă a biroului. Mă fixează îndelung. Eu nu pot să-i urmăresc expresia ochilor din cauza ochelarilor întunecati. Isi examinează dusmanul învins, înainte de a-l preda mortii. Ca Armand Călinescu, care, înainte de a-i trimite la moarte pe legionarii prinsi în Februarie 1939, Vucu, Nadoleanu, Iovu, i-a vizitat pe acei care voiau să-l răpună si pentru a le azvârli o ultimă sfidare.
   După câteva minute apăsătoare, îmi face semn să mă asez pe scaunul din fata lui. Imi oferă o tigară. O iau. Asa încep toate anchetele, cu tigări si amabilităti, pentru a sfârsi cu întinsul.
- Dar ce-ai pătit la ochi?
- M-au lovit jandarmii când m-au prins la Clopodia. Si îi povestesc scena.
- Dar de ce mergi asa de greu?
- Asta e o chestiune. Mi s-au umflat picioarele din cauza marsului fortat ce l-am făcut de la Belgrad la frontieră.
- Uite ce e, Domnule Sima, te rog să răspunzi la întrebările mele fără ocolisuri si să spui tot ce stii, căci altminteri punem ciomagul si stii că ciomagul e mai tare decât pielea.
- Nici n-am ce ascunde, Domnule Director. Lucrurile petrecute le cunoasteti si D-voastră tot asa de bine, poate chiar mai bine. Cât priveste motivul pentru care m-am întors în tară si planurile cu care am venit, le-am mărturisit clar si categoric D-lui Ministru Ghelmegeanu. Camarazii care m-au însotit cred că sunt toti arestati până la ora actuală, iar în tară n-am ajuns sa întreprind nimic, fiind prins la câtiva kilometri de frontieră.
   Văd că se apleacă si aprinde un bec colorat, care se afla chiar pe masa lui. Probabil că era un semnal ca să asculte cineva conversatia. Poate de la Palat. Aceasta se întâmpla regulat când vorbeam cu el.
   In continuare, am făcut inventarul episoadelor legionare din perioada 1938-1939. Câteva zile în sir, dimineata si după masa, în biroul lui Nicki Stefănescu, n-am făcut altceva decât să disecăm trecutul. Am parcurs, cu fel de fel de întreruperi si comentarii, momentele principale ale luptei dintre miscare si regim.
   In cursul acestor reconstituiri, s-a petrecut însă ceva ciudat, care a schimbat atmosfera dintre anchetator si anchetat. Nicki Stefănescu se încălzise, se pasionase, dar nu pentru anchetă, al cărei obiect trebuia să fie de a smulge de la mine cât mai multe amănunte privitor la organizatia legionară, ci pentru latura mai ascunsă a acestei înclestări de moarte între Legiune si regim. Pierduse firul anchetei, se înfunda din ce înce mai mult în excitatia mintală ce i-o provoca un sir de întâmplări senzationale. Il interesa mai mult să afle cum s-au strecurat prin mâna lui, el care avea conducerea supremă a operatiilor de urmărire a legionarilor, fie eu fie alti camarazi. El cunostea aproape tot din declaratiile făcute ulterior de legionarii prinsi si amestecati în aceste peripetii, dar îi lipseau anumite elemente si voia să stie exact cum s-au etrecut miraculoasele salvări. De la anchetă am ajuns la un fel de dalog, în cursul căruia unul sau altul completam ceea ce nu stia celălalt, amănunte care dădeau un mai mare relief unei întâmplări oarecare. Eram ca doi rivali, care întâlnindu-se pe un teren neutru, îsi oferea unul altuia plăcerea de a-si povesti cursele ce si le-au întins reciproc.
   Am fost bucuros că ancheta aluat acest curs neasteptat, căci dacă Nicki Stefănescu si-ar fi pus în aplicare avertismentul dat ca să stiu, sub amenintarea întrebuintării ciomagului, nu stiu câtă vreme as fi putut rezista.
   Fără îndoială că erau încă multe lucruri nestiute de el. In special mă îngrijorau gazdele ce si-au pus viata în joc pentru noi în timpul prigoanei si mai mult decât aceasta, ofiterii cu care am avut legătură pentru lovitura plănuită în Februarie 1939. Erau peste 40 de ofiteri din Capitală, de la coloneli la sublocotenenti, angajati în actiune.
   In cele patru zile de anchetă, am abordat numeroase subiecte, fără a exista o continuitate, nici chiar o ordine cronologică. Am intrat în probleme politice, problema miscării, asasinarea Căpitanului, motivatia atentatelor din Noiembrie 1938, cazul Stefănescu-Goangă, evadările lui Vasile Christescu si Alecu Cantacuzino, reorganizarea miscării după asasinarea Căpitanului, arestările din Ianuarie 1939, laboratorul din Strada Oarcă, aruncătoarele de flăcări, fuga în Germania, revenirea lui Miti Dumitrescu, atentatul contra lui Armand Călinescu. Cum si el îmi oferea informatii pe care nu le stiam, am avut mari surprize. O serie de întâmplări numai cu completările lui apăreau în toată lumina.
 
8. Erai în mâinile noastre...
 
   In cursul acestor evocări a tragicelor întâmplări legionare din perioada 1938-1939, Moruzov, alias Nicki Stefănescu, într-un moment de sinceritate mi-a destăinuit cea mai uluitoare aventură din viata mea de luptător în clandestinitate.
  - Domnule Sima, erai în mâinile noastre. Omeneste, nu mai puteai scăpa, căci toată brigada mobilă, sub directa mea conducere, venise să te prindă. Erai în mijlocul nostru si doar trebuia să ne năpustim pe D-ta si să-ti punem cătusele. Si totusi ai scăpat gratie interventiei idioate a unui agent. Ne-am încurcat în propriile noastre ite. Asa ceva nu mi s-a întâmplat în viata mea de politist.
   Il priveam nedumerit. Nu stiam la ce operatie se referea, căci atâtea pătisem încât nu mă puteam fixa asupra nici uneia.
- Iti mai aduci aminte de Gheorghe Proca?
- Da, un tânăr din Moldova. Bun camarad, a fost împuscat la Miercurea-Ciuc.
- Dacă ai stii că te-a trădat!
- Trădat Proca? Nu se poate! N-am nici un motiv să-l bănuiesc. Eram deosebit de legat de acest băiat.
- Vei întelege când vei afla ce s-a întâmplat pe Strada Pieptănari, în acea seară de Ianuarie.
   Pentru ca cititorul să poată urmări pe Nicki Stefănescu, sunt nevoit să povestesc antecedentele acestui episod. Când mi-a pomenit de Strada Pieptănari, mi s-a luminat toată scena din seara aceea. Intâmplarea e în legătură cu fuga în Polonia al celui de-al doilea grup legionar, format din Nicolae Petrascu, Viorel Trifa, Titi Cristescu si locotenentul Anghel Dragomir.
   Primul grup, constituit din Preotul Borsa, Nicolae Horodiceanu si Stelian Stănicel, părăsise tara prin nordul Bucovinei, în 15 Decembrie 1938. Politia din Bucovina aflase de trecerea acestui grup si, ca urmare, întărise măsurile de pază la frontiera cu Polonia. Aflând de acest lucru, am întărit si eu protectia celui de-al doilea grup. Ei vor fi însotiti de Proca până la frontieră si de doi ofiteri. Ofiterii la care am făcut apel pentru a-i conduce au fost locotenentul Maricari si locotenentul Florin Gârcineanu, fratele lui Puiu Gârcineanu.
   Gheorghe Proca era un tânăr recomandat de locotenentul Anghel Dragomir. Dar cine era locotenentul Anghel Dragomir. Era fosta gazdă de la Brasov a lui Alexandru Cantacuzino. Când acesta a sărit din tren, în apropiere de Brasov, si-a găsit refugiu la locotenentul Dragomir. Mai târziu si locotenentul Dragomir a fost silit să părăsească viata militară si să se refugieze în clandestinitate la Bucuresti. Prin Anghel Dragomir a intrat Proca în grupul de actiune. Era un tânăr înalt frumos si foarte istet. In cursul lunii Decembrie fusese aproape nelipsit de lângă mine. L-am folosit în fel de fel de misiuni, pe care le-a adus la îndeplinire cu o artă desăvârsită.
   In cursa de soareci ce ni se întinse în Strada Bucovina 2, numai gratie prezentei lui de spirit am scăpat să nu fiu arestat de comisarul Borcea. Toate referintele despre Proca erau excelente, atât din propria mea experientă cât si din spusele altora.
   Trecerea grupului Petrascu fusese prevăzută pentru ziua de 8 Ianuarie 1939. Cel mai tâzriu a treia zi, Proca trebuia să se întoarcă si să raporteze ce-a făcut. Dar termenul trecuse fără ca Proca să apară. După arestările de la începutul lui Ianuarie, după explozia din Strada Oarca, mă gândeam cu groazăacuma să nu se întâmple si a treia nenorocire. In sfârsit, în 13 Ianuarie 1939, omul nostru de legătură, Dr. Borcănescu, în casa căruia ne întâlneam de obicei, îmi dă de veste că s-a întors Proca cu misiunea îndeplinită, dar că echipa însotitoare a avut de suferit. El este urmărit si temându-se să mai vină prin centru si-a găsit o gazdă pe la marginea Capitalei, în Strada gh.Popescu Nr.6, unde mă roagă să-l caut, chiar astă seară. Extraordinar de fericit că cel putin grupul Petrascu a scăpat din ghiarele politiei, am acceptat imediat întâlnirea propusă de Proca, fără să mă gândesc la altceva decât la groaza ce-i intrase în oase. Cum nu stiam unde e această stradă si nici măcar cartierul în care se află, l-am rugat pe Dr. Borcănescu să mă conducă până la noua gazdă a lui Proca.
   Intâlnirea fusese fixată pentru orele opt seara. Exact la această oră ne aflam în fata casei de la numărul 6, din Strada Gh. Popescu. Era o ulită întunecoasă din apropierea Cimitirului Bellu. Un capăt al ei cobora spre Sanatoriul de Tuberculosi Filaret, iar celălat urca spre Strada Pieptănari. Aceasta din urmă era o stradă mai largă si bineluminată. Incepea din fata Cimitirului Bellu, unde se aflau si statiunile terminale ale tramvaielor 12 si 20, si se prelungea până la marginea Capitalei. Eu rămân la poartă si Dr. Bocănescu intră în casă pentru a-l aduce pe Proca. După un minut se întoarce cu el. Ne strângem mâinile în tăcere. In acel moment, Dr. Borcănescu se desparte de noi si o ia în directia Sanatoriului de Tuberculosi. Noi doi urcăm spre Strada Pieptănari si când să ajungem la încrucisare, pornim la stânga, în directia Cimitirului Bellu, cu gândul să luăm tramvaiul. Mergem la pas cum îmi era obiceiul, pentru a nu atrage atentia.
   Ceea ce m-a izbit pe Strada Pieptănari, la ora aceea si cu frigul acela, era neobisnuita miscare de oameni. De-o parte si de alta a străzii, pe trotuare, văzui pâlcuri de oameni. Câte doi, câte trei, fie că stăteau pe la colturi fie că se plimbau. Ceva mai departe, dăm de o masină oprită. Doi indivizi erau asezati sub roată, reparând ceva, în timp ce alti doi sedeau în masină. Ce să fie? Din fata noastră se apropie o pereche de domni. Din spate parcă ne urmărea o altă pereche. Trecem de masină fără să ni se întâmple nimic. Nu suntem opriti nici de perechea ce venea spre noi.
   Desi nu ni se întâmplase nimic, nelinistit de animatia ce-o arăta această stradă îndepărtată de Centru, într-o seară geroasă de iarnă, cum trecem de masină, îl iau pe Proca de brat si traversăm strada pe trotuarul celălalt. Dar în loc să ne continuăm drumul spre statiunea de tramvai dinfata Cimitirului Bellu, o luăm înapoi pe Pieptănari, în directia de unde am venit. Nu observ nici o miscare suspectă. Lumea de pe stradă fumează, gesticulează si se plimbă fără să ne dea atentie. "Poate nu e nimic, zic lui Proca, o simplă închipuire, dar ca măsură de precautiune hai să dispărem din acest loc populat". Mergem pe Pieptănari cu acelasi pas agale, fără să fim deranjati de nimeni, până ce dăm de o stradă la stânga. O luăm pe ea cu gândul să iesim de pe artera principală. Dar strada nu se lungeste mult. La stânga se deschide o altă stradă, paralelă cu Pieptănari. Apucăm pe ea în speranta că ne vom putea pierde urma. Dar ajungând la capătul ei, constatăm că se înfundă din nou în Strada Pieptănari, printr-un apendice paralel cu primul. La capătul strădutei care dă în Pieptănari, vedem două persoane sub lumina unui felinar. Ne întoarcem până la capătul celălalt si prim spre Pieptănari. Si aici descoperim două umbre. Eram prizonierii unui sistem de străzi în patrulater si nu ne puteam misca decât înmarginile lui. O luăm iar înapoi si nestiind ce să facem, intrăm într-o curte, cu gândul să ne prefacem că întrebăm de cineva. Poarta e deschisă, dar geamurile de la casă nu sunt luminate. Probabil stăpânii nu sunt acasă. Nici lătrat de câine nu se aude. Batem la usă. Nici o miscare. Batem la geam. nU răspunde nimeni. Ce să facem? Parcă nu m-as întoarce nici în stradă. Riscăm să atragem atentia vecinilor, căci cine se plimbă la ora asta în frig si în noapte? Nu ne rămâne decât un singur drum: trebuie să mergem înainte. In fata noastră, lipit de curte, se ridica un zid înalt. Nu stim ce e dincolo. Poate o stradă sau o altă curte. Ne cătărăm pe niste cotete si ne urcăm pe zid. Facem zgomot din cauza tinichelei de pe acoperisul lor. Câinii mahalalei ne-au simtit si încep să latre. E un cor infernal pe toate glasurile. Numai să nu iasă vecinii din casele alăturate, unde se vede lumină. Intr-un efort disperat ajungem pe muchia zidului si, în lătratul de câini, coborâm de partea cealaltă. Stăm pititi o clipă si scrutăm locul. Respiratia ni se taie. Am ajuns în tovărăsia mortilor. Suntem într-un cimitir. Sărim si ne ascundem îndărătul unei pietre funerare. Ce aventură fără sens! Ne-am speriat ca niste prosti de niste oameni care se plimbau pe stradă fără nici un gând rău. Uitându-ne la inscriptiile de pe morminte, mai descoperim că ne aflăm într-un cimitir evreesc. Nu putem înnopta aici. După ce s-au potolit câinii, ne ridicăm încetisor si o luăm pe aleea principală. La capătul ei, descoperim o poartă. Poarta e întredeschisă. Un om stătea proptit de ea si fluiera a urât. Nu mai putem da înapoi. Ne-a auzit si a întors capul spre noi. Probabil e paznicul cimitirului. Iesim pe lângă el si îi dăm bunăseara. Ne zice "noapte bună", fără să ne întrebe ce căutăm încimitir la ora aceea. O fi crezut poate că am fost pe la cineva. Poate e o căsulie în cimitir, unde locuieste el sau altcineva. Convins că n-a fost nimica, că am căzut victima unei bănuieli neîntemeiate, îndată ce iesim din cimitir, îl iau pe Proca de brat si mă îndrept spre statiunea de tramvai din fata Cimitirului Bellu. Dar el atunci cu o energie feroce mă oreste să mai fac un pas, strigându-mi din toate puterile:
   - Nu, Domnule Comandant, nu e bine. Trebuie să dispărem din acest loc. E întesat de agenti.
   Eu, nu si nu. Mă lupt cu el ca să-l târăsc spre tramvai.
   - Ne-am făcut năluci, îi spun. E lume pasnică ce se plimbă pe stradă. Hai spre tramvai. Sunt obosit. Vreau să ajung acasă să mă culc. Bine că ai scăpat.
   Din nou proteste disperate. Să nu mergem la Cimitirul Bellu, să nu mergem la tramvai. Ne prind. Cu părere de rău cedez insistentelor lui si o luăm în directia opusă Cimitirului Bellu, pe soseaua Bucuresti-Oltenita. Contaminat de panica lui, mai mult alergam decât mergeam. După vreo trei sferturi de oră de mars fortat, ne oprim. Nu puteam merge până la capătul soselei, căci pe acest drum nu ne întoarcem în oras. Ne hotărâm să tăiem locul viran din stânga, în asa fel încât ocolind Cimitirul Bellu, să ajungem dincolo de el, undeva pe Calea Serban Vodă, si de aici să luăm tramvaiul. Dar după câteva sute de metri, numai putem înainta. Simtim terenul moale si lunecos sub picioare. Pe acest câmp se depozitau gunoaie si eram în primejdie să ne frângem gâtul sau să ne înfundăm în grămada de gunoaie. Ne întoarcem si, în lipsă de altceva mai bun, ne continuăm drumul pe sosea, spre iesirea din Capitală.
   De când tot umblăm trebuie să fi trecut vreo două ore. Ne uităm la ceas. E trecut de zece. Trebuie să ne întoarcem, căci latminteri nu mai apucăm tramvaiul. De astă dată Proca nu se mai opune. S-a convins siel, probabil, că ne-am speriat degeaba. Până când ajungem la statiunea de tramvai din fata Cimitirului Bellu, se face ora 11. Locul e pustiu. Nu se observă nici o miscare. Dispăruse si lumea de pe Strada Pieptănari, pe care o puteam contempla departe, căci cădea perpendicular pe sosea. Tramvaiul se pune în miscare. Respirăm usurati. Nici la statiile următoare de pe Calea Serban Vodă nu se urcă nici o mutră suspectă. Intrăm în oras. De abia atunci se luminează la fată Proca, îsi reia aerul lui degajat si vesel si începe să-mi povestească ce s-a întâmplat în Bucovina. Au fost surprinsi de jandarmi tocmai în momentul când grupul era pe punctul să treacă. Petrascu si însotitorii lor au rupt-o la fugă îndirectia granitei poloneze, au trecut un râu prin apă până la brâu, si numai cu mare greutate au ajuns de partea cealaltă. Atunci furia următoritorilor s-a descărcat contra însotitorilor. După câte stie el, cei doi ofiteri nu au avut nimic desuferit. Din respect fată de uniformă, jandarmii nu au cutezat să-i aresteze sau să-i chestioneze. Si asa a rămas el singur victimă. De la frontieră a fost transportat de urgentă la Siguranta din Bucuresti, unde a început ancheta. A fost groaznic chinuit ca să spună unde e "Comandamentul". Nemaiputând răbda, a spus să fie condus în fata lui Nicki Stefănescu, căci vrea să declare. Dar pe drum s-a întâmplat minunea. Poarta Sigurantei era deschisă si profitând de un moment de neatentie al agentului care îl însotea, a fugit în stradă. S-a dat alarma. un stol de agenti s-a luat după el, dar fiind iute la picior, si-a pierdut urma. Eu îl priveam cu admiratie si nu mai puteam de bucurie.
   Când am trecut cu tramvaiul dincolo de Dâmbovita, ne-am coborât si apoi mi-am luat rămas bun de la Proca, cu gândul să mă duc la gazda mea, unde niciodată nu aduceam pe nimeni. Dar Proca nu voia în ruptul capului să se despartă de mine. El nu are unde să doarmă, îmi spune. A fost silit să declare locuinta lui si nu stie alta unde să se ducă. Casa din Strada Gh.Popescu nu-i mai pare sigură, după ce le întâmplate astă seară. Atât de mult s-a rugat să-l iau cumine încât pentru prima oară am făcut imprudenta să-mi descopăr ultimul meu refugiu.
   Aceasta a fost întâmplarea cu Proca din noaptea de 13 Ianuarie 1939. Eu eram ferm convins până ce nu m-am aflat fată în fată cu Nicki Stefănescu că pe Strada Pieptănari nu s-a petrecut nimic deosebit. După atâtea pătanii, nu e de mirare că imaginatia noastră, excitată de primejdiile trecute, să descopere în fiecare colt de stradă un agent. Spre marea mea uimire, am aflat din gura lui Nicki Stefănescu lucruri pe care nu le-as fi putut nici măcar bănui. Partea ocultă a întâmplării de pe Strada Pieptănari schimba toată perspectiva. Strada era întesată de agenti, iar eu scăpasem din mâinile lor printr-o interventie providentială. Si aceasta fără ca să fiu măcar constient de gravitatea primejdiei.
   Proca într-adevăr fusese prins pe frontieră si adus la Bucuresti. A fost supus la torturi. A vorbit de locotenentul Maricari si de Florin Gârcineanu. Dar Nicki Stefănescu cerea Comandamentul. Cine a organizat expeditia? A vorbit de mine. Atunci a fost pus să aleagă: sau mă denuntă sau va fi omorât în bătăi. Groaznic de chinuit, n-a mai putut rezista. De aici înainte Proca mi-a dat o versiune falsă a celor întâmplate. N-a fugit, cum spunea el, de la Sigurantă, ci a consimtit să mă predea. Cum nu-mi cunostea domiciliul, au făcut împreună planul cum să mă captureze. De altă parte, Proca nu voia să se afle că el este denuntătorul. Trebuia omaginat ceva ca din toată afacerea asta el să iasă fără pată. Atunci a simulat chemarea mea prin Dr. Brcănescu, într-o stradă de la marginea Bucurestilor, pentru ca să facă plauzibilă versiunea evadării lui de la Sigurantă si teama lui de urmărire. Dacă eu cădeam, nu el era responsabil, ci reteaua de agenti care i-au descoperit refugiul. Odată cu chemarea mea în Strada Gh.Popescu, a fost concentrată toată brigada mobilă pe Strada Pieptănari. Asa se explică multimea de oameni ce-am întâlnit-o pe această stradă la ora aceea. Capturarea mea trebuia să se întâmple pe Strada Pieptănari, în dreptul masinii. Si acum să ascultăm "depozitia" lui Nicki Stefcănescu:
   - Domnule Sima, te înseli asupra lui Proca. Te-a predat si erai înmâinile noastre. Trebuia doar să sărim pe D-ta si să te dezarmăm. Stiam că porti revolver si vei trage. Voiam să te prindem viu, ca să scoatem dela D-ta toată reteaua teroristă. Oamenii ce i-ai văzut plimbându-se sau stând princolturi era tot efectivul brigăzii mobile, 40-50 de oameni. Eu conduceam operatiile. De la intersectia străzii Gh.Popescu cu Pietănari până la Cimitirul Bellu se desfăsurase în ordine de bătaie toate fortele noastre. Dacă ai fi scăpat de unii si ai fi încercat să fugi, ai fi dat de altii. Nu mai era posibilă scăparea.
   Imi reamintesc scena si un tremur se ridică din toată fiinta. Parcă trăiesc acum acel moment de primejdie, de care atunci nu mi-am dat seama.
- Cum de nu m-ati prins?
- Să vezi. D-tacu Proca ati venit pe Pietănari si vă apropiati de masină. Ca să nu trezim bănuielile, doi agenti se prefăceau că repară ceva sub roti... Comisarul Mănăilă era gata să se repeadă la picioarele D-tale, ca să te trântească la pământ si să îti pună cătusele. In acel moment noi toti eram pregătiti să sărim D-ta. Dar ce s-a întâmplat? Un tâmpit de agent dinperechea din spate i-a făcut semn lui Mănăilă cu mâna că nu esti D-ta! Mănăilă, avertizat de acest agent, v-a lăsat să treceti.
- Bine, întreb eu nedumerit, dar comisarul Mănăilă îl cunostea pe Proca. Cum de ne-a lăsat să trecem? Proca s-a tinut de cuvânt si m-adat pe mâinile D-voastră. Putea să-si dea seama că persoana ce se afla cu Proca sunt eu.
- Proca ne spusese că D-ta cei cevi la locul de întâlnire cui Dr. Borcănescu si ni l-a descris pe acesta ca pe un tip măruntel, slăbut, cu ochelari. Agentii erau pregătiti să sară pe perechea în care figura Dr. Borcănescu. Agentul din spate, care a făcut semn lui Mănăilă să nu vă atace, cunostea pe Proca, dar si-a închipuit că acesta e în tovărăsia unuia dintre ai nostri, în asteptarea perechii celeilalte. Te-a confundat pe D-ta cu un agent. Plecarea lui Borcănescu a înlesnit frauda. Noi nu te cunosteam pe D-ta si de aceea trebuia să ne orientăm după unul mic, slab, cu ochelari, în tovărăsia căruia trebuia să vii la locul de întâlnire. Proca a fost corect cu noi si numai gestul acelui tâmpit de agent te-a scăpat. Asa ai scăpat, D-le Sima. Dar acum îmi dau seama că a fost un semn al destinului. Dacă te-am fi prins atunci, terminam cu Garda de Fier.
- Păi acum, tot am căzut, zic eu cu tristete.
- Da, dar acum împrejurările sunt altele. Nu mai avem libertatea de atunci...
- Bine, dar atunci de ce l-ati împuscat pe Proca, dacă el si-a tinut cuvântul si m-a dus la locul fixat de D-voastră?
- Pentru că n-a fost loial mai departe. Văzând miraculoasa D-tale salvare, s-a trezit în el din nou legionarul. Trebuia ca a doua zi chiar să vină la Sigurantă, să explice ce s-a întâmplat ca să-ti întindem o cursă.
- Până la urmă l-ati prins din nou si atunci v-a servit iarăsi, căci ultimul meu domiciliul numai el îl stia.
- L-am prins. Când a fost din nou în mâinile noastre, a strigat: "Stati, nu mă bateti, că spun unde e Sima". Iar erai în mâna noastră si iar a intervenit destinul. In seara când trebuia să te călcăm în casa din Strada Câmpului, D-ta ai luat trenul spre Arad. La ora opt seara ai plecat D-ta si îndată după miezul noptii, când credeam că te-ai asezat în pat si dormi, am blocat toată strada. Dar pasărea fugise din cuib. Câteva ore de diferentă te-au salvat.
 
9. Atentatul din Noiembrie
 
   După încheierea acestui episod, îmi spune Nicki Stefănescu:
  - Bine, D-le Sima, să trecem acum la o altă chestiune.
  Se duce la un dulap si scoate un dosar voluminos. Ia din dosar o foaie si începe să citească toată seria atentatelor săvârsite de legioanri în Noiembrie 1939. Probabil că întreg dosarul continea actele referitoare la aceste atentate.
   La data cutare, o bombă la sinagoga din Alba-Iulia; la data cutare, arde o fabrică de cherestea în Bucovina; si asa mai departe, culminând cu atentatul de la Teatrul Evreiesc din Timisoara.
  - Cine le-a ordonat?
  - Comandamentul legionar din prigoană, care , la vremea aceea, se compunea din Vasile Christescu-sef, Preotul Dumitrescu-Borsa, eu, Papanace, Petrascu si Alexandru Cantacuzino.
  - Si, D-ta, ce misiune îndeplineai în cadrul acestui Comandament?
  - Eu eram omul de legătură pe teren. Eu transmiteam echipelor ordinele Comandamentului. Venind din provincie si nefiind cunoscut de politia Capitalei, puteam circula liber. Ceilalti trăind la Bucuresti, trebuia să stea ascunsi.
  - Si Codreanu stia de acestea?
  - Asta nu pot să vă spun. Vasile Christescu mentinea contactul cu Corneliu Codreanu prin Doamna Codreanu.
  - Bine, dar atunci ai putea să îmi spui care a fost ratiunea acestor atentate? Pentru că s-au săvârsit aceste atentate si de ce contra evreilor?
  - Comandamentul legionar a ajuns la concluzia că conducerea evreilor din România este responsabilă de prigoană, prin influenta ce-o exercită asupra Regelui, Doamna Lupescu. Lovind în evrei, voiam să azvârlim oprobiul opiniei publice asupra lor, indicându-i ca autorii din umbră ai suferintelor ce le îndură legionarii. Descoperite planurile conducerii evreiesti si dându-si seama conducătorii ce riscuri ar atrage asupra populatiei evreiesti în eventualitatea unei schimbări interne, sub presiunea evenimentelor internationale, speram ca tocmai din sânul lor să se producă o reactie, care să determine, pe acelesi canale, o revizuire a procesului Codreanu. Era o amenintare actualizată prin aceste atentate. "Stim cine stă în spatele acestei prigoane. Nu vă ascundeti si dacă mai întindeti coarda sau încercati să suprimati pe Corneliu Codreanu, trebuie să vă asteptati la răzbunare".
  - Nu înteleg atunci de ce ati tras în Stefănescu-Goangă?
  - E unicul caz care nu ne apartine si nu a fost ordonat de Comandament. A fost o initiativă locală. Am aflat întâmplător cu două zile înainte, de ceea ce se pregăteste. Cu mare greutate am găsit un curier, un student, si l-am trimis la Cluj, cu ordinul să oprească executia atentatului contra lui Stefănescu-Goangă. Curierul a ajuns la vreme, în dimineata zilei, dar, după spusele ulterioare ale lui Laurentiu Veres, responsabilul de pe atunci al organizatiei clandestine din Cluj, nu ar mai fi avut timp să avizeze echipa.
  - De ce ati recurs la violente? Nu aveati alte căi, politice, la dispozitie, pentru a cere revizuirea procesului?
  - Le-am folosit si pe acestea, dar fără rezultat. Atât în vară, dar mai ales în cursul lunilor Septembrie-Octombrie 1938, am desfăsurat o intensă activitate politică.
  - Pe cine ati văzut? Cu cine ati luat contact?
  - Mai întâi, pe D-l Vaida Voevod. El a fost solicitat de Valeriu Cârdu să ia apărarea lui Corneliu Codreanu. D-l Vaida a plâns pe umerii lui Cârdu, dar nu a făcut nimic. Apoi, prin Generalul Moruzzi, Vasile Christescu a trimis un memoriu Regelui, în care azvârlea  răspunderea celor întâmplate asupra lui Armand Călinescu. Era o indicatie clară că miscarea legionară nu întelege să rupă cu înaltul for consitutional, lăsându-i deschisă posibilitatea să intervină. Alte contacte au fost cu Generalul Antonescu, după iesirea lui din guvern.
  Am avut apoi frecvente legături cu două personalităti care stiam că se bucură de simpatia Palatului: Valer Pop si Generalul Coroamă. Victor Biris a dus tratative cu Valer Pop, din încredintarea Comandamentului.
 - Ceea ce mă surprinde, este că ati avut legături cu Generalul Coroamă, care era Comandantul Diviziei de Gardă.
  - Da, Domnule Director, eu însumi l-am văzut de două ori si l-am rugat să intervină pe lângă Rege.
  - E pentru întâia oară când aud. Generalul Coroamă făcea parte din cercul intim al Palatului si eu însumi sunt în bune raporturi cu el.
  - Impresia mea, îi răspund, este că toate aceste încercări de a restabili contactul cu Palatul au fost torpilate de Armand Călinescu, care nu se putea mentine la putere decât în calitatea ce si-o asumase. O destindere i-ar fi lichidat cariera politică.
   Nicki Stefănescu n-a răspuns nimic la observatia mea, dar tocmai perioada când Regele a făcut călătoria la Londra?
  - Isi are si aceasta tâlcul ei. Incă de la începutul lunii Noiembrie am aflat, pe diverse canale, că se va profita de absenta Regelui din tară pentru a se proceda la lichidarea lui Corneliu Codreanu. Alarmat de aceste zvonuri, Comandamentul legionar a dat si un comunicat, denuntând planul si avertizând de consecinte.
  Atentatele au fost programate pentru această epocă pentru apune guvernul în imposibilitatea de a executa pe Corneliu Codreanu, în lipsa Regelui din tară, creând în tară un climat de tensiune pre-revolutionară.
  - Dacă nu s-ar fi întâmplat aceste atentate, l-ati avut pe Codreanu si astăzi în viată.
  - D-le Director, eu nu cred că ar mai fi putut fi salvat, cu sau fără aceste atentate.
  Nicki Stefănescu s-a uitat la mine si apoi a coborât capul, punând ochii în pământ.
 
10. "Codreanu e de vină"
 
  - Domnule Sima, D-ta nu cunosti ce s-a întâmplat înainte de arestarea lui Codreanu. Regele a fost extrem de binevoitor cu el si cu generatia D-voastră. Regele a încercat până în ultimul moment să evite o probă de fortă între el si legionari. Avea reală simpatie pentru tineretul legionar. Prin Ministrul Palatului, Flondor, folosindu-se ca intermediar rudenia lui , Neagoe Flondor, i s-a trasmis lui Corneliu Codreanu dorinta Regelui să-i ceară o audientă si aceasta i se va acorda. Era vorba de o audientă privată si dacă s-ar fi ajuns la o întelegere, ar fi fost dată publicitătii. Ei bine, Codreanu a respins sugestia Suveranului, trimitându-i o scrisoare arogantă. Eu stiam de existenta acestei scrisori de la Constantin Stoicănescu, care fusese cu o delegatie legionară înaudientă la Urdăreanu si, cu acest prilej, li se citise de Ministrul Palatului scrisoarea împricinată.
  - Cunosc chestiunea, i-am răspuns lui Nicki Stefănescu. Asa cum a răspuns si Constantin Stoicănescu când aaflat continutul ei, nu era vorba de un refuz formal, ci Corneliu Codreanu carea să i se lase lui latitudinea să aleagă momentul cel mai potrivit pentru solicitarea acestei audiente. Pentru el, care se  împotrivise noii Constitutii, se crea o situatie penibilă ca să ceară la scurt interval o audientă Regelui...
  - Aceasta a fost greseala capitală a lui Corneliu Codreanu, continuă Nicki Stefănescu. Evenimentele nu mai îngăduiau nici o temporizare. Regele instaurase regimul său personal. Codreanu n-a înteles că acest regim nu poate să functioneze cu el în opozitie si în libertate. Regele voia să îl introducă în guvern. Nu exista pentru Codreanu o altă alternativă în acel moment decât sau în guvern sau în (aici a făcut o pauză penibilă) închisoare.
   Mi-am dat seama că avea pe limbă un alt cuvânt, "mormânt" si că s-a retinut cu mare greutate să nu se trădeze.
  - Cum si-a închipuit Codreanu că o să fie lăsat liber pentru a forma front comun cu Iuliu Maniu? Aceasta ar fi însemnat 90 la sută din opozitia tării. El s-a aliat Domnului Maniu, în loc să fie aliatul Regelui. I s-a oferit oportunitatea să accepte Constitutia, să intre în guvern si să introducă tineretul legionar în formatiunile patriotice prezidate de Rege. Era unica solutie. A refuzat. Codreanu e de vină.
   Declaratiile lui Nicki Stefănescu aveau o mare importantă istorică. Exista un plan al Palatului de a face un ultim efort pentru a capta miscarea legionară. IN acest scop i-au sugerat Căpitanului audienta. Presupunând că această audientă ar fi avut loc, cum ar fi putut accepta Corneliu Codreanu propunerea Regelui? O intrare a lui în guvern ar fi echivalat cu lichidarea lui morală. Ar fi fost un om politic sfârsit. Toată lupta lui nationalistă de 20 de ani s-ar fi dărâmat, iar el ar fi apărut în fata tării ca un oportunist si arivist, care renuntă la idealurile din tinerete pentru un fotoliu ministerial.
   Cu sau fără această audientă, rezultatul ar fi fost acelasi. In nici un caz Căpitanul nu putea să rămână liber si cu prestigiul intact.
   Dacă voia să fie consecvent cu linia vietii lui, nu mai era loc pentru el decât în închisoare. Regele si camarila erau speriati de formidabilul bloc opozitionist ce s-ar fi constituit din grupările lui Maniu si Codreanu. Acest bloc trebuia împiedicat să se formeze. Cel mai periculos dintre ei era Căpitanul. El trebuia să dispară de pe scenă. Atunci s-a dat mână liberă lui Armand Călinescu să dezlăntuiască prigoana.
 
11. Organizatia teroristă a Gărzii de Fier
 
  - Si acum, D-le Sima, să îti mai arăt ceva ca să vezi că îti cunosc organizatia de pistolari.
  Nicki Stefănescu se duce la acelasi dulap si scoate un alt dosar cu o ultime de file. In fruntea dosarului se afla harta României. Scoate harta si o întinde pe birou. Anumite regiuni ale tării erau strafate. Altele, albe.
  - Vezi, D-ta, părtilestafate reprezintă judetele unde dispui D-ta de organizatii teroriste. Te rog să nu negi, pentru că această hartă e întocmită în conformitate cu cercetările făcute de toate politiile si jandarmeriile din tară.
  Examinând harta, văd că Banatul figura ca împânzit în întregime de echipe teroriste. Continua cu Aradul, Hunedoara, Sibiu si Brasov. In nordul Ardealului, terorismul legionar avea două fiefuri: Cluj si Oradea. In Oltenia nimic. Capitala figura la loc de onoare. Având în nord două anexe, Prahova si Dâmbovita, iar, spre Dunăre, Teleormanul. Dobrogea era înnegrită, afară de judetul Tulcea. Terorismul legionar se sprijinea în Moldova pe un trepied: Iasi, Bacău si Covurlui. In Basarabia numai Tighina si Chisinău. In schimb Bucovina căzuse total pradă terorismului legionar.
  Privind harta, m-am speriat eu însumi de imensitatea pericolului legionar. Intr-adevăr, cu o astfel de organizatie, care după toate pierderile suferite, mai dispune de sute de lemente decise să îsi dea viata nu se poate lupta. Legiunea avea rădăcini adânci în popor, din care îsi reînnoia mereu efectivele.
  M-am ridicat fără să rostesc un cuvânt. Nicki Stefănescu credea că sunt coplesit de revelatiile hărtii si, prin tăcerea mea, confirm rezultatul investigatiilor lui. In realitate datele mele nu coincideau cu ale lui. Fără îndoială că existau organizatii clandestine legionare în toate regiunile indicate pe hartă, dar nu atât de numeroase încât să formeze retele compacte.
  Mă va pune acum să descopăr constituirea acestor organizatii? Chiar dacă mi-ar frânge oasele bucătică cu bucătică, nu as avea de unde să torn atâta amar de oameni. Oare ce criteriu va fi întrebuintat Nicki Stefănescu la întocmirea acestei hărti? Atunci mi-a trecut ca un fulger amintirea marilor arestări de legioanri săvârsite în Decembrie 1939, în Banat, Arad si Hunedoara. După fioroasa lectie dată miscării cu masacrele din Septembrie 1939, politia descoperă la două luni o nouă organizatie în aceste judete, de peste 500 de elemente. Acest fapt i-a îngrozit. Masacrul din Septembrie nu numai că nu a distrus miscarea, cum credeau ei, ci, dimpotrivă, a adâncit mitul ei în masa poporului, creându-i o puternică bază de sustinere. Fenomenul ar fi putut să se întâmple si în alte regiuni - lucru pe care eu însumi nu îl cunosteam - si atunci harta lui Nicki Stefănescu nu era tocmai departe de realitate. Nu este exclus ca si în alte părti, ca urmare a revoltei provocate în popor de ororile din Septembrie, să se fi născut organizatii spontane, necontrolate de Centru.
  După ce a închis harta cu repartitia terorismului legionar, Nicki Stefănescu m-a privit cu un aer de triumf:
  - Ei, D-le Sima, îti recunosti opera?
  - Da, Domnule Director. Citeam în ochii lui satisfactia politaiului de profesie care a descoperit extensiunea unei organizatii de infractori ai Statului.
  Ce va urma acum? Am ajuns la momentul culminant al anchetei, când trebuie să mi se decidă soarta. Ce poate urma? Voi fi silit să declar retelele legionare clandestine si apoi împuscat.
 
12. Ce cred de frontul din Franta?
 
  A doua zi, în loc de a continua ancheta asupra organizatiei legionare, Nicki Stefănescu schimbă subiectul.
  - Ce crezi de frontul din Franta? Va rezista? Cum e armata germană?
  Il vedeam nelinistit si stiam pentru ce. In camera unde eram păzit, un agent mi-a întins, într-un moment când era singur, o pagină de ziar cu stirile externe. Am citit în grabă titlurile. Tancurile germane străpunseseră frontul si înaintau spre Canalul Mânecii. Stirea era de o importantă capitală pentru soarta României. Dacă Franta capitula, România trebuia să să predea bunăvointei Reicului german, iesind din politica de duplicitate în care se complăcuse regimul carlist până acum. Mi-am dat seama de efectul ce-l poate produce asupra anchetatorului meu părerea mea si am răspuns cu fermitate si precizie:
  - Armata germană este cea mai puternică armată din Europa. Este înzestrată cu cele mai moderne arme si perfect instruită. Am văzut defilând unităti germane la Berlin si m-am îngrozit de soarta tării noastre dacă ar trebui să se înfrunte cu această masină de război. Noi n-am rezista o săptămână. Franta va fi învinsă si în foarte scurt timp. Nu cunosc desfăsurarea operatiilor, dar judecând după capacitatea de luptă a armatei germane, nu cred că va putea rezista mai mult de două luni.
  - Te înseli, D-le Sima. Dumneavoastră, legionarii, vă faceti prea usor iluzii, crezând în invincibilitatea armatei germane. Polonia a fost puterea de categoria a doua. Dar cei cu panglicuta albastră (făcea aluzie la Legiunea de onoare) dispun de o organizatie militară în profunzime. Frontul a fost străpuns si a fost bătută o armată franceză. Admit. Dar mai sunt alte armate franceze înrezervă. Se va repeta miracolul de la Marna si frontul se va stabiliza.
  Mi-am dat seama din cuvintele lui Nicki Stefănescu că cercurile de la Palat asteoptau cu înfrigurare, ca o ultimă sperantă, o stabilizare a frontului. Odată ce ofensiva germană s-ar fi împotmolit în Apus, Hitler si-ar fi pierdut libertatea de actiune în sud-estul european si politica externă a Regelui, ancorată în aliantele anglo-franceze, ar fi obtinut un nou impuls. Desi, în acel moment, nu-mi puteam imagina ca Franta să fie scaosă atât de repede din luptă si împărtăsea, într-o oarecare măsură vederile lui Nicki Stefănescu, am avut inspiratia să sustin cu aceeasi tărie argumentul precedent.
  - D-le Director, D-voastră judecati situatia orientându-vă după primul război mondial. Miracolul de pe Marna nu se va mai repeta. Nu există armată pe continent care să reziste fortei militare germane. Franta va fi ocupată, exact ca si Polonia, Danemarca si Norvegia. Germanii vor intra în Paris si România va trebui să tragă consecintele alăturându-se Puterilor Axei.
  Cuvintele mele izbeau ca un ciocan în capul lui Nicki Stefănescu. De astă dată convingerile lui în "cei cu panglica albastră" începuse să se clatine.
- Deocamdată nu stim cine are dreptate. Să asteptăm evolutia frontului.
 
13. "Domnule Sima, trebuie să ne întelegem"
 
   Ultima convorbire cu Nicki Stefănescu a luat o întorsătură neasteptată. Dosarele cu atentatele si organizarea miscării au fost lăsate de-o parte si fără nici o altă introducere, mi-a pus chestiunea colaborării cu regimul.
  - D-le Sima, trebuie să ne întelegem. Situatia grea a tării nu mai permite să ne sfâsiem între noi. D-ta reprezinti la ora actuală factorul esential în actiunea de destindere dintre Rege si miscare.
  Am rămas nu numai surprins de noua orientare ce-a luat-o ancheta, transformându-se dintr-o investigatie politienească într-un dialog politic, dar sinteam parcă cum o fortă nevăzută mă luase sub ocrotirea ei într-un moment când deznodământul nu putea fi decât executia mea. Eram inamicul Nr.1 al regimului si acuma, când mă aflam în mâinile Sigurantei, nu puteam spera decât să-mi aplice cunoscutele procedee politienesti.
  - Domnule Director, i-am răspuns cu oarecare sovăială, necrezând în ceea ce îmi auziseră urechile, dacă situatia tării reclamă colaborarea mea, puteti conta pe lealitatea mea.
  - D-le Sima, să nu crezi că îti fac propunerea aceasta "a la legere", ci după o matură chibzuintă. Mi-am luat o grea răspundere. Si ca să vezi că sunt sincer, îti reper argumentele pe care le-am prezentat superiorilor mei, inclusiv Majestătii Sale Regelui, cerând o examinare atentă a cazului D-tale.
  - Eu care te urmăresc de doi ani si îti cunosc organizatia de pistolari, stiu că dispui încă de numeroase elemente hotărâte să-si dea viata într-un atentat. Acum esti în mâna noastră si te punem ucide, dar sigur că se va mai putea găsi un grup de legionari care să te răzbune, trăgând în Rege. Si atunci ce ne facem? Tot sistemul se prăbuseste. Eu nu pot să-mi asum această răspundere.
   Atentatul lui Mitit Dumitrescu putea să fie mai grav. Planul lui initial era să săvârsească la Curtea de Arges, cu pelerinajului anual ce se face la cripta Regilor României. Iti închipui ce s-ar fi întâmplat. Un adevărat masacru. Ar fi căzut victimă Regele, întreg guvernul si consilierii regali. Ar fi fost un dezastru. De unde a apărut acest om? Nici nu stiam de existenta lui. Cum a putut să-si strângă această echipă si să opereze în toată libertatea, fără ca politia să afle ceva? Dar astfel de chipe necunoscute mai pot apărea din organizatiile clandestine legionare pe care nu le controlăm.
  Când vorbea de Miti Dumitrescu, era cuprins de panică. Groaza i se reflecta pe fată si mâinile îi tremurau usor.
  - D-le Sima, să trecem acum la actiunea de destindere si să analizăm sansele ei. Promotorul acestei actiuni a fost Vasile Noveanu. Cei de la Prefectura de Politie îsi fac iluzii cu el, dar eu stiu că n-are nimic în spate. Organizatia legionară este dominată de oamenii D-tale. I-am spus Regelui că dacă nu găsim o modalitate de întelegere cu Horia Sima, toată actiunea de captare a legionarilor îsi pierde orice semnificatie politică.
  - Dacă trecem la politica externă, desi eu nu cred ca D-ta într-o iminentă prăbusire a frontului francez, totusi apropierea de Axă a devenit imperioasă si inevitabilă. Ori, această apropiere nu se poate realiza continuând în acelasi timp ostilitătile interne cu legionarii.
  - In sfârsit, văd că D-ta esti om de înteles. Cu Codreanu nu ne puteam întelege. Desi tânăr, ai o mare experientă politică îmi dau seama din întreaga D-tale că nu esti pistolar de meserie si că numai anumite împrejurări te-au silit să recurgi la atentate. Fireste că nu se poate uita trecetul si nici nu că cerem acest lucru, dar trebuie să trecem peste acest trecut în interesul tării.
  In continuare, mi-a vorbit cu emotie si părere de rău de o serie de legionari pe care i-a avut la Sigurantă si i-a anchetat. Mi-a vorbit cu admiratie de tinuta lor, de tăria lor de caracter. In special îi venea mereu pe buze numele lui Afilon Dorca, student din Caransebes.
  - Ce om, D-le Sima Ce păcat de băietii ăstia! (Se referea la cei ucisi la Miercurea Ciuc.)
  - Da, Domnule Director, erau băieti buni. Păcat de ei că nu îi mai avem astăzi. Ar fi fost folositori tării.
  A urmat un moment de tristete si tăcere apăsătoare.
  - In sfârsit, D-le Sima, mai este ceva care te priveste pe D-ta, ca persoană. De atâtea ori ai fost în mâinile noastre si atâtea ori ai scăpat. De atâtea ori ti-ai pus în joc, desi puteai să îti găsesti un adăpost. Uite, acum ai fost în Germania, liber, si iar te-ai întors în tară expunându-te, desi stiai ce te asteaptă dacă vei fi prins. Si cu atâtia oameni ca D-ta. Cu D-ta se întâmplă ceva deosebit. Nu te putem trata ca un simplu infractor al Statului si lichida. Am impresia că destinele noastre sunt legate si că D-ta esti omul indicat să ajuti la rezolvarea situatiei grele a tării, fără să le producă tulburări interne.
  - D-le Director, poate vă va surprinde răspunsul meu, dar, cu răspunderile ce le am, am si eu anumite conditii de pus.
  - In primul rând, eu nu accept ca atâta vreme cât să mă găsesc prizonier la Sigurantă să dau vreo declaratie, asa cum s-a întâmplat cu ceilalti camarazi din lagăre. Prefer să mă împuscati. Mi-as pierde orice credit politic si toată lumea ar zice că declratia mi-a fost smulsă sun teroarea mortii.
  - In al doilea rând, trebuie ca înainte de a fi pus în libertate, să stabilim conditiile colaborării sau cadrul politic al acestei colaborări, pentru a nu fi acuzat mai târâziu de lealitate.
  - Hotărârea D-tale, îmi răspunde Nicki Stefănescu, nu numai că nu mă sochează, ci, dimpotrivă, demonstrează că esti un om serios, care nu urmăresti numai să îti scapi viata. Imi dau si eu seama că iesind de aici pe baza unei declaratii de adeziune la regim, îti pierzi orice credit si eficacitatea D-tale politică va fi nulă, chiar dacă ne-ai servi cu cel mai mare zel. Voi sustine în fata superiorilor mei punctul D-tale de vedere. Dealtminteri, mâine vei vedea pe Moruzov si vei continua discutiile cu el.
  - Cum, D-le Director, nu sunteti D-voastră Moruzov, zis Nicki Stefănescu?
  - Cum poti să spui asa ceva, D-le Sima? Moruzov e Moruzov si eu sunt Nicki Stefănescu. Eu sunt Directorul General al Sigurantei, iar Moruzov este seful Serviciului Secret al Armatei.
  Nicki Stefănescu râdea cu poftă de situatia caraghioasă în care mă găseam. Mă sinteam si ofensat. Am cunoscut atâtia camarazi din Bucuresti si nimeni nu mi-a spus că Nicki Stefănescu si Moruzov sunt două persoane diferite. In Noiembrie 1938, am scos o foaie clandestină, "Curierul Legionar", în care scriam negru pe alb că Moruzov, zis Nicki Stefănescu, era mâna dreaptă a lui Armand Călinescu. Eu venisem din provincie, dar o organizatie întreagă să nu cunoască cine conduce Siguranta?
   In cursul expunerii lui Nicki Stefănescu, mi-am păstrat calmul exterior, dar numai inima mea stia prin ce galopuri trecea, iro de câte ori Directorul Sigurantei îmi administra o nouă sperantă. Situatia mea nu era asa de disperată si chiar se întrezărea o solutie politică a cazului meu. Am retinut din expunerea lui două fapte esentiale care i-au zguduit încrederea în viabilitatea regimului:
  - Groaza ce le-a provocat-o atentatul lui Miti Dumitrescu si teama că ar putea să se repete dacă nu fac pace cu legionarii.
  - Obsesia unei rupturi iminente în politica externă, care le-ar fi impus renuntarea la garantiile engleze si trecerea în tabăra Puterilor Axei. Atât pe plan intern cât si pe plan extern, colaborarea legionarilor le părea indispensabilă si mai ales a acelui grup care a dus până acum la lupta contra regimului.
 
14. Intră pe scenă Moruzov
 
  Discutiile anterioare s-au desfăsirat foarte repede, în 4-5 zile după aducerea mea la Sigurantă, între 21-25 Mai aproximativ. In fiecare zi, dimineata si după masă, eram interogat.
  Asa cum îmi spusese Nicki Stefănescu, în dimineata următoare si-a făcut aparitia Moruzov. Mai întâi am fost condus în cabinetul Directorului, unde acesta, pe un ton ceremonios, mi-a comunicat că dintr-un moment într-altul trebuia să sosească Seful Serviciului Secret al Armatei. Auzisem atâtea despre Moruzov, dar nimic precis. Realitatea se amesteca cu legenda. In orice caz, pentru legionari întrupa sistemul organizat de Armand Călinescu pentru distrugerea miscării. Cu Nicki Stefănescu începusem să mă familiarizez, dar cum voi iesi la examen în fata acestui om fără scrupule si de un rafinament diabolic?
  Când a intrat Moruzov, Nicki Stefănescu s-a sculat în picioare si eu am urmat aceeasi miscare. Am înteles din comportamentul lui că era subalternul lui Moruzov si nu făcea decât să să execute ordinele acestuia. Moruzov mi-a întâins mâna cu un surâs binevoitor. Avea ochi albastri, cu câteva suvite de păr blond pe cap.
  Ceea ce m-a izbit din primul moment a fost fata lui lătăreată, aproape turtită, dezvăluind o ascendentă slavo-mongolică. Figura lui deprimantă contrasta cu înfătisarea elegantă a lui Nicki Stefănescu, care avea trăsături regulate si un aer senioral.
  - D-le Sima, am auzit atâtea de D-ta.
  - Mai multe rele decât bune, l-am întrerupt eu.
  - Este adevărat. Ai fost un advesar de talie. Ai fost unicul care ai tinut în sah întreg sistemul nostru de sigurantă, cu toată politiile si jandarmeriile din tară. Acum ne găsim fată în fată. Nu mai reluăm discutiile precedente, căci m-a pus în curent cu ele Nicki Stefănescu (am avut impresia că Moruzov ascultase toate conversatiile mele cu Nicki Stefănescu dintr-o cameră alăturată).
  - As vrea să abordez acum alt subiect. Cum este privit Regele Carol în Germania? Dar să îmi spui cu toată franchetea.
  -Domnule Moruzov, Regele Carol este rău văzut la Berlin. Atât asasinarea lui Corneliu Codreanu cât si masacrele din Septembrie au provocat puternice reactiuni care erau pe punctul să se termine cu o interventie militară în România. Prigonirea Gărzii de Fier a fost considerată la Berlin ca o actiune îndreptată contra politicii externe a Germaniei, făcând parte din sistemul de încercuire al ei, preconizat de democratiile occidentale. Această convingere a fost întărită prin acceptarea garantiilor engleze de către România.
  - D-le Sima, informatiile noastre sunt altele si le detinem de la surse germane de prima mână. Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti, a declarat în repetate rânduri Regelui că Germania nu se amestecă în afacerile interne ale României. Guvernul Reichului tratează cu guvernul român, cu regimul din România, cu detinătorii puterii, si nu cu opozitia si cu atât mai putin cu Garda de Fier. Am avut prilejul să vorbesc apoi eu însumi si în repetate rânduri cu Amiralul Canaris, care mi-a dat aceleasi asigurări. Conflictul dintre Rege si Garda de Fier nu afectează relatiile dintre cele două tări.
  - D-le Moruzov, cred că D-voastră nu cunoasteti suficient de bine structura internă a regimului national-socialist. Există două linii de actiune în politica externă a Reichului si Hitler operează cu una sau cu alta după împrejurări. Există o linie oficială, reprezentată de Ministerul de Externe german, de diplomatia Reichului, dar mai există si o linie a partidului, reprezentată de Rosenberg, Goebbels, Himmler si altii, care au un punct de vedere diferit, mult mai apropiat de pozitia miscărilor nationaliste europene. Dacă Hitler n-a întrebuintat până acum metoda dură fată de România, cu toate că provocările ce le-a suportat, este pentru că a considerat că nu a sosit momentul pentru a-i administra lectia cuvenită. Consideratii de politică internatională l-au determinat să lase pe mai târziu răfuiala cu România. Dacă se va termina victorios capmania din Apus, se va întoarce cu toată puterea spre sud-estul european, pentru a implanta "noua ordine" în acest spatiu. Si cum politica Regelui Carol a creat grave probleme Reichului, prin acel amestec de ostilitate si duplcitate, tare mi-e teamă că România să nu iasă prost din această confruntare, cu hotarele ciuntite. Numai o energică si imediată redresare a politicii noastre externe, în sensul unei apropieri de Berlin, ne mai poate salva de la catastrofă.
  Moruzov asculta aparent calm. Dar se vedea că era un calm fortat. O usoară transpiratie se observa pe fetele amândurora. Amutiseră amândoi. Parcă umbra amenintătoare alui Hitler pătrunsese până în cabinetul lui Nicki Stefănescu. Moruzov medita. In tară Regele era detestat, iar în străinătate era avizat la bunăvointa lui Hitler. Va putea rezista regimul acestei duble presiuni, interne si externe? De unde poate veni salvarea? Poate de la acest om care se află în fata lor si la discretia lor.
  - D-le Sima, pentru ce ai venit D-ta clandestin în România, expunându-te de a fi împuscat, când puteam să ajungem la o platformă de întelegere? Situatia D-tale ar fi fost mult mai usoară, dacă ai fi luat contact cu organele noastre de la Berlin.
  - N-am căutat să-mi usurez situatia mea personală, ci să usurez situatia tării. Am văzut că Regele nici după campania din Polonia nu renuntă la ostilitatea fată de Germania, ci asteaptă un moment prielnic pentru a se alinia democratiilor vestice. Nici în primăvara anului 1940, n-am observat o schimbare în politica externă a regimului, desi între timp se produsese fulgerătoarea ocupatie a Danemarcei si Norvegiei. Acum, incontestabil, se speculează si se speră că ofensiva germană să fie oprită în vest. Un calcul gresit. Concesiunile de ordin economic nu pot compensa o politică clară si categorică alături de puterile Axei. Ce poate urma, după toate aceste tensiuni, decât o ciocnire frontală între reich si România, care va duce la disparitia României ca Stat independent? Datoria noastră, mi-am spus, a legionarilor liberi din afara tării, este să împiedicăm cu orice pret acest deznodământ tragic, făcând orice pentru a răsturna regimul care patronează această politică de sinucudere. Am venit cu gândul de a săvârsi orice, chiar si un atentat contra Regelui, dacă ar putea servi la evitarea catastrofei nationale. Nu m-am sfiit să declar aceasta nici D-lui Ministru Ghelmegeanu.
  - Dar, D-le Sima, D-ta ti-ai bazat actiunea dinultima vreme pe informatii gresite. De multe vreme, majestatea Sa Regele vrea să schimbe politica externă, apropiindu-se de pUterile Axei. Dar nu o poate face dintr-odată. Sunt aliantele noastre traditionale în joc si puternice rezistente la partide. Vezi, asadar, că astăzi, si chiar mai de mult, punctele noastre de vedere concid. La ce crezi că a servit si destinderea din tară? Tot pentru a crea un climat favorabil în relatiile cu Berlinul. Noi vrem ca legionarii să ne ajute sau cel putin să nu mai consituie un obstacol în actiunea de aprpiere de Axă. Recunosc că situatia externă este mai gravă si că granitele sunt amenitate. Noi facem apel la patriotismul D-voastră ca, trecând peste ce a fost, să găsim împreună o modalitate de colaborare pentru a usura situatia externă a României.
  - D-le Moruzov, declaratia D-tale că regimul se orientează ferm si categoric spre Puterile Axei crează o situatie nouă care modifică si relatiile dintre legionari si regim. Ce păcat că nu s-a realizat această politică mai devreme, de când am preconizat-o noi. Alta ar fi fost situatia României.
  - A existat un moment Codreanu în 1938, care s-a pierdut, Regele preferând teroarea lui Armand Călinescu.
  - A existat un moment Clime. Dacă nu ar fi urmat masacrul din Septembrie, s-ar fi putut ajunge la un acord, deoarece principalul vinovat fusese alăturat.
  - Acum ne aflăm într-un alt moment de răscruce, care coincide cu arestarea mea. Nu stiu ce veti face cu mine, dar dacă nu se va realiza un front intern puternic pentru a rezista presiunii externe, tara va fi ciopârtită si nici regimul nu se va mai putea mentine.
   Discutia s-a oprit aici. Moruzov si Nicki Stefănescu s-au ridicat si mi-au făcut semn că pot să mă retrag.
 
15. Viata la Sigurantă
 
   Fac o întrerupere pentru a arăta cum am fost tratat la Sigurantă, în timpul detentiunii mele.
   Cum am spus la început, mi s-a repartizat o cameră la etaj. La iesire era un coridor care lega două corpuri de case. Camerele de la etaj erau mai bune decât cele de la parter, care erau zăbrelite si unde pătrundea putină lumină. Camera mea avea geamuri obisnuite si era luminoasă.
   In primele zile am fost tinut ziua si noaptea în pat si nu mi se dădea voie să mă ridic decât în timpul mesei. Noroc că eram eliberat din această pozitie incomodă prin desele chemări în cabinetul Directorului. Pe coridor se găseau toaleta si cismeaua, unde mă puteam spăla, sub supravegherea agentilor, care nu mă scăpau o clipă din ochi. Evident când agentii au simtit că sunt tratat cu oarecare consideratie de superiori, si-au schimbat si ei purtarea, ziua mi se ridicau cătusele si puteam să mă misc liber prin cameră. Noaptea însă cătusele îmi erau prinse cu regularitate. Masa mi se servea de la un restaurant din apropiere. Venea un chelner cu tava si cu farfuriile. Dormeam tun, Ajunsesem epuizat la Sigurantă, dar, cum am bănuit mai târziu, mi se punea un somnolent în mâncare, probabil bromură, ca să nu mă trezesc noaptea.
   Erau trei schimburi de agenti. Intreaga brigadă mobilă era concentrată acum ca să mă păzească. Nici nu mai aveau altceva de făcut, deoarece legionarii nu se mai miscau, asteptând să vadă ce să întâmplă cu mine la Bucuresti. Guvernul dăduse un comunicat prin care se anunta că "Horia Sima si Nicolae Petrascu au fost prinsi pe frontieră, se află în mâinile noastre si au fost depusi". Fiecare echipă era formată dintr-un comisar si doi agenti, care stăteau permanent cu mine încameră. Pe coridor făcea de planton un jandarm. Reveneau cu regularitate aceleasi figuri mobilă. Această brigadă era trimisă în orice punct al tării când se descoperea un fir legionari important. Siguranta nu avea încredere în politiile locale si trimitea pe acesti "duri", care aveau mâna liberă să recurgă la cele mai brutale metode pentru a smulge confesiuni.
   De numele agentilor care s-au perindat încamera mea nu îmi aduc aminte. Stiu doar atâta că fiecare venea la serviciu cu echipa lui de agenti. Numele comisarilor mi s-au întipărit însă în minte si le retin până astăzi. In afară de Curelea, care mă luase primul în primire când am ajuns la Sigurantă, am cunoscut pe comisarii Cristescu, Oprea, Mănăilă, Macavei si Treza. Comisarul Cristescu, un bărbat înalt si spătos, era fratele Colonelului Cristescu de la Cernăuti, asupra căruia au tras legionarii, a doua zi după asasinarea Căpitanului. Streza era din Făgăras, învătase la acelasi liceu cu mine si mă cunostea. Macavei era tot din Ardeal. O figură stearsă si bolnăvicioasă. Elementele principale ale brigăzii mobile erau Curelea, Cristescu, Oprea si Mănăilă. Acestia erau cei mai periculosi, pentru că priveau pe legionari ca pe propriii lor dusmani. Nu erau numai simpli functionari ai Statului, care îsi îndeplineau misiunea lor în mod corect, ci se identificase în asa măsură cu regimul încât săvârseau toate crimele ce li se ordonau fără nici o tresărire de constiintă. A ucide un legionar, era pentru ei o bagatelă. Omorau asa zicând din rutină, ca si cum ar fi fost vorba de expedierrea unui act administrativ. Legionarii deveniseră "Cranii de Lemn", cum scris Ion Mota, după uciderea studentului Teodorescu la Constanta. Legionarii fudseseră decretati "vânat liber" de înaltele foruri ale Statului si ei îsi îndeplineau meseria de "vânător".
   La început comisarii se purtau foarte rezervati cu mine. Rareori scoteau o vorbă. Doar mă fixau cu curiozitate, ca un animal rar în cuscă. Asa cum mă aflam, legat de mâini si de picioare, si le inspiram teamă. Mi se dusese vestea că am o artă fabuloasă de a mă strecura prin cele mai grele situatii si le era teamă să nu folosesc si acum această "iarbă a fiarelor" si să scap în mod miraculos. In fond nu era nimic, ci doar că am fost mai atent la capcanele politiei, orientându-mă după amănunte care altora le scăpau.
   Mai târziu, când s-a schimbat atmosfera în cabinetul lui Nicki Stefănescu, si-au dezlegat si ei limbile. Am avut lungi conversatii cu comisarii în jurul subiectelor la ordinea zilei: cum e privită România la Berlin si apoi comentarii asupra diverselor episoade din prigoană. Bine înteles că ceea ce le spuneam lor, nu diferea de textul declaratiilor mele făcute lui Nicki Stefănescu: Aceeasi încredere în victoria armatei germane pe frontul de vest si aceeasi temere că Hitler, după terminarea campaniei din Franta, va cere socoteală României pentru atitudinea ei. De aici urgenta necesitate de a se schimba politica externă, apropiindu-ne de Puterile Axei, si tot atât de urgenta necesitate de a forma un bloc intern compact pentru a rezista furtunii ce se apropie. Comisarii citeau ziarele si aveau prilejul să se convingă câtă dreptate am. In fiecare dimineată îi vedeam mai posomorâti si îngrijorati. Armatele germane ajunseseră la Canal si înaintau spre Paris.
   Când vorbeau de operatiile întreprise de ei contra legionarilor, să fereau să pomenească ceva de crimele lor. De la Comisarul Mănăilă am aflat cum a fost arestat Fănică Comjig. Auzind că Armand Călinescu se duce la Iasi pentru nu stiu ce inaugurare, a luat si Comjig trenul de la Bucuresti spre Iasi, însotit de nelipsita lui lădită de grenade, de care nu se despărtea nici noaptea. Brigada mobilă i-a dat de urmă. Mănăilă mi-a povestit că l-a surprins noaptea în pat, pe când dormea. Mănăilă era o namilă de om. "Am sărit pe el si l-am răstignit, în timp ce ceilalti îi puneau cătusele. Când s-a trezit, era ferecat. N-a putut să facă nici o miscare. Dormea cu pistoale sub cap. Ne-ar fi omorât pe toti". Dar n-a continuat povestea. Comjig nici n-a ajuns la Bucuresti, ci a fost omorât undeva pe drum, fără judecătă, după metoda "craniilor de lemn".
   Am cunoscut acolo si pe agentul care l-a arestat pe Marius Cioflec, fiul profesorului Cioflec de la Timisoara. Marius trebuia să plece cu mine în Germania, la începutul lui Februarie 1939. Ne-am dat întâlnire seara la Gara de Nord. Dar n-a mai venit. Ce se întâmplase? Inainte de plecare, a trecut pe la Marin Bărbulescu, care locuia pe Strada Cobălcescu. Tocmai atunci au venit agentii să-l ridice pe Bărbulescu si, odată cu el, a căzut si Cioflec. A fost internat la Miercurea Ciuc si apoi împuscat în Septembrie 1939.
   Cât priveste agentii, erau niste amărâti, recrutati din pleava societătii. N-am întâlnit nici unul de oarecare nădejde. Prost plătiti, ca toti functionarii români, prigoana contra legionarilor le-a oferit prilejul să-si rotunjească veniturile. Fie că despuiau mamele, sotiile si rudeniile celor arestati de bani, în schimbul anumitor servicii, fie că primeau "prime" de la Directorul Sigurantei când capturau vreun legionar. Fără îndioală că "primele se urcau simtitor când li se încredinta misiunea să execute anumiti legionari. Un agent a avut sinceritatea să-mi spună înfată, când nu era comisarul în cameră; "D-le Sima, ai avut noroc. Dacă te prindeam cu două luni înainte, te omoram".
   Ajutorul imediat al lui Nicki Stefănescu era comisarul-sef Georgescu, care, tocmai câmd mă aflam la Sigurantă, primise numirea de Chestor. El era seful echipei volante si totdeauna pleca în provincie cu tot stolul de agenti pentru a conduce cercetările. Chestorul Georgescu părea destinat unai alte cariere, mai putin odioase. Nu avea nimic din tipul brutei politienesti. Era un bărbat frumos, cu ochii albastri si cu părul bătând în blond. Era elegant si manierat. Dar acelasi om angelic, se transforma într-o fiară în cursul anchetelor. Fata îi lua un rictus sălbatic si cu ochii injectati de sânge se năpustea asupra bietelor victime, urlând, înjurându-le si călcându-le în picioare. La biroul central mai era si comisarul Abramovici, un bărbat jovial, despre care nu am mai auzit nimic deosebit. Am întâlnit pe acolo si pe Toni Mânzatu, fratele lui Nelu Mânzatu, care părea străin de ce se întâmplă, nefiind întrebuintat contra legionarilor.
   Lunga imobilizare la Sigurantă a avut si un efect bun: mi s-au dezumflat picioarele. Acum puteam călca, fără să mă mai doară.
 
16. Dezarmarea pistolarilor
 
   După vizita lui Moruzov, Nicki Stefănescu mă chemă din nou în cabinetul său, punându-mi următoarea chestiune.
  - D-le Sima, ai spus că nu vrei să dai nici o declaratie de adeziune la regim câtă vreme te găsesti în stare de arest si eu am înteles ratiunea acestei hotărâri. Trebuie totusi să faci ceva, un gest de bunăvointă, ca să arăti că ai renuntat la clandestinitate si terorism si că esti dispui să te încadrezi în viata politică normală. Intelege si D-ta că sunt anumite îndoieli, anumite rezistente, care stau în calea unei întelegeri. Ce garantii avem noi că punându-te în libertate, nu te vei da iar la fund, creând noi probleme regimului? Iată ce îti propun eu si ce te poate ajuta enorm la clarificarea situatiei D-tale. D-ta trebuie să dezarmezi organizatiile de pistolari. Se găsesc multe arme în mâna legionarilor. Ori, un pistol în mâna cuiva e o tentatie. Un revolver ascuns dă senzatia unei forte, sugerând ideea că se poate folosi de el, pentru a face o ispravă mare. Eu îti propun să chemi aici la Sigurantă pe oamenii D-tale de încredere din toată tara si să-i sfătuiesti să scoată armele ce le au si să le depună aici. Să nu-ti închipui că vreau să le întind o cursă, pentru a-ti descoperi organizatia de pistolari. Nu urmăresc acest lucru. Nu li se va întâmpla nimic decât socul ce-l vor suferi când vor fi adusi la Bucuresti, unde se vor trezi fată în fată cu D-ta. Garantez de libertatea acestor persoane si, dimpotrivă, m-as bucura să-i cunosc pe acesti tenuti dusmani ai regimului într-o altă ipostază decâ urmăriti si anchetati, ca să vadă că suntem si noi oameni si români. Oamenii D-tale nu au de ce să se teamă, pentru că ne aflăm în perioada destinderii. Chiar de curând Majestatea Sa Regele a semnat un nou decret de gratiere, eliberând o serie de legionari din închisori. Cu contactele ce le vei avea, va slăbi si tensiunea din tară provocată de prinderea D-tale si a lui Petrascu. Vor vedea prietenii D-tale că esti viu si sănătos si vor înceta să ne trimită scrisori anonime de amenintare.
  - D-le Director, propunerea D-voastră nu-mi crează temeri sau îndoieli că as face ceva rău, după ce m-ati lămurit asupra esentialului. In acest moment primează politica externă si orice român patriot trebuie să fie constient de primejdiile ce se pot abate asupra tării noastre. Pentru aceasta mi-am pus din nou viata în joc. După ce mi-ati confirmat, atât D-voastră cât si Moruzov, că Regele vrea să schimbe politica externă, îndreptându-se spre Puterile Axei, a căzut obstacolul principal din calea unei întelegeri cu regimul. Legionarii nu pot fi insensibili la apelurile pentru salvarea tării. Asa am fost educati. Orice ne-ar despărti, patria are întârziere. Dacă gestul ce mi l-ati recomandat poate servi la netezirea unui acord cu regimul, sunt gata să săvârsesc această actiune. Un singur lucru vă cer. Dacă legionarii vor fi adusi la Sigurantă si întâlnirile mele cu ei vor avea loc aici, atunci se vor întoarce acasă cu impresia că ceea ce le-am spus eu a fost smuls sub constrângere si nu reprezintă libera mea convingere. Eu v-as ruga ca întrevederile cu camarazii mei să aibă loc în altă parte, unde să nu trăiască cu senzatia că eu sunt un prizonier fără putere, iar ei pe punctul de a fi din nou arestati. Trebuie să le vorbesc într-o altă casă, pentru ca operatia să reusească.
  - Am înteles, D-le Sima, si sunt acord cu D-ta. Iti pun casa mea la dispozitie pentru aceste întâlniri. Bine înteles, vei fi dus acolo si adus înapoi cu agenti. Eu voi fi în casă, dar nu voi asista la întrevederi. Te avertizez însă să nu-ti treacă prin cap că ai putea fugi. Casa va fi păzită si ai putea să fi împuscat. Mă bucur că ai înteles cât e de important să dezermezi pe legionari. Vom comunica hotărârea D-tale Ministrului si Palatului. Acum D-ta trebuie să te gândesti bine si să pregătesti o listă de persoane pe care vrei săle chemi la Bucuresti. Noi vom telefona politiilor locale si acestea se vor îngriji să le aducă încoace.
   Intors în cameră, m-am trântit pe pat si am reflectat. Dacă Nicki Stefănescu voia să-mi stoarcă numele legionarilor necunoscuti la Sigurantă, nu era nevoie să recurgă la această subtilitate. Putea folosi ciomagul. Deci, nu e vorba de asta. Ei vroaiu să scot miscarea din clandestinitate. Mai mult decâtpistoalele legionarilor, ei urmăreau să înfluentez mentalitatea legionarilor, să-i conving de necesitatea întelegerii cu regimul si, ca o probă a noii lor atitudini, să depună armele. Să trec miscarea, cu alte cuvinte, de la starea de război la starea de pace.
  Am examinat cadrele legionare dintară pentru a întocmi lista ce mi s-a cerut. Nu mă puteam limita la tineretul decis la actiune, ci trebuia să pun pe listă si persoane mai învârstă, cu influentă asupra organizatiilor locale, pentru că numai acestea puteau pacifica spiritele. Am întocmit lista din două categorii de persoane: studenti legionari, cunoscuti de mine din prigoană, si personalităti legionare. Primii reprezentau elementul activ, dinamic, iar ceilalti se bucurau de ascendent în organizatie si puteau împrăstia cuvântul meu cu toate garantiile de executie.
 
17. Contactele cu legionarii
 
   Incontestabil că prin acceptarea operatiei de "dezarmare a pistolarilor" intram într-o nouă fază. Până acum nu avusesem nici o legătură cu exteriorul, neavând alti interlocutori decât  pe Nicki Stefănescu, pe Moruzov si pe comisarii care mă păzeau. Prin natura interventiei ce mi se cerea acum, mi se deschidea poarta spre lumea legionară. Făceam un salt din izolarea în care fusesem tinut până atunci în mediul din afară, având prilejul să transmit legionarilor mesajul exsitentei mele. Avantajul era mai mare pentru mine decât pentru Sigurantă, deoarece regimul era paralizat din cauza situatiei externe si nu mai putea relua prigoana contra legionarilor, chiar dacă ar fi cunoscut o parte dinorganizatia de "pistolari", în timp ce eu câstigam un sprijin puternic si nesperat prin legăturile ce mi se ofereau cu miscarea.Legionarii care se vor perinda prin fata mea ca să mă vadă si să mă asculte, se vor întoarce acasă cu o nouă sperantă si vor crea o stare de agitatie favorabile eliberării mele, care, venind din mai multe părti si mai multe localităti, va avea un puternic ecou la Bucuresti. Regimul va fi supus unei presiuni interne din ce în ce mai accentuate tocmai prin contractele ce mi le-a înlesnit, ceea ce mă îndepărta nu numai posibilitatea suprimării mele, dar îi obliga pe conducători să se gândească efectiv la eliberarea mea.
  In vederea contactelor mele cu legionarii, mi-am pregătit un mic discurs pe care l-am repetat aidoma în toate întâlnirile. Era foarte important să-mi aleg bine temele ce le voi atinge în aceste convorbiri, pentru a da satisfactie guvernului fără să rănesc sensibiltatea legionarilor si tot atât de necesar era ca aceste teme să nu varieze. Fiecare legionar, întorcându-se acasă, trebuia să difuzeze aceleasi argumente , deoarece eram sigur că organele politienesti locale vor retransmite la Bucuresti starea de spirit a celor văzuti de mine si declaratiile lor. Nu am folosit decât un singur limbaj, fără a face confidente nimănui si fără a introduce în discutie subîntelesuri sau ambiguităti.
   Discursul meu se compunea din următoarele teme care, în ansamblul lor, trebuia să convigă pe legionari că drumul indicat de mine este bun si în acelasi timp să ofere si autoritătilor o garantie de bună credintă:
 
  1. Iminenta prăbusire a frontului francez va crea o nouă situatie în sud-estul european care va afecta si tara noastră.
  2. In fata amenintării externe, trebuie să renutăm la luptele fratricide pentru a salva hotarele tării.
  3. Regimul este dispus la o apropiere de Puterile Axei, orientare preconizată de noi încă de pe timpul Căpitanului, ceeace usurează considerabil posibilitatea unei întelegeri cu miscarea.
  4. Procesul de destindere început de vreo câteva luni va continua, cu conditia ca si noi să facem un efort de pacificare al spiritelor.
  5. Nouă ni se cere de guvern să depunem armele, ca o dovadă a bunei noastre vointe de a renunta la clandestinitate si de a ne integra în Stat.
  6. Eu care v-am condus în prigoană fără sovăire timp de doi ani, vă cer acum să acceptati această cerere cu seninătate si cu calm. Vă rog să transmiteti tuturor legionarilor care stiti că au arme ca să vi le predea vouă, pentru ca la rândul vostru, să le aduceti la Bucuresti si să le depuneti la Siguranta Statului.
  7. Am toate garantiile că nimănui nu i se va întâmpla nimic, din cauza acestei actiuni. Nimeni nu va avea de suferit nici o urmărire politienească sau penală.
  8. Colectarea armelor posedate de legionari are ca scop să creeze un climat de încredere între autorităti si miscare, pentru ca procesul de destindere să poată fi dus până la capăt.
   N-am pomenit nimic de situatia mea, de eventuala mea eliberare, dar toti si-au dat seama că predând armele Sigurantei, implicit mă ajută si pe mine.
 
18. Cum s-a desfăsurat operatia
 
   In fiecare zi eram dus cu masina la casa lui Nicki Stefănescu, unde mă întâlneam cu legionarii veniti din provincie. Era o casă cu etaj, la capătul unei străzi, de al cărui nume nu îmi aduc aminte.
   Cum intrai pe trepte si intrai în vestibul, la dreapta, era un salonas, cu feresterele spre stradă. In această cameră aveau loc convorbirile. Nicki Stefănescu mă însotea regulat, dar nu asista la discutii, ci astepta sfârsitul lor la etajul de sus. Odată terminate aceste întrevederi, eram readus la Sigurantă cu acelasi ceremonial, adică în masină si flancat de agenti. De obicei întâlnirile se desfăsurau dimineata, dar nu exista un orar precis. Depindea si de ora la care soseau oamenii din provincie. Adeseori i-am văzut după masa si chiar seara.
   Prima reactie a legionarilor când dădeau ochii cu mine era de spaimă, căci nu se asteptau să mă vadă. Când politiile locale îi anuntau că trebuie să plece imediat la Bucuresti însotiti de agenti, erau cuprinsi de neliniste, căci nu li spunea pentru ce sunt chemati. Cum toate experientele de până acum cu politia îi determinau să fie bănuitori, majoritatea credeau că s-a întâmplat iar ceva rău, că sunt chemati să dea vreo declaratie în legătură cu arestarea mea sau poate chiar să fie retinuti, ca urmare a unui nou val de arestări. Dar după ce mă vedeau calm si surâzător, într-o casă particulară mobilată cu elegantă, si nu în localul hidos al Sigurantei, pe care multi îl cunosteau, le scădea tensiunea si mă salutau cu bucurie. Mă credeau morrt între cei vii si dintr-un moment într-altul asteptau să audă că am fost lichidat. Nu eram nici mort si nici schingiuit, ci stăteam în fata lor cu aerul meu din totdeauna. Nicki Stefănescu dăduse ordin agentilor, înainte de a începe ciclul conferintelor, să-mi cumpere o cămasă nouă, în locul celei vechi si murdare, cu care dormisem nopti de-a rândul, si să-mi dea hainele la călcat. Costumul de haine pe care îl cumpărasem la Berlin acum era în stare bună si contribuia la buna mea prezentare în fata lor.
   Intrevederile au început pe la 28 Mai si s-au încheiat la 7 Iunie 1940. Nu pot să însir aici toate întrevederile avute. Las de-o parte pe cei tineri, pe studenti, cu care întelegerea era usoară, si mă opresc asupra câtorva cazuri dificile. Pusesem pe listă si pe avocatul Mitică Predescu din Constanta, care fiind mai în vârstă, se bucurade o largă audientă în lumea legionară din Dobrogea. Cu Predescu m-am întâlnit de mai multe ori în prigoană. Era bun prieten cu Puiu Dumitrescu, fost secretar particular al Regelui, si, prin el, aflam o multime de stiri din anturajul Palatului. Chestorul din Constanta, cunoscut prin brutalitatea lui, i-a ridicat cu tot alaiul politienesc, ca si cum ar fi fost vorba de o arestare. Pe drum Mitică Predescu a protestat, s-a zbătut, a încercat chiar să scape din mâinile agentilor, strigându-le că el n-a făcut nimic si unde îl duc si de ce îl duc. Agentii se distrau pe socoteala lui, în loc să-l linistească. Credea că va fi împuscat undeva pe drum, ca atâtea victime nevinovate ale regimului. Nu s-a linistit decât după ce a intrat în casa lui Nicki Stefănescu si m-a descoperit în salonas. Mi-a strâns mâna cu căldură si a înteles imediat importanta actiunii de dezarmare a legionarilor pentru soarta mea si pentru întreaga Legiune.
   O altă persoană care a introdus o notă discordantă în relatiile cu Siguranta a fost profesorul Ion Protopopescu de la Timisoara. Stiam că profesorul fusese detinut cu prilejul marilor arestări din Decembrie 1939 de la Timisoara si stătuse chiar în închisoare multe vreme. Deci, nu mai aveam nici un dubiu că Siguranta îi cunostea toată activitatea lui "subversivă". Intre altele, profesorul mă găzduise în locuinta lui din Timisoara, care se afla la etajul ultim al Scolii Politehnice, în trecerea mea de la Bucuresti spre Jugoslavia, în Octombrie 1939. Dar nu era asa. Desi se descoperise legăturile lui cu Bucurestii si cu echipele care m-au ajutat să trec în Banatul sârbesc, profesorul convinsese întreaga brigadă mobilă, în frunte cu Nicki Stefănescu, că se află pe un drum gresit, că el nu e amestecat în actiunile ce i se impută. I-a dominat prin inteligenta lui ascutită si le-a răsturnat toate probele. Profesorul Protopopescu iesise cu fata curată din această anchetă si Nicki Stefănescu ar fi rămas cu această impresie, dacă eu nul-as fi pus pe listă. Siguranta stia că eu mă ascund la Timisoara, după evenimentele sângeroase din Septembrie 1939, si m-a căutat în multe locuri, în afară de casa profesorului Protopopescu. Nu s-a operat nici o descindere la domiciliul lui. Nu se poate telefona la Bucuresti chestorul Gritta, ca un om de talia lui să se amestece cu lumea "pistolarilor". Categoria lui socială îl împiedica să se coboare atât de jos încât să participe la comploturi cu infractorii Statului. Profesorul a profitat de această prezumtie favorabilă, pentru a scăpa teafăr si ultima anchetă, condusă direct de Nicki Stefănescu.
   După ce a plecat profeosrul, m-a chemat Nicki Stefănescu la el pentru a-si exprima amărăciunea lui. Era indignat si furios pe profesor.
  - L-am crezut, D-le Sima, în decursul ultimei mele anchete si l-am absovit de orice culpă. Cu o rară abilitate, s-a strecurat prin reteaua noastră. Ceea ce m-a făcut să-l scot din cauză, a fost tocmai onorabilitatea persoanei lui, faptul că avea un nume la Timisoara, care-l făcea apt să participe la actiuni teroriste... Si acum, după declaratiile D-tale, mă simt lezat în orgoliul meu de politist. Cum am putut să fiu atât de tâmpit? Nu se va întâmpla nimic cu el, a trecut această fază, dar, crede-mă, mă simt umilit si ofensat.
   Un al treilea caz care merită să fie semnalat este al profesorului Constantin Stoicănescu. Pentru întâia oară l-am văzut si pe moruzov la domiciliul lui Nicki Stefănescu, cu prilejul acestei întâlniri. Ce-o fi căutând aici, mă gândeam? Moruzov si Nicki Stefănescu asteptau la etaj, în timp ce pe mine m-a lăsat singur cu Stoicănescu. Aducându-mi aminte de becul acela din cabinetul lui Nicki Stefănescu, care se aprindea ori de câte ori vorbeam cu el, am bănuit că e instalat pe undeva un microfon. Când Soicănescu, nedându-si seama de primejdie, începuse să discute liber, i-am făcut semn să tacă si am luat firul conversatiei. I-am repetat "lectia" si chiar într-o formă mai accentuată, făcând declaratii de lealitate fată de Rege. Stoicănescu a continuat pe acelasi ton, reluând aceleasi argumente, adăugând că în misiunile lui la Berlin a urmărit exact acelasi lucru, adică crearea unei baze politice de întelegere între miscare si regim. Moruzov si Nicki Stefănescu, dacă într-adevăr au ascultat conversatia, nu puteau decâ să fie multumiti cu ceea ce auziseră. Conversatia mea cu Stoicănescu au considerat-o, probabil, un fel de probă crucială a sinceritătii mele.
   Când am terminat discutia si Stoicănescu se pregătea să plece, apar Moruzov si Nicki Stefănescu în salonas. Atunci Stoicănescu a avut o iesire de o siceritate temerară, care pe mine m-a speriat atunci, dar care s-a adeverit mai târziu a fi fost foarte oportună. Stoicănescu le-a spus următoarele:
  - Domnilor, eu am fost trimis la Berlin de către Palat, respectiv de D-l Urdăreanu, pentru a convinge grupul legionar de acolo să renunte la opozitie si să se integreze în procesul de destindere. N-am reusit decât partial. Intre timp, abia plecat de-acolo, Horia Sima si un grup d elegionari s-au întors clandestin în tară si au fost arestati. Nu cunosc motivele lor. Am fost tot atât de surprins ca si D-voastră de actiunea lor. Dar ce se întâmplă în tară? Legionarii mă acuză acum pe mine că eu as fi atras în cursă pentru a fi arestati, deoarece venirea lor încoace s-a întâmplat la câteva zile după întoacerea mea. Situatia pentru mine este extrem de penibilă. Dacă i se întâmplă ceva, m-au amenintat că mă omoară. Nu-mi rămână altceva decât să mă sinucid. De aceea, vă rog să reflectati bine ce faceti cu Horia Sima. Să nu încercati să rezolvati cazul său printr-o solutie politienească sau judiciară, ci să-i dati o solutie politică. Aceasta asteaptă toti legionarii de la D-voastră.
  Nicki Stefănescu si Moruzov ascultau într-o tăcere mormântală. Se uitau la mine, se uitau la Stoicănescu, si nu scoteau nici un cuvânt, nici de aprobare si nici de dezaprobare. Intreverea luase o întorsătură dramatică si eu ca să cobor tensiunea, mi-am luat rămas bun de la el, spunându-i câteva cuvinte de încurajare: "Ei lasă, că o să fie bine".
  Din Bucovina l-am chemat pe avocatul Turcanu si de la Galati pe Nicolae Ion, legionari cu care lucrasem în tot cursul prigoanei. Astfel, rând pe rând, cu ajutorul acestor pelerini la Bucuresti a putut ajunge cuvântul meu până la cele mai îndepărtate organizatii.
  Intâlnirile cu legionarii au dat roade. Rând pe rând au fost depuse la Sigurantă arme si grenade culese de la legionari, iar Nicki Stefănescu înregistra cu satisfactie succesul operatiei de "dezarmare a pistolarilor". Unii camarazi chemati de mine nu aveau arme, adr totusi ca să poată răspunde chemării mele, îsi procurau revolvere si le depuneau cu solemnitate la Sigurantă. In schimb alti legionari, cum au fost cei din Prahova, au predat numai o parte din ele, retinând pe celelalte pentru cine stie ce nevoi viitoare.
In ultimele zile, operatia de depunere a armelor se transformase în rutină. Eu continuam cu acelasi zel să predic actiunea de dezarmare. Dar vedeam că Nicki Stefănescu numai era interesat în acelasi grad în succesul ei. Relatiile mele cu Siguranta intraseră într-o fază nouă: faza politică.
 
19. Faza politică
 
   Stirile ce le primeau Regele si anturajul lui de pe frontul de vest erau din ce în ce mai grave. Ofensiva germană se desfăsura irezistibil, iar armata franceză nu mai avea nici unitate de comandă si nici vointă de luptă. Capitularea era aproape. La 1 Iunie 1940, Regele substituie la Externe pe Grigore Gafencu cu Ion Gigurtu, cunoscutul industrias, directorul general al Societătii "Mica" de la Brad, considerat a fi om de dreapta. Prin numirea lui Gigurtu, Regele voia să marcheze noua orientare a tării. Era un gest de captare a bunăvointei Berlinului, de care depindea acum soarta tării noastre.
   Tot atât de urgent se punea si problema miscării legionare, care reprezenta piesa-cheie în relatiile cu Axa. Ea trebuia înglobată în procesul politic intern si extern, dacă Regele voia să se prezinte într-o lumină favorabilă la Berlin. Evenimentele îl constrângeau să ajungă grabnic si la o rezolvare a cazului meu, care nu putea fi separat de rolul ce i se rezerva  miscării în noua conjunctură. Iată cum, paralel cu operatia de dezrmare a legionarilor, după 1 Iunie, Siguranta, cu aprobarea Palatului, m-a supus la o nouă probă, de sondare a opiniilor mele politice asupra unor eventuale reforme în structura regimului. Asa se exlică că în ultimul timp le-a scăzut interesul pentru strângerea armelor si s-au concentrat în domeniul politic.
  Intr-o zi sunt din nou în cabinetul lui Nicki Stefănescu, unde mă întâmpină radios Moruzov:
  - Ei, ai văzut D-le Sima, că mergem spre Axă? Ai citit în ziare de schimbarea lui Gafencu cu Gigurtu? Ce spui? (Agentii mă lăsau să mă uit prin gazetele lor).
  - E un act folositor tării, D-le Moruzov. E un prim pas, care sper să ducă la integrarea României în Axă. Cu cât se va face mai repede cu atât mai bine. Iminenta prăbusire a Frantei va crea un gol în sud-estul european, de care vor profita vecinii. Vedeti că toate aliantele României, pe care s-a sprijinit până acum politica noastră externă, au sărit în aer, cum am prevăzut noi.
   D-le Sima, uite de ce am venit acum. Ne-ar interesa să stim cum ai vedea D-ta participarea miscării legionare la viata politică a tării? In ce conditii s-ar putea face trecerea de la actualul stadiu de destindere la o colaborare a legionarilor cu Regele? Nu e destul să ne orientăm spre Axă, ci trebuie să se stie la Berlin că toate fortele nationale fac bloc în jurul Regelui.
  - Vă expun punctul meu de vedere cu toată siceritatea, dar presupun că nu vreti după aceea să-mi cereti o declaratie în acest sens, care să fie dată publicitătii.
  In acest moment intervine Nicki Stefănescu:
  - D-le Moruzov, D-l Sima mi-a spus din primul moment că preferă să fie împuscat decât să semneze declaratii de adeziune la regim în starea în care se găseste. Si eu sunt de aceeasi părere. Horia Sima, sau iese de aici cu fruntea sus, fără a i se cere nici o claudicatie*, sau terminăm cu el. Altminteri nici nu poate fi de folos actiunii proiectate.
  - D-le Sima, sunt de părerea lui Nicki Stefănescu. Fii linistit că nu îti vom impune nici un act de capitulare care să te compromită în fata camarazilor D-tale. Vrem să cunoastem conceptia D-tale asupra problemelor actuale ale Statului Român. Cum vezi D-ta integrarea legionarilor în Stat, pentru a ne prezenta la Berlin ca un bloc în jurul Regelui?
  - Domnilor, trebuie să plecăm de la o premisă invariabilă, regimul, care nu poate fi schimbat. Maiestatea Sa Regele nu poate renuta la regimul autoritar de gvernare. Ar fi absurd să cerem noi acum întoarcerea la sistemul democratic de guvernare, lăsându-i-se si miscării libertatea ca să se poată prezenta în alegere. Stim că acest lucru nu se poate. Problema care se pune este ce modificări, ce reforme se pot introduce în regim, pentru a-l face viabil, pentru a-l scoate din situatia actuală de divort cu natia. Ce trebuie să facem pentru a capta încrederea maselor populare? Trebuie să se dea o satisfactie tării, fără să se afecteze esenta regimului. Trebuie să se creeze un nou partid în locul "Frontului Renasterii", care prea mult aminteste pe Armand Călinescu si epoca lui si care este un schelt fără viată, având o existentă pur birocratică. Propun asadar să se înfiinteze un nou partid, a cărui osatură să fie miscarea, dar în care să poată intra si elemente din toate partidele de dreapta. De ce trebuie aleasă miscarea ca bază a noului partid? Pentru că e gruparea care actualmente se bucură de cea mai mare popularitate în tară. In organizatiile judetene pot figura alături de legionari, vaidisti, cuzisti si reprezentanti ai altor formatiuni nationaliste. Bineînteles, persoane necompromise în scandaluri publice sau în prigoana contra legionarilor. In modul acesta, în fiecare judet va figura o falangă de oameni de o conduită ireprosabilă, care va crea o excelentă impresie în masele populare. Tara va simti că s-a schimbat ceva, că s-a primenit viata politică, că oamenii pe care îi iubesc sunt în fruntea treburilor administrative si că Regele nu mai e prizonierul unei clici, ci e dispus să coboare în popor si să-i asculte necazurile.Nu pot să intre în noua grupare membri ai partidelor liberal si national-tărănist, nu numai pentru că nu sunt agreati de Rege, dar si pentru că linia lor de politică externă ar constitui un obstacol în calea unei apropieri de Roma si Berlin. Ei nu pot aduce nici un serviciu tării în actualele împrejurări.
   Trebuie să se renunte si la uniforma "Frontului Renasterii". Noul partid trebuie să se prezinte în fata tării cu o nouă uniformă si cu noi semne distinctive. In momentul proclamării noului partid de Majestatea Sa Regele, nu ar fi recomandabil să se mai recurgă la interdictii, amenintându-se populatia cu urmăriri si procese. Noul partid nu are nevoie de codul penal, deoarece poporul însusi, prin adeziunea lui masivă, va constitui cel mai sigur scut al lui.
  - D-le Sima, îmi răspunde Moruzov, expunerea D-tale este rezolvabilă, pentru că nu ceri imposibilul, zdruncinarea pozitiei Regelui. Mi-era teamă să nu o iei razna. D-ta preconizezi reforme în cadrul regimului. Iată un fapt fundamental care ne interesează pe toti. Esenta regimului este salvată. Te-as ruga să faci o notă din ideile acestea, pentru a oferi forurilor superioare un tablou exact al gândirii D-tale.
 
20. Isi face aparitia Generalul Coroamă
 
   La câteva zile după colocviul politic cu Moruzov, mă asteaptă o nouă surpriză. Imi comunică Nicki Stefănescu că în seara aceea voi merge la el acasă, unde mă voi întâlni cu o persoană cunoscută, a cărei revedere îmi va face plăcere.
  Seara am fost luat în masină de Nicki Stefănescu, în care eram singuri cu soferul. Cei doi agenti de pază dispăruseră. Era semnul încrederii ce mi se acorda acum, nemaitemându-se că as putea evada.
  Ajuns la casa lui Nicki Stefănescu, nu mai sunt îndreptat spre salonasul unde se tineau întreverile cu legionarii, ci sunt invitat să urc la etaj, pe o scară interioară, unde se deschidea o sufragerie lungă si mobilată luxos. In fund era o masă aranjată pentru cină, cu tacâmuri si pahare. Pe cine descopăr în sufragerie, stând în picioare? Pe Moruzov discutând cu un ofiter de rang superior, în care recunosc imediat pe Generalul Coroamă. L-am salutat cu căldură si apoi am fost invitat de amfitrion să mă asez la masă. Mi s-a indicat locul de onoare, având la dreapta mea pe General, la stânga pe Nicki Stefănescu si în fată pe Moruzov.
  Generalul Coroamă era originar din Piatra Neamt si rudă îndepărtată cu Căpitanul - fapt care era ignorat la Palat. Distins ofiter al armatei române, i se încredintase comanda Diviziei de Gardă, un post de mare importantă, căci era răspunzător de paza si viata Regelui. Generalul Coroamă se bucura de încrederea Suveranului si era bun prieten si cu Moruzov. Făcusem cunostintă cu Generalul prin mijlocirea lui Nicolae Smărăndescu de la Centru si, în cursul prigoanei, în lunile Octombrie si Noiembrie 1938, l-am vizitat de câteva ori. L-am rugat din partea Comandamentului Legionar să intervină la Palat pentru a împiedica planul urzit de Armand Călinescu de a asasina pe Căpitan, despre ale cărui intentii criminale circulau cele mai alarmante zvonuri de atunci. Generalul Coroamă mi-a promis că va vorbi cu oameni din anturajul Regelui, sfătuindu-i să nu facă acest pas funest. Dar influenta lui era limitată la Palat, nefiind om politic, ci ofiter de carieră. După uciderea Căpitanului, nu l-am mai văuzt.
   Intâlnirea din seara aceea a fost prilejuită fără îndoială de faptul că îi comunicasem lui Nicki Stefănescu de întâlnirile mele cu Generalul Coroamă din timpul prigoanei. Ce urmăreau cu această masă? Să-mi arate că m-au scos din carantina politienească si că am câstigat rang politic. Dar întâlnirea mai avea si un alt scop: să mă supună unui nou examen referitor la intentiile si planurile mele pentru eventualitatea că voi fi pus în libertate. Generalul Coroamă fusese pregătit ca să reia firul conversatiei avute cu Moruzov si venise cu un fel de chestionar.
   A fost o masă îmbelsugată, cu vin turnat în pahare de cristal. Atmosfera se încălzise, dispărând relatiile dintre temnicer si arestat. Vorbeam degajat, ca între vechi cunostinte. Din privire simteam că Generalul Coroamă era aliatul meu si că raportul lui la Palat va fi favorabil.
  Fără a-mi pierde nici o clipă luciditatea, desi am închinat câteva pahare cu comesenii, am răspuns întrebărilor puse de General cu precizie si claritate. Conversatia s-a sucit si s-a răsucit în jurul noului partid propus de mine. Ideea părea că a trezit interes la Palat si Generalul Coroamă fusese trimis ca să facă o nouă încercare. Mi-a pus mai multe chestiuni, din care am dedus că cunostea discutiile anterioare avute cu Moruzov:
  - De ce este necesară dizolvarea "Frontului Renasterii"?
  - Cine să proclame noul partid?
  - Ce ecou poate trezi în popor?
  - Cum va primi Berlinul noua formatie?
  Le-am explicat că dizolvarea "Frontului Renasterii" si substituirea lui cu un nou partid este o concesiune minimă si indispensabilă pentru a împăca tara cu Regele. E un balast care trebuie azvârlit peste bord, pentru a elimina odată cu el epoca lui Armand Călinescu. Noul partid va fi tot o creatie a Regelui si va fi proclamat tot de Suveran, iar cât priveste adeziunile, odată miscarea legionară câstigată, va dispune din primul moment deo solidă bază populară. Fără îndoială că un nou partid, în care miscarea legionară se va încadra masiv, va fi primit la Berlin, înlesnind intrarea noastră în Axă. Cât priveste denumirea noului partid, nu e o chestiune atât de usoară. Trebuie găsit un nume care să aibă rezonantă natională.
  Atunci am început cu totii să căutăm un nume potrivit. Fiecare azvârlea o idee, până ce Generalul Coroamă rosteste "Frontul Natiunii". A fost ca o revelatie. Toti am căzut de acord că e cea mai bună formulă. Fiind "front", aducea aminte de "Frontul Renasterii", neproducându-se o ruptură, dar fiind un "front al natiunii", se specifica identitatea lui cu natiunea si reprezentarea întregii natiuni în sânul lui, nu ca vechiul front care era un titlu fără acoperire.
  După ce am încheiat discutia politică si masa se apropia de sfârsit, Generalul Coroamă îmi azvârle chestiunea Elenei Lupescu.
  - Cunosti relatiile matrimoniale ale Regelui si legătura lui cu Doamna Lupescu. Cum privesti această legătură?
  Nicki Stefănescu si Moruzov ascultau încordati. Fără a-mi lua măcar un minut de meditatie, i-am răspuns în modul cel mai natural:
  - Dacă Doamna Lupescu nu se amestecă în afacerile Statului, e o chestiune particulară a Regelui.
  Au rămas multumiti de răspunsul meu. Ne-am despărtit în mijlocul unei mari animatii si cu speranta unei proxime dezlegări a cazului meu.
  Evident nu mi-a căzut bine când din acest cadru de viată civilizată, am ajuns iar în camera de la Sigurantă, unde mă asteptau cerberii mei de pază. Am observat însă că din acea seară nu mi-au mai pus lanturile la mâini si la picioare.
 
21. Momente de tensiune
 
  Nu trebuie să ne închipuim că relatiile mele cu Siguranta s-au dezvoltat într-un sens ascendent continuu, până ce s-au încheiat cu "happy end"-ul eliberării mele. In cursul acestor confruntări aproape zilnice cu acei ce dispuneau de soarta mea, au intervenit si momente de tensiune care puteau anula avantajele acumulate anterior si puteau duce la un rezultat diametral opus: suprimarea mea. In tot timpul puteam să cad definitiv, după cum puteam să mă urc pe culme.
  In cadrul regimului, existau si forte care se opuneau eliberării mele si avertizau Palatul de consecinte. Grupul de la Prefectura de Politie, în frunte cu Gabriel Marinescu, consiliau pe Rege să întrebuinteze mână dură. Aceeasi atmosferă domnea la Inspectoratul de Jandarmi, unde amintirea crimelor săvârsite îi înspăimânta. Seful guvernului, Gheorghe Tătărăscu era înclinat la concesiuni, în timp ce Ministrul de Interne, Ghelmegeanu, rezista sugestiilor Sigurantei, refuzând să-si asume răspunderea.
  Incepuse "dezghetul" si eram cam pe la mijlocul operatiei de "dezarmare a legionarilor", în primele zile ale lunii Iunie, când apare la Sigurantă un maior de jandarmi pentru a face inspectia de rutină. Paza externă a clădirii o aveau jandarmii.
  Aflând maiorul că sunt tinut într-o cameră la etaj, dă ordin să fiu coborât la celulele de la parter, detinerea mea acolo fiind contra regulamentului. Era pe la amiază, când cei doi agenti de pază mă iau de subtiori, mă îmbrâncesc pe trepte, tranversez curtea si după ce pătrund printr-un coridor întunecos, sunt împins într-o celulă. Agentii de pază simtind că s-a schimbat ceva în tratamentul meu, s-au purtat cu brutalitate. Citeam în ochii lor fioroasa pornire să se năpustească asupra mea si să-mi administreze stiinta lor de schingiuitori. Asa am stat până a doua zi, fără să văd pe nimeni si fără sămai fiu chemat de Nicki Stefănescu sau să fiu dus la casa lui, pentru a mă întâlni cu alti legionari. Parcă căzuse o cortină de fier între mine si primele figuri ale Sigurantei. Mă asteptam la mai rău, ca dintr-un moment într-altul să fiu urcat într-o masină cu directia spre crematoriu, cum s-a întâmplat cu atâtia legionari.
  In seara celei de-a doua zi mi-am luat inima în dinti si i-am spus comisarului de serviciu că vreau să văd pe Director. După o jumătate de oră sunt chemat sus. Mă primeste Nicki Stefănescu. M-am plâns de schimbarea de tratament:
  - Vedeti, D-le Director, eu am nevoie de o anumită energie ca să conving atâta lume cu care vin încontact. Ori, dacă sunt tinut în conditiile acestea, sub privirile dusmănoase ale agentilor, îmi pierd încrederea în rostul angajamentului ce mi l-am luat. Mă face să bănuiesc că dezarmarea legionarilor nu serveste decât la descoperirea lor. Nu înteleg de ce am fost coborât la celular.
  - Nu, D-le Sima, nu este nimic. A venit un tâmpit de maior de la Inspectoratul de Jandarmi si a voit să facă ordine. Chiar astă seară vei fi adus în camera de sus, de astă dată purtându-se cu mai multă amabilitate. Acest incident aplanat, întreverile cu legionarii si-au reluat cursul normal, terminându-se în 7 Iunie. Am reflectat asupra celor întâmplate si am ajuns la concluzia că Nicki Stefănescu nu spunea adevărul, că se petrecuse ceva la un nivel mai înalt, o nepotrivire de păreri, si a învins momentan linia dură. Ca urmare a acestei controverse, am suferit si eu consecintele.
  Un al doilea moment critic s-a ivit cu prilejul lui 8 Iunie. Autoritătile aflaseră că legioanrii ar pregăti un atentat contra Regelui, când acesta se va duce, ca în toti anii, la Stadionul de Educatie Fizică din Dealul Spirei, pentru a primi omagiul străjerilor. In după masa de 7 Iunie, m-a chemat Nicki Stefănescu în biroul lui:
  - D-le Sima, se zvoneste de un atentat ce s-ar pregăti de legionari contra Regelui. Atentatul nu va reusi, chiar dacă s-ar încerca ceva, dar viata D-tale e înpericol. Chemaă pe cine crezi si comunică în afară să nu se întâmple nici cea mai mică dezordine.
  - D-le Director, vă rog să fiti llinistit. Legionarii nu vor întreprinde nimic. Dar mi-e teamă de altceva, de vreun agent provocator, care să azvârle în calea cortegiului vreo petardă. Fiti atenti, vă rog, mai ales asupra comisarului Vârfureanu de la Prefectura de Politie. Stiti că la Prefectura de Politie domneste o altă atmosferă decât la Sigurantă. Inorice caz, dati-mi voie să chem pe cineva de la studenti, ca să-i spun să se ferească de agenti provocatori.
  In aceeasi seară, a fost adus la Sigurantă Eugen Necrelescu, care condusese în prigoană studentimea de la Bucuresti. I-am spus să vegheze ca nu cumva să se înfiltreze agenti provocatori printre ei si mai ales să nu asculte de nici o sugestie ce-ar veni de la Vârfureanu, care e comisar la Prefectura de Politie.
  In dimineata de 8 Iunie, Siguranta parcă era asediată. Miscări în curte. Paza jandarmilor se dublase. Comisarii si agentii umblau agitati. Mie mi s-a pus din nou lanturile la picioare si am fost trântit pe pat. Comisarul de serviciu abia schimba o vorbă cu mine. Dintr-un moment într-altul asteptau să primească vreo stire gravă.
  Această stare de tensiune s-a mentinut până pe la ora două după masă. Atunci comisarul Cristescu mi-a comunicat că serbarea de 8 Iunie a decurs fără incidente. Imediat măsurile de pază s-au îmblânzit si Siguranta si-a reluat aspectul normal. pArcă răsuflau usurati si comisarii.
 
22. Despre permanentele Statului
 
  După 8 Iunie a triumfat definitiv linia moderată în sferele Palatului. Se vorbea de eliberarea mea ca de o chestiune acceptată si imientă. Paza slăbise simtitor, iar comisarii si agentii se purtau cu mine extrem de prietenos. Fiecare căuta să-si justifice trecutul, ca si cum eu as fi fost persoana de care depindea viitorul lor. Nu ei i-au bătut pe legionari, ci cei de la prefectură si Jandarmerie. "La noi nu se bate". Se bucurau de normalizarea situatiei interne si sperau că niciodată să nu mai fie pusi în situatia să mai urmărească pe legionari. "Ei, ce vrei Domnule, sângele apă nu se face; suntem români cu totii". Fireste că nici eu nu mă lăsam mai prejos, lăudând pe Directorul Sigurantei, pentru viziunea lui politică si pentru corectitudinea cu care am fost tratat. "Sper că pe viitor să nu ne mai ciocnim si să colaborăm cu totii pentru binle Patriei".
  Nicki Stefănescu era cordial si mutumit. Acea atâta încredere în mine încât odată sau de două ori ne-am plimbat singuri pe străzile din jurul casei lui, lăsând masină în urmă. Având o infectie la o măsea, m-a dus imediat la serviciul de dentistică de la Inspectoratul de Jandarmi, zicând-mi: "Doamne fereste, să nu ti se întâmple ceva si apoi să zică legionarii că te-am omorât".
  Ce-am retinut din conversatiile avute cu Nicki Stefănescu după 8 Iunie a fost existenta în regim a unor "permanente ale Statului". Asupra acestei teme a revenit de câteva ori.
  - D-le Sima, vei fi eliberat după toate probabilitătile. Vei lua contact cu oamenii din jurul Regelui. Dar trebuie să sti să te orientezi, spre binele D-tale. In cadrul regimului, trebuie să distingi între permanentele Statului si personalul politic flotant, de care se serveste regimul. Permanentele Statului decid de politica tării, de chemarea guvernelor, de numirile de ministri si de toate functiunile importante. Acesti oameni vin si pleacă după necesităti, dar permanentele Statului rămân.
  Niciodată nu mi-a destăinuit cine face parte din acest cadru imutabil al Statului, de care depindea întreg angrenajul lui. M-a lăsat să identific singur pe acesti stâlpi ai regimului. Din felul cum îmi vorbea, am dedus că Moruzov era unul dintre acesti favoriti. Fireste că apartineau permanentelor Statului Regele, seful sistemului, apoi Urdăreanu, Ministrul Palatului, si aopi, fără îndoială, Elena Lupescu.
  - D-le Sima, mi-a spus tot în aceste zile Nicki Stefănescu, vei vedea pe Ghelemegeanu. Trebuie să îi spui că detinerea D-tale la Sigurantă nu mai are nici un rost, deoarece s-au clarificat toate problemele în discutie si situatia politică internă si externă reclamă să intrăm într-o fază de unitate natională. Acum, îti spun D-tale, Ghelmegeanu desi Ministru de Interne, nu mai are mult de spus, căci nu apartine permanentelor Statului. Sunt altii care decid. Dar e o formalitate care trebuie îndeplinită.
  Am tras concluzia că întreg guvernul nu prea avea mult de spus si că toate afacerile Statului se conduceau direct de la Palat. mă gândeam cu milă la biata tară, a cărei soartă se juca în buduarul Elenei Lupescu...
 
23. Din nou în fata lui Ghelmegeanu
 
  In 12 Iunie, doi agenti m-au condus cu masina până la domiciuliul particular al lui Ghelmegeanu. M-au introdus în biblioteca lui, iar ei s-au retrasm asteptând undeva afară.
  Peste putin timp intră Ghelmegeanu. Cu un surâs fortat îmi întinde mâna. Era vizibil jenat de violenta scenă ce mi-o făcuse la prima noastră întâlnire ce-o avusesem la Inspectoratul de Jandarmi. Mi-a făcut semn să mă asez în fata lui la birou si apoi a început să-mi vorbească:
  - D-le Sima, de la întâia noastră întrevedere evenimentele s-au precipitat în asa măsură încât este nevoie de o mare întelepciune din partea tuturor pentru a salva tara din primejdie. Majestatea Sa Regele este gata să vă întindă mâna, dar eu, ca ministru de interne, am o mare răspundere si as vrea să aflu încă odată de la D-ta ce garantii ne dai ca odată liber, vei colabora leal cu regimul si nu te vei întoarce în clandestinitate si la terorism.
  - D-le Ministru, de la prima noastră întâlnire, ati aflat pentru ce am venit: să fac orice pentru a împiedica intrarea României în război contra Puterilor Axei, cum voia Armand Călinescu. Când v-am văzut întâia oară, nu se stia care va fi sfârsitul campaniei din Franta. Astăzi vede oricine forta amentei germane si că temerile noastre erau reale. Trecerea României în tabăra ostilă a Puterilor Axei ar fi fost un act de sinucidere. Deci, nu mai e timp de pierdut pentru a recupera încrederea Berlinului si a Romei. Acest obstacol dintre noi a căzut acum, deoarece însusi Majestatea Sa Regele, prin numirea lui Gigurtu la Externe, a arătat că se orientează în aceeasi directie. Trebuie să alegem între Germania si Rusia, si nu putem merge cu Rusia. Asta nu o poate concepe nimeni.
  Noi putem fi acuzati de multe păcate, dar nu de lipsă de patriotism. Tocmai patritosmul nostru ne obligă acum, ca o datorie gravă de constiinta ca, trecând peste tot ce a fost, să facem un front intern puternic pentru a rezista amenintării externe.
  Fără îndoială, D-voastră cunoasteti discutiile ce le-am avut cu Domnii Nicki Stefănescu, Moruzov si cu Generalul Coroamă. Le-am spus conditiile în care eu văd posibilă o colaborare a miscării cu regimul, ce modificări trebuie să sufere regimul pentru a-l face accesibil tineretului legionar. Nu numai că nu urmăresc slabirea pozitiei Majestătii Sale Regelui, ci, dimpotrivă, întărirea Tronului, prin introducerea sângelui proaspăt al tineretului în arterele regimului.
  Eu consider că detentiunea mea la Sigurantă nu mai are nici un rost, după ce punctele principale ale unei posibile colaborări cu regimul au fost clarificate în numeroase discutii. Orice zi pierdută în care nu se procedează la modificarea dispozitivului politic intern si extern, pentru a-l adapta noilor împrejurări, măreste primejdia pentru tară. De aceea, vă rog să dispuneti să fiu pus în libertate pentru a oferi Majestătii Sale Regele sprijinul meu în acest moment critic pentru tară.
  - D-le Sima, eu nu decid în ultimă instantă, dar voi raporta Majestătii Sale Regelui declaratiile D-tale. D-ta stii că de când am venit eu la Interne, situatia miscării s-a schimbat. Am fost unul dintre promotorii destinderii si m-as bucura ca si cazul D-tale să se rezolve favorabil, pentru a putea termina odată cu această chestiune spinoasă si a ne putea consacra în liniste problemelor de politică externă.
 
24. Un ultim mesajer al Palatului: Urdăreanu
 
  A doua zi, 13 Iunie, sunt din nou dus la Ghelmegeanu pentru o întrevedere importantă. Nicki Stefănescu nu mă însoteste. Numai agentii sunt cu mine.
  Mai întâi apare Ghelmegeanu, care îmi comunică, solemn si grav, că voi avea onoarea să stau de vorbă cu Ministrul Palatului, D-l Urdăreanu. Imi dau seama de importanta momentului. De impresia cu care va pleca de la această întâlnire depinde soarta mea. El are puterea ca să anuleze toată seria de referate bune ce le-a primit Palatul până acum, dacă si-ar forma o opinie contrară.
  Ghelmegeanu îl introduce pe Urdăreanu si apoi se retrage. Rămân singur cu Ministrul Palatului. Stau în picioare asteptând să-mi spună în cuvânt. Nu se asează la birou, ci îmi face un semn să iau loc pe un scaun, aproape de el. Pare că ar vrea să rupă protocolul, micsorând distantele ce ne separă. E un bărbat zvelt si de înfătisare plăcută. O privire captivantă. O voce catifelată. Mă simt stimulat de prezenta lui si îmi pierd sfiala inerentă situatiei mele. Ce deosebire de Ghelmegeanu, care si la ultima întâlnire păstra acelasi ton recesi autoritar.
  - D-le Sima, suntem în preajma unei decizii grave. Majestatea Sa este dispus să ofere tineretului legionar oportunitatea să se afirme în viata politică. Majestatea Sa iubeste tineretul si v-a apărat cât a putut. Dar au intervenit anumite situatii când nu s-a mai putut opune acelora care reclamau măsuri energice.
  - D-le Ministru, stiu că sunteti artificiul principal al destinderii. Mi-au confirmat-o camarazii ce-au venit la Berlin. Stiu că si în chestiunea mea, care a complicat relatiile anterioare, v-ati inspirat din acelasi spirit larg si generos. Cred că întelegerea s-ar fi putut realiza mai de mult, încă de pe vremea lui Corneliu Codreanu, dacă nu ne-ar fi fost tăiate contractele cu Palatul de persoane interesate să le împiedice. Dar acum, greaua situatie a tării reclamă o strângere a rândurilor si vă rog să contati pe lealitatea mea în toate actiunile ce le va întreprinde Majestatea Sa pentru a redresa pozitia internatională a României.
  - D-le Sima, legionarii pot aduce un important aport, în actualele împrejurări, pentru salvarea tării si a Tronului. Nu as dori totusi să regret vreodată eliberarea D-tale.
  - D-le Ministru, nu veti regreta niciodată. Eu îmi mentin angajamentele luate. Dar vă rog si pe D-voastră să întreprindeti toti pasii necesari si cât mai în grabă pentru a înlesni integrarea României în Axă. Sunteti informat de conceptia mea de politică internă si externă si nu astept decât momentul când, odată liber, să pot lucra cu tot elanul pentru aplicarea acestor acorduri.
   Intrevederea nu a durat mai mult de un sfert de oră si am avut impresia că Urdăreanu s-a despărtit de mine cu hotărârea să sustină în fata Regelui propunerea de eliberarea a mea.
 
25. In libertate
 
   In aceeasi zi când l-am văzut pe Urdăreanu, 13 Iunie 1940, seara, la ora 9, am fost chemat de nicki Stefănescu, care mi-a comunicat că a primit ordin să mă pună în libertate.
  - D-le Sima, mă bucur de acest deznodământ. Dim primul moment când te-am văzut, am simtit o deosebită simpatie pentru D-ta si am făcut tot ce-am putut ca să se ajungă la o întelegere cu Regele. Nu uita însă că obligatiile D-tale de a dezarma pe legionari rămân în picioare.
  De asemenea spune, te rog, acelora care se mai găsesc ascunsi să vină la Sigurantă să le facem actele, intrând în legalitate. Cei din închisori vor fi eliberati în loturi succesive, prin decrete de gratiere.
  Cât priveste activitatea D-tale politică, este o chestiune care nu intră în atributiile noastre directe, dar e bine să păstrezi legătura cu mine si cu Moruzov, pentru a ne informa reciproc.
  - D-le Director, nu-mi vine să cred că sunt liber. Vă multumesc pentru interesul ce mi l-ati arătat în tot timpul detentiunii mele pentru a se rezolva favorabil cazul meu. Vă promit că în contactele mele cu legionarii voi depune acelasi zel ca să-i convingă să depună armele ce le mai au, iar cei ce mai trăiesc în clandestinitate, îi voi sfătui să vină să-si legalizeze situatia. Pe plan politic, voi proceda asa cum ne-am înteles. Voi ajuta cu tot ce pot ca să poată crea acest mare partid, al reconcilierii nationale, în care să-si aibă locul lor si legionarii, sub conducerea supremă a Majestătii Sale Regelui.
  - D-le Sima, unde te vei duce acum? Ai pe cineva? Ai unde să dormi? E noapte acum si iesind pe stradă, să nu ti se întâmple ceva.
  - Am destui prieteni si cunoscuti, nu vă îngrijiti. Mă vor primi cu bucurie.
  - Uite ce-i. Dacă vrei, poti să dormi la mine în noaptea aceasta.
  - Vă multumesc, D-le Director. Am unde să trag, nu vă fie teamă.
  Nicki Stefănescu a insistat de câteva ori. Dar tot de atâtea ori l-am refuzat. Nu pentru că as fi avut unde să dorm., dar dacă de la Sigurantă, as fi ajuns la Directorul Sigurantei, as fi avut senzatia că tot prizonier sunt.
  - Ceea ce mi-ar trebui, D-le Director, ar fi să-mi faceti un certificat de eliberare, căci autoritătile inferioare n-au de unde să afle asa de repede că a încetat urmărirea mea.
  - Bine, atunci vino mâine cu o fotografie si îti vom face actul.
  A dat ordin unui comisar să mă conducă până la poarta Sigurantei. Agentii si comisarii, informati de plecarea mea, m-au întâmpinat strângându-mi mâna si felicitându-mă.
  - D-le Sima, vezi că ne-am purtat bine cu D-ta. Să nu ne uiti.
  Iesit în stradă, am respirat adânc. Ce senzatie, după ce am aproape o lună de zile între viată si moarte. Un mic incident si m-as fi putut transforma în cenusă. "A fi sau a nu fi" al meu s-a jucat pe o muchie de cutit. M-am îndreptat încetisor spre cartierul Obor, unde mi-am petrecut câtiva ani din copilăria mea. Am dormit în noaptea aceea la familia Zimmermann, pe Strada Câmpului Nr.11, familie care m-a adăpostit si în timpul prigoanei.
 
26. O ultimă privire
 
  Cursul repede ce l-au luat aceste întâmplări din viata mea cât si multimea lor, ar putea împiedica pe cititor să distingă exact cauzele eliberării mele. De aceea este necesar să le extrag din masa evenimentelor si să le prezint într-o formă sistematică. Nu puteam renunta la o relatare amănuntită a detentiunii mele la Sigurantă, deoarece fiecare moment de închiosare, fiecare conversatie sau confruntare cu paznicii mei, fiecare au contribuit la rezultatul final. A fost o luptă corp la corp, teribilă si obositoare de ambele părti.
  1. Destinderea. In primul rând am fost prins în procesul general al destinderii, care începuse din toamna anului 1939, si care a culminat cu trimiterea celor două delegatii legionare la Berlin. Siprimarea mea ar fi creat o nouă stare de tensiune în tară, care ar fi compromis destinderea.
  2. Atentatul lui Miti Dumitrescu. Regele si anturajul lui trăiau sub spaima acestui atentat. Dar dacă o altă echipă, tot atât de năpraznică, ucide pe Rege, ce se întâmplă cu regimul si care va fi soarta principalilor lui colaborări? Cine putea garanta viata Regelui decât tocmai Horia Sima, care dispunea de organizatiile de "pistolari" din tară?
  3. Ofensiva germană din Vest. Guvernul ar fi îndrăznit totusi să mălichideze, dacă prinderea mea nu ar fi coincis cu desfăsurarea victorioasă a ofensivei germane din vest. Am fost eliberat în 13 Iunie 1940, cu trei zile înainte de capitularea Frantei, 16 Iunie 1940. Intre cele două date există o legătură de nătăgăduit.
  4. România fără aliati. Până în acest moment, politica externă a României se baza pe Mica Intelegere, Intelegere Balcanică, Societatea Natiunilor si traditionalele legături cu Anglia si Franta. Prin capitularea Frantei, întreg sistemul de aliante al României s-a pulverizat dintr-o lovitură.
  5. Hitler stăpânul Europei. Regele Carol era avizat acum să aleagă între germania si Rusia. Oricâte simpatii ar fi avut pentru comunism, era exclus, în acel moment de triumf al lui Hitler, să încerce o aliantă cu Rusia. Nici tara nici partidele si nici armata nu l-ar fi urmat. Regelui Carol nu-i rămânea deschisă, în politica externă, decât linia spre Berlin.
  6. Confirmarea liniei legionare. Căpotanul încă din 1936 a declarat că "într-un moment decisiv" se vor prăbusi, ca niste castele de carton, toate aliantele construite de Titulescu.
  După asasinarea Căpitanului, legionarii liberi, fie din tară fie din exil, au sustinut permanent acelasi punct de vedere. In toate manifestele si memoriile noastre, afirmam, ca un leit-motiv, necesitatea orientării noastre spre Axă.
  Miscarea legionară, care fusese prigonită, între alte motive, si pentru constanta ei adeziune la Axă, nu putea fi ignorată sau eliminată tocmai acum când se confirma punctul ei de vedere în politica externă si regimul însusi se orienta spre Axă. Inainte de-a ajunge la o întelegere cu Hitler, regimul trebuia să-si normalizeze relatiile cu miscarea. Drumul spre Berlin trecea prin miscarea legionară. In ce măsură si guvernul german era de aceeasi părere, Regele Carol nu stia, dar presupunea că nu putea fi acceptat de Berlin, înainte de a onora ipoteca legionară. I se părea imposibil, exclus, ca să trateze cu Hitler, continuând prigoana sau săvârsind noi represalii contra legionarilor. Epoca aceasta trecuse.
  7. Necunoscuta persoanei mele. Exponentii regimului nu stiau în ce relatii mă găsesc eu cu guvernul german. Imi atribuiau posibilităti si legături pe care eu nu le aveam. Sinceritatea cu care am declarat pentru ce am venit în tară i-a zguduit si îsi imaginau că am pe cineva în spate.
  Vedeau în mine un "înainte mergător" al lui Hitler, pe urmele căruia, dacă i se îmtâmplă ceva, se vor pune în mars diviziile blindate germane.
  8. Cele două linii. Teoria mea, cu cele douălinii de politică externă a Reichului, i-a pus pe gânduri. Desi Fabricius, Ministrul Germaniei la Bucuresti, a dat asigurări Regelui că guvernul german nu are nici un amestec în expeditia noastră, exlicatia lui nu i-a satisfăcut. Am beneficiat asadar de deficienta lor informativă la Berlin. Relatiile noastre cu autoritătile germane nu erau bune. Nu numai că nu ne-au dat nici un ajutor, dar ne-au îngreunat misiunea noastră, prin obligatia ce-au impus-o tuturor legionarilor dn Germania de a se prezenta periodic la politie, pentru a împiedica părăsirea teritoriului german fără voia lor.
  9. Relatiile Moruzov-Canaris. Moruzov era în relatii intime cu Amiralul canaris si, probabil, dacă arfi rămas Seful Serviciului Secret al Armatei Române în cursul războiului, ar fi trădat împreună. Dar Moruzov nu era leal unei singure legături sau prietenii. El era om de relatii multiple si îsi imaginase că poate să fie un fel de Fouche al României, adică să se salveze orice curs ar lua evenimentele. El ocrotea pe agentii englezi din România, care pregăteau acte de sabotaj pe Dunăre sau în zona petroliferă, dar tot el informa pe Canaris asupra acestor agenti, pentru a împiedica realizarea lor. Dacă biruia Germaniei, el se bucura de protectia lui Canaris.
  Când am căzut în mâinile lui si i-am făcut teoria celor două linii, el a fost atent la această afirmatie. Avea el pe Canaris, dar i se părea că acoperirea acestuia nu l-a r ocroti suficient, deoarece Himmler e mai tare decât Canaris. Probabil că era initiat în politica de duplicitate a lui Canaris si voia să-si asigure si încrederea Sefului Suprem al Politiei Germane. El vedea în mine omul providential, de care avea nevoie, căci eu nu aveam legăturile ce mi le atribuia el, nu numai cu Himmler, dar nici cu un obscur comisar de la Gestapo.
  10. Deruta regimului. Regimul nu mai functiona cu precizia de pe timpul lui Călinescu. Regele patrona întreprinderea, dar numai exista omul capabil să centralizeze toate firele si să-si asume toate riscurile. Căderea lui Călinescu a atins mortal regimul. Ce-a rămas după el, erau fie niste brute de la Politie si Jandarmerie fie niste politicieni care nu se gândeau decât la pielea lor.
   In echipa guvernamentală se iviseră grave divergente. Unii cereau continuarea regimului de teroare, iar altii consiliau pe Rege să caute o întelegere cu miscarea.
  Un singur om nu si-a pierdut capul în această tulburare generală: Moruzov. El spera ca prin capacitatea lui de manevră pe mai multe planuri se poate face tranzitia de la un regim compromis la un regim viabil. Cum? Realizând tocmai sudura extremelor, integrând într-un nou sistem ce-a rămas din miscare si ce-a rămas din regim, dar păstrând în fruntea lui pe Rege ca garant al "permanentelor Statului". Moruzov rămânea tot ce-a fost, dar mult mai puternic, deoarece era "omul-cheie" în relatiile cu Berlinul, prin prietenia lui cu Canaris, si "omul-cheie" în relatiile cu miscarea. El vedea în mine elementul indispensabil pentru a garanta Regelui de lealitatea miscării, fiind legat de el prin recunostinta ce i-o datoram că m-a scăpat de la moarte.
  11. Presiunea miscării. Legioanrii liberi nu au stat cu mâinile în sân. Sub conducerea lui Constantin Stoicănescu, au organizat în toată tara o puternică campanie în favoarea eliberării mele. In special "răzletii" din Capitală erau în permanentă agitatie. Dispunând de numeroase relatii în cercurile politice si intelectuale ale Capitalei, au influentat Palatul, determinându-l la o atitudine moderată.
  12. Ocrotirea lui Dumnezeu. Nici una din aceste cauze nu a jucat un rol decisiv în eliberarea mea, ci a trebuit să se producă convergenta lor într-un interval de timp foarte scurt, pentru ca forta lor acumulată să dărâme toate împotrivirile. Dar mai presus de aceste circumstante politice favorabile eliberării mele, am simtit din primele zile mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Pare că eram separat de inamicii mei într-o barieră invizibilă, care îi împiedica să se repeadă asupra mea si să mă sfâsie. Nu poate fi o simplă întâmplare că am fost eliberat de la Sigurantă în 13 Iunie, ziua Sfântului Anton, la al cărui ajutor ne-a îndrumat Căpitanul să alergăm când a început prigoana.
  Vom vedea că soarta regimului carlist s-a jucat între 13 Iunie si 6 Septembrie, ziua în care Biserica prăznuieste "Minunea Arhanghelului Mihail".
 
SFÂRSITUL  CAPITOLULUI  III
______________
________