SFÂRSITUL UNEI DOMNII SÂNGEROASE
de Horia Sima
Editura Miscării Legionare
Madrid, 1977
C O N T I N U A R E
PARTEA A DOUA
 
DEZASTRUL EXPEDITIEI IN JUGOSLAVIA
 
1. In drum spre Banatul Sârbesc
 
 
 
   Destul de zdruncinat sufleteste, după convorbirea cu Papanace, mi-am făcut pregătirile de plecare. Călătoria mea cădea cum nu se poate mai rău din punct de vedere al situatiei interne din miscare.
   De unde înainte de această discutie, socoteam grupul de la Berlin ca aliatul principal al expeditiei si nu aveam să-mi bat capul decât cu necunoscutul din tară, acum mă trezeam descoperit si în spate. Papanace mă părăsise tocmai când era mai mare nevoie de sprijinul lui. Este adevărat că mai rămâneau în rezervă o serie de elemente din grupul de actiune si, la nevoie, puteam face apel la serviciiloe lor, dar acestea nu detineau decât vag si fragmentar legătura cu autoritătile germane, încât cu greu ar fi putut valoriza politic eventualele rezultate ale actiunii noastre din tară. Legăturile cele mai importante cu guvernul german le aveau "răzletii", Ciorogaru, Vojen, si Constant, iar acestia le speculau în interesul lor propriu, încât grupul nu trăgea nici un folos de pe urma lor. Legături bune, la nivel administrativ, avea Papanace si, pe filiera lor, putea să ajungă doleantele noastre până în sferele partidului si ale guvernului. Cu primii nu mai aveam nici un contact, iar acuma nici Papanace numai părea dispus să fie urtătorul de cuvânt al unei actiuni pe care o considera inoportună.
   Pentru a substitui, cel putin partial, o eventuală carentă a lui Papanace, am lăsat următoarele dispozitii:
   1. Octavian Rosu va lua comanda grupul de actiune si va mentine coeziunea lui, neabătându-se cu nici un pret dela linia legământului nostru.
   2. Dr. Victor Biris, angajat ca "speaker" la Radio Berlin, sectiunea românească, îsi va lărgi câmpul de actiune în lumea oficialitătii germane, pentru ca la nevoie să dispunem de o dublură dacă Papanace, dar i-am cerut să se comporte ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. Nu-i puteam face lui Papanace nedreptatea de a-l bănui că ar putea întreprinde o actiune ostilă grupului de actiune. Din partea celor rămasi nu trebuia să se manifeste nici cel mai mic semn de neîncredere. Rosu trebuia să tină contactul strâns cu el, căci Papanace reprezenta continuitatea politică a grupului Berlin. Noi rămânem consecventi cu ceea ce am hotărât altă dată, în bună întelegere cu el, iar dacă Papanace se îndepărtează de la linia fixată împreună, răspunderea să cadă asupra lui si nu asupra noastră.
   Mare mi-a fost întristarea, când la plecare l-am văzut si pe Rosu clătinat. Eram într-un restaurant cu Victor Biris. Era masa de adio. Deodată îl văd pe Rosu că ia o atitudine solemnă si gravă si începe o pledoarie dramatică, pentru a mă convinge solemnă să nu plec.
   - Unde te duci? Pe cine vei mai găsi în tară? Ce elemente? Cum ai să faci revolutia? Am rămas asa de putini! N-ai trecut prin atâtea primejdii? Vrei să te prăpădesti si D-ta? Ce ne facem?
   Rosu îsi revărsa focul inimii dintr-o sinceră îngrijorare pentru mine. Din 1933, am luptat cot la cot în organizatia din Banat. In toamna anului 1939, plecasem cu el de la Timisoara si am trecut prin nenumărate primejdii. Amintirea lor proaspătă îl zguduia, gândindu-ne la ce ne astepta, luând acum înapoi drumul spre tară. Acea nesigurantă care te urmăreste clipă de clipă, în afară de greutătile fizice ale expeditiei, acele marsuri obositoare prin ploi, noroaie si arături. Tot acest complex de groază pe care îl trăise recent în carnea lui , îi provocase un moment de depresiune si de spaimă, gândindu-se la ceea ce ar putea să ni se întâmple. Constructia noastră revolutionară i se părea atât de fragilă încât expeditia riscă să se termine cu alti morti si alte morminte.
   După ce l-am ascultat, m-a năpădit sipe mine îngrijorarea. Cunosteam mai bine decât el insuficienta pregătirilor noastre, lipsa de mijloace si slabele probabilităti de a organiza ceva temeinic în tară. Dar în forul meu interior, stiam că înapoi nu mai puteam da. In această atmosferă încordată, cade ca un balsam mângâietor sentinta lui Biris: "Lăsati pe oameni să-si împlinească destinul lor". Si a avut dreptate. Destinul unei vieti nu e legat de argumente pro si contra. Nici de stări sufletesti momentane; nici de greutăti; nici de absurdul unei întreprinderi. Destinul e o misiune, pe care trebuie să ti-o îndeplinesti, dacă nu vrei să mori spiritual, ceea ce e mai teribil decât moartea fizică.
   Mi-aduc aminte că cu o zi înainte de plecare, mi-am cumpărat un costum de haine, destul de scump pentru vremea aceea. Era un dar de la Petre Ponta. Un costum frumos, de culoare deschisă, ales pentru a inaugura primăvara, dar în acelasi timp făcut dintr-o stofă mai groscioară, pentru a mă ocroti de capriciile vremii. Arătam mult mai tânăr decât el, încât se potrivea cu noua noastră identitate de studenti la Charlottenburg, care se întorceau acasă.
   Inainte de plecare, imitând pe Petrascu, i-am cerut lui Ponta să-mi facă niste poze de adio, de pe treptele casei care mă adăstise iarna si unde înfiripasem planul de actiune. Mi-am rotit si eu odată ochii prin toate odăile cum făcuse si el, apoi prin grădină si prin împrejurimi. Dar, după ce mi-am luat rămas bun de la viata mea de până acuma si nu m-am gândit decât la problemele viitorului.
   Ca tovarăs de drum l-am luat pe Eugen Teodorescu. L-am ales pe acest camarad pentru istetimea  si curajul lui. Era un om dispus oricând să se înfrunte cu necunoscutul unei actiuni.
   Măruntel de statură si slăbut, avea în schimb un organism de o rară rezistentă, care trecea prin boli, intemperii si orice privatiuni ca o lamă de otel. Din punct de vedere legionar, era un carater format. N-am avut cu el niciodată discutii cmplicate sau sterile. Desi am trăit în două colturi diferite de tară, eu în Banat, el la Constanta, ne-am înteles perfect din prima cplliă a cunoasterii. Avea simtul realitătilor. Distingea instantaneu, în orice situatie, adevărul de minciună în viata legionară si întotdeauna, în problemele care se iveau înmiscare, lăsa să cadă cuvântul acolo unde trebuia. In afară de aceasta era totdeauna bine dispus si neîntrecut în vorbe de spirit. Glumele lui până astăzi circulă în lumea legionară si îsi fac deliciu celor ce le ascultă.
   Am plecat din Berlin spre Viena în seara de 5 Mai 1940. La gară au venit să ne însotească Rosu, Seitan, Popovici si Ponta, care ne-a tras fotografiile de rigoare. După o oprire de câteva ore la iena, unde ne-a iesit înainte Smultea, am pornit spre Belgrad. Ca măsură de precautiune, pentru a nu mă întâlni cu vreunul din politistii de la punctul de frontieră Spielfeld, care ne arestaseră în Decembrie 1939, am luat o rută ocolită, pe linia Villach-Ljubliana.
   Călătoria, lungă si obositoare, a decurs fără incidente. N-am avut nici o neplăcere la frontieră. Apropiindu-ne de Belgrad, credeam că am trecut de hopul cel mare si de acum numai puteam avea nici o surpriză. Dar mare ne-a fost mirarea când, în apropiere de Belgrad, a apărut un nou control. Agenti în civil cereau paspoartele călătorilor sau carnetele de identitate si după ce le examinau, le resituiau. Cu noi doi însă au procedat altfel. Intr-o germană aproximativă ni s-a comunicat că pasapoartele le vom primi de la politia gării Belgrad.
   Perspectiva nu-mi surâdea. M-am sfătuit cu Eugen Teodorescu. Nu mai auzisem până atunci să se retină pasapoartele călătorilor care au viza de tranzit. Procedeul mi s-a părut neobisnuit si chiar alarmant. Ce poate să fie? Examinând alternativa în care ne găseam si consecintele dintr-o atitudine sau alta, ne-am hotărât să ne predăm destinului. Dacă nu mergem să ne ridicăm documentele, politia din Belgrad va aviza autoritătile românesti si toată expeditia poate să fie prinsă în perioada de trecere a frontierei. Dacă cumva ne retin, vom găsi un prilej să le scăpăm din mâini.
   La oprirea trenului, cu inima strânsă ne-am îndreptat spre comisariatul de politie. De abia am intrat si am spus cine suntem, un domn foarte amabil ne-a întins pasapoartele, oarecum scuzându-se că ne-au fost retinute. Când ne întoarcem pe peron si ne îndreptam spre iesire, vedem pe cei doi agenti care ne-au făcut controlul că se îndreptau cu pas repeze spre comisariat. Am tresărit imediat. Să fie pentru chestiunea noastră? "Hai s ăo stergem repede", îi suflu lui Eugen Teodorescu. Nici nu stiu cum am ajuns în fata gării, îmbrâncind lumea si sărind peste bagajele oamenilor. Ne-am urcat în prima masină, dând directia străzii unde locuia Ilie Barbu, unchiul lui Octavian Rosu, poreclit de noi "Sfarmă Piatră", din cauza staturii si grosimii lui. Ilie Barbu tinea o ospătărie populară pe strada Visokistevana. Era unul dintre rarii români care locuiau în Belgrad. Sfarmă Piatră era punctul nostru de sprijin aici. In campania anterioară am stat o bucată de vreme la el. La el trăgeau curierii si tot din casa lui pleca lumea, fie spre Germania fie spre tară fie să se ascundă prin satele bănătene. Sfarmă Piatră m-a recunoscut îndată si am avut norocul să întânesc acolo si pe Traian  Borobaru. Ce se întâmplase? Nicolae Petrascu pătise ca si noi, adică i se luase pasaportul la control, dar nu i l-au mai restituit, ci i-au spus ls comisariatul gării că va fi condus până la granita românească de doi agenti si acolo va fi predat autoritătilor românesti. In gara Dunav, care deservea o linie secundară spre România, Petrascu a reusit să însele vigilenta agentului care-l păzea si să fugă lăsând pasaportul în mâna sârbilor. După alte peripetii, a ajuns în casa lui Ion Tomici din Ofcea, în seara de 4 Mai 1940. Indată ce-a putut, a anuntat pe Traian Borobaru de întâmplarea lui, pentru ca, împreună cu vârlan, să organizeze controlul trenurilor care veneau spre Belgrad. Borobaru si vârlan luau trenul spre Zagreb, coborau la o statiune apropiată si se urcau în trenurile internationale care veneau spre Belgrad, cu scopul să ne avizeze să ne dăm jos la Zemun, pentru a nu fi luati în primire de agenti si escortati. Dar desi au făcut acest drum de câteva ori, nu ne-au putut găsi, deoarece noi luaserăm ruta Laibach. Mare ne-a fost bucuria când am dat si de Ion Boian. Petre Dumitriu se afla la Ofcea cu Petrascu. Expeditia ajunsese în totalitatea ei la destinatie. Cei mai prijduiti si cei care avuseseră de străbătut un drum mai lung, Boian si Dumitriu, se aflau si ei în sigurantă.
   Dar nu era timp de pierdut. Casa lui Ilie Barbu trebuia evacuată cât mai repede. Pe Boian si Eugen Teodorescu i-am îndreptat spre Cuvin. Vârlan i-a luat în primire si i-a dus la o gadză ce-o avea pregătită în această comună. Eu l-am urmat pe Traian Borobaru luând drumul care ducea la Ofcea, pentru a mă întâlni cu Petrascu. Am plecat spre înnoptat si cum Borobaru cunostea bine locurile, am ajuns fără "neprevăzute" la cârciuma lui Ion Tomici.
   Era în noaptea de 8 Mai 1940 când am călcat pragul acestei case primitoare. Lui Petrascu, care tremura de spaimă să nu fi fost si noi agătati în tren si apoi condusi cu alaiul la frontieră, îi străluceau ohcii de bucurie când ne-am văzut. Alături de el se afla Petre Dumitriu, cel mai calm dintre toti, vorbindfără a da semne de nici o agitatie interioară, ca si cum ne aflam la Berlin.
   Dar cel mai fericit dintre toti era Ion Tomici, care nu stia cu ce să ne mai servească, pentru a ne simti în largul nostru. El nu stia exact ce e cu noi. Bănuia că ne întoarcem în tară pentru niste isprăvi si ne privea cu multă admiratie. Căderea lui Călinescu i-a zguduit si pe fratii nostri din Banatul sârbesc si i-a convins că Legiunea n-a fost îngropată sub lespedea de la Jilava.
   Noi stăteam la Tomici pe garantia lui Petrascu. Inainte de prigoană, Petrascu fusese profesor la Scoala Normală din Sibiu si avusese de elev pe Traian Tomici, băiatul cel mai mare al gazdei noastre. Mergând să-si vadă băiatul la Sibiu, Ion Tomici l-a cunoscut si pe Petrascu si au stat mult de vorbă atunci. Toti erau acum în jurul nostru, Tomici, sotia lui, o bună gospodină si o femeie inimoasă, apoi copiii lor, Traian si Pera, care ne priveau cu multă dragoste si admiratie. De multă vreme n-am mâncat o cină atât de bună si atât de "bine meritată", mai ales că veneam dintr-o tară unde începuseră restrictiile alimentare.
   Am stat până noaptea târziu de vorbă cu gazda în jurul unui pahar cu vin. Tomici căuta să ne iscodească în fel si chip, dacă trăieste Căpitanul, dacă nu e în Germania cum se zvonise, apoi, fiindcă auzise si de mine, citind gazetele din România, nu s-a putut răbda să nu întrebe pe unde sunt. Mă întelesesem cu Petrascu încă din Berlin că pe unde vom poposi să nu îmi dea nici o atentie. El era seful suprem, iar noi subordonatii lui. Cu mare greutate, temându-se mereu să nu se trădeze, Petrascu si-a jucat rolul impus de împrejurări, iar noi cu mâinile la gură, când făcea vreo stângăcie, ne fortam să nu izbucnim în râs.
   Un somn odihnitor ne-a recompensat după încordarea în care trăisem trei zile. Prima etapă a planului se desfăsurase în mod satisfăcător, dar ne astepta alta mult mai grea si apoi a treia mai grea. Cu aceste gânduri am adormit.
  
2. O strălucită performantă
 
   A doua zi am tinut o consfătuire cu camarazii prezenti: Petrascu, Borobaru si Dumitriu. Am examinat rezultatele obtiunte până atunci si în ce stadiu se găsesc pregătirile pentru a face saltul în tară. Cu exceptia incidentului Petrascu, partea întâia a programului s-a realizat "planmaessig", cum spune neamtul. Toti cei plecati din Germania au ajuns în Jugoslavia si erau adăpostiti la gazde sigure. Rotea, cum ne înteleseem, n-a asteptat concentrarea noastră, ci a trecut frontiera, la câteva zile după sosire. Ceea ce ne-a umplut de mândrie si ne-a întărit încrederea în viitor, a fost strălucita performantă a echipei Boian-Dumitriu. Ei apucaseră drumul cel mai primejdios. N-aveau pasapoarte. Din Germania au trecut pe drumul negru în Ungaria, pe la Sopron, si după ce au străbtut această tară cu trenul, au ajuns în acelasei conditiuni în Jugoslavia. Prinderea lor de către grănicerii nemti ar fi avut consecinte foarte grave, deoarece le încredintasem întreg arsenalul nostru: cea mai mare parte a valutei străine, acte de identitate în alb si stampilele de cauciuc iesite din laboratorul lui Ponta. Pentru frauda cu valuta, legile germane prevedeau pedeapsa cu moartea, iar găsirea celorlalte lucruri ar fi descoperit intentiile noastre si ar fi alrmat guvernul german. Toată expeditia ar fi sărit în aer. Pe Boian l-am văzut la Belgrad: el si asa tras la fată, dar acum era un spectru. . Numai ochii îi ardeau în orbite, când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a iesit victorios din toate încercările, că misiunea a fost îndeplinită si, oarecum, cu un usor repros în vorbă că as fi putut să mă îndoiesc vreodată de vrednicia lui. In casă la Barbu, nu am avut vreme să-l întreb de peripetiile călătoriei lor, dar la Ofcea l-am chestionat îndelung pe Dumitriu. Când îl ascultam, împreună cu Petrascu, povestind pe un ton banal si sters odiseea lor, am simtit forta ce emană din acest suflet. Ce  putere de trasformare are idealul legionar asupra oamenilor! Teribilele sfortări ce le făcuse  în această călătorie nu îi alterase echilibrul interior. Le făcuse, pentru că asa e legionarul. Asta e legea lui. Nu i se părea că a făcut cine stie ce mari isprăvi. O strângere de mână din partea unui camarad mai vechi era deajuns ca să reia de la capăt acelasi drum de suferintă.
   Călătoria lui Boian si Petre Dumitriu prin Ungaria cu trenul a decurs normal până în gara Seghedin, unde au fost legitimati si, fiind găsiti fără acte, au fost escortati la închisoare. După o sedere de două săptămâni îndărătul zăbrelelor, în care timp au fost identificati ca legionari, Ungurii le-au propus să-i conducă până la frontiera germană si acolo să le dea drumul pe socoteala lor, cum au procedat cu alti români refugiati. Dar ei au refuzat acest serviciu si i-au rugat să-i lase să treacă în Jugoslavia. Politia maghiară le-a satisfăcut dorinta, dar nu cum voiau ei. In loc să-i conducă noaptea până la frontieră si apoi să-i lase în plata Domnului, i-au urcat în tren si i-au expediat fără acte, direct în mâna grănicerilor sârbi. Se găseau în mare primejdie, căci dacă ar fi fost identificati, cu sigurantă că ar fi fost predati politiei românesti. Ca să scape de anchetă, s-au declarat unguri si s-au prefăcut că sunt beti. Cum Boian stia ungureste, a izbutit să convingă pe sârbi că sunt niste cheflii adormiti în tren si să-i lase să se întoarcă în Ungaria. Cu proxima garnitură, au revenit la Seghedin. Autoritătile maghiare, ca să scape de el, au consimtit de astă dată să le dea drumul să treacă ilegal în Jugoslavia. L-au condus noaptea la frontieră si i-au lăsat să se descurce. Regiunea pe unde trecuse, între Tisa si Dunăre, era plină de bălti si canale si cum se nimerise în acel an a fi o primăvară ploioasă, nu putea să facă un pas fără să dea de apă. Au făcut sfortări supra-omenesti ca să ajungă în orăselul Kanija, primul centru de unde puteau să călătorească fără a fi legitimati.
   In timp ce ne povestea Dumitriu drumul lor în noapte prin acea regiune dospită de ape, ne-am înfiorat. Au intrat de multe ori în apă până la brâu, pentru a trece canalele, s-au aflat în primejdie să se scufunde în mlastini si după ce au scăpat de ele, au mers toată noaptea prin noroaie si arături cleioase. Nu cunosteau locurile si nu aveau altă orientare decât să merargă spre miazăzi, mereu spre miazăzi. Când au ajuns la Kanija, au căutat mai întâi cimitirul locului, unde si-au curătat cum au putu hainele pline de noroi; apoi s-au urcat în tren si au ajuns la Belgrad; de aici, din nou pe jos până la Ofcea, unde l-am întâlnit pe Petrascu si s-au putut curăti si odohni în casa nimicitoare a lui Tomici.
   Am făcut o pauză, căci mă vedeam pe mine însumi în situatii asemănătoare, m-am întins pe pat si am reflectat la oamenii pe care îi întâlnisem în ultima vreme: Ponta, Boian, Dumitriu. Fără de ei, nu am fi putut înjgheba această expeditie. In Boian am avut încredere de când l-am văzut la Berlin, în vara anului 1939, o încredere deosebită. L-am luat cu mine la întoarcerea în tară, în 15 August 1939, si de atunci l-am avut mereu tovarăs de drum până la înapoierea la Berlin, la Crăciunul din acelasi an. De unde răsărise acest om extraordinar? Cutezător si precaut în acelasi timp, asa cum cer conditiile acestui gen d eluptă. Nu l-am auzit plângându-se niciodată de oboseală, niciodată nu l-am văzut încruntat, rău dispus sau nervos. Era de o liniste suverană când treceam prin situatii grele, prin retele întinse de dusmani de-a lungul si de-a latul tării. Am examinat apoi cazul Petrascu. El scăpase, dar lăsase în mâna sârbilor pasaportul, iar acestia cu sigurantă că îl vor înainta "colegilor" români. Va fi examinat de Siguranta Statului de la Bucuresti. Ce concluzii vor trage acestia? Spre norocul lui si al nostru, pasaportul lui Petrascu era unicul care nu fusese falsificat, deoarece Petrascu semăna ca două picături de apă cu titularul pasaportului, studentul Avram, cu singura deosebire că Avram era blond, în timp ce Petrascu era brunet. Personajul de pe pasaport exista, era cunoscut de Legatia Română de la Berlin, si se putea presupune că într-adevăr voise să se întoarcă în tară. Era greu ca Siguranta  să facă legătura între pasaport si Petrascu. Am discutat îndelung dacă nu ar fi bine să renuntăm la Petrascu si să-l lăsăm să se înpoieze în Germania. In cele din urmă am optat pentru rămânerea lui în echipă, deoarece am fi pierdut un element important în realizarea planului de actiune. Fusese Seful Regiunii SIbiu si putea mobiliza fortele legionare din întreg Ardealul de miazăzi.
   Lămurită si această chestiune, am dezbătut punctul final: pe unde trecem? Borobaru ne-a comunicat că trecerea e în asa fel organizată de Vârlan-Negru încât să se evite punctele de frontieră pe unde trecuserăm înainte, în spetă Kikinda si Lătunas. Mai ales să ne ferim de Lătunas, căci jandarmii au aflat de Negru că a servit de călăuză legionarilor si îl urmăresc fără încetare.
   Ne-am interesat apoi de banii ce-i mai aveamsi repartitia lor. Coroanele daneze n-au putut fi schimbate nicăieri la Belgrad. Lirele englezesti sunt căutate si se plătesc foarte bine. Tot asa si dolarii. Mare ne-a fost surpriza când am aflat că zarafii din centrul Belgradului primesc bancnote germane laschimb. O parte din lire se cheltuise, dar fondul de 100 de dolari, în hârtii de un dolar, era intact.
  Cea mai mare partea a dolarilor, 80 de bucăti, le-am predat lui Boian, ca să le păstreze până în momentul trecerii frontierei, când trebuia să ne vedem din nou, iar eu, cu Petrascu si Dumitriu, ne-am rezervat 20 de dolari, pentru nevoile imediate.
 
3. Ofensiva germană din Vest
 
Total absorbiti de grijile drumului spre România, nu mai stiam ce se întâmplă în lumea mare. Toate gândurile si energiile noastre erau concentrate în această directie. Nu făceam un pas din casa lui Tomici, în care găsisem un loc ideal pentru pregătirea trecerii spre tară. Cu atât mai mare ne-a fostsurpriza când, în dimineata de 10 Mai 1940, am auzit la radio că trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul de vest. Olanda si Belgia fuseseră invadate si primele comunicate aunutau pătrunderi adânci ale blindatelor germane pe toată întinderea frontului, cu exceptia liniei Rinului.
   Era într-o zi de Vineri. Interesul nostru pentru amănuntele plecării a scăzut brusc si ne-am azvârlit în speculatii asupra efectelor ce le avea la Bucuresti stirea ofensivei germane. In ajun se anuntase că 10 Mai va fi sărbătorit anul acesta cu fast deosebit, deoarece se împlinesc 10 ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea. Marile serbări au fost suprimate când s-a auzit că tunul bubuie pe Rin. Am tras concluzia că trebuie să fie panică la Palat. Si avea de ce să fie camarila alarmată. Era a treia lovitură ce-o primise politica externă a regimului de la dezlăntuirea războiului: mai întâi, înfrângerea Poloniei în 18 zile, apoi fulgerătoarea campanie din Norvegia si Danemarca si acuma atacul contra Frantei.
   Fără îndoială că toate aceste evenimente au zdruncinat încrederea Regelui si a complicilor lui în solidaritatea regimului, după cum, în aceeasi măsură, întărea pozitia legiunii, care sustinuse încă din 1935 necesitatea unei aliante cu Statele Revolutiilor Nationale. Din perspectiva acelorasi evenimente externe trebuie judecată si graba Regelui de a goli laghărele de legionari. Guvernantii actuali ai României - eram siguri de aceasta - mai păstrau o ultimă sperantă a salvării lor: ei asteptau ca ofensiva germană să se împotmolească undeva în fata liniei Maginot sau să se repete miracolul Marna din primul război mondial. Până când nu se va spulbera si această ultimă iluzie, regimul va continua politica de duplicitate fată de Puterile Axei. Noi care stiam gradul de pregătire al armatei germane, nu ne îndoiam de rezultatele acestei ofensive. Franta va capitula în scurtă vreme, exact ca Polonia. Iubeam poporul francez pentru tot ce ne lega de el, pentru ajutorul ce ni l-a dat la realizarea Unirii Principatelor si apoi la închegarea unitătii nationale, dar nu mai puteam fi alături de Franta după ce se aliase cu Moscova si după ce se angajase într-un război contrar intereselor ei proprii si care pentru noi însemna primejduirea directă si minentă a existentei nationale. Ne îndurera înfrângerea la care e sortită Franta, dar, de altă parte, o întepenire a frontului de vest ne-ar fi lăsat total la discretia Moscovei. Cu cât s-ar fi prelungit mai mult ostilitătile din Apus cu atâta situatia României ar fi devenit mai grea. Numai o Germanie biruitoare, si biruitoare în scurtă vreme, ne-ar fi putut salva. Orice amânare a deciziei pe frontul de vest pentru an an sau doi ne-ar fi fost fatală.
   Simpatiile noastre de popor latin mergeau spre Franta, dar alternativa salvatoare pentru viitorul neamului nostru era alături de Germania. Din punct de vedere al situatiei interne, deschiderea ostilitătilor din Apus deplasa miscarea în centrul de interes al vietii politice românesti. Declaratiile de politică externă ale Căpitanului se îndeplineau ad-litteram. Toate combinatiile titulesciene, continuate si de Regele Carol, se prăbuseau "ca niste castele de carton". Dacă va cădea si Franta, hegemonia germană va fi solid instalată pe continent. In acest moment, regimul nu va mai putea continua jocul perfid de până acuma fată de Puterile Axei, ci va trebui să ia o atitudine clară. Expeditia noastră spre tară se realiza sub cele mai favorabile auspicii externe. Dispuneam de un solid suport în politica europeană pentru a ne justifica atitudinea. Legăturile noastre cu Roma si Berlinul erau precare, dar cum inamicul nu va avea de unde să stie, aflându-se si în ceas de primejdie, va da posibilitătilor noastre externe o amploare gigantică. Intelegerea cu miscarea i se va părea o conditie sine qua non pentru a capta bunăvointa Puterilor Axei.
   Pe legionarii din tară, stirea atacului din Apus îi va întări în convingerea că se apropie momentul culminant în clarificarea raporturilor dintre România si Puterile Axei, iar miscarea va fi chemată să joace un rol hotărâtor în rezolvarea acestei crize. Ei vor întelege sensul real al destinderii, nu era o favoare a Regelui, ci ca o necesitate ce i-a fost impusă de evenimente. Marea masă a poporului va privi la noi ca la o rezervă în aceste momente cruciale pentru tară. Dincolo de bucuria ce-o aveam, ne gândeam cu groază la pretul ce-l vor cere Regelui Roma si Berlinul, pentru a ne primi alături de ele, după ce din 1933 acelasi Rege nu a făcut altceva decât să saboteze permanent toate ofertele generoase ce ni s-au făcut din aceste capitale.
   Ce va rămâne din tară? Ce angajamente si-a luat Berlinul fată de Rusia si fată de ceilalti vecini ai nostri? Nu vom suferi soarta Poloniei?
   Am petrecut ziua în discutii aprinse. Tomici nu stia ce să mai creadă de agitatia noastră. Oare trăieste Căpitanul? Din nou ne iscodea, când pe unul când pe altul. la urmă a coborât în pivnită si ne-a adus un vin vechi, pe care îl tinea el pentru zile mari. In orice caz, expeditia noastră spre tară luase o nouă dimensiune prin comunicatele de război de pe frontul de vest pe care le urmăream acuma cu nesat. Nu ne îndoiam că buletinele victoriilor germane se vor întipări ca tot atâtea "mane, tekel, fares" în constiinta tulbure a guvernantilor de la Bucuresti.
   Inainte de a adormi, m-am gândit la Papanace si la ultima noastră discutie. Va întelege el, cel putin acuma, că era momentul suprem să părăsim Berlinul? Că orice întârziere în răsturnarea regimului va avea ca urmare ciopârtirea tării si, cine stie, stergerea ei de pe hartă? Că numai un guvern legionar va dispune de prestigiul  si acoperirea populară necesare, ca să înfrunte la nevoie cu Roma si Berlinul, dacă ne vor pune conditii inacceptabile?
 
4. Surprinsi de Sârbi la Ofcea
 
   Ziua de Sâmbătă, 11 Mai, am folosit-o pentru a face ultimele revizuiri ale proximei etape. Nimic nu părea să stea în calea unei bune executii a părtii a doua a planului nostru. Venise si Vârlan, care avea misiunea să ne conducă peste frontieră. Cunoscut sub numele de Negru între românii din satele bănătene,
a folosit iarna petrecută aici ca să găsească un nou loc de trecere spre România, pentru a evita vechile vaduri. După multe drumuri si cercetări se oprise asupra satului Marghita. Cunostea locurile ca-n palmă si ne putea trece ziua sau noaptea cu egală sigurantă. Nu ne încredintase călăuzelor, ci făcuse el însusi drumul spre granită de mai multe ori.
  Odată iesiti din zona frontierei, trebuia să luăm trenul de la cea mai apropiată statiune pentru a ajunge la Timisoara. De aici fiecare trebuia să se răspândească la locurile de comandă. Dar mai înainte trebuia să ne reunim cu camarazii nostri din Cuvin, Eugen Teodorescu si Ion Boian. Intreaga echipă urma acelasi itinerar. Odată cu noi, părăsea Banatul sârbesc si Vârlan, pentru a nu lăsa nici o urmă susceptibilă să ne trădeze mai târziu. De vârlan aveam nevoie si în actiunea proiectată, fiind unul din cei mai talentanti curieri.
   Mai aveam de aranjat actele de identitate pentru România. In Banatul sârbesc umblam cu hârtii eliberate de Primăria Uzdin si de aceea am lăsat până în ultima zi confectionarea actelor românesti. Dispuneam de livrete militare în alb, căci, pe acea vreme de continue mobilizări, erau cele mai sigure hârtii. Traian Borobaru, în timpul când fusese chemat la concentrare, în vara anului 1939, îndată după eliberarea din lagăr, reusise să sustragă de la regimentul din Timisoara, unde îsi făcea serviciul, câteva librete în alb. Lucra ca furier la companie si majorul îi lăsase pe mână toată arhiva companiei. Petre Ponta fabricase apoi în cauciuc stampilele militare ale regimentului. tot Borobaru procurase o tunică militară si rând pe rând ne-am înbrăcat cu ea si ne-a tras fiecăruia o poză ostăsească. Mai rămânea ca filmul să fie developat la Belgrad si odată în posesiunea fotografiilor, să le lipim pe livret si să le aplicăm stampila corespunzătoare.
   Asta se întâmpla Duminica dimineata, 12 Mai. Plecarea o fixasem pentru Luni după masă sau Marti dimineata, cel mai târziu. Totul depindea de graba cu care Borobaru putea să procure fotografiile.
   După ce am mâncat de amiazi, ne atragem în camera noastră. In văd pe Petrascu agitat.
   - Ce-i Petre?
   - Nu stiu ce am. Nu-mi găsesc locul. Am o presimtire ca si cum s-ar întâmpla ceva. Am stat cam mult aici.
   - Ei, lasă Petre. Mai avem o zi, două, si apoi pot să ne caute. Nu putem de aici, cu trenurile pe jumătate făcute. Unde mai găsim asa o casă?
   Eu eram linistit, desi îmi dădeam seama că am abuzat de acest loc. La Ofcea venise de mai multe ori Vârlan în cursul iernii, apoi Borobaru, trăgea aici ca la el acasă, fiind aproape de Belgrad, apoi venise Petrascu, apoi Boian cu Dumitriu, apoi eu... Noi nu ne-am miscat din casă. Dar Vârlan si Borobaru erau mereu pe drumuri. O circulatie neobisnuită de domni necunoscuti la crâsma lui Tomici. Nu se poate să nu fi observat lumea. N-ar fi exclus ca jandarmii sârbi, care au iscoade prin fiecare sat, să fi prins ceva de veste. Lăsând la o parte presimtirile, teama lui Petrascu avea temeiuri reale.
   Abia trecuse un sfert de oră de la agitatia lui Petrascu si intră în odaie pera, băiatul cel mai mic al lui Tomici, căci cel mai mare, Traian, plecase la Sibiu la scoală.
   - Au venit jandarmii sârbi, ne spune Pera cu respiratia tăiată si se întoarce înapoi.
   In camera unde dormeam noi, ne aflam concentrati în acel mai moment toti cinci: eu, Dumitriu, Borobaru si Vârlan. Stirea adusă de Pera ne-a năucit. Presimtirile lui Petrascu... Nu stiam ce să facem. Să iesim în stradă si să fugim ni se părea primejdios, căi era Duminică, cu lumea pe uliti si apoi cine stie dacă nu păzeau alti jandarmi la poartă. Dintr-un moment într-altul ne asteptam ca jandarmii să-si facă aparitia în pragul usii noastre. In acest timp, în cârciumă, Tomici pertracta cu ei. Era un om respectat în sat si stătea în bune raporturi cu autoritătile sârbesti.
   Dar, în zadar si-a desfăsurat Tomici toată puterea lui de convingere ca să-i înduplece să plece, spunându-le că sunt doi tineri de treabă, care vin din când în când pe aici si au acte în regulă. Jandarmii, nci una nici alta, au insistat să-i vadă. Neavând încotro, Tomici l-a trimis pe Pera să cheme pe Borobaru, stiindu-l mai descurcăret. Borobaru a plecat fără o clipă de sovăire. După câteva minute, Pera vine din nou si-l cheamă pe Vârlan-Negru. Si acesta îl urmează fără a clipi din ochi. Se sacrificau pentru restul echipei.
   Nu le-a fost greu jandarmilor să descopere că actele de identitate ale lui Borobaru si Vârlan nu apartineau purtătorilor lor, deoarece nu stiau limba sârbă, fapt neobisnuit prin regiune. Au fost declarati arestati si jandarmii au început să perchezitioneze camera lor de dormit. Au scotocit geamantanele si au răsturnat pe dos toată camera. N-au găsit nimic compromitător, căi toate lucrurile care trebuia să ne servească la expeditie, între care si niste pistoale, se găseau în camera noastră. Noi asteptam aici cu sufletul la gură rezultatul primelor confruntări.
   La un moment dat intră femeia lui Tomici la noi si, cu un calm pe care noi nu-l aveam, ne face semn să o urmăm. Casa lui Tomici avea două aripi care se împreunau într-un dreptunghi. Camera noastră se găsea la extrema unei aripi. Urmând pe femeie, noi trebuia să trecem curtea în diagonală, pentru a ne ascunde într-un sopron care se găsea si camera unde dormeau Borobaru si Vârlan si unde acuma se găseau jandarmii. Tomici s-a gândit totusi să riscăm această miscare, pentru a nu fi găsiti de jandarmi, dacă le-ar trece prin cap să perchezitioneze toată casa. Ne-am strecurat cum am putut prin curte, tiptil, ca să nu facem zgomot. Cu coada ochiului l-am zărit pe Vârlan în pragul camerei lor, acoperind cu toată mărimea trupului intrarea ca să nu ne poată vedea jandarmii. Ajunsi în coltul casei, femeia a deschis sopronul si ne-am îngrămădit claie peste grămadă printre saci, fiare de plug, resturi de mobilă, roti rupte, si alte vechituri, pe care Tomici, ca orice gospodar prevăzător, le păstra pentru cine stie ce nevoie. Dar nici aici nu ne-a lăsat femeia. Pe o scară strâmtă, ne urcăm în podul sopronului, unde dormeau găinile. Speriate de brusca noastră iruptie în locuinta dorm păsările au zburat în curte cotcodăcind ca de groaza cutitului. Dar mai disperati eram noi care nu stiam dacă alarma găinilor nu va atrage atentia jandarmilor. Aici am stat înghesuiti, cu respiratia tăiată, fără a face nici cel mai mic zgomot. Găinile se linistiseră si ele si acum le vedeam de sus ciugulind prin curte.
   Intre timp, dincolo se terminaseră primele cercetări. Cu toate insistentele lui Tomici, jandarmii i-au luat pe cei doi pentru a-i trasporta la Primărie, unde aveau de gând să-i supună la un interogatoriu mai strâns. Cum însă până în acel moment nu găsiseră la ei nimic compromitător, i-au tratat cu relativă blândete. I-au condus la Primărie fără a-i lega.
   Indată după plecarea jandarmilor, Tomici s-a gândit la salvarea noastră. Trebuia să dispărem cât mai repede din casa lui, căi nu se stia cum va decurge ancheta si dacă jandarmii nu vor reveni. A pus sluga să înhame caii la cărută, iar pe nevasta lui a trimis-o la noi ca să ne scoată de unde eram si să ne îndrepte spre marginea satului. Intr-o clipă ne-am dat jos din pod si am iesit în stradă, dar nu pe poartă, ci pe o usă a sopronului, de multă vreme nefolosită, pe care femeia o deschisese atunci, dând la o parte lucrurile ce stăteau în cale. Ne-a arătat directia încotro să apucăm si apoi ne-a lăsat singuri. Eram plini de pene si alte murdării. Cum era Duminică după masă, lumea sedea, după obiceiul de la sate, în fata caselor, pe lăicere sau scaune. Ne-au văzut zeci de oameni cum am zbughit-o din casa lui Tomici si cum, mai mult fugind, ne-am îndreptat spre marginea satului. Aici, lângă o mică baltă, astepta sluga cu căruta. Cum ne-am urcat, a dat niste bice zdravene cailor si căruta a pornit în goană pe drumul care duce la Panciova. La vreo trei kilometri, sluga ne-a lăsat într-o holdă, iar el, ca să ascundă oamenilor din sat pentru ce a înhămat caii, a tăiat în grabă niste nutret pentru vite, l-a pus în cărută si apoi s-a întors.
   Timpul era rece. Ploua o ploaie măruntă si deasă, iar noi nu aveam decât hainele pe noi. Pardesiile ne rămăseseră în camera unde dormisem. Cum lumea trecea pe drum si dacă am fi rămas în picioare ne-ar fi zărit, ne-am întins pe răzoare. După o bună asteptare, l-am văzut pe Pera venind cu bicicleta pe drum. I-am iesit în întâmpinare. Ne-a spus că deocamdată nu ne putem întoarce în sat până nu se înnoptează. Tatăl lui nu voia să ne lase să plecăm în necunoscut. Admirabil om acest Tomici. Desi el însusi în mare primejdie, îsi punea în joc linistea lui si a familiei pentru a ne scăpa pe noi. Dacă o să afle sârbii cine suntem, n-o să-i meargă usor. Ne-am resemnat să asteptăm noaptea pe pământul umed. Mai târziu am descoperit pe câmp niste grămezi de coceni. Le-am strâns laolaltă si ne-am întocmit din ele un adăpost. Acolo, înghesuiti unul într-altul si uzi până la piele, am stat până noaptea târziu, când ne-a găsit Pera. Venise însotit de un alt om, un fin al lui Tomici. Ne-a spus Borobaru si Vârlan, după ancheta de la Primărie, au fost escortati la Belgrad, legati unul de altul cu mâinile la spate. Din faptul cum i-a tratat acuma, se părea că jandarmii descoperiseră a fi legionari. La ei acasă nu ne puteam întoarce, dar vom dormi peste noapte încasa omului care a venit cu el, iar dimineata vom vedea ce este de făcut. Ne-am întors în sat tăind holdele, iar când am ajuns la marginea lui, ne-am strecurat pe lângă garduri, căci tocmai încetase ploaia si iesise o lună frumoasă. Ca niste umbre am intrat în curtea omului si apoi în casă. Aici ne-a condus într-o odaie, unde pe întuneric, ne-a adus ceva de mâncare si un pahar cu vin. Apoi ne-am întins toti trei pe două paturi si am dormit îmbrăcati.
   De dimineată tare, vine omul la noi si ne zguduie zdravăn, căci eram cufundati într-un somn de plumb si ne spune că peste ziuă nu putem rămâne în casă, căci am fi văzuti de văcini. Trebuie să ne urcăm în pod. Ne-am bucurat, gândindu-ne că în pod vom găsi fân si vom putea continua somnul întremător. Când colo pe podeaua podului nu se găsea decât pământ si nici pe el nu te puteai aseza. O multime de porumbei se roteau prin pod, intrau si ieseau, speriati de aparitia acestor oaspeti nedoriti. Nici nu ne puteam misca, ca să ne dezmortim oasele, căi gazda ne-a vizat să nu facem zgomot, căi s-ar putea să ne audă vecinii si să întrebe ce se petrece în podul lui.
   Am curătit un petec de podea si am stat acolo înghesuiti cum am putut. Am profitat de acest timp pentru a reflecta asupra situatiei noastre. Petre Dumitriu era de părere să nu întrerupem expeditia nici după căderea celor doi camarazi. Să trecem în tară, asa cu efectivele scăzute, să ne ascundem si, la momentul oportun, să reîncepem organizarea. Eram bucuros să descopăr în Petre Dumitriu un camarad atât de viteaz si hotărât, dar pentru mine nu mai exista nici o îndoială că planul căzuse. Arestarea lui Borobaru si Vârlan dăduse lovitura de gratie pregătirilor noastre. Acum nu mai e nimic altceva de făcut decât să salvăm ce se mai poate salva, adică viata noastră si a camarazilor nostri de la Cuvin. Odată iesiti din zona primejdiilor, trebuie să studiem modalitătile de a ne întoarce în Germania. Nu pentru a renunta la luptă, ci pentru a relua pregătirile de la capăt. Poate n-ar fi rău, mă gândeam, dacă am putea să creem un punct de sprijin clandestin în Ungaria, prin regiunile locuite de Români. După experienta făcută cu ospitalitatea camarazilor national-socialisti, as fi preferat să nu mai pun piciorul în Germania. Le-am explicat, lui Petrascu si Dumitriu, că desprinderea de plan nu era usoară. Intoarcerea la locul de plecare era  împreunată cu nenumărate greutăti si obstacole. Mai întâi, în nici un caz nu ne vom întoarce în Germania pe drumul pe care am venit, adică pe la Villach sau Graz. Borobaru si Vârlan se găsesc în moment în ancheta Sigurantei de la Belgrad si se va descoperi identitatea lor legionară. Se va da alarma în tot Banatul Sârbesc si pe toate liniile care duc spre Germania. Apoi vor fi extrădati în România, conform conventiei existente între cele două guverne ca, reciproc, să-si predea inamicii, călcând în picioare sacrosantul drept azil politic. In tară cercetările vor fi si mai aspre. Vor fi supusi la mari chinuri si vor spune tot. Trebuie să tinem seamă si de repercusiunile cele va avea prinderea lor în tară. Ce avem de făcut? In situatia dată, tinând seamă de toate aceste împrejurări si prevederi, primul pas de făcut este să ne reunim cu camarazii nostri din Cuvin. Tot ei au majoritatea banilor. Cu cei 20 de dolari ce-i avem nu ne putem întoarce si nici nu avem de la cine să cerem. Odată împreună cu Boian si Teodorescu, ne vom fixa undeva, probabil la Vârset, la vechea noastră gazdă, cârciumarul Tăranu. Boian se duce apoi la Timisoara ca să anunte organizatia de cele întâmplate. Nu-i putem lăsa în nestiintă. Cei din tară nu aveau nici o răspundere, actiunea fiind proiectată si executată de grupul Berlin, dar trebuia să-i avizăm pentru a nu fi luati prin surprindere. In primul rând trebuie anuntat Stoicănescu, pentru ca, împreună cu legionarii din Capitală, ă pareze... o eventuală actiune a guvernului. La Timisoara nu va sta decât strictul necesar pentru a-si îndeplini această misiune si apoi se întoarce. Cu banii ce-i avem si cu altii ce eventual îi va putea strânge în grabă de la camarazii din Timisoara, ne pregătim întoarcerea în Germania. Avem două posibilităti: fie profitând de experienta lui Boian si Dumitriu, luăm directia Seghedin, trecând si noi din Jugoslavia în Ungaria, prin terenul mlăstinos pe care l-au străbătut ei, fie că facem un ocol prin România si de aici trecem în Ungaria, pe la Beba-Veche, drum pe care îl făcusem în 1939.
 
5. Fuga în necunoscut
 
   De unde ne găseam, nu ne puteam misca până spre seară. Asteptam dintr-un moment în altul să vină gazda cu ceva de-ale mâncării, căci frigul si emotiile ne supseră până la oase. Când se va înnopta, si poate cu ajutorul lui Tomici, ne vom urni spre răsărit în căutarea lui Cuvin. Dar destinul avea alte socoteli cu noi si ne pregătea o nouă lovitură. Odată îl vedem pe tăran că se urcă la noi, dar nu cu o bucătură întremătoare, ci cu ochii holbati de groază si ne spune să plecăm îndată de la el. Venise nevasta lui Tomici si îi spusese să fugim, căci lucrurile luaseră o întorsătură gravă. Fusese arestat si Tomici. După cercetările la care fuseseră supusi la Belgrad, se deplasase la Ofcea o comisie de anchetă, formată din primele autorităti din Capitală: procuror, judecător de instructie, comisari de la Sigurantă si mai multi jandarmi. Au răscolit de astă dată toată casa si în camera unde dormeam noi au găsit si două pistoale, pe care le uitasem în graba primei fugi. Se descoperise la Ofcea un grup de teroristi legionari care se pregăteau să treacă în România. Fuseseră arestati doi, dar, după spusele vecinilor, altii trei reusiseră să scape si trebuie să fie ascunsi prin împrejurimi. Tomici, fiind considerat tăinuitor al grupului legionar, a fost detinut si dus la Belgrad. Totusi, în mijlocul furtunii care se dezlăntuise în casa lor pasnică, oamenii acestia au mai avut atâta putere sufletească să se gândească la noi. în loc să caute să scape ei, au făcut totul să încurce ancheta, pentru a câstiga noi timp ca să ne putem salva. Si acuma, când Tomici fusese ridicat, nevasta lui a venit în goană la tăranul nostru ca să ne anunte să fugim. Sigur că pentru noi nu era altă solutie decât să plecăm. Dar unde? Jandarmii umblau prin sat. Era ziuă si lumea iesise la câmp. L-am rugat pe tăran să ne ducă la un adăpost până ce se va întuneca. Omul era atât de înfricosat încât nici n-a voit să audă de asa ceva. Să plecăm, să plecăm, unde ne-o mâna soarta, numai să nu ne găsească  jandarmii la el. Nici atâta n-a voit ca să ne arate drumul cel mai potrivit ca să ajungem la Panciova, pe unde să nu întâlnim lume.
   Neavând încotro, am iesit pe poarta omului, am trecut cele câteva case până la marginea ulitii lui si apoi am luat ca punct de orientare malul Dunării, care se vedea foarte bine deoarece era apărat de un dig. N-am mers pe drumul de care spre Pancoiva, pe care-l cunosteam din ziua precedentă, ci am tăiat direct prin holde si arături. A fost un mers greu si obositor, prin pământul cleios si încă plin de ape prin multe locuri. Fiecare pas ce-l făceam cerea o sfortare cumplită. Trebuia să ridicăm odată cu piciorul si noroiul care se înclestase pe el. Eram si sleiti după pătaniile din noaptea trecută si nici nu aveam la noi ceva de mâncare sau de băut. La teama de jandarmi, care puteau să apară în spatele nostru, se adăuga si teama de oamenii de pe câmp. Dar dacă ne oprea cineva si ne cerea socoteală? Poate că tăranii români ne-ar fi lăsat în pace, dar Ofcea era locuită si de sârbi. Ne uitam cu grijă în dreapta si stânga si ocoleam cât puteam locurile unde lucrau oamenii. Spre norocul nostru, tăranii ne priveau cu curiozitate când treceam prin fata lor, dar nu s-au legat de noi. Cei trei kilometri care ne despărteau de lunca Dunării parcă nu se mai găteau. Cu cât ne apropiam, digul, ridicat cu scopul să ocrotească terenurile cultivabile de inundatii, se făcea tot mai înalt. Ne bucuram gândindu-ne că dincolo de el vom scăpa de privirile oamenilor si vom găsi un locsor adăpostit, unde să stăm ascunsi până se va înnopta. Dar ajungând la dig si urcându-ne pe el, ne astepta o crută deceptie. Toată valea Dunării era inundată, cât vedeai cu ochii, până la malul celălalt. Nu puteai pune piciorul, nici o palmă dincolo de întăritură. Numai apă si apă. N-aveam ce face. Trebuia să ne continuăm drumul. Am mers de-a lungul digului pe partea apei, ca să scăpăm din vederea oamenilor de pe câmp. După o distantă am ajuns la locul unde soseaua care vine de la Belgrad spre Panciova taie digul. Panciova se găseste la confluenta râului Timis cu Dunărea. Inainte de a intra în oras, soseaua trece peste apele Timisului pe un pod impunător, care, în alte împrejurări, ne-ar fi plăcut să-l privim, dar acuma ne uitam la el cu neîncredere, ca la un dusman ascuns. Să fie oare podul păzit? Il trimitem pe Dumitriu înainte ca iscoadă, iar noi după el, la o oarecare depărtare. Am trecut podul cu bine, dar când Dumitriu se apropia de primele case, îl vedem că face stânga împrejur, coboară de pe sosea si se întoarce spre noi cu infinite precautiuni. Văzusem si noi de departe doi indivizi care stăteau în mijlocul soselei si vorbeau. El se apropiase mai mult de ei si ne confirmă că sunt agenti care supraveghează pe călătorii care trec podul. Am luat-o înapoi pe dig până ce am lăsat podul soselei în urma noastră si am intrat în oras pe podul căii ferate. Ne-am apropiat de gară, dar n-am intrat în ea, ci ne-am căutat un loc mai ferit prin împrejurimi. Am găsit în apropierea gării o plantatie tânără de salcâmi si acolo ne-am curătit cum am putut, cu smocuri de iarbă si hârtii aruncate. Apoi l-am trimis pe Dumitriu să identifice linia ferată care merge spre Vârset. Pe această linie se găsea localitatea Vladimirovăt si de aici se desparte bratul spre Cuvin. In nici un caz nu puteam risca să luăm trenul. Aveam certitudinea că atât gara cât si liniile care pleacă din Panciova sunt controlate.
   Dumitriu s-a întors fără nici un rezultat. Cum de la Panciova pleacă mai multe linii, n-a putut să se orieteze care din ele străbate Banatul spre răsărit si n-a îndrăznit nici să întrebe. In schimb a intrat în restaurantul gării, de unde a cumpărat ceva de-ale mâncării. Era o victorie mare, căci de aseară n-am pus nimic în gură, iar cu proviziile aduse ne puteam împrospăta fortele pentru lungul drum de noapte ce ne astepta.
   In timp ce ne sfătuiam înfrigurati ce să facem si încotro să apucăm, cum eram aproape de statiune, printre lumea care se îndrepta spre gară am zărit pe Pera. Indată i-am iesit în cale si, în cele câteva minute ce mai lipseau până la plecarea trenului, ne-apovestit ce s-a întâmplat după fuga noastră din Ofcea. In timp ce tatăl lui fusese arestat, mama lui a izbutit să se strecoare din casă si să ne anunte să plecăm de la finul lor. Până la urmă, probabil prin pâra vreunui vecin, s-a aflat unde am rămas peste noapte si au venit jandarmii ca turbati să ne prindă. Negăsindu-ne, l-au arestat si pe finul lor, iar acuma umblau prin împrejurimi ca să ne dea de rumă. In sinea noastră, am ,ultumit acuma lui Dumnezeu că tăranul s-a purtat asa de aspru cu noi si ne-a alungat din casa lui fără milă. Dacă mai rămâneam câteva ore, azi eram si noi la Siguranta din Belgrad. Bietul băiat era speriat si abia îsi retinea lacrimile. Pera venise cu un avocat sârb, prieten al familiei, ca să intervină pentru eliberarea lui. Acesta i-a făgăduit că îndată va porni la Belgrad să se intereseze de Tomici si acuma Pera se întorcea acasă cu trenul. Asa se face că l-am descoperit în drumul spre gară. Când s-a despărtit de noi, si-a pus capul în pământ si ne-a spus de câteva ori, ca o tristă presimtire, "acuma e rău, e tare rău, acum e rău, e tare rău". Pera se gândea la tatăl lui, dar cuvintele lui ne-au sunat în urechi tot timpul drumului si când am ajuns si noi în mâna dusmanului, ne-am adus aminte de ele. Inainte de-a pleca, ne-a mai făcut un serviciu: I-a arătat lui Dumitriu linia care duce la Vladimirovăt.
   Nu mai era timp de pierdut. După toate probabilitătile, întreaga regiune era pusă sub supraveghere. Trebuia să ne îndepărtăm cât mai repede de Panciova si de împrejurimile ei. Fără îndoială, autoritătile se vor gândi la toate trecătorile spre răsărit: la gări, la trenuri, la autobuze, la sosele, la cărute, dar nu vor avea timp să intercepteze si căile ferate. Intr-un timp atât de scurt - nu trecuse decât o jumătate de zi de la fuga noastră din Ofcea - nu ar fi putut să-si desfăsoare întreg dispozitivul de alarmă pentru a pune mâna pe fugari.
   Era în după masa zilei de 13 Mai, o zi frumoasă cu soare. Intremati de merindea adusă de Dumitriu si mângâiati de căldura ce se revarsa din cer, am apucat pe linia ferată, printre traverse si bolovani. Oricât de usor ni se părea drumul acesta în comparatie cu ceea ce ne-a fost dat să pătimim azi dimineată? Parcă zburam!
   Zburam de teama focului din spate, dar bucurosi că ne putem ridica picioarele în aer. Paralel cu drumul de fier, curgea si soseaua natională, încât, din când în când, mai schimbam ruta, după cum ni se părea a fi mai siguri. Când dibuiam în depărtare uncanton, treceam pe sosea, si când nu se părea ceva suspect pe seosea, reveneam pe calea ferată.
   Pe înserat am ajuns la primul sat si la gara care îl servea. Le-am ocolit cu grijă pe amândouă si ne-am ascuns în dosul unei grădini. Conform obiceiului, l-am trimis pe Dumitriu iscoadă, întâi să vadă ce sat este, si apoi dacă nu pleacă vreun tren spre Vladimirovăt.
   Incepuse oboseala să ne apese si ne gândeam dacă n-am putea cruta picioarele de restul drumului. S-a întors repede, căci în spatele gării găsise niste tărani români si acestia i-au spus că asezarea se cheamă Satul Nou, pe sârbeste Novoselo, si peste câteva minute pleacă un tren spre Vladimirovăt. Ce să facem? Petrascu propunea să dormim acolo unde ne găsim, în spatele grădinii, pe o grămadă de coceni. Dumitriu înclina să luăm trenul. Mi-am făcut repede socoteala. Dacă dormim aici noaptea, va trebui să umblăm, mâine ziua, pe linia ferată, ceea ce nu-i recomandabil. Dacă mergem cu trenul, s-ar putea să avem noroc să ajungem cu bine la Vladimirovăt. Dar dacă trenul e controlat si suntem legitimati? La ce-a servit atunci tot efortul cela-m făcut până acuma ca să scăpăm din mâinile Sârbilor? Mai bine adăugăm oboseală peste oboseală decât să dormim peste câteva ore în beciurile Sigurantei din Belgrad. Poate că exageram, poate că autoritătile nu vor fi luat măsuri atât de strasnice cum bănuiam eu, dar, în cazuri d-astea, e totdeauna mai bine să iei ca bază ipoteza cea mai rea. După câteva minute de refacere, am ales calea cea mai grea, dar cea ami sigură, per pedes apostolorum.
   Când am plecat din Satul Nou, se înnoptase. Cu multă greutate ne-am urnit din loc. In timpul cât ne-am oprit în dosul gării, am simtit cum oboseala ne întepenise tot corpul. Dacă ne lăsam acuma cotropiti de oboseală, adormeam aici si cine stie ce se putea întâmpla cu noi. Statul sârbesc, care ne urmărea tot asa de aprig ca si aparatul politienesc din România, ni-l imaginam a fi muma pădurii din povestirile care ne-au mângâiat copilăria. Să fugim să, nu ne prindă muma pădurii, ale cărei văpăi le simteam din spate. La acest gând înfiorător, ne-am ridicat în picioare si prin forta vointei ne-am pus în miscare, tărând picioarele după noi ca doi busteni.
   Am umblat toată noaptea, tinându-ne numai de calea ferată. De la o vreme, cum se întâmplă în asemenea cazuri de oboseală extremă, nu mai simteam oboseala. Umblam ca niste automate, lipsiti de orice sensibilitate. Un singur gând tiranic ne călăuzea: cât mai departe de locul unde fuseserăm surprinsi si cât mai aproape de camarazii nostri.
   Mersul pe drumul de fier nu e usor. Trebuie să urci si să cobori, cu un picior pe traversă si cu altul pe piatră. Tot timpul suferi un zdruncin continuu. Ca să scăpăm de aceste izbituri, mai săream de pe o traversă pe alta, dar sfortarea era prea mare. Trebuie să adaug că mergeam în mars fortat, pentru ca să ajungem la Vladimirovăt cât mai de dimineată, înainte de a se fi desteptat satul. Nu trebuia să ne prindă ziua pe calea ferată, căci ne-ar fi putut vedea vreun cantonier si poate ar fi dat alarma. Când se îngemăna noaptea cu ziua, ne-am hotărât totusi să facem un mic popas.
   Făcusem socoteala că nu mai suntem departe de Vladimirovăt si ne putem permite luxul unei mici întreprinderi. Ne-am strâns toti trei pe o grămăjoară de coceni ce-i găsisem pe o arătură, nu departe de calea ferată, si am atipit. N-am stat mai mult de o jumătate de oră si am sărit ca arsi. Se luminase binisor. Odihna ne-a prins bine. Parcă ne mai înviorasem. Am trecut iar pe linia ferată si în acelasi ritm sălbatic ne-am reluat mersul printre traverse si pietre.
   Se făcuse ziuă de-a binelea când am ajuns în dreptul satului Vladimirovăt sau Petrovaselo, cum îi spun românii. Satul are o populatie mixtă, formată din români si sârbi. In ceata dimientii, am zărit gara. Satul se întindea într-o depresiune la stânga liniei ferate, cum mergi spre răsărit. Am ocolit linia ferată pe dreapta, si am descoperit în fata gării un dâmb, acoperit cu tufisuri, care ni s-a părut un bun post de observatie. Locul era uscat si ne-am putut aseza pe mantale. După ce ne-am fixat punctul de sprijin, l-am trimis, ca de obicei, pe Dumitriu să se intereseze de trenul spre Cuvin si dacă poate să cumpere ceva de la cantina gării. S-a întors repede si ne-a comunicat că trenul spre Cuvin pleacă peste o jumătate de oră. In mână tinea o pâine albă frumoasă, si o sticlă cu apă minerală. Am mâncat toti trei, înghitând bucătile de pâine fără să le mai mestecăm si am băut cu nesat pretiosul lichid din sticlă. In câteva cuvinte, i-am spus cum să procedeze. Nu stim unde să găsesc camarazii nostri, dar îi va găsi usor, întrebând de învătătorul român din sat. Ii informează de cele întâmplate si apoi se întoarce cu primul tren înapoi. Boian si Teodorescu vin pe jos, ca nu cumva să se afle de prezenta lor la Cuvin si să se facă control în tren. Dumitriu mai putea risca o înfruntare cu autoritătile, dar ei nu, căci de ei depindea salvarea noastră ulterioară. Boian avea banii si, în afară de asta, cunostea o familie la Alibunar, unde ne puteam adăposti câteva zile si ne puteam pregăti pentru a dispărea definitiv din Banatul sârbesc.
   După plecarea lui Dumitriu, ne-am întins pe mantale să dormim. Soarele se ridicase binisor pe cer si începuse să ne încălzească oasele rebegite. Dar n-am avut noroc de liniste nici aici. Odată cu soarele iesise si lumea la câmp. In jurul dâmbului nostru s-au ivit niste copii cu vite la păscut. Ne-am schimbat locul, dar copiii blestemati se tineau după noi, învârtindu-se cu vitele în jurul movilitei. Ii auzeam vorbind sârbeste. Văzând că nu-i chip să scăpăm de ei, ne-am luat hainele si ne-am îndepărtat de gară în directia liniei ferate care cobora spre Cuvin. Ne-am oprit în santul liniei, unde am descoperit o iarbă înaltă si mătăsoasă. Pământul se uscase binisor. Ne-am pus mantalele si am încercat să dormim. Eu am căzut într-un somn greu, dar Petrascu, temător de surprize, a stat de veghe si m-a păzit. După masă, târziu, când soarele se înclinase binisor spre apus, auzim pufăind trenul care venea de la Cuvin. Repede ne-am luat mantalele si ne-am făcut nevăzuti, pentru a nu fi zăriti din tren. Ne-am reluat locul la postul de observatie din fata gării. Copiii, plecaseră si ei spre casă cu vitele. Eram linistiti. După câteva minute de la intrarea trenului în gară, Dumitriu era lângă noi. A găsit usor casa învătătorului si pe camarazii nostri. Ei nu stiau nimic de cele întâmplate la Ofcea si văzânduu-l pe Dumitriu în loc de Vârlan sau Borobaru, au bănuit ceva rău. Nici în sat nu se aflase nimic. Invătătorul l-a primit cu toată dragostea, si cum picase chiar în ceasul prânzului, l-a poftit la masă. Dar abia începuseră să guste toti trei din bucate si intră învătătorul ca o furtună si le psune să plece îndată din casa lui. Se aflase în sat de focul ce-a izbucnit la Ofcea si el nu voia să fie amestecat în această afacere si să aibă soarta lui Tomici. Invătătorul era un om foarte cumsecade, ne întelegea lupta si ne-a ajutat mult în timpul pribegiei noastre prin Banatul sârbesc, dar nu era pregătit sufleteste să înfrunte o perchezitie în casa lui sau chiar o arestare. Abia au avut vreme camarazii nostri să se înteleagă asupra locului de întâlnire de la Vladimirovăt, movilita din fata gării. Dumitriu s-a întors cu primul tren si într-o traistă ne-a adus lucruri de-ale mâncării, ce i le-a pus în grabă. Boian si Teodorescu urmau să vină pe jos. Am calculat că vor fi la noi pe la miezul noptii.
 
6. Din nou atacati la Vladimirovăt
 
   Pe micul platou din fata gării, unde ne aflam, nu puteam sta până la noapte. Era prea expus. źi apoi copiii care ne-au dat târcoale ar putea să răsândească vorba prin sat că au găsit niste sttrăini prin acele locuri. Vom reveni mai târziu, când se va înnopta, pentru a astepta pe camarazii nostri. Dar până atunci unde ne vom adăposti? Petrascu era de părere să ne întoarcem în santul căii ferate care cobora spre Cuvin. Mie nu mi s-a părut locul prea potrivit. Santul e bun până nu dă cineva peste tine, dar apoi nu mai ai scăpare Nu stiu ce mi-a venit să însist să intrăm în pădurea vecină cu dâmbul, care se ridica usor în pantă, în fata noastră, fiind mărginită într-o parte de locurile de cultură, iar în cealaltă de calea ferată si de sat. Poate frumusetea ei m-a atras, bătută de razele soarelui. Imi închipuiam că într-o pădure e mai usor de găsit un loc mai retras decât în împrejurimile golase.
   In sfârsit Petrascu si Dumitriu au cedat insistentelor mele si ne-am îndreptat spre pădurice. Când am intrat în ea, am văzut că ne-am strămutat degeaba. Era o plantatie tânără. Copacii crescuseră înalti, dar pe dedesuptul lor se vedea totul. Cum erau săditi în ordine, de oriunde ai fi privit, ochiul străbătea până în fundul ei, descoperind orice vietate si orice miscare. Aici nu era de stat. Ca să nu mai facem drumul înapoi, trezind atentia oamenilor care lucrau pe câmpul învecinat, ne-am asezat într-o vie părăginită de la marginea pădurii. Ne-am ascuns cum am putut printre mlădite uscate si alte buruieni, care crescuseră mari cât omul. După ce me-am găsit culcusul, Dumitriu a scos din traistă mâncarea ce-o adusese de la Cuvin: o pâine mare, albă si frumoasă, si o bucată de salam de Sibiu. Am început să mâncăm, dar bucăturile ne stăteau în gât. Nu aveam apă. Sticla cu apă minerală, cumpărată dimieata, se golise demult. Dumitriu îsi potolise setea la Cuvin, dar noi de azi dimieată nu mai luasem o picătură de apă. Salamul de Sibiu mai ales ne sugea ca un burete. A luat sticla si a pornit spre gară să cumpere alta. Era o imprudentă. Pentru a treia oară făcea acest drum. Dar n-am avut puterea să-l oprim, atât eram de deshidratati.
   După plecarea lui Dumitriu, ne-am asezat pe spate, privind la cerul albastru, într-o dulce asteptare. Poate că vom avea noroc de astă dată. Incă câteva ore de asteptare si ne vom reuni cu camarazii nostri din Cuvin. In cinci, altfel vom rezolva problemele. Chiar dacă vom fi descoperiti, mai greu se vor lega sârbii de cinci oameni. Apoi Boian avea bune legături la Alibunar si va putea substitui lipsa lui Vârlan. Vom merge în acest sat si ne vom adăposti câteva zile, până ce ne vom pregăti etapa ulterioară, fie spre tară fie înapoi spre Seghedin. Simteam cum odihna binefăcătoare ne învăluia trupul. Trăiam într-o permanentă încordare si nesigurantă, dar nu ne gândeam că primejdia să fie atât de aproape de noi si că peste câteva clipe vom începe o nouă goană spre răsărit, lăsând pe câmpul de luptă un alt camarad. Petrascu, care avea ureche bună, aude un suierat prin apropiere. La început nu s-a sinchisit, gândundu-se că e un copil. Dar suieratul se repeta si se întetea. Isi ridică cu grjă capul din tufis si priveste în toate părtile. La marginea pădurii, cam la o sută de metri de locul unde ne aflam, vede un om pitit sub o tufă, cu o puscă în mână. Uitându-se mai bine vede că poartă si uniformă. Era un jandarm sârb. Să mai fie si altii? El suiera nu ca să-i treacă de urât, ci ca să stârnească vânatul din pădure, adică pe noi. Ce e de făcut? Nici vorbă să rămânem în locul unde ne aflam. In câteva minute, jandarmul ne-ar fi descoperit. Ne strângeam lucrurile si o zbughim din vie ca niste năluci. Apucăm la capătul viei pe drumul de câmp care mergea paralel cu pădurea. Gândul nostru era să ne ascundem în pădure. Dar si jandarmul ne-a văzut. Din câteva sărituri voinicesti e în via părăsită de noi si de la marginea ei se pregăteste să tragă în noi pe drumul pe care apucasem. Dar când să apese pe trăgaci, din partea opusă se iveste un car tras de vite, cu un om deasupra. Neputând să tragă, căci ar fi lovit fie omul fie vitele, îsi schimbă pozitia si din nou îsi îndreaptă teava spre noi. Noi, atunci, schimbăm directia si apucăm pe o alee a pădurii. Jandarmul după noi, căutând o altă pozitie de tragere. De câteva ori s-a repetat acest joc, dar până la urmă ne-ar fi prins, căci era mai voinic ca noi,mai tânăr si mai odihnit, plus că avea si pusca în mână. Din pădure nici nu puteam iesi, căi pe câmp îi ofeream tintă sigură. In acest moment disperat, când nu mai aveam altceva de făcut decât să ne predăm sau să riscăm să fim împuscati, vedem un om care se îndrepta în goană spre jandarm cu o sticlă de apă în mână, strigând cât putea de tare: "Ich bin der Spion". Era bravul Dumitriu care se azvârlea în gura leului ca să ne salveze pe noi. Venind de la gară, el văzuse scena si observând că suntem urmăriti de un singur jandarm, si-a făcut socotelile că dacă el se predă, ne va lăsa pe noi în pace. Ceea ce s-a si întâmplat. Jandarmul, multumit cu captura lui Dumitriu, l-a luat în primire să-l ducă la post. Se gândea că după ce îl va pune la beci, se va întoarce cu ajutoare si ne va prinde si pe noi.
   Gratie sacrificiului lui Petre Dumitriu, eram salvati pentru moment. Se crease un timp mort pentru jandarmi, de care trebuia să ne folosim din plin pentru a scăpa de sub urmărirea lor. Nu aveam altă iesire decât să părăsim păduricea si să ne căutăm scăparea pe câmpul deschis, unde vedeam oameni lucrând. In acel moment de buimăceală, ne-am despărtit. Petrascu a luat directia bună, spre nord-est, unde se vedea un deal străjuit de o pădure, în timp ce eu m-am încovoiat spre sud-est, apucând pe calea ferată si sat. Eram pierdut. Văzând Petrascu că nu-l urmez, s-a luat după mine, a făcut un efort disperat să mă ajungă din urmă si m-a târât după el.
   Fugeam printre arături si holde, în văzul tuturor oamenilor care lucrau pe câmp. Nu aveam spor la fugă, căci trebuia să ne luptăm si cu lutul ce se lipea de ghete. Se repeta calvarul de la Ofcea, dar cu conditii mult mai grele. Atunci eram odihniti; acuma eram epuizati de marsul din noaptea trecută spre Vladimirovăt. In afară de asta, atitudinea oamenilor era alta. Tăranii români si sârbi strigau de-a valma după noi, cum ne vedeau, înjurându-ne si somându-ne să ne oprim. La un moment dat, ne-am trezit fată în fată cu niste tărani care încărcau un car de lemne si care au încercat să pună mâna pe noi.
   A fost o fugă ucigătoare cum n-am trăit în viata mea. Petrascu, mai voinic, mergea înainte, iar eu îl urmam cu greu. Inimami bătea să iasă din cosul pieptului. Câteodată simteam că nu mai pot, că mă sfârsesc, si îmi venea să mă trântesc la pământ. Când vedea Petrascu că am încetinit fuga si mă distantam de el, se întorcea spre mine si îmi striga să mă grăbesc că "ne prind jandarmii". La auzul acestei amenintări, făceam un nou efort penibil, alergam în ritmul lui o bucată, dar apoi iar nu mai puteam si iar încetineam pasul. Imi dădeam seama că fiecare secundă era pretioasă în cursa în care eram angajati cu jandarmii, dar trupul nu mai răspundea la impulsurile vointei.
   In sfârsit ajungem la marginea câmpului lucrat si dăm de pământ tare. Terenul începuse să se ridice lin. Tinta noastră era culmea împădurită care se vedea în vârful dealului. Acuma mergeam mai usor si chiar am încetinit pasul pentru a lăsa inima să se potolească. Dar îndată ne-am dat seama că cu acest mers putem fi ajunsi din urmă. jandarmii nu vor veni pe jos, ci, după toate probabilitătile, călare. Slavarea noastră depindea de timpul ce-l vom folosi pentru a ajunge sus pe culme. In pădurea din fata noastră ne vom putea pierde. Din nou am început să fugim, desi locul intrase în urcus de-a binelea. Un ultim efort ne gândeam si suntem salvati. Acest gând ne dădea noi puteri.
   Soarele se înrosise si se pregătea să apună. Dar cum noi luasem directia nord-est, ne lumina din spate si în ultimele lui raze puteam fi usor reperati,mai ales că urcam pe un deal golas. In sinea mea, mă rugam lui Dumnezeu să-l ia cât mai repede de pe cer si să ne învăluie în mantia binefăcătoare a întunericului. Inainte de a ajunge pe culmea dealului, am coborât într-o depresiune, care nu se vedea de la poale, acoperită de o mică pădure. La o margine, o turmă de oi, care se pregătea să coboare. Ciobanii ne-au lăsat în pace. Incă o sută de metri, încă o opintire si am intrat în padurea cea mare. Eram pe vârful dealului. In acel moment, parcă Dumnezeu îmi ascultase ruga. Soarele a dispărut brusc la orizont si umbrele serii s-au întins peste tot pământul. Cu o repeziciune fantastică înainta noaptea, suprimând acele îngânări între noapte si zi, caracteristice crepusculului. Nu mai puteam fi văzuti de la distantă. In schimb noi, întorcându-ne capul pentru o clipă, am văzut pe o colină vecină, ami joasă ca a noastră, două siluete. Ce să facem? Pădurea în care ne aflam nu era nici ea pădure în lege. Era o pădure bătrână, dar rărită de secure. dar dacă jandarmii vin călare încoace? Faără a ne mai sfătui, într-o clipă ne-am prăvălit la vale pe partea cealaltă. Colina pe care am coborât era acoperită cu vii, suprapuse în terase. Uitasem de oboseală. Nu mai umblasem, nu mai fugeam, ci zburam de pe o terasă pe alta si dintr-o vie într-alta. Nu se vedea tipenie de om. Parcă eram două capre negre. Intr-un sfert de oră, ne îndepărtasem binisor de culme. Oprindu-ne un moment si uitându-ne pe culme, la locul unde fusesem cu un sfert de oră înainte, distingem cele două siluete călare... Erau jandarmii.
 
7. Un mars fortat în noapte
 
   Inainte de a părăsi colinele pe care am coborât, ne-am odihnit câteva clipe în marginea ultimelor vii. In fata noastră se întindea sesul. viile erau bine îngrijite. Fiecare vie avea câte o căsută, unde se păstrau uneltele si butoaiele, si câte un bazin cu apă, turnat în beton. Din unul din aceste bazine ne-am astâmpărat setea, bând o apă de ploaie stătută. Cum erau fripti de sete, nouă ni s-a părut de o calitate excelentă.
   Privind sesul în depărtare, stiam că ne asteaptă o nouă noapte de mars fortat. Au căzut trei din echipă până acuma. Oare ce se va alege de noi? Parcă a trecut un secol de când am părăsit casa primitoare a lui Tomici. Acolo aveam de toate. Acuma ne lipsesc toate. Nu avem nici cel putin siguranta clipei următoare. Din spate suntem izgoniti si în fată ne asteaptă necunoscutul. Am făcut socoteala că astăzi trebuie să fie Marti, 14 Mai. De Duminică suntem alungati ca niste tâlhari pe care i-a încoltit potera. Dar ce rău am făcut noi acestei omeniri? Ne-am afirmat crezul nationalist, lucru considerat periculos atât în România lui Carol cât si în Regatul Sârbesc. Zilele si noptile acestea nu se vor sterge niciodată din mintea noastră. Le-am trăit cu o intensitate dureroasă, plătind fiecare clipă cu un efort urias ca să ne sustinem la suprafată. Drept înaintea noastră se vedeau niste limini strălucind în noapte ca niste licurici.
   - Oare ce să fie? mă întreba Petrascu. Nu cumva e vreun oras de frontieră din România?
   - Acolo e Vârsetul, i-am răspuns, si tinta drumului nostru din noaptea aceasta. Acolo cunosc eu pe cineva, un hangiu, Tăranu, unde am stat cu Boian anul trecut. Locul e sigur. Numai să plătesti. Dacă am ajuns la el, suntem salvati. Cine stie dacă nu vom da si de Boian acolo. Dar trebuie să facem drumul în noaptea aceasta, exact ca la Vladimirovăt. Nu trebuie să ne prindă ziua pe drum. Mâine dimineată trebuie să fim pe vârful dealului pe care îl vezi cu licurici. E cula de la Vârset, un fel de Tâmpa Brasovului. Orăselul e asezat la poalele ei. Trebuie să urcăm mai întâi sus de tot pe culme, unde să curătim de noroi si apoi putem coborî în oras. Iată în câteva minute programul din noaptea aceasta. Nu e nici o clipă de pierdut. Cu Dumnezeu înainte!
   Cu atacul de la Vladimirovăt, nu am pierdut numai pe Dumitriu, ci si întâlnirea cu ceilalti doi camarazi ai nostri. Ei vor veni la noapte si nu ne vor găsi pe dâmbul din gării. Ce vor crede de noi si încotro se vor îndrepta? Am pierdut pe Boian care ne-ar fi călăuzit la loc sigur, la o cunostintă a lui din Alibunar. Am pierdut si "comoara", cei 80 de dolari dati în păstrare lui Boian. La noi aveam ceva dinari si vreo 15 dolari. Cu acesti bani trebuia să ne descurcăm, dacă lui Boian nu îi dă prin cap să se aciueze si el la Vârset. Ar fi salvarea. Lipsa de bani ne încurca teribil în împrejurările în care ne găseam. In frânturi de secundă, îmi treceau prin cap toate aceste gânduri. Dar până atunci să vedem dacă vom fi vrednici să străbatem în noaptea aceasta drumul până la Vârset.
   Invăluiti în umbrele binefăcătoare ale noptii, pornim din nou la drum. Am tăiat-o direct prin holde si arături, având ca tintă luminile de pe dealul Vârsetului. Nici dusmana lună nu se arăta pe cer, ca să ne trădeze siluetele. Mergeam la Dumitriu. Acuma trebuie să fie la Belgrad, la Sigurantă, unde va fi confruntat cu ceilalti doi. In sinea lui trebuie să fie multumit că prin predarea lui ne-a salvat pe noi. Ce exemplare de elită dă scoala legionară! Inima mi se strângea de durere, gândindu-mă la soarta celor prinsi. Pentru ei nu mai e scăpare! Extrădati în România, vor fi sugrumati în beciurile Politiei sau în drum spre crematoriul de la Bucuresti sau ucisi în bătăi la Legiunea de Jandarmi de la Băneasa. Pentru ei nu mai e scăpare!Petrascu care avea auzul ascutit, aude în spatele nostru un zgomot nedeslusit. Ne oprim si desluseste un tropot de cal. Imi spune că e cineva pe urmele noastre. Cum tropotul se apropia, ne-am trântit în marginea unei holde, făcându-ne una cu pământul. Nici nu mai respiram de teamă. Călăretul a trecut la câtiva pasi de noi si apoi s-a pierdut în noapte. Ne-am sculat cu grijă si ne-am uitat după el. Nu am zărit decât o spinare albă de cal care sălta în noapte. Ce să fie? Un hot? In orice caz am tras o nouă spaiă până ce călăretul-fantomă s-a îndepărtat de noi. Am iutit pasul, temându-ne ca jandarmii să nu fie pe urmele noastre si am schimbat putin directia pentru a ne abate de la drumul apucat de călăret.
    - Cât să fie până la Vârset? mă întreabă Petrascu.
   - Nu stiu, i-am răspuns, dar luminile înseală în noapte. Nouă ni se par apropiate, dar, cu voia lui Dumnezeu, numai mergând toată noaptea în mars fortat vom ajunge la Vârset, înainte de a se trezi oamenii.
   Noua încercare era mult prea grea decât cele precedente prin conditiile fizice în care intra în ea. Era a treia noapte de efort, de nesomn si de emotii. Trei zile si trei nopti n-am stiut ce-i odihna. Aveam în spate si ultima fugă ucigătoare. Toate aceste probe maratonice l-ar fi doborât si pe cel mai zdravăn om. Si încă nu am ajuns la capătul suferintelor. Numai spiritul mai licărea, undeva în fundul constiintei, îndemnându-ne să nu cedăm. Oboseala e uneori atât de mare încât preferi să mori decât să mai faci un pas. Expeditia era acum lichidată. Numai gândul să nu le procurăm celor din tară satisfactia de a ne prinde si pe noi, ne tinea în picioare si ne dădea puteri să rezistăm.
   Am mers multă vreme fără să ne oprim o secundă, lăsând sate după sate în urma noastră. Trecuse de mult miezul noptii. Nu stiu câti kilometri să fi făcut. De la o vreme luminile din fata noastră nu mai sclipeau ca niste licurici, ci au început să se mărească. Era semn că ne apropiem. Ceea ce ne chinuia acuma îngrozitor, era setea. Mai aveam la noi o bucătică de pâine si una de salam, salvate de Petrascu în fuga din ajun, dar nu cutezam să ne apropiem de ele, de teamă să nu atâte si mai mult focul lăuntric. Eram arsi de sete. Si nicăieri o fântână, un pârâu. De asezări omenesti nu îndrăzneam să ne apropiem, ca să nu stârnim câinii. Eram la capătul puterilor când intrarăm într-o regiune mai joasă, pe unde gospodarii făcuseră santuri ca să usuce pământul. In fundul unui sant, am descoperit un ochi de apă. Ne-am aplecat pe oglinda apei, abia tinându-ne în mâinile slăbănogite si am sorbit cu nesat. Ce fericire! In viata mea n-am băut o apă mai bună. Era o apă mâloasă iesită din scursorile zăpezilor si ploilor de primăvară, dar noi nu simteam gustul de pământ si de buruieni. Am îmbucat apoi ceva din resturile de pâine si salam si am încheiat ospătul bând încă odată din fundul santului. Petrascu s-a plâns apoi de o greutate ce-i stă în stomac. Eu n-am avut nimic. Parcă înviaserăm. Luminile din fata noastră apăreau acuma mari si frumoase. Nu mai puteam fi departe de orasul făgăduintelor, dar nici ziua nu mai era departe. Noaptea începuse să ia reflexele diminetii. Nu ne-am odihnit decât câteva clipe si iar am pornit la drum. N-o să ne înecăm tocmai acuma, ca tiganul la mal. Incă un efort si orasul va zăcea la picioarele noastre.
   Inainte de a ajunge la Vârset, am mai trecut printr-o primejdie care putea să ne coste viata. In fata noastră ne-a apărut o asezare. Cum luminile de sus străluceau acum puternic, ne-am închipuit că am intrat într-o mahala a Vârsetului. Apropiindu-se, ne-am dat seama că e un sat si trebuie să ocolim. Am făcut o curbă spre miazăzi, ajungând pe linia ferată. Mergând câtva timp pe linie, deslusim o clădire, care nu putea fi decât gara satului. Ca să ocolim si gara, am lărgit curba si mai mult spre gara liniei ferate si ne-am trezit într-un teren mlăstinos. Dar tot pe acolo se găsea o târlă de oi. Haita de câini ne-a simtit si a început să alerge spre noi lătrând. Ca să nu fim sfâsiati de câini, ne-am înfundat si mai mult în mlastină. Am intrat până la genunchi în pământ miscător. Simteam cum ne suge mlastina. Inapoi, pe linia ferată! Cu mare greutate ne-am smuls corpul din pământul cleios si am ajuns pe traverse. Câinii ne-au lătrat tot timpul când orbecăiam prin mlastină si apoi ne-au însotit cu alaiul o bună bucată si de-a lungul liniei. De la o vreme s-au săturat si ne-au lăsat în pace. Dar dacă strâneau pe ciobani saupersonalul gării, căci răpăitul lor îndârjit arăta că umblă cineva prin împrejurimi? Ne-am hotărât acuma să nu mai coborâm de pe linia ferată si să mergem înainte orice s-ar întâmpla.
   Cu pasi gigantici ne-am reluat drumul mânati de ziua care se apropia si ea cu pasi gigantici. Orice clipă era pretioasă. Săream de pe o traversă pe alta cu o energie necunoscută. In dimineata de miercuri, 15 Mai, ne strecuram ca două spectre pe străzile periferice ale Vârsetului. Eram palizi ca moartea si plini de noroi până la genunchi. Gospodarii începuseră si ei să miste prin curti, pregătindu-se pentru lucrul câmpului sau pentru vii. Dar ulitele erau încă pustii. De acum înainte eu serveam de călăuză lui Petrascu. Cunosteam bine orasul din campania precedentă. Plecând cu Boian de la Berlin, în 15 August 1939, am stat câteva zile la Belgrad si apoi ne-am mutat la Vârset. Aici am locuit la cârciuma lui Tăranu, o cunostintă a lui Boian, descoperită de el cu câteva luni înainte, când a trecut din România în Jugoslavia pe la Lătunas. Am stat atunci la Vârset până la începutul lui Septembrie 1939, am intrat în tară tot pe la Lătunas.
   Vârsetul se întinde la poalele unui deal. Jos de tot sunt alei cu bănci, pe care se plimbă în zilele de sărbătoare notabilitătile orasului. La mijloc e un brâu de vii, iar spre vârf nu mai cresc decât tufisuri si copaci de felurite soiuri. Nu puteam rămâne nici pe alei si nici la mijloc, unde erau viile, căci tocmai în această perioadă proprietarii lor veneau să facă săpături de primăvară si să destelească butucii. Trebuia să ne urcăm până aproape de vârf, unde as de dimineată nu vine tipenie de om. Numai acolo puteam fi în sigurantă, numai acolo ne puteam odihni si pune hainele în ordine.
   Am urcat pe cărări strâmte în zig-zag. De o parte si de alta se ridicau ziduri de piatră care mărgineau proprietatea fiecărui om. Inlăuntrul viilor vedeam căsute frumoase, care serveau nu numai la păstrarea unletelor de lucru, ci si ca loc de recreatie pentru familii, în timpul verii. Toate aceste căsute aveau lumină electrică afară. Erau acele lumini pe care noi le vedeam din depărtare. Pe la mijlocul drumului, încă fiind în regiunea viilor, ne-am asezat pe iarbă să ne odihnim putin. Am atipit într-o clipă. Dar în clipa următoare mi-am dat seama de primejdie. Dacă nu plecăm îndată, adormim aici si vreun trecător ar putea da alarma. Il zgudui pe Petrascu care căzuse într-un somn de moarte. Cu mare greutate s-a sculat în picioare si s-a târât după mine. Cu mine nu stiu ce se întâmplase că mă înviorasem. Călcam voiniceste pe cărare în sus, în timp ce Petrascu rămăsese în urmă si parcă se împleticea. Pentru întâia oară l-am văzut pe acest om voinic la capătul puterilor. Mi-era teamă să nu se rostogolească lesinat la pământ. Se afla si el într-un moment de euizare, asemănător cu acela prin care trecusem eu în fuga de la Vladimirovăt. Printr-un mare efort interior si-a revenit si mă urma acum cu hotărâre. Ajungând pe culme căutăm un loc însorit, unde să ne asezăm pe iarba crescută sălbatic. Cum era de dimienată, aerul era încă rece, iar noi tremuram de frig cu hainele umede pe noi. Vedem la dreapta niste stânci, bătute de primele raze ale soarelui. Era un loc uscat si foarte bun pentru scopurile noastre.
   - Ai grijă, Petre, îi spun eu. Am auzit că cula de la Vârset e vestită în cuiburi de vipere. Ne-am fixat cartierul pe stâncile bătute de soare. Vom dormi si soarele ne va usca hainele. Apoi le vom curăta si vom coborî la vale ca doi domni care si-au făcut plimbarea pe aleele împrejmuitoare. Petrascu se asezase. Inainte de a mă întinde si eu, mai fac o revizie a stâncii. Văd că în spate, în muschiul stâncii, parcă se miscă ceva. Odată îl trag pe Petrascu si sărim amândoi ca arsi. Ne uităm bine si vedem în fata noastră un sarpe încolăcit cu puii lui. Numai capul si-l tinea drept. Abia se distingea de muschii stâncii. Iesise si el să se sorească. De groază, am coborât la vale o sută de metri, mai mult prăvălindu-ne si fără să ne uităm în urmă. Aveam senzatia că sarpele fuge după noi. In sfârsit ne-am linistit si ne-am căutat un nou culcus. Am găsit un tăpsan de iarbă pe o coastă si am examinat-o minuntios. Am adormit de îndată în bătaia soarelui, care începuse să-si arate puterea. Petrascu n-a închis ochii. Sarpele îl electrizase, scuturându-i toată oboseala. Se temea si de oameni si de lichioane.
 
8. Popasul de la Vârset
 
   Pe această costise de iarbă ne-am odihnit până către amiază. Ne chinuia iar setea si eram flămânzi. Dar gândul la hanul lui Tăranu, unde vom găsi de toate, ne dădea puteri noi. Ne-am apucat apoi să ne curătim. Hainele erau pline de noroiul rosu-galben până la genunchi. Pardesiile erau si ele într-o stare jalnică, cu pete pe spate si la poale. Ghetele se decoloraseră de câtă apă înghitiseră. Neavând alte unelte, am frecat pantalonii cu mâinile până ce ne-a dat sângele, iar pentru ghete am folosit somoioage de iarbă uscată, izbutind să le dăm un oarecare lustru. După o jumătate de oră de lucru, ne-am inspectat reciproc tinuta si am rămas multumiti de înfătisare. Puteam să coborâm. Am străbătut repede brâul viilor, ca să nu întâlnim cu oameni. Păream doi domni care îsi fac plimbarea de dimineată. Eram nebărbieriti de trei zile. O umbră neagră se asternuse pe obraz. Dar l-am linistit pe Petrascu. Aici nu suntem în Germania, unde nu poti să iesi pe stradă fără să te bărbieresti. In Sebia ca si în România, lumea nu se rade decât de două, trei ori pe săptămână. Intrând în oras, eu al luat-o înainte si Petrascu mă urma cam la o sută de metri. Am mers pe strădute mai pustii, totdeauna, având grijă ca la cotituri, să nu-l pierd. După zece minute ne aflam în fata hanului lui Tăranu. Am intrat cu siguranta musteriilor care vin să mănânce de amiază si ne-am asezat la o masă. Ospătarul, un om măruntel, brunet si cu ochii vioi, m-a recunoscut da îndată. Nu s-a asezat la masă, ci, după ce a dat mâna cu noi, ne-a întrebat ce dorim. Nu voia să atragă atentia celorlalti clienti. Am comandat ce-a avut el mai bun, plus o sticlă de vin si apă mineralaă. Ne-a lăsat să mâncăm. Supă bună si un papricas excelent, cum numai în Banat găsesti, si apoi, după ce ne-am săturat, a luat loc la masa noastră. ne-a întrebat de unde venim. I-am spus că din România. Au7zise si el de eliberarea legionarilor din lagăre. I-am povestit si noi ceva, fără să lungim prea mult vorba. Curioasă figură acest tăranu. Pe el nu-l interesa decât  negustoria. Să aibă clientă si banul să curgă în chimir. Dar avea si anumite calităti foarte apreciate de niste fugari ca noi. Nu ne-a întrebat niciodată de acte, desi am dormit la hanul lui, nu ne iscodea si nu voia să ne stie nici numele. Se multumea să ne servească si să-si primească tainul. Nu iesea o vorbă de la el, dar, bine înteles, nici nu voia să fie amestecat în treburile noastre. Nicodată nu ia-m cerut mai mult decât putea să ne ofere. Petrascu îl judecă prea aspru în cartea lui, fără să se gândească la marile servicii ce le-a adus Legiunii: aici a stat mai întâi Boian, care l-a descoperit, apoi Dr. Victor Biris, apoi eu cu Boian, iar acuma eu cu Petrascu. Ce ne-am făcut fără acest om? Si de astă dată noi trebuia să fortăm nota, cerându-i lucruri care să-l pună în conflict cu autoritătile. La urmă îl întreb, dar fără a manifesta un interes deosebit:
   - N-a trecut pe aici D-l Profesor? D-l Profesor era Boian.
   - Nu n-a trecut.
   Am înghitit în sec, dar mă gândeam că nici nu ar fi avut timp să se abată pe aici, căci de abia la miezul noptii ajungeau camarazii nostri la Vladimirovăt. îN orice caz, cel mai târziu poimâiine se va lămuri si această chestiune.
   Deocamdată nu avem chef să ne gândim la ziua de mâine. Eram absorbiti de mâncare, de băutură, si asteptam clipa când vom putea dormi într-un asternut omenesc. O fericire fiziologică pusese stăpânire pe oasele noastre trudite. Ne uitam multumiti unul la altul de efortul făcut. Poate vom avea norocul să scăpăm definitiv din această tară inospitalieră, a cărei conducere călca în picioare dreptul de azil politic si era complice cu Regele Carl la prigonirea legionarilor.
   După ce am sfârsit masa, Tăranu ne-a condus într-o cameră din spatele restaurantului, unde am putut să ne spălăm si apoi ne-am lungit pe două paturi cu cearceafuri curate, acoperite cu faimoasele dune bănătene. Am căzut într-un somn letargic si n-am stiutnimic de noi până seara. Ne-am sculat si ne-am dus în crâsmă pentru a mânca o nouăportie bună si iar ne-am întors în paturi pentru a continua acelasi somn de plumb, când nici visurile nu se mai prind de om.
   Mă trezisem mai de dimineată - Petrascu dormea încă - si stând în pat, am început să reflectez asupra drumului de până acuma. Dacă am ajuns unde suntem, e din cauza greselilor noastre. Răspunderea era a mea. Am rămas prea mult la Ofcea. In loc de a folosi casa lui Tomici numai ca punct de trecere, am transformat-o ln bază operativă! Trebuia să ne cadă cărămida în cap! A doua greseală de neiertat a fost că am întârziat o noapte la Ofcea, în loc să rupem de la început orice contact cu acest loc periculos. Odată scăpati din casa lui Tomici, trebuia să ne continăm drumul până la Panciova si de aici să luăm trenul spre Cuvin, înainte ca ancheta să ia curs dramatic si să se dea alarma în toată regiunea. Ce ne-a făcut să ne întoarcem la Ofcea? ne-am legănat cu iluzia că Tomici, cu legăturile ce le are, va putea să aranjeze chestiunea Vârlan-Borobaru la nivel local, obtinând eliberarea lor. După ce au fost transportati la Belgrad, am acceptat să dormim la fimul acesta, în speranta că Tomici însusi ne va ajuta să ne găsim un loc de adăpost, în alt sat. Ori, a doua zi dimineata, era si el arestat, iar noi, fugari din Ofcea, cu jandarmii pe urmele noastre. Evident, de astă dată ar fi fost imprudent să fi luat trenul spre Vladimirovăt. Iată cum greseala de la Ofcea avea urmări, obligându-ne să facem drumul noaptea pe jos până la Vladimirovăt. Aici, a treia greseală. Parcă neluase Dumnezeu mintile. Cum ne-am închipuit că vom putea astepta o zi întreagă în împrejurimile gării, fără să atragem atentia oamenilor? Nu ar fi trebuit oare să plecăm toti trei la Cuvin? In orice caz am păcătuit prin exces de prudentă când le-am interzis lui Boian si Teodorescu să vină cu trenul, odată cu Dumitriu. źederea noastră în aceste locuri  s eprelungise excesiv, atrăgând pericolele care ne-au si lovit apoi. Dacă Dumitriu ar fi venit însotit de Boian si Teodorescu, am fiplecat în altă parte, câstigând o oră, si jandarmul nu ar mai fi găsit pe nimeni. Am plătit această a treia mare greseală cu căderea lui Dumitriu si pierderea contractului cu Boian, călăuza noastră sigură pentru întoarcerea în Germania si omul care detinea comoara. Mai aveam o vagă sperantă că îi va trece prin cap să se abată pe la Vârset. Acuma ne găseam într-un loc sigur. Nu ne puteam teme de nici o divulgare, căci nici unul dintre camarazii arestati nu cunosteau acest loc, afară de Boian, si acesta, speram să nu fie arestat. Aici putem sta o săptămână, două, cu conditia să plătim. Tăranu închidea ochii la acest dute-vino al nostru peste frontieră, dar nu la plată. Nu puteam sta pe datorie si banii erau pe sfârsite. Aveam 15 dolari, în hârtii de câte un dolar. Orice zi de întârziere aici scădea aceste rezerve si ne punea în pericol plecarea. Nu aveam de unde să împrumutăm nici o letcaie. Cunostintele noastre erau departe si ca să ajungem la ele, ar fi trebuit să reluăm în sens invers acelas drum primejdios.
   Odată cu ruperea de Boian, căzuse si solutia să ne întoarcem pe la Seghedin, străbătând frontiera sârbo-ungară. Eram prinsi între două focuri. Din spate ne alungau sârbii, iar din fată ne asteptau jandarmii români. Fără nici o îndoială, la ora actuală, toate autoritătile de frontieră din România erau în stare de alarmă si ne asteptau. Rupti de toate legăturile si lipsiti de toate mijloacele, nu aveam altă posibilitate să ne retragem la Berlin decât făcând un ocol prin Timisoara. Cu toate primejdiile care ne pândeau în România, numai pe această rută mai aveam o sansă să ne salvăm. Toate celelalte căi erau închise. Cei 15 dolari reprezentau strictul necesar să plătim casa si masa la Tăranu, pe omul care ne va conduce peste frontieră si apoi drumul până la Timisoara. Acolo vom ajunge lefteri si dacă câteva ore nu dăm de un camarad, suntem pierduti. Cu ajutorul legionarilor din Timisoara, ne vom retrage apoi în Ungaria, trecând frontiera pe la Beba Veche, vechiul drum pe care l-am folosit în Februarie 1939, când am iesit din tară cu Smultea si Popovici. Din Ungaria va trebui să gonim repede spre Berlin, înainte ca politia germană să constate disparitia noastră. Numai asa ne putem salva de anchete si interogatorii.
   Joi 16 Mai, fiind zi de târg la Vârset, am iesit singur prin oras, în speranta să găsesc pe Neagu de la Lătunas, care ne-ar fi condus nu numai peste frontieră, ci si până la proxima statiune de cale ferată. Neagu venea în fiecare zi la Vârset. El, ca toată populatia din comunele de frontieră, poseda permis de trecere în Jugoslavia, de unde făcea cumpărături de articole care erau mai ieftine aici. M-am dus prin toate locurile si străzile pe unde se îmbulzeau tăranii români, în speranta să-i descopăr chipul. N-a fost chip să dau de el. Atunci mi-am luat inima în dinti si am întrebat pe niste tărani, pe care îi dibuiam a fi din Lătunas, dacă Neagu nu era prin târg si unde poate fi găsit. Mai multi mi-au confirmat că Neagu nu venise la Vârset în ziua aceea. O altă lovitură. Mi-am adus aminte de un nume pe care mi-l dăduse Neagu la despărtire, în anul trecut, pentru eventualitatea că nu-l găsim pe el, om de toată încrederea, prieten cu el, Coscofag din Jamul Mare. Era o comună apropiată de Vârset si asezată pe frontieră. Din nou am umblat târgul pentru a da de urmele lui Coscofag. Nici acesta nu venise în ziua aceea la Vârset. Un tăran bătrân mi-a spus că îl cunoaste pe Coscofag, că fusese concetrat până acuma si numai de câteva zile se întorsese acasă. "Fii bun atunci, i-am spus, si avizează pe Coscofag să vină până la cârciuma lui Tăranu, unde îl asteaptă niste domni din România, trimisi să Neagu din Lătunas, prietenul lui. Spune-i să lase toate si să vină chiar azi după masă la Vârset si-l vom răsplăti cum trebuie pentru osteneală". Tăranul mi-a făgăduit că îi va comunica cele spuse îndată ce va da ochii cu el, căci i se pare că iesise la câmp.
   Bucuros de legătura făcută, m-am întors încrezător în camera noastră, unde mă astepta Petrascu, putin nelinistit de întârziere. I-am povestit ce mi s-a întâmplat si l-am asigurat că am pus mâna pe un om bun care ne trece frontiera fără să simtă grănicerii.
   Ne-am asezat apoi la masă si după aceea ne-am retras în camera noastră, asteptând din oră în oră să apară hangiul cu Coscofag. Dar orele treceau fără să se ivească mult asteptatul sol din Jamul Mic. Ce era de făcut? In disperare de cauză, când nu stiam cum să înnod firul rupt, l-am rugat pe Tăranu să-l lase pe feciorul lui să se repeadă cu bicicleta până la Jamul Mic, chiar în seara aceea, si să-l aducă pe Coscofag. S-a lăsat greu. Nu voia să fie amestecat în treburile noastre. După multe insistente, s-a înduplecat si ne-a promis că-si va trimite feciorul chiar în seara aceea. Din nou înseninati si cu speranta unei dezlegări fericite a situatiei, ne-am întins pe paturi. Iar intram într-o perioadă grea, din care cine stie dacă vom putea scăpa cu viată.
   La cină a venit hangiul si ne-a spus că feciorul a avut alte treburi si n-a putut să se ducă la Jamul Mic, dar va pleca mâine dis de dimineată si va veni cu omul.
   In a treia zi de odihnă la Tăranu, Vineri, 17 Mai, eram bine înzdrăveniti si eram gata de un nou mars, dar nelinistiti de ce va urma. Dimineata vine proprietarul cu dejunul. Credeam că ne aduce vestea cea bună si asteptam cu respiratia tăiată să înceapă vorba. Feciorul lui, ne spune, că a trebuit să plece chiar în dimineata aceea la concetrare, la regimentul său din Zemun, unde fusese chemat telegrafic. Nu aveam nici un motiv să nu-l credem. Vremurile erau tulburi. Sârbii ca si Românii tineau lumea permanent concetrată, iar pe fecior într-adevăr nu l-am văzut pe acasă. Parcă ne urmărea piaza rea. Când prindem in fir în mână si începem să-l desfăsurăm, pentru a ne salva, parcă o mână nevăzută ni-l smulgea, lăsându-ne în gol. Ce să facem? Situatia noastră se agravase brusc. Nici Neagu, dar nici Coscofag, omul lui de încredere din Jamul Mic. Banii se terminau  vazând cu ochii. Făcând socoteala cam cât ar trebui să plătim pentru viptul lui Tăranu, ne-am sperait. Nu mai vedeam nimic înaintea noastră decât să plecăm la întâmplare peste granită, fără călăuză si fără nici un punct de sprijin.
   In timp ce ne frământam, nestiind cum să legăm firul pierdut, între stăpânul cu ramura salvatoare. Are el un fin. E cojocar demeserie si cum nu-i prea merge, ca să-si rotunjească veniturile, mai face si contrabandă. Dar să fim linistiti, el îl cunoaste bine, e om de nădejde. Bine înteles că n-am mai stat pe gânduri si l-am rugat pe Tăranu să se ducă repede si să-l aducă. Pe la amiază a intrat cu el si ni l-a prezentat. Nouă nu ni s-a părut chiar asa de bun si de sigur cum ni l-a recomandat gazda. Avea un defect de limbă si vorbea într-una fără să se gândească. Cum nu aveam ce alege, i-am spus să ne ducă până la Jamul Mic si să-l caute pe Coscofag. L-am asigurat că va merge cu noi peste frontieră si îl vom plăti la egalitate cu omul nostru. După masă s-a întors, dar fără rezultatul asteptat. Nu l-a găsit pe Coscofag. Probabil că nici nu-l căutase. Dar a vorbit cu un alt om, tovarăs al lui de afaceri, care ne va trece frontiera si ne va conduce până la Neagu în Lătunas. Să n-aveam nici o grijă. Ei amândoi cunosc locurile ca-n palmă si totul va iesi bine. Bine înteles că acuma trebuia să plătim doi oameni în loc de unul. Nu stiam cât vor cere si dacă ne vor ajunge banii. Dar ne făceam socoteala că, în caz lipsă, vom putea împrumuta ceva de la Neagu. Până când am vorbit toate acestea, trecuse de ora sase. Ne-a spus că trebuie să plecăm pe loc, deoarece pe înserat trebuia să fim în casa prietenului său si, până la Jamul Mic, mai e o bună distantă. Ne-am pregătit de plecare, încredintându-ne viata unor contrabandisti. Am plătit socoteala, ne-am luat rămas bun de la Tăranu, ne-am îmbrăcat mantalele si am plecat după omul nostr.
 
9. Trecerea în România
 
   Urmând pe finul lui Tăranu, care nu mai contenea să ne dea asigurări despre arta lui de a trece frontiera, ne-am abătut mai întâi pe la casa acestuia, unde am găsit o familie de oameni nevoiasi. Locuia într-un cartier mărginas al Vârsetului, populat de o amestecătură sârbo-româno-tigănească, lume care n-avea pământ, trăind din ceea ce putea câstiga cu palmele.
   Am pornit la drum cu imaginea mizeriei întâlnite în casa cojocarului, care nu prea părea a fi om vrednic în meseria lui. Eram cu sufletul apăsat si din cauza ploii care începuse să curgă de dimineată. Tocmai în ziua aceea reîncepuseră ploile de primăvară, după o întrerupere de trei zile, timp în care am străbătut distanta de la Ofcea la Vârset. Ne ocrotise cerul, dar acum iar sloboziseră stăvilarele de sus. Când am apucat directia spre Jam, ploaia se oprise, dar drumurile erau desfundate. Din nou călcam prin bălti si noroaie, uitându-ne cu milă la hainele noastre curătite. Am mers mai întâi spre nord, pe soseaua natională, care era pietruită, iar când ne-am apropiat de Jamul Mic, am luat-o la dreapta pe un drum vicinal, care trecea prin arături, holde si vii. Pe aici am înnotat iarăsi vârtos prin pământul cleios.
   Cojocarul se întelesese cu ortacul lui din JAm - asa ne spusese - ca să se întâlnească cu el la marginea satului, la un loc unde se ridică o cruce. Omul lui din sat se cheamă Petre Boroancă si ne spunea de el că e un om de toată încrederea. Am asteptat la răscruce mai bine de un sfert de oră fără să se ivească Boroancă. Atunci călăuza noastră a început să-si piardă răbdarea si să rostească chiar vorbe urâte la adresa prietenului său. Noi eram mai cătrăniti decât el. In chestiuni de trecere a frontierei, nu e de joacă. Ne poate vedea lumea si se poate duce vorba până la grănicerii sârbi. Atunci cojocarul s-a hotărât să se apropie el de sat ca să vadă dacă nu cumva Boroancă e pe drum. S-a întors cu acelasi rezultat negativ. Nu se vedea nimenea venind încoace. Am început să ne nelinistim de-a binelea. Cum de nu vine omul dacă s-a înteles cu el să se întâlnească la răscruce? Fel de fel de bănuieli au început să ne umble prin cap si mai că ne venea să ne întoarcem înapoi. In sfârsit, cojocarul s-a hotărât să-l caute acasă. Pe noi ne-a lăsat în acelasi loc, dar temându-ne de oamenii care se întorceau de la lucru, ne-am ascuns într-o holdă, nu departe de cruce. Cât timp am stat acolo începuse să se înnopteze. Intr-un târziu a venit si cojocarul  si ne-a anuntat că l-a găsit pe prietenul lui si acesta ne astepta acasă. Ne-am sculat bucurosi că cel putin nu mai umblăm la întâmplare. Dar intrând în sat, mare ne-a fost mirarea să constatăm că cojocarul nu se putea orienta. Nu cunostea casa lui Boroancă. Bâjbâia de la o stradă la alta, întrebând lumea ce iesise pe la porti. Alt motiv de neliniste. Ce-o fi cu omul ăsta? Când si cum a vorbit cu Boroancă, dacă nu-i cunoaste nici casa? Vai si-amar de noi! Asa e când te dai pe mâini de oameni necunoscuti! Cine stie dacă nu ne poartă numai cu vorba pânăce vom nimeri la primărie sau la postul de grăniceri. Lumea care se adunase pe  la porti trebuie să stie cam ce meserie învârte Boroancă, de care întreabă călăuza noastră. Sau e un perfect imbecil care nu-si dă seama de măsurile elementare de securitate, când treci frontiera? Din nou ne bătea gândul să ne întoarcem înapoi. Dar mai există întoarcere pentru noi? Ce să mai căutăm la Tăranu, când nu mai aveam nici bani si pierdusem toate legăturile? Si apoi e periculos să nu ai încredere într-un contrabandist, căci tocmai atunci îti poate face rău. Au si acesti oameni codul lor de onoare. Orice s-ar întâmpla, nu putem da înapoi. Trebuie să jucăm cartea lor până la capăt.
   In sfârsit, din om în om, ajungem la gospodăria lui Petru Boroancă. Aici ne astepta o altă surpriză neplăcută. Omul nostru nici nu se întorsese de la câmp! Cojocarul nici nu vorbise cu el si nici nu-i cunostea măcar casa! Intrând în tindă, ne-a iesit înainte nevasta lui Boroancă, o femeie cumsecade si dezghetată. Ne-a primit cu toată dragostea, ne-a poftit în casă, unde a aprins o lampă de petrol. Pe un pat se odihnea feciorul lor, un băiat de vreo 18 ani, care venise obosit de la câmp. Tatăl lui, ne-a spus, mai întârzie pentru a încheia niste lucrări, dar va apărea dintr-un moment într-altul. Am început să vorbim, dar cu teamă să nu fim azvârliti în alte situatii neplăcute. Nu puteai avea nici o încredere în acesti oameni si în "asigurările" lor. Nici Boroancă, când a intrat pe usă, nu ne-a făcut o impreie bună. Era un tăran înalt, desirat, osos, mai în vârstă, cu niste ochi care umblau hai-hui. In loc să arate putină grijă pentru plecarea peste granită, n-a adus vorba decât tangential de ea. "N-aveti nici o grijă, ne-a spus, vă duc eu până la Neagu în Lătunas". Dacă si asigurările lor vor fi de aceasi trăinicie ca ale Cojocarului, atunci ne putem lua adio de la libertate si viată. Nevasta lui a început să întindă masa, dar noi, care stăteam ca pe jăratic, bucurosi am fi renuntat la masă numai ca să ne stim plecati cât mai repede din casă si din sat. Boroamcă, ca să prindă curaj pentru expeditia de noapte si pentru a-si cinsti "gostii", s-a sculat si s-a dus la cârciumă ca să aducă băutură. S-a întors cu o sticlă de rachiiu si alta de vin. Noi înbucam în silă, uitându-ne mereu la usă ca nu pice cineva nedorit tocmai în acest moment. Cojocarul si Boroancă si-au văzut linistiti de mâncare si nu  s-au sculat dela masă până ce nu au zvântat amândouă sticlele.
   Am plecat pe la orele zece. Prin spărtura norilor, iesea luna din când în când. Nu ne făcea nici o plăcere să-i vedem chipul, căci, în bătaia ei, pe sesul din fata noastră, se putea deosebi orice tufă si orice umbră. După ce am iesit din sat, am pornit spre răsărit, tăind direct câmpul. In fata noastră străluceau nistelumini. Călăuzele ne-au spus că acolo a Jamul Mare. Noi trebuia să mergem mai întâi în directia aceste localităti, până ce iesim din primejdioasa zonă, apoi schimbăm drumul spre sud si mergem paralel cu granita, pentru a ajunge la Lătunas, căci acest sat e asezat mai la sud de Jamul Mic, cam în dreptul Vârsetului. Boroancă si Cojocarul mergeau înainte, iar noi după el imitându-i în tot ce făceau. Până la granită, spuneau ei, nu mai e mult de un kilometru si jumătate. Insotitorii nostri când s-au apropiat de frontieră, se opreau din când în când, s epuneau în genunchi, privind si ascultând cu atentia. După ce se convingeau că nu e nici o miscare, iar înaintau câtiva zeci de metri si iar se trânteau la pământ. Din salt în salt am ajuns la o perdea de stufăris si răchite. După spusele lor, aici se ascundeau grănicerii români si pândeau pe contrabandisti. Dincolo de perdeaua de verdeată, era un canal. După ce l-am trecut si pe acesta, pe malul lui am dat de o altă linie de tufăris. Acesta era momentul cel mai critic al trecerii. Ne aflam pe pământ românesc. Neobservând nimic suspect, ne-am reluat drumul în pas normal spre Jamul Mare. Am respirat usurati. Cel putin nu se pot mândri sârbii că pe noi, căpeteniile expeditiei, ne-au prins în tara lor. De acum începea alt capitol. Jamul Mare era cap de linie ferată. Solutia cea mai simplă ar fi fost să ne oprim aici si să luăm primul tren spre Timisoara fie ultimul din noaptea asta dacă mai era, fie cel ce pleca dis de dimineată. Nu ne-am încumetat, pentru că ne gândeam că toate liniile care se îndreaptă dela granita sârbească spre Timisoara puteau să fie supravegheate de jandarmi si agenti. In urma arestărilor din Jugoslavia, toată regiunea trebuie să fie în stare de alarmă. De aceea am ales Lătunasul ca punct de oprire si ajustare. Vom merge la Neagu. Acolo ne vom îmbrăca în haine tărănesti si apoi, travestiti, vom străbate mult mai usor prin controalele din gări si trenuri. Făcusem experienta aceasta în 1939. Ocolul pe la Neagu reprezenta o întârziere si o complicatie, dar o etapă indispensabilă, dacă voiam să ajungem cu bine la Timisoara.
   Neagu din Lătunas era seful garnizoanei legionare din această comună. Nu era un loc ideal pentru a face prima haltă pe pământ românesc. Aflasem de la Berlin că fusese detinut împreună cu feciorul lui, în Decembrie din anul trecut, în legătură cu valul de arestări care s-a abătut asupra Timisoarei. Fără îndoială că si familia lui era supravegheată. Dar cum n-am fi stat la el mai mult de o zi, speram să ne putem strecura neobservati. Am mers tot timpul paralel cu frontiera, făcând iarăsi un mars greu si obositor. Nu mergeam pe drum, ci pe niste cărăci de picior, care, când urcau, când coborau pe dealuri, văi si livezi. Cum plouase toată ziua, pământul mustea de apă si, culmea nenorocirii, tocmaiatunci a început să plouă. Eram atât de uzi, încât nici nu mai ne feream de bălti sau pâraie. Făcusem si socoteala gresită că Lătunasul nu poate fi departe. Dar din cauza noptii, a ploii si a grijii de a evita locurile pe unde grănicerii patrulează, drumul se lungise mult. Trebuie să fi fost după patru dimineata, când am ajuns în dreptul lui.
   Lătunas este asezat într-o depresiune. De jur împrejur sunt niste coaste care coboară spre sat. La plecare mă întelesesem cu Boroamcă ca să nu mai trecem prinsat, unde s-ar putea să patruleze jandarmii, ci să facem un ocol pe deasupra lui, mergând tot pe dealuri si, când vom ajunge în dreptul lui Neagu, să coborâm în gospodăria lui. Dar acum, când ne aflam deasupra satului si trebuia să execute cele vorbite, Boroancă în ruptul capului na voit să meargă pe culmi. atunci l-am rugat să se ducă singur în sat, la Neagu si să-l înstiinteze că a venit "Ciocârlie", că suntem la marginea satului si să vină să ne conducă acasă. "Ciocârlie" era parola noastră din prigoană, folosită si la Bucuresti. Boroancă s-a dus cam mârâind, căci trebuia să facă drumul de două ori până la Neagu. Noi am asteptat pe vârful unui deal, în ploaie si zgribuliti de frig, întoarcerea lui.
   Grea e asteptarea în astfel de conditii. Nu numai frigul si ploaia ne secătuiau până la oase, dar ne chinuia si teama că va întârzia si se va lumina de ziuă. Intr-un târziu am deosebit două siluete în întuneric. Boroancă venise însotit de feciorul lui Neagu. Pe Petrascu nu-l cunostea, iar pe mine m-a recunoscut cu oarecare greutate. Dar parola făcuse minuni. Cine spunea "Ciocârlie", stia că e om bun, trimis de organizatie.
   Am plecat toti cinci, spre casa lui Neagu. Eram obositi de moarte si de abia ne tineam după tânăr, care alerga ca o căprioară peste dealuri si văi. Când unul, când altul rămâneam în urmă si trebuia să strigăm după flăcău să ne astepte. Am umblat tot pe coaste, prin semănături, arături, pâraie. Ghetele gemeau de apă. Când eram aproape de tel si mai aveam un deal de urcat, vedem că lipseste unul din noi. Era Boroancă. Oare ce să fie? Ne uităm în spate, strigăm, nimeni. Nu-l putea lăsa pe drum, căci cine stie ce s-a întâmplat cu el si ar putea fi descoperit. Băiatul s-a întors o bucată de drum înapoi si l-a găsit înclestat într-o mocirlă. Trecuserăm cu toti un pârâu, care la mijloc era mlăstinos. Noi l-am trecut, dar Boroancă n-a întins pasul cum trebuie si a căzut chiar în mijlocul pârâului, unde era noroiul mai mare si nu mai putea iesi. Cu ajutorul tânărului s-a ridicat si s-a lipit iar grupului.
   Am întârziat mult cu acest ocol pe dealuri. Dar am avut noroc că din cauza timpului ploios ziua întârziase si nici omaenii nu se îndurausă iasă din asternuturi.
   Am coborât spre casa lui Neagu. Incep să recunosc locurile pe carele stiam din vara trecută. Mai întâi o livadă frumoasă, apoi un sant adând, cu apă si noroi, iar malurile alunecoase. Cu mare greutate ne-am dat drumul în fundul lui si am iesit apoi de partea cealaltă. Apoi am intrat în ograda crestinului. Am asteptat o clipă până ce s-a dus flăcăul în casă si a anuntat părintii. Am fost dusi în grajd, unde tânărul a aprins un lămpas cu petrol. Eram toti plini de noroi. Boroancă era ca un bivol de negru, căci căzuse cu cap cu tot în mocirlă. Indată am concediat călăuzele, multumindu-le. La plecare le dădusem jumătate din bani. După câte îmi aduc aminte, convenisem să primească amândoi 1.5000 lei. Le-am dar restul si apoi ne-am despărtit. Bucuros le-am fi dat mai mult, căci trudiseră si ei toată noaptea, dar noi însine nu mai aveam decât o mie de lei, în două hârtii de 500. Cu acesti bani trebuia să ajungem la Timisoara.
 
10. Pe pământ românesc la Lătunas
 
   După plecarea călăuzelor, a venit în grajd Neagu cu femeia lui. Pe mine m-a recunoscut cu usurintă din anul trecut si mi-a strâns mâna cu deosebită căldură. Cu Petrascu s-a împrietenit repede, deoarece el fiind din prima generatie de tărani, stia să-i vorbească "pre limba lui", cum spun bănătenii.
   Mai întâi Neagu s-a rugat să-l iertăm că ne-a adus în grajd. Nu pentru că eram murdari, ci că aici puteam scăpa de privirile vecinilor. In grajd nu intra nimeni, în timp ce în casă putea să pice, ba unul ba altul, fără să-l mai întrebe. Apoi a vorbit tânărul, propunându-ne ca, până la plecarea din Lătunas, spre seară, să ne ducă într-o pădure vecină, unde puteam să stăm toată ziua, fără a fi observati. Era o pădure a comunei, de câteva hectare si bine crescută. Propunerea tânărului era înteleaptă si dacă am fi urmat-o, n-am fi căzut în mâna jandarmilor. Dar nouă numai de asta nu ne ardea acuma! Afară ploua din nou, iar noi, de abia iesisem dintr-o noapte de mars prin ploaie. Zgribuliti si învinetiti de frig, nu ne surâdea să iesim iar în natura umedă. Intrezăream că ar fi bine să urmăm sfatul tânărului, dar capacitatea de reactie ne slăbise. Nu mai aveam decât un singur gând: să ne primenim si să dormim într-un asternut cald. Ne-am mai adus aminte si de pătania din păduricea de la Vladimirovăt, care ne-a amăgit, si aveam groază să nu ni se întâmple la fel.
   Eu aveam si un alt motiv să mă opun propunerii tânărului. Incă din ultima noapte de mars spre Vârset, am simtit la unul din ălcâie o usoară durere, ori de câte ori călcam. In cele trei zile cât am stat la Vârset, durerea aproape dispăruse, dar în drumul spre Jamul Mic si apoi la trecerea granitei, durerea a revenit si s-a extins la amândouă picioarele. Când ne-am apropiat de Lătunas, mă întepau rău amândouă călcâiele. Când m-am dezbrăcat în grajd si m-am uitat la picioare, am descoperit de jur împrejurul gleznelor o usoară umflătură. Era un grav avertisment pentru cineva care e avizat la picioare ca să scape de dusmani. Nu m-am plâns nici lui Petrascu si nici gazdelor, dar în sinea mea stiam că acesta era motivul principal pentru care refuzam să ne ascundem în pădure. Era un început de invaliditate, care mă putea scoate din circulatie tocmai în momentul cel mai critic al luptei noastre pentru existentă. Bine înteles mai puteam face sfortări, mai puteam fugi la nevoie, dar cu rezultatul că boala s-ar fi agravat si mai târziu m-ar fi mobilizat.
   Mai întâi femeile ne-au dus albituri să ne primenim, apoi ne-au întins paie în grajd, iar deasupra cearceafuri albe si niste toale calde de acoperit. Nici nu am mai voit să luăm ceva în gură. Ne-am trântit în asternut si am dormit tun, păziti de vitele din grajd, care îsi vedeau de rumegatul lor molcom. Ne-am trezit pe la amiază. Femeile ne-au adus de mâncare tot ce-au putut să gătească mai bun, ia r bărbatii, după obiceiul locului, ne-au cinstit cu răchie. Afară tot ploua, dar noi, în asternutul cald si încălziti de alcoolul care curgea prin vine, ne simteam bine si plini de încredere în viitor. Apoi ne-am apucat de povestit. Bătrânul Neagu, un om de vreo patruzeci de ani, nu stia bine cine sunt. Din cauza unei vagi asemănări cu Căpitanul îsi închipuia că as fi chiar el, scăpat, cum se zvonea pe atunci, din mijlocul călăilor. Il iscodea mereu pe Petrascu. Ca să-i scoată din cap această idee, primejdioasă în împrejurările în care ne aflam, Petrascu a izbucnit într-un hohot de râs si i-a spus: "Bine, omule, nici atâta nu stii că Corneliu Codreanu era un om voinic, înalt, ne întrecea cu un cap pe noi toti de aici, si uită-te la domnul cât e de pirpiriu". Ne-a întrebat apoi dacă nu l-am văzut pe Căpitan în Germania. Cu părere de rău a trebuit să-i spulberăm si această nădejde. Atunci am văzut cum si-a pironit ochii în pământ si s-a întuncat. El ca tot poporul trăia în credinta că n-a murit Căpitanul si că se afla e undeva prin Germania, ocrotit de Hitler.
   Apoi ne-au povestit si suferintele lor. După arestările operate la Timisoara în Decembrie 1939, când a fost descoperită întreaga organizatie, cercetările s-au extins până la ei. Cum tânărul era implicat în treceri de legionari peste frontieră, când au venit jandarmii să-l aresteze, a fugir de acasă, temându-se de bătăi si schingiuiri. S-a ascuns pe la rudenii, prin satele învecinate, si chiar avea de gând să treacă în Serbia. Dar de la o vreme s-a săturat de această viată nesigură, mereu gonit din sat în sat, si s-a predat jandarmilor. A fost groaznic ca să spună cu cine a lucrat si ce legionari a trecut peste frontieră. De la început, băiatul s-a fixat pe pozitia că el n-a făcut nimic si nu cunostea pe nimeni si a tinut-o asa zile si zile de anchete si bătăi. Chiar când a fost confruntat cu legionarii cu care lucraseră si care făcuseră declaratii referitor la activitătile lui ilegale, n-a recunoscut nimic. Până la urmă autoritătile nu au avut ce face si l-au eliberat.
   Am vorbit apoi de întărirea Germaniei, de războiul din Apus, si de schimbarea ce o simtiseră si ei în realatiile cu autoritătile, care începuseră să se poarte mai omenos. Aveau încredere că trecerea noastră pe la ei va însemna o nouă lovitură pentru regim. Cât am putut i-am încurajat, arătându-le că se petrec mari schimbări în Europa si că în curând va suna si ceasul Legiunii.
   Ploua într-una, dar noi ne simteam multumiti si în largul nostru, înconjurati de dragostea acestor camarazi. Această familie de tărani de stare mijlocie din Lătunas a făcut mult pentru Legiune. Si-au sacrificat linistea casei si au suferit nenumărate perchezitii si arestări pentru a ajuta pe luptătorii legionari. In ansamblul actiunilor noastre din anii 1939-1940, care au avut ca final răsturnarea Regelui Carol, rolul acestei familii a fost extraordinar de important. Femeile nu se simteau îngrozite de jandarmi si nici nu-si împiedicau bărbatii ca să participe la lupta legionară. Intreaga familie forma un bloc de vointă si aspiratii. Parcă eram la Tomici în Ofcea, căci si aici toată familia conspira ca să ne salveze. Legiunea era ceva sfânt pentru ei si a nu-si face datoria fată de un camarad aflat în primejdie, echivala cu un sacrilegiu. Cine a spus că suntem un neam de iobagi, de stârpituri, de pârliti? Să fi privit la acest neagu, care se comporta ca unul din acei temuti Romani din vremurile apuse. Ne simteam umiliti de câtă grijă ne poartă acesti tărani, care nu pot astepta nici onoruri si nici situatii.
   Ne-am făcut apoi planul de plecare spre Timisoara. Trecuserăm frontiera în noaptea de 17-18 Mai. Azi e Sâmbătă 18 Mai. Neagu ne-a propus ca în seara asta să plecăm la niste rude ale lor, din satul vecin, Forotic. Vom dormi acolo noaptea aceasta si vom sta si ziua de Duminică, 19 Mai. Luni dimineata, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom lua trenul spre Timisoara. Acest tren are avantajul că e întesat de lume, muncitori care se duc la fabrici si tărani care merg la târg sau după treburi pe la autorităti si avocati. Pentru a ne pierde în această lume rustică, ne vom îmbrăca tărăneste, iar hainele domnesti le vom lua într-o traistă.
   Femeile au scos din lăzi fel de fel de haine mai vechi ca să le încercăm. Eu m-am înbrăcat ca un fecior din partea locului, iar Petrascu, ca un tăran mai în vârstă. Privindu-ne unul pe altul apoi într-un ciob de oglindă, am rămas multumiti de camuflaj. Era pesteputintă să ne descopere, afară de cazul că s-ar face o legitimare sistematică a tuturor vagoanelor. Râdeam unul de altul si râdeau si gazdele de noi, cum ne-am schimbat din domni în "paori". Hainele le-am pus într-o traistă, pe care trebuia să o poarte Petrascu pe umăr. Ne-am împărtit si banii frăteste. Mai aveam o mie de lei. Eu am luat o hârtie de 500, iar Petrascu cealaltă. Pe vremea aceea acesti bani reprezentau încă o valoare. Sfârsite pregătirile de plecare, asteptam în liniste seara, pentru a lua drumul spre Forotic, călăuziti de feciorul lui Neagu. Nu vedeam de unde să ne pândească o nouă primejdie. Neagu si familia lui erau urmăriti de jandarmi, dar nu în chip sistematic. Probabil că jandarmii aveau informatori în sat. In câteva ore nu vom mai fi aici si nimeni nu va afla de trecerea noastră pe la Lătunas. Asa cum ne înteleseserăm cu contrabandistii din Jamul Mic, ei chiar în noaptea aceea trebuia să se întoarcă acasă. Deci, nici din partea sârbească nu putea să ne denunte nimenea. Dar căile destinului erau altele si lovitura ne-a venit de unde ne asteptam mai putin.
 
11. Inconjurati de jandarmi
 
  Nenorocirea care a urmat a venit de la cei doi contrabandisti. In loc ca Boroancă si cojocarul să se întoarcă în aceeasi noapte acasă, asa cum făgăduise, s-au oprit la Jamul Mare si cum aveau bani, s-au pus pe mâncare si băutură. Cum se ametiseră oleacă si erau murdari si nedormiti, au atras atentia autoritătilor. Au fost dusi la post si, în cursul anchetei, s-a descoperit că au trecut peste frontieră doi domni care veniseră de la Vârset. îndată au sunat telefoanele în toată zona si o patrulă întărită de jandarmi a plecat spre lătunas să prindă pe suspecti. Satul nu avea post propriu de jandarmi. Evident, până ce s-au întâmplat toate aceste lucruri, ziua s-a scurs si numai după masă, mai pe înserat, au pornit jandarmii spre Lătunas.
   Nouă nici prin cap nu ne trecea că am putea fi descoperiti din partea aceasta. Eram siguri că însotitorii nostri se găseau de multă vreme dincolo de granită. Pe înserate, Neagu si cu feciorul lui s-au dus la un loc ce-l aveau la marginea satului pentru a tăia ceva nutret pentru vite. Noi asteptam ca să se întoarcă, pentru ca să plecăm spre Forotic, călăuziti de cel tânăr, cum va da noaptea. Femeile îsi vedeau de treburile gospodăriei. Nu trecuse un sfert de oră dela plecarea gazdelor, când vine un om - noi nu l-am văzut la fată - si spune femeilor că au intrat jandarmii în sat. Femeile lui Neagu intră în grajd si ne anuntă pe noi. Ce să fie? Ne-am gândit că nu poate fi vorba decâ de o patrulare obisnuită. Ne-am făcut socoteala că e mai nimerit să nu iesim din grajd, căci fiind încă lumină, vom putea fi denuntati de cineva jandarmilor si atunci va fi mai rău. Si încotro să apucăm, acuma când nici unul din bărbati nu este acasă? Ce se alege de plecarea noastră la Timisoara? Noi nu ne-am gândit că dacă omul acela venise, se petrecea ceva grav în sat. Voia să-l prevină pe Neagu, care mai fusese arestat.
   Pe când ne frământam nestiind ce să facem, deodată auzim că poarta de la ulitiă e izbită în lături si o voce amenintătoare de bărbat - seful de post cum ne-am dat seama mai târziu - strigă femeilor:
   - Unde-s oamenii care au venit astă noapte la voi? Pe cine aveti în grajd?
   Femeia lui Neagu a început să se bâlbâie, fără a putea scoate o vorbă deslusită. Grajdul avea două usi: una dădea spre curte si de aici putea veni jandarmul, alta se deschidea spre grădină.
   In fundul grădinii era santul ce-l trecuse, azi dimineată, iar dincolo se întindea livada, care se prelungea apoi în câmp deschis. Petrascu, ca să întârzie intrarea jandamlui, propteste usa dinspre curte cu o furcă si apoi o zbughim amândoi pe usa cealaltă, în grădină. Era timpul suprem, căci jandarmul ajunsese la usa grajdului si o zgâltâia din toate puterile, furios că nu o poate deschide. In sfârsit usa a cedat, dar până ce s-a luptat să deschidă usa si până a cercetat grajdul, înaintând cu băgare de seamă de teamă să nu fie atacat, noi am străbătut portiunea de grădină, vreo 50 de metri, si acum ne aflam la marginea santului. Grădina era proaspăt arată si din cauza ploilor, brazdele se trasformaseră în noroi. Am înnotat mai mult decât am fugit. Dar aceeasi greutate, pământul lipicios, îl împiedica acuma pe seful de post, un om mai scund si îndesat, să ne ajungă din urmă.
   Santul era un obstacol greu de trecut. Era adânc de vreo doi metri, cu fundul noroios, căci mereu se scurgea prin el o suvită de apă, care se umfla când ploile veneau mai mari. Avea o lătime de vreun metru si jumătate. Din spatele auzim zbieretele sefului de post care ne soma să ne predăm: "stati că trag, stati că trag". Eu am făcut atunci o săritură spectaculară, care a uimit pe urmăritori si s-a dus vorba de ea până la Bucuresti: într-o clipă am coborât în fundul santului si din a doua miscare am fost deasupra lui, de partea cealaltă. Am întins-o apoi drept înainte în livadă. Petrascu a fost putin mai norocos. Voind să treacă santul pe deasupra, dintr-un salt, din cauza cămăsii lungi, a traistei din spate si a terenului alunecos care nu îngăduia să-ti iei avânt, a căzut în fundul santului izbindu-se de peretele din fată. De atunci drumurile noastre s-au despărtit si nu ne-am mai întâlnit decât la Inspectoratul de Jandarmi din Bucuresti. Cum am putut reconsitui ulterior, din povestirea lui Petrascu si cum scrie si el în cartea lui, cu mari sfortări a izbutit si el să se ridice pe mal, lăsând în fundul santului pălăria care-i sărise de pe cap si traista cu hainele noastre. Dar când a ajuns deasupra, o poteră de jandarmi alerga spre el să-l prindă. Pentru a fi sigur de captură, seful de post îsi postase oamenii după regulile învătate. Numai el cu un jandarm au intrat pe poarta principală. Când s-a îndreptat spre grajd, pe celălalt jandarm l-a trimis să ocolească grajdul si să se fixeze de partea cealaltă, în grădină. Repeziciunea cu care am evacuat grajdul nu i-au mai dar vreme jandarmului să ne blocheze iesirea sau să ne prindă în grădină. A asistat si el neputincios la fuga noastră si apoi la săritul santului.
   Grosul fortelor le concetrase seful de post, dincolo de sant, în livadă. Erau trei jandarmi, între care un reangajat, erau obligati să asiste pe jandarmi. Dacă scăpăm din grajd, îsi făcea socoteala seful de post nu vom putea trece santul adânc si cleios, iar dacă totusi vom sări peste el, dincolo ne astepta potera cu pustile întinse. când a văzut stolul de oameni îndreptându-se spre el si somându-l să se predea, Petrascu ar mai fi putut să fugă, căci mai era o mică distantă între ei, dar s-a gândit la mine. Oprindu-se si înfruntându-i, îmi procura mie răgazul necesar ca să dispar din raza lor. Petrascu i-a lăsat să se apropie si a ridicat mâinile în semn că vrea să se predea, dar când seful grupului a voit să pună mâna pe el, i-a dat un brânci de-a căzut în iarbă de-a berbelacul, cu puscă cu tot. Ceilalti nu stiau ce să facă. De dincolo de sant, seful de post striga cât îl tinea plămânii: "trageti, mă, împuscati-i mă!" El, cu jandarmul de lângă el, nu puteau să tragă, deoarece puteau să nimerească în proprii lor oameni. Si nici grupul de dincolo nu putea face uz de arme câtă vreme Petrascu se afla în mijlocul lor. Profitând de acest moment de năuceală, Petrascu a fugit si el, mergând paralel cu canalul, dar în sens invers directiei de unde veniseră jandarmii.
   Eu fugeam prin livadă perpendicular cu santul spre niste pâlcuri de tufisuri si răchite, în speranta să scap momentan din vederea lor. Deodată aud o salvă. Imi dublez puterile ca să ajung îndărătul arbustilor. Aud a doua salvă. In acel moment alunec si cad într-o baltă de mă umplu tot de apă. Am crezut că sunt rănit. Mă scol repede, mă pipăi, nimic. Imi scot pardesiul încărcat de apă, care mă împiedica la fugă, si-l las în baltă. Acuma, numai în cămasă si veston, eram mult mai usor. Trec dincolo de pâlcurile de sălcii si cu mare viteză mă îndrept în câmpul deschis. Pe mine nu mă nimeriseră. Dar pe Petrascu? Poate l-au ucis. Când am iesit din grajd, ploaia încetase si soarele străpunsese norii, luminând toată zarea. Dacă nu-l ia Dumnezeu repede de pe cer, sunt pierdut, căci jandarmii pot veni cu caii si dând de câteva ori roată, mă descoperă. In gând încep să mă rog iar lui Dumnezeu ca să repete minunea si pentru a doua oară trăiesc fenomenul de la Vladimirovăt. De la o secundă la alta, trec de la lumină la întuneric. Soarele dispare brusc si umbrele noptii se întind ca o binecuvântare. Nu se mai putea distinge nimic de la 50 de metri. Pentru moment sunt în afară de primejdie. Imi încetinesc pasul ca să-mi reiau respiratia. Dar acuma ce fac? Cât voi rezista? Incotro s-o apuc? Văd în depărtare niste lumini electrice. Să fie Vârsetul? Să fie Jamul Mare? Unde o fi calea ferată care duce la Timisoara? Cel mai bun lucru ar fi să dau de calea ferată si apoi să mă urc pe ea cât voi putea. Undeva, în vreun sat, poate voi da de vreun om bun, care să mă ajute să ajung la Timisoara. O, biata noastră echipă pecată de la Berlin, ce-a mai rămas nimic din ea! un om gonit în noapte ca fiarele. Si fără nimic la el. Nici o bucată de pâine sau o bucătică de zahăr. Apă mai găseam prin pâraie. Nimic nu mai rămăsese din mine decât hotărârea de a încerca imposibilul pentru a nu cădea în mâinile dusmanului. Triumful regimului ar fi fost prea mare. Tot aparatul Statului mă căuta de mai bine de doi ani. Au pus si premiu pe capul meu, încă de pe timpul lui Călinescu, trei milioane de lei.
   Cât timp fugisem, încheieturile de jos ale picioarelor s-au încins si nu mai simteam durerea. Dar încetinind pasul, durerea revenea săgetându-mă în călcâie. Gleznele erau prinse bine si aproape se întepeniseră. De câte ori puneam piciorul jos si mai ales când accidentele terenului îl deplasau, mă treceau toate sudorile. Cum voi putea scăpa cu aceste picioare betege? Trebuie să încerc totusi ceva. Trebuie să ocolesc satul si să mă îndrept spre nord, spre Jamul Mare, pe drumul pe care venisem în noaptea trecută. Am mers câtva timp apropiindu-mă iar de sat, dar deodată îmi apar în fată niste lumini care umblau pe câmp si aud si lătrături de câini. Eram urmărit. Fără îndoială că toate posturile de grăniceri si jandarmii din zonă erau alrmate si patrulau de-a lungul frontierei. De ce umblau cu lumini? Poate credeau că sunt rănit sau am adormit pe undeva? Dn nou am tras o fugă disperată, dar în directie contrară acelei  încotro croiam să apuc. Imi era frică mai ales de câini. Niste câini dresati puteau să mă încoltească, dacă li s-ar fi dat să miroasă hainele ce rămăsese în traistă. Nu stiu cât am fugit.
   Planul cu Jamul Mare căzuse. Prin împrejurimile satului umblau poterele. Ar fi trebuit să fac un ocol prea mare si n-aveam idee de locuri. M-am hotărât atunci să trec iar granita în Serbia si să mă întorc la Vârset. Voi intra noaptea la Tăranu, ud si murdar, rugându-l să mă adăpostească pentru câteva zile. Apoi voi căuta să plec la Alibunar si să fac rost de ceva bani de la cunostintele noastre de pe acolo. Dar cum nu cunosteam locurile si era si noapte nu mă puteam orienta care e partea românească si care e partea sârbească. M-am îndreptat si eu încotro am crezut că arputea fi granita. Deodată îmi apar, când m-am ridicat pe un dâmb, alte lumini. Erau niste lămpasse. N-am mai simtit nici durere si nici picioarele umflate. Am tras o altă fugă ca să mă îndepărtez de locul primejdios. Poterele umblau asadar nu numai în jurul Lătunasului, cu si de-a lungul frontierei. De câteva ori am trecut linia de demarcatie, însemnată prin niste pietre. Din cauza atâtor fugi si schimbări de directie, nu mai stiam precis dacă mă aflam la Sârbi sau la Români. Cred că am umblat mult în sus si în jos prin aceleasi locuri încălcând frontiera. Din cauza extenuării - organismul începuse să consume din rezervele celulare - nici nu mă mai puteam concentra o clpă ca să-mi fixez un punct de reper.
   Nu stiu cât am umblat, dar stiu că nu m-am opirt o clipă toată noaptea. De multe ori am fugit lungi distante si niciodată nu am mers în pas obisnuit. Hainele se uscaseră pe mine din cauza căldurii corpului, desi noaptea era rece; în schimb ghetele musteau de apă. De picioare nu mă mai ocupam. Trăiam în durere "ca-n elementul meu", cum spune poetul Grigore Alexandrescu. Cât să fi umblat? Trebuie socotit cât am putut face de la opt seara până la cinci dimineata. Asta face pe putin 40 de km. Deci îmi făceam socoteala că trebuie să fiu departe, foarte departe de Lătunas. Când se crapă de ziuă, văd niste case în fata mea. Mă uit bine si văd într-o depresiune un sat. Unde sunt oare? In România, în Jugoslavia? Satul ce se desfăsura în fată pare că seamănă cu Jamul Mic. Cu orice risc trebuie să întreb pe cineva si trebuie să găsesc ceva de mâncare. Cum ploaia încetase de aseară si ziua se anunta frumoasă, oamenii se vor scula de dimineată pentru munca câmpului. Cobor pe costise si intru în cea dintâi curte. Văd un tăran în pervazul ferestrei deschise. Ii fac semn să vină în curte că vreau să vorbesc cu el. Omul coboară bănuitor. La fereastră apar niste femei speriate. Infătisarea mea trebuie să fi fost jalnică. Nu aveam pălărie, căci mi-o pierdusem si eu la trecerea santului. Eram plin de noroi, părul răvăsit, fata trasă ca de mort si mâinile zgâriate. Oricine îsi putea da seama că sunt un fugar certat cu stăpânirea.
   - Omule, fii bun si spune-mi ce sat e ăsta?
   - Lătunas.
   - Cum ai spus? crezând că n-am auzit bine.
   - Lătunas, domnule.
   - Nu se poate.
   - Ba e Lătunas.
   Am rămas trăznit. Să umbli toată noaptea ca să scapi de satul unde am fost atacat de jandarmi, pentru ca a doua zi dimineata să ajungi tot în el. Am pus ochii în pământ, repetând ca un om pierdut: Lătunas, Lătunas...
 
12. Ultima bătălie
 
   Imi vedeam sfârsitul cu ochii. Am umblat toată noaptea ca să mă îndepărtez de locl primejdiei, iar dimineata mă trezesc exact în acelasi loc, gata să fiu însfăcat de jandarmi. Ce să fac, Doamne? Poate că omul care stă în fata mea a auzit ceva de Legiune si mă va ajuta să scap. In buzunarul de la veston aveam bancnota de 500 de lei. O scot si cu mâna nesigură o întind tăranului.
   - Ascultă, bade, îi spun. Vezi în ce stare sunt. Ia acesti bani si pentru ei lasă-mă să mă odihnesc până la noapte si dă-mi ceva de mâncare. Nu sunt om rău.
  Tăranul se uita la mine cu milă. Pe fereastra deschisă, femeile priveau cu ochii holbati scena. Un moment a sovăit. Dar apoi a biruit frica în el si mi-a spus să mă duc în plata Domnului, că nu vrea să aibă necazuri cu jandarmii. Bine, dacă-i asa, i-am răspuns, dar cel putin dă-mi ceva de mâncare si de băut. Mi-a adus o cană cu apă proaspătă din fântână si cam un sfert de pâine mare tărănească, albă si frumoasă. Am rupt câteva bucături si le-am dus la gură, dându-le drumul fără să le mai amestec, ca un câine flămând. Apoi am supt cana cu apă. La despărtire, l-am rugat să-mi arate încotro e linia ferată, căci mă gândeam să urc pe ea până ce voi da de primul sat si acolo să-mi încerc iar norocul, la vreun gospodar. I-am multumit si m-am depărtat în grabă.
   Cum Lătunasul este asezat într-o depresiune, puteam fi văzut din curtile oamenilor. Pentru a mă ascunde, m-am cătărat prin locurile cele mai abrupte, căutând ca întotdeauna între mine si sat să fie vreun obstacol, o coastă, un copac, o clădire izolată. In timpul acestui mars accidentat, am suferit cumplit de picioare. De câte ori călcam strâmb, mă săgeta până în creier. Picioarele mi se umflase acuma de-a binelea. Ca să usurez, am dat drumul la sirete. Mergeam ca o umbră, clătinându-mă la fiecare pas. Pâinea îmi era singurul tovarăs. O tineam subtiori si din când în când rupeam câte o bucată. Organismul sfârsit, cerea mereu hrană si pâinea se găta văzând cu ochii. Măcar de ar fi fost una întreagă!
   Despărtindu-mă de liziera satului si coborând în câmp deschis, văd iesind dintre case o grămadă de oi păzite de un tânăr. Pe câmp nu erau oameni în acea zi, pentru că era Duminică. Dar oile trebuiau duse la păsune. Dacă m-as alipi de el ,mă gândeam, as putea merge o bună distantă, fără să fiu observat. Cum sunt îmbrăcat tărăneste, m-ar crede, din depărtare, doi oameni de-ai lor. I-am iesit în întâmpinare si am intrat în vorbă cu el. Era un păzitor tânăr, aproape un copilandru. Am mers alături de el, punându-i fel de fel de întrebări, la care răspundea bucuros. Pe cap ciobanul avea o pălăriută soioasă. Mă uitam cu interes la ea, gândindu-mă că dacă as avea-o, poate s-ar schimba roata destinului. Tăranii nu umblă cu capul gol.
Oricine m-ar fi descoperit, vedea că nu sunt de-al lor. Având pălărie, as îndrăzni să ies la drum, să mă amestec cu oamenii. Cu pălăria mai puteam apoi să-mi acopăr fata de mort si părul zbârlit, trăgându-o bine pe urechi. Scot hârtia de 500 si i-o ofer spunându-i:
   - Flăcăule, am nevoie de pălăria D-tale. Mă arde soarele si mă plouă. Ia acesti bani si D-ta îti cumperi alta nouă.
   M-am izbit de aceasi refuz. Cum era din Lătunas, probabil auzise de întâmplările din ajun si nu voia nici el să aibă încurcături cu stăpânirea. Intristat, am mai mers alături de el câtva timp, căci era o pavăză pentru mine, cu turma lui de oi. La un moment dat ciobănasul a lăsat câmpul si a apucat un drum de hotar care apuca spre nord. Nu mai îmi convenea. Mi-am luat rămas bun de la el si eu am continuat peste câmp, spre soare-răsare. In depărtare, am zărit asa ca un pâlc de pădure. Am luat-o încetisor spre acea pădure. Nu era departe, dar mie mi-a trebuit o zi întreagă să ajung acolo, cu picioarele betege. Când soarele coborâse spre asfintit, am ajuns si eu la marginea pădurii. Uitându-mă înapoi, văd în depărtare niste oameni călare. Desigur jandarmii au aflat fie de la tăran fie de la ciobănas încotro am apucat si acuma mă caută. Repede m-am ascuns în desisul ei.
   Mare deceptie. Nu era o pădure în regulă, ci o tăietură. Rar de tot mai întâlneai câte un copac. In schimb din trunchiurile tăiate crescuse o vegetatie sălbatică. Păduricea cobora într-o vale adâncă si în fundul ei luceau pâraie. Cum aveau multă umezeală, plantele crescuseră vâlvoi. Parcă era o pădure tropicală. Ca să faci un pas, trebuia să te lupti cu fel de fel de liane. Si mâinile si picioarele trebuia să le tii într-o permanentă actiune. Crengile mă izbeau peste fată. Si din spate simteam iar pe muma pădurii.
   Cu cât înaintam spre fundul depresiunii, cu atâta crestea si întunericul. Picioarele îmi produceau dureri cumplite.De la un timp, parcă nu mai vedeam limpede. Pare că o ceată se pusese peste toate lucrurile. Ce să fie? Mă opresc, îmi frec ochii, mă scutur. Nu e nimic. Coborând mai jos, încep să am vedenii. Aud vocea lui Petrascu. Sigur l-au împuscat si sufletul lui proaspăt iesit din trup mă însoteste si mă avertizează. Nu mai e mult, Petre, si voi avea si eu aceeasi soartă. Dacă am fi fost împreună, ne-am fi ajutat unul pe altul si cine stie dacă n-am fi scăpat ca la Vladimirovăt. Si natura se aliase împotriva mea. Mă împleticeam, cădeam. Mâinile erau zgâriate, piscate de urzici, lovite de crengi. Si fata îmi ardea. Primisem câteva lovituri în plin. Ajung în fundul văii. Multe vine dee apă, alimentate de ploile de primăvară. Ca să-mi linistesc focul de la picioare, apuc pe o vâlcea. Apa rece îmi făcea bine. Era o binecuvântare. Merg în nestire. Nu am nici o tintă. Voi merge până ce voi cădea undeva. Dar voi merge. Câtă vreme mai dispun de o ultimă rezervă de energie, nu mă voi opri. Mă uit în sus. Soarele îsi trimitea ultimile raze deasupra frunzisului. Umezeala începea să-mi intre în oase. Nu pot înnopta în această pădure blestemată. Dacă mă prinde întunericul, nu mai ies de aici. Stiu că la marginea ei mă asteaptă jandarmi, dar tot atât de sigur e că mâine dimineată o vor scotoci tufă cu tufă si tot mă vor prinde.
   Ascult putin dacă nu se aud crengi troznind. Ies din vâlcea si încep să urc pe partea opusă acelei de unde vennisem. Era o coastă abruptă, mult mai ridicată decât aceea pe unde venisem, dar în schimb mai limpede, mai putin încâlcită de plante agătătoare. Cu eforturi penibile, m-am urcat până sus pe platou. Acuma se înnoptase de-a binelea. Nu vedeam la zece pasi. Abia mă mai puteam tine pe picioare. De la marginea pădurii, mai merg o postată * si dau de un loc cultivat cu răsad de ceapă. Smulg în grabă câteva cepe si încep să le mestec. Prima, a doua, le-am înghitit cu lăcomie, dar pe a treia am azvârlit-o. O fi ea bună ceapa ca însotitoare la mâncare, dar nu ca să dea energie. Dacă as găsi niste boabe de grâu sau de cucuruz, dar la epoca asta de unde să le iau? Stiam că sunt anumite rădăcini bune demâncat, dar eu nici nu le cunosteam simai era si noapte. O, dacă as avea câteva bucătele de zahăr! Nici eu nici Petrascu nu ne-am gândit la această măsură de prevedere elementară. Inainte de-a pleca la drum, să ne umplem buzunarele cu zahăr, ca ratia de fier a soldatului. Câteva bucătele de zahăr ar putea schimba cursul istoriei. Picioarele le-as mai târî ei, dar cu lesinul cum să lupti? Nu le aveam si simteam că mă sfârsesc. Imi făceam socoteala că dacă ceapa răsădită pe aici, trebuie să fie în apropiere si vreo asezare omenească. Simt că terenul urcă din nou. Ajung în vârful unui dâmb si de acolo descopăr niste lumini printre frunzele copacilor. Satul se întindea în vale. Ce sat să fie? De oboseală îmi tremura tot trupul. Picioarele îmi erau umflate jos ca doi butuci. Am stat pe dâmb în picioare privind în vale. Inima o luase în galop. Nici nu ai puteam număra bătăile. Fiecare sfortare îmi provoca acuma si dificultăti de respiratie. Ce să fac? A continua drumul e moarte sigură. Voi muri de epuizare. Dacă nu găsesc imediat cevade mâncare sunt pierdut. Nu mai am altă alegere decât să cobor în sat si să intru la prima casă de gospodar. Cei 500 de lei erau intacti si poate voi găsi pe cineva ca să se îndure de mine. Cobor pe o costisă si dau de întâia casă. E o căscioară făcută dintr-o singură odaie si fără curte. Poate nici n-as fi intrat în ea, dacă usa nu era deschisă si lumina unei lămpi nu se revărsa afară. Pe prag, niste oameni. Cu pasi sovăitori, ies din întuneric si le dau binete. La lumină trebuie să fi arătat ca o stafie, cu părul vâlvoi si mâinile zgâriate. Numai vorbesc de ghete si îmbrăcămite. Oricine îsi putea da seama că sunt fugar.
   Deodată mă văd înconjurat de o droaie de lume, care iesise nu stiu de unde, ca dintr-un stup. Mă uit mai bine la ei si îi văd cam oachesi la fată. Inspatele lor în casă erau vreo patru copii, care priveau si ei mirati la noul venit. De abia atunci mi-am dat seama căam nimerit la un sălas de tigani.
   - Dar de unde vii D-ta? mă întreabă un tigan mai bătrân, care părea să fie seful familiei.
   - Iacă de la Jamul Mare.
   - Si unde te duci?
   - La Resita la lucru.
   - Da ce-i cu D-ta?
   - Iacă, am voit să crut banii si am luat-o pe jos. M-am rătăcit în blestemata asta de pădure ce-o aveti în vale, de credeam că nu mai ies. Mi-am pierdut si pălăria si m-am zgâriat rău. Sunt flămând ca un câine si tare obosit. Dacă puteti să-mi dati ceva de mâncare si să mă lăsati să mă odihnesc în noaptea asta. Am bani. Scot cei 500 de lei si îi arăt.
   - Da, cum să nu, strigă tiganul bătrân. Vom face si noi ce vom putea. Suntem cam multi, dar ne vom strânge să încapi si D-ta în asternut. Intră în casă si te asează pe marginea patului.
  Am intrat în casă. De-o parte si de alta, două paturi late. In mijlocul odăii o cărăruse de-abia te puteai misca. La intrare, la stânga, era un prici, pe care se juca o droaie de copii. Toti erau destepti si mă priveau cu mirare.
   - Vai de mine, da ce-i cu D-ta de esti asa de zgâriat pe fată si pe mâini?
   - Dar nu v-am spus că m-am rătăcit în bletemata asta de pădure si era să nu mai ies viu din ea? Dar dati-mi ceva de mâncare.
   O femeie îmi aduce o cană cu apă si dintr-o firidă obucată de pâine. Apă mai băusem eu, dar pâinea am zvântat-o într-o clipă. Simteam cum o devora stomacul, ca pe o pradă. O pace binefăcătoare se asternuse în organism. Inima si toate organele îmi multumeau potolite.
   In timp ce mâncam pâinea sezând pe marginea patului, văd pe tiganul bătrân că iese afară si sopteste ceva unui tânăr, îmbrăcat în haine de oras, cu cravată si pălărie. Era Duminică si venise de la vreo petrecere. Cum usa rămăsese deschisă, l-am zărit din profil. Nu intrase în casă. Avea o fată palidă si părea mai albenet * decât ceilalti. Dar de ce nu intră tânărul în casă, căci era târziu, si de ce pleacă iară? Unde l-o fi trimis tiganul bătrân? Am început să intru la bănuială. Ceva mă îndeamnă parcă să dispar în noapte.
   - Ce sat e ăsta?
   - Clopodia.
   Clopodia? Nu auzisem în viata mea de el. Eram prea sleit ca să mai reactionez. Cine stie? Poate că tiganii, învătati să sufere multe de la stăpânire, sunt mai întelegători cu omul urmărit.
   După ce am gătat pâinea, femeile mă invită să mă asez în pat. Dar unde să mă asez? In patul din fata mea,luase loc perechea de tigani bătrâni si la spatele lor se mai vedea un cap. In patul unde sedeam eu, se instalase o pereche de tigani tineri. Simteam ceva miscare si pe sus, deasupra capului. Câti or fi în casa asta? Copiii erau gata de culcare, înveliti unul lângă altul si făcând ghidusii. M-am uitat nedumerit la toti:
   - Dar unde să dorm?
  - Ia aici lângă noi, mă invită perechea de tigani. Ei se strânseră în fund. Pe nevastă o unghiurise la perete. Mă întind si eu cu grijă ca să nu ocup prea mult loc. Toată lumea se pregătea de culcare.
   - Dar îmi dati voie să scot ghetele?
   - Cum de nu!
   Azvârl ghetele din picioare. Incărcate de apă si noroi, au pocnit ca niste pietre. Incep să gust din odihna binefăcătoare. Ce fericire! Era un sălas de tigani, dar o asezare omenească. Mi se părea un rai. Dacă scap de aici, trebuie să-i răsplătesc împărăteste. Ceva nu-mi dădea pace. Gândul se întorcea fără încetare la tiganul tânăr. Unde s-o fi dus? Atipesc, dar printre gene observ că ceilalti nu dormeau. Erau parcă în asteptare. Ce asteptau? Si de ce nu sting lampa? Poate că asteaptă întoarcerea tânărului. Atmosfera mi se părea încărcată, ca prevestitoare a unei furtuni. Totusi mă mângâiam cu speranta unei odihne binemeritate.
   Nu stiu cât să fi trecut de când m-am asezat în pat. Poate un sfert de oră, când apre pe usă o capelă militară. Văd apoi o fată severă de plutonier-major si în sfârsit tot corpul unui om în uniformă, flancat de alti doi jandarmi. Era seful de post din Clopodia. Tiganul tânăr, care soptise afară cu bătrânul, fusese la post pentru a mă denunta.
   Mă ridic pe marginea patului. Ochii sefului de post sclipeau de ură.
   - Cine esti? mă întreabă cu o voce nemiloasă.
   - Constantin Popescu. Imi veni acest nume la întâmplare. Auzisem la Berlin că un legionar cu acest nume ar fi fost împuscat în masacrele din 1939.
   - De unde esti?
   - Din Slatina.
   - Si ce cauti pe aici?
   - Am spus si oamenilor ăstora. Voiam să mă duc la Resita la lucru si ca să nu mai chetuiesc bani, am luat-o pe jos si m-am rătăcit.
   - Asa, la Resita? Dar pe ăsta îl cunosti?
   Atunci scoase din buzunar o fotografie si îmi întoarce capul pentru a mă examina din profil. Apoi îmi dă fotografia să mă uit la ea. In casă o liniste mormântală. Tiganii toti, mici si mari, amutiseră. Era o fotografie de-a mea luată dintr-un tablou de la Liceul din Lugoj, făcut la sfârsit de an cu elevii clasei a VIII-a. Mi-am recunoscut mutra, desi era multiplicată pe hârtie ordinară, pentru uzul politiilor din tară si al jandarmeriei. Am dat din umeri.
   - Nu, nu stiu cine e. Eu sunt Constantin Popescu. Il restitui fotografia.
  - Nu stii? De doi ani te urmăresc si aveam presimtirea că-mi vei cădea în mână. Dar acum nu mai scapi!
  In acel moment, când sepregăteau să mă ia în primire, descopăr la usă un loc gol, între trupurile celor doi soldati. Am făcut un salt si m-am repezit spre acel locsor, în speranta că se va produce un moment de tulburare si voi putea iesi afară. Fiind întuneric, mă puteam pierde repede. Dar seful de post mi-a tăiat trecerea, prinzându-mă în bratele lui vânjoase. Ceilalti doi jandarmi au tăbărât si ei pe mine si am căzut toti patru peste priciul cu copii. Copiii erau dedesupt, eu peste ei si jandarmii deasupra mea. Atunci din tată casa s-a ridicat un urlet fioros. Copiii urlau sub noi, tiganii tineri si bătrâni urlau:
   - Da opriti-vă, strigau femeile, că omorâti copiii.
  In sfârsit copiii au iesit cum au putut, urcându-se în paturi. In acel moment, slăbind presiunea jandarmilor, fac o nouă miscare să mă smucesc din mâna lor. Se naste o busculadă. Seful de post se retrage din învălmăseală, se asează la usă si ordonă jandarmilor să mă atingă. O ploaie de pumni cad asupra mea, mai ales în cap si pe fată. Simt o puternică lovitură în ochiul drept, de credeam că mi-l scoate. O alta în nas si în gură. Sângele mă podideste de mă înnecam. Nu mai puteam nici respira. Atunci am cedat. M-am lăsat pe spate si nu am mai opus rezistentă. Am stat linistit cu ochii închisi si m-am lăsat să mă lege. S-a petrecut în acea clipă, în interiorul meu, o curioasă trasformare. De unde până atunci m-am zbătut ca o fiară să nu cad în mâna dusmanului, stiind ce soartă mă asteaptă, din acel moment o pace miraculoasă s-a asezat în suflet. Nici groază, nici tulburare, nici rezistentă, nici lacrimi. Se părea că o boare nevăzută mă mângâia si-mi dădea liniste. M-am încredintat destinului.
   Jandarmii, sub supravegherea sefului de post, care închidea drumul spre usă, au început să mă lege. Cu niste frânghii mi-au legat mai întâi mâinile la spate, întorcându-mă pe podele; apoi pentru mai multă sigurantă, mi-au legat tot la spate si bratele. Mi-au ridicat apoi capul si mi-au pus pe el un sac. Puteam respira, dar nu mai puteam vedea. Nu distingeam decât lumina de întuneric. Sacul mi l-a legat la gât cu o sforicică. Când unul din jandarmi îmi făcea nodul la gât, aud pe seful de post că-i sopteste:
   - Nu strânge prea tare, ca să nu se sugrume.
   - Tot e bine, zic eu, înseamnă că nu vor să mă omoare pe aici.
   Seful de post se gândeste desigur la premiul de trei milioane si vrea să mă predea viu la Bucuresti.
   Cu lovituri sunt sculat în picioare. La glezna piciorului stâng, simt că mi se pune ceva rece. Era un lant, pe care l-a prins apoi cu un lacăt.
   Toaleta arestatului se terminase. Puteam porni spre post. La plecare, seful de post m-a avizat să nu facvreo miscare că el stă înspate si trage. Ferecat în felul acesta, am pornit la drum. Bine înteles că jandarmii n-au binevoit să-mi tragă ghetele. Le-a ridicat unul si pe mine m-a lăsat să merg în picioarele goale.
   Drumul până la post n-a durat mult, dar pentru mine a fost un calvar. Nu-mi făceau legăturile atât de rău, cât picioarele. Cu capul în sac nu vedeam nimic. De bratul drept si stâng, eram prins zdravăn de doi dintre ei, iar al treilea mergea în spate, tinând lantul care îmi atârna de picior. Cum functiunea umorului nu dispare nici în momentele cele mai tragice ale vietii (Galgenhumor), mă gândeam că sunt escortat la post, cum tăranii duc porcii la târg. Ii leagă cu un lant de unul din picioarele din spate si îi mână din urmă.
Cum erau drumurile în satele noastre primăvara stie fiecare. Cel din Clopodia era o amestecătură de noroisi de pietre ascutite. Călcam cu picioarele goale prin noroiul rece si mă întepau pietrele de îmi venea să urlu de durere. Si trebuia să păsesc în pas soldătesc. Nu am vorbit nimic cu ei. In jurul meu întuneric beznă. Din când în când mai străbătea prin sac câte un fir de lumină, strecurată de la vreo fereastră. In dosul lor alte vieti, alte destine, care nici nu bănuiau că în noroiul drumului lor se torcea un alt destin. Cum lăpăiam în noroi în ritm de mars, mi se părea că aud acordurile unui mars funebru...
- SFÂRSITUL CAPITOLULUI II -