In preajma Crãciunului, dupã aproape douã sãptãmâni de sedere în închisoarea din Graz, suntem pusi în libertate. La trecerea frontierei iugoslave pe la Maribor, în noaptea de 9/10 Decembrie 1939, am cãzut în mâinile grãnicerilor nemti, pe teritoriul localitãtii de frontierã Spielfeld si, pânã la lãmurirea situatiei noastre, politia din Graz, care fãcea cercetãrile, ne-a depus la închisoarea localã. Odatã cu mine au intrat în închisoare, Rosu Octavian, Traian Borobaru si Iosif Vasiu. Un alt grup, format din Boian Ion, Popa Ion, Vintan Valeriu si Tolcea Ion, plecat din Jugoslavia înaintea noastrã, a avut aceeasi soartã. Ne-am gãsit cu totii la ora de plimbare a detinutilor, în curtea interioarã a închisorii.

   Ni s-a dat voie sã scriem si, gratie interventiei fãcute la Berlin de Preotul Dumitrescu-Borsa, seful legionarilor din Germania, si de Dr.Victor Biris, n-am zãbovit prea mult îndãrãtul ferestrelor zãbrelite. A mai contribuit la grãbirea eliberãrii noastre si declaratia lui Rosu la anchetã: acesta fusese la Legatia germanã din Belgrad, în timpul când eram acolo, si solocitase viza de intrare în Germania pentru grupul de legionari sositi în Jugoslavia. Legatia germanã a cerut instructiuni de la Berlin, dar noi n-am mai putut astepta sosirea rãspunsului, având politia sârbã pe umele noastre. Totusi interventia si-a dat mai târziu roadele: grupul nostru fiind semnalat la Berlin, eliberarea lui n-a mai fãcut obiectul unor cercetãri speciale, care durau de obicei mai bine de o lunã.

   Am iesit pe poarta închisorii bucurându-ne ca niste copii în prima zi de vacantã. pentru câteva ore, viata pãtrundea nãvalnic în sufletul nostru.

   Grazul este un oras de munte, de aspect medieval. Alergam pe strãzi, sorbindu-i cu nesat imaginile. Sub învelisul zãpezii, casele evocau o lume de basm si de frumuseti pierdute. Populatia se pregãtea de Crãciun, un Crãciun de rãzboi, fãrã vitrine încãrcate.

  Ne uitam unul la altul si nu ne vine a crede cã suntem liberi. O senzatie ciudatã pune stãpânire pe noi. Dupã lunile de încordare din tarã si din Jugoslavia, pe care le-am trãit clipã de clipã cu moartea pe urmele noastre, pare cã pãsim într-o viatã irealã, care nu-i a noastrã.

  Ne trebuie un timp de adaptare. Reflexele omului liber nu mai functioneazã. E de crezut oare cã poti sã umbli pe strãzi si altfel decât sã privesti fãrã teamã în dreapta si stânga, la fata si miscãrile fiecãrui trecãtor, fãrã sã te expui unei întâlniri fatale? E o stare anormalã, o întrerupere a existentei noastre anterioare, în care norma de viatã era fereala si ascunzisul.

Mizeria în care ne aflam nu ne stricã voiosia, dar suntem siliti sã luãm act de ea. Suntem opt insi si nu avem o centimã în buzunar. N-avem cu ce pleca la Berlin. N-avem de mâncare si nici bani sã ne cumpãrãm o bucatã de pâine. La plecarea din Jugoslavia, ne-am împãrtit ultimii bani - preschimbati în mãrci - în asa fel încât fiecare grup sã poatã ajunge cu trenul pânã la Viena. Un grup avea 100 de mãrci, alt grup 80 de mãrci. Banii acestia ne-au fost ridicati în cursul perchezitiei ce nu s-a fãcut la politia de frontierã din Spielfeld. Cine introduce monedã germanã în Reich, este pasibil de aspre pedepse, dupã noile dispozitii de rãzboi. Noi, fiind refugiati politici, nu eram amenintati de rigorile legii, dar moneda introdusã ilicit în Germania a fost vãrsatã în Casa Statului German. Chestiunea mesei am rezolvat-o obtinând niste bonuri de la Primãrie pentru o cantinã a Ajutorului de Iarnã (WHW). Cât priveste banii, ne-am hotãrât sã ne adresãm autoritãtilor vamale din Graz, unde erau depusi. L-am luat pe Rosu, care stia ceva nemteste si, dupã multe umblete si exlicatii prin diferite birouri, ni se restituie banii confiscati mai recent. Ceilalti, ridicati de la grupul Boian, intraserã pe fãgasul formalitãtilor si asupra lor nu mai putea decide decât Directiunea Generalã a Vãmilor din Berlin. Ne întâlnim cu ceilalti camarazi si le arãtãm hârtiile. Toti se uitau cu multã duiosie la ele. In împrejurãrile în care ne gãseam, aceste mici lucruri luau proportiile unei mari biruinte. Mergem la garã si ne facem repede socoteala. Spre bucuria noastrã, cu banii restituiti e asiguratã cãlãtoria întregului grup pânã la Viena. E 22 Decembrie. Timpul a trecut si trebuie sã înnoptãm în Graz. Dar unde sã gãsim un loc de dormit? Acte nu aveam si banii nu ne ajungeau sã plãtim un hotel.

   Ne întoarcem la închisoare si rugãm administratia sã ne înggãduie sã mai poposim o noapte în celulele ce le-am pãrãsit azi dimineatã. Spre mirarea noastrã nu ne dã voie. Mai mult decât atâta.

Ni se pune în vedere cã va trebui sã plãtim fiecare câte douã mãrci pe zi pentru tot timpul petrecut în închisoare. Socoteala ni se va trimite la Berlin. Eram într-o categorie aparte: nici în arest preventiv, nci condamnati, si administratia nu stia cum sã justifice cheluiala fãcutã cu noi. Ne întoarcem dezamãgiti în oras. Batem din nou la usa "Ajutorului de Iarnã" si ni se indicã un azil de noapte. Inghetati si obositi, ne întindem pe paturi si dormim tun pânã la ziuã.

A doua zi pe la amiazã, luãm trenul spre Viena. Ocupãm cu toti un compartiment si începem sã ne depãnãm pãtaniile. Grupul Boian, plecat înaintea noastrã, a fost simtit de grãnicerii sârbi si numai cu greutate s-a putut strecura din mâinile lor. N-au înaintat mult pe teritoriul german si au fost prinsi la frontiera Spielfeld, de unde au fost transportati la închisoarea din Graz. Boian, care conducea primul grup, a mai trecut în varã granita pe la Maribor-Graz în Germania. La plecarea din Belgrad, ne lãsase o schitã a drumului asigurându-ne cã, urmând indicatiile lui, vom ajunge cu bine la Graz. Dar pe semne cã memoria nu l-a mai ajutat, pentru cã de la un punct schita nu mai corespundea cu locurile. Boian se despãrtise de noi cu certitudinea cã politia germanã nu va pune mâna pe el si ne-a dat întâlnire la Berlin. Acum stãtea necãjit într-un colt, suportând cu resemnare glumele lui Rosu si Borobaru. Nu numai cã stiinta lui - îi demonstrau acestia - nu i-a servit nici lui si nici nouã la nimic, dar a trebuit sã vinã grupul nostru ca sã-l scoatã de unde se împotmolise.

  In afarã de mine si Boian, ceilalti camarazi vedeau pentru întâia oarã Austria. Cei mai multi nici nu trecuserã vreodatã frontiera tãrii lor. O lume nouã se deschidea înaintea lor. Atentia lor era absorbitã de oameni si locuri. Pe mine mã nãpãdesc gândurile. In ce stare sufleteascã vom gãsi grupul de la Berlin? Miti Dumitrescu plecase însotit de binecuvântãrile legionarilor din Berlin, dar golurile lãsate de Legiune de masacrul din tarã nu le-a pustiit si lor sufletul, nu le-a spulberat toate nãdejdile? Clime, Banea, Totu, Alecu Cantacuzino, nu mai sunt în viatã. Dintre Comandantii Bunei Vestiri doar Ilie Gârneatã aflasem cã trãieste, dintr-o declaratie fãcutã ziaristilor. De Belgea si Puiu Gârcineanu nu aveam nici o stire. In cine sã mai creadã? Dupã ce toate punctele exterioare de sprijin le pierduserãm, nu ne mai putea servi de reazem decâ interiorul. Dar câti legionari se pot regãsi, fãrã Cãpitan, fãrã cãpetenii, avizati exclusiv la propria lor fortã sufleteascã? Câti pot reproduce prin propriile lor mijloace fenomenul legionar?

   Dacã mã uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu vãd decât pãmânt ars. Toti cei care au lucrat sub comanda mea au fost ucisi pânã la unul. Legãtura cu mine, chiar dacã se mãrginea la servicii secundare, era o indicatie suficientã pentru Siguranta Statului ca sã treacã un legionar pe listele mortii. Dorca, Noaghea, Clement, Cioflec, Nadoleanu si altii, zac în morminte necunoscute. Iar eu dacã mai sunt în viatã, nu pot sã-mi explic altfel decât prin ocrotirea cerului. Se împlinesc aproape doi ani de când sunt urmãrit de toatã politia, jandarmeria si Siguranta Statului. S-au pus premii pe capul meu. Sute de oameni au fost schingiuiti, unii ucisi în bãtãi, ca sã spunã unde mã aflu sau cum pot sã-mi dea de urmã. De nenumãrate ori s-a închis cercul prigonitorilor în jurul meu pânã aproape a mã atinge cu mâna si tot de atâtea ori o putere nevãzutã mã scotea din primejdie, adeseori fãrã sã stiu. E aici mai mult decât o întâmplare. Ca si cum toatã actiunea de nimicire a miscãrii legionare ar atârna de ceva: de prinderea mea si aceastã ultimã capturã nu le-a reusit dusmanilor.

   Privesc la camarazii din jurul meu. Coasa mortii a trecut la câtiva milimetri de fiecare. Mã bucur cã mãcar ei au putut fi salvati. Puterile sufletului sunt mari. Cine stie? Poate cã acest grup este solul destinului legionar, poate cã odatã cu trenul care ne poartã spre Viena si Berlin îsi poartã si Legiunea ultimele ei nãdejdi.

   Intre legionarii din tarã, efectul produs de represalii n-a fost cel scontat de Carol. Exemplul "statuat" de guvern n-a provocat acel val de înfricosare destinat sã mãture ultimele rezistente legionare. Dupã trei zile, legionarii din Capitalã si-au refãcut contractele, dupã o lunã un mare numãr de organizatii si-au reluat activitatea.

   La plecarea mea din tarã, lãsasem un sistem de legãturi care se întindea de la Bucuresti pânã la Banatul sârbesc. In populatie executiile ordonate de Carol au fost întâmpinate cu o dezaprobare unanimã. In sângele nevinovat cel-a vãrsat Carol, ca al doilea Irod, ca sã disparã si "sãmânta acestor netrebnici", cum se exprima Argetoianu, s-au stins si ultimele reflexe ale Majestãtii Regale. Când cadavrele legionarilor au fost expuse pe strãzi si în pietele publice, iar copii de la scoala primarã obligati sã priveascã, toat ãlumea si-a întors îngrozitã fata de la el. Pe tronul României nu mai stãtea un Rege, ci un cãlãu al tineretului si al Natiunii. Oroarea stârnitã de Rege era atât de mare, încât lumea din Capitalã îl denumea Berilã, dupã numele unui fioros asasin.

   Grupul de la Berlin reprezenta un pretios capital legionar, prin faptul cã se afla în afara razei de actiune a guvernului. Legionarii din tarã puneau mari nãdejdi în acest grup. Acolo era Comandamentul, acolo se tinea ascuns si Cãpitanul, cãci nimeni nu s eputea îmãca cu gândul mortii lui. Credinta cã trãia Cãpitanul nu putea fi smulsã nici din sufletele noastre, ale acelora care fiind în Germania, stiam cât de putin fundate sunt zvonurile care circulau. Nu aveam nici o dovadã. Mintea refuza orice speculatie de acest gen si totusi nu ni-l puteam închipui pe Cãpitan trecut dincolo de hotarele vietii. Era un sacrilegiu sã gândim legiunea fãrã el. Nu era o prezentã misticã sau simbolicã, ci una aievea si actualã. El conducea Legiunea, el dãdea impuls actiunilor noastre, iar noi reprezentam un provizorat de conducere, un sistem legionar care nu functioneazã decât gratie acoperirii continue ce-o primim de la el "de undeva", din tarã sau din Europa. Cãpitanul erao fãpturã nãzdrãvanã. Dusmanii nu-l pot rãpune si moartea nu se poate atinge de el.

   Vestea cã ar trãi Cãpitanul a fost strecuratã de guvern în mijlocul legionarilor cu scopul de a atenua reactiunile ce s-ar fi produs dupã uciderea lui. Dar viclenia lui Armand Cãlinescu s-a îmtors împotriva lui si a guvernului. Insinuatia a cãzut pe un teren primitor si s-a transormat în mit. "Cãpitanul trãieste" devenise lozinca de luptã a celor mai multi legionari. O formidabilã coeziune s-a realizat în jurul acestui mit. Chiar dupãmasacrul din Septembrie, mitul nu si-a pierdut eficacitatea. Toate actiunile se realizau ca si cum noi,câtiva initiati, am sti ceva mai mult decât masa legionarã, ne-am raporta în tot ceea ce facem la prezenta Cãpitanului, ascuns undeva, dar nu putem vorbi, suntem legati sã pãtrãm secretul, pânã când va hotãrî el.

Grupul de la Berlin beneficia si de prestigiul unui alt mit, cu caracter politic: sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Legionarii din tarã erau ferm convinsi cã întretinem relatii de cea mai mare importantã cu guvernul german si, la momentul oportun, aceastã prietenie se va arãta, fie primind arme ca sã înlãturãm regimul prin fortã fie cã Hitler însusi va lichida regimul de crimã si teroare, pedepsind pe asasini.

   Acest mit bãgase spaima si în Rege. Simpla noastrã prezentã în Capitala Reichului crea o gravã problemã guvernului român. Orice succes al lui Hitler era interpretat a fi si un succes al miscãrii, un pas mai aproape de ziua scadentelor.

In realitate, relatiile noastre cu oficialitãtile germane n-au depãsit niciodatã interesul destul de precar ce-l arãtau, în genere, tuturor nationalistilor refugiati în Germania. Aceste contacte în nici o împrejurare n-au dus la consecinte practice, în sensul unui sprijin efectiv ce l-am fi obtinut din partea guvernului german sau a partidului national-socialist.

   Miti Dumitrescu, plecând din mijlocul legionarilor din Berlin ca sã rãzbune pe Cãpitan, acest grup mai câstigase o faimã: devenise chezãsia invincibilitãtii noastre. nici n-a trecut un an de la uciderea Cãpitanului, a Nicadorilor si Decemvirilor, si Armand Cãlinescu cãzuse, fulgerat de chipa lu Miti Dumitrescu. Grupul de la Berlin asa era de apreciat în tarã, cã trãia într-un climat eroic, cã era continuatorul luptelor din prigoanã. In sânul acestui grup cãdeau marile deciziuni ale miscãrii. nu va trece multã vreme si Regele Carol va avea aceeasi soartã sau va fi alungat de pe tron, pentru cã legionarii de la Berlin nu dorm.

Dându-mi seama ce grave repercusiuni ar avea destrãmarea grupului Berlin pentru soarta întregii miscãri, m-am adresat legionarilor veniti cu mine, cerându-le ca, la întâlnirea lor cu camarazii din Berlin sã nu manifeste nici cel mai mic semn de descurajare. Chiar dacã ar fi tulburati de anumite îndoieli, sã forteze nota la nevoie, arãtându-si netãrmuita încredere în viitorul nostru. Probabil cã grupul din Berlin astepta sã soseascã o trupã înfrântã si demoralizatoare. Dar noi n-am plecat din tarã pentru a ne salva viata, ci pentru a ne pregãti pentru o nouã campanie, dupã ce existenta în tarã devenise imposibilã. Trebuie sã depãsim durerea care ne sfâsia sufletele, pentru a da un nou impuls luptei legionare. Sã fim interpretii autentici ai spiritului legionar din tarã. Legionarii din tarã privesc la noi si la toti camarazii din Berlin ca la oastea miracolului, de la care va veni mântuirea.

   Cuvintele mele n-aveau nevoie sã fie însotite de prea multe argumente. Ca oameni veniti de pe front, pentru e i era firesc aceastã atitudine. Cu totii si-au luat angajamentul sã exalte înaintea camarazilor din Berlin resursele si spiritul combativ  al miscãrii.

  Ajungem dupã masã la Viena. Aici tragem la Stefan Cernea, fost ofiter în armata austro-ungarã si apoi functionar la Consulatul român din Viena. Din cauza unor conflicte cu Consulul, îsi dãduse demisia si acum îsi câstiga existenta înmod particular. Era un prieten al miscãrii, iar casa lui devenise un punct de sprijin pentru trecerile noastre din tarã spre Germania si înapoi. Eu am rãmas peste noapte la el, iar ceilalti camarazi chiar în aceeasi searã, 23 Decembrie, au luat trenul spre Berlin.

Stefan Cernea a fost emotionat pânã la lacrimi la vederea noastrã. Aflase si el cã suntem la închisoarea din Graz si, pe unde putuse, intervenise ca sã fim pusi în libertate. Rãmas singur, m-a întrebat cu inima strânsã dacã mai existã ceva în tarã, dacã mai sunt oameni care cred în luptã si dacã miscarea mai are vreo sansã sã biruie? Era îngrozit de cele întâmplate si destul de abãtut. I-am expus fãrã ascunzisuri toate dificultãtile situatiei.

   Aproape întreg cadrul nostru de conducere a cãzut pradã nebuniei carliste, iar luptãtorii care s-au distins în prigoana din 1938-1939 doi, trei dacã mai trãiesc. Pierderile sunt atât de rele încât ar trebui sã te lasi doborât de disperrare dacã ai vrea sã le câtãresti. Dar se însealã tiranii, când cred cã ai distrus miscarea. Din sângele martirilor vor creste noi legionari. Miscarea este un sistam de valori, o trãire si nu poate fi desfiintatã prin mãsuri brutale. Ea ar putea dispãrea numai dacã un alt sistem, mai viguros, mai pur, mai dezinteresat, ar pãrea pe pãmântul româniei. Astãzi mitul miscãrii s-a adâncit în asa mãsurã în masa poporului român încât dacã s-ar face un început de revoltã, tot poporul s-ar ridica contra tiraniei carliste. Noi ne-am întors ca sã ne pregãtim pentru o nouã expeditie. Dacã acestia acum, câti suntem si câti am mai rãmas, în momentul celei mai mari dureri si dezorientãri, mai credem si nu plecãm steagul, biruinta noastrã este asiguratã. Esentialul este sã nu se rupã firul continuitãtii legionare si acest fir, astãzi dupã decapitãrile siferite, este extrem de firav. Dacã privim în tabãra dusmanã, lucrurile nu stau tocmai bine. Sistemul carlist, lipsit de Armand Cãlinescu, nu mai este viabil. Cu Armand Cãlinescu, n-a cãzut numai omul tare al regimului, ci întreg regimul a primit o loviturã de moarte. De altã parte situatia externã a României se agraveazã din zi în zi, demonstrând cã numai politica externã preconizatã de Cãptan, alãturi de Puterile Axei, poate asigura viitorul tãrii. Se remarcã semne de descompunere interioarã a regimului. Venirea lui Tãtãrãscu, om al compromisului, declaratiile acestuia, trebuie interpretate în sensul cã Regele este obligat sã renunte la politica asasinatuluisi sã caute o nouã orientare internã si externã.

   Tragedia legionarã l-a zguduit atât de mult pe Cernea, încât la plecare am simtit cã nu stãteam de vorbã numai cu prietenul Cernea, ci cã devenise unul de-ai nostri, hotãrât sã împãrtãseascã toate necazurile si bucuriile cu noi.

   In ziua întâi de Crãciun, cobor la Berlin, în gara Friedrich-Strasse. Mã asteptau câtiva dintre camarazii sositi cu o zi înainte.

Intreb de Petrascu. Imi spun cã locuieste la petre Ponta. Ii dau un telefon chiar din garã. Mã cheamã la el sã petrecem Crãciunul cu familia Ponta. Pe Petre Ponta îl cunosteam fugitiv încã din varã. Era un om de o rarã energie, de-o putere de muncã uluitoare. Un exemplar unic în felul lui: împreuna perseverenta germanã la lucru cu iuteala si voiciunea temperamentului românesc. Dacã întreg poporul român ar fi format din astfel de elemente, am deveni cea dintâi natiune de pe glob.

   Petre Ponta avea toate motivele sã fie multumit cu viata. Emigrase de aproape zece ani din tarã. Fãcuse scoala de Belle-Arte din Berlin. Era un desenator artistic si organizator de expozitii. Isi iubea meseria cu pasiune si câstiga destul ca sã ducã o existentã comodã. Sotia lui, Alice Ponta, de origine germanã, o femeie de o rarã întelegere si bunãtate, era ea însãsi pictoritã. Totusi ceva în forul lui interior nu îi dãdea pace. Viata printre strãini, ruperea de neam, îl durea adânc. Auzise de legionari, de lupta ce-o poartã pentru ridicarea neamului, de viata lor chinuitã. Voia sã devinã unul dintre ei. N-a mai avut astâmpãr pânã ce n-a dat de urma noastrã. Prin inginerul Caraivan a ajuns sã vorbeascã cu Petrascu. Acesta mi-a comunicat impresiile ce le-a avut dupã întâlnire: surprinzãtoarea aparitie a unui om care se oferã sã serveascã din tot sufletul lui si cu tot ce are cauza Legiunii. L-am cunoscut apoi si eu, înainte de plecarea din tarã. Greu se mai exprima româneste; îsi însusise la perfectie dialectul berlinez. Zelul cu care se îmbia mi s-a pãrut suspect. Cum guvernul cãuta sã introducã agenti în mijlocul nostru, i-am recomandat lui Petrascu prudentã. Dupã câteva luni de tinere sub observatie, Petrascu s-a convins cã n-are de ce sã se teamã. Omul era de perfectã bunã credintã. Zelul lui era sicer. Era expresia unui fond curat, a unei consttiinte nationale care a izbucnit în el cu o putere elementarã. Petrascu s-a mutat la el si de atunci casa lui Petre Ponta din Berlin, Sondershauserstr.84, a devenit parte integrantã din viata si istoria Legiunii. Odatã cu intrarea noastrã în casa lui, familia Ponta încetase de a mai avea o existentã privatã. Ziua si noaptea orice legionar era bine primit. ULtimii bani si ultima bucatã de pâine si-o împãrtea cu noi. Asa si-a stricat Petre Ponta rosturile vietii lui pentru totdeauna.

   Casa lui Petre Ponta se afla în sudul Berlinului, cartierul Lichterfelde-Ost. Pe înserat am ajuns la el. In prag m-a întâmpinat Petrascu. Ne-am strâns mâna si ne-am luat îndelung unul la altul. Parcã îi venise inima la loc. "Bine cã ai venit", au fost singurele lui cuvinte.

   Din nou suntem iar împreunã. Amândoi am trecut prin cele mai mari primejdii si Dumnezeu ne-a apãrat pânã acum si pe unul si pe altul. Cât timp mã stia în tarã, nu mai avea liniste. Ii era teamã de viata mea. Il lega de mine o veche prietenie. Ne cunosteam de pe bãncile liceului. Aceleasi visuri si idealuri ne-au plãmãdit existenta din fragedã tinerete. Când ne-am întâlnit în Legiune, eu intrasem în toamna anului 1927, el cu un an mai târziu, nu m-am mirat deloc. Apartineam demult aceleasi comunitãti spirituale. Chemarea lui Corneliu Codreanu ne-a gãsit pregãtiti sufleteste. Il cãutam pe acest urias al generatiei noastre si de atunci n-am urmat decât cãrarea bãtutã de viscole a Legiunii.

   Intru în salon. Un pom de Crãciun frumos împodobit si o masã lungã. Intâlnesc pe mai multi camarazi dintre cei vechi si noii sositi. Am cântat împreunã colinde si cântece legionare. Suferintele si grijile par sã disparã pentru o clipã în voia bunã care ne învãluuie pe toti. Dar a doua zi vor începe cu si mai multã strãsnicie.

 

 

   Petrascu mi-a comunicat ce s-a petrecut în lipsa mea la Berlin. Situatia grupului era mult mai rea decât mi-o închipuisem. Numai exista unitate de comandã, grupul se împrãstiase si, ceea ce era mai grav, însãsi resorturile sufletesti ale legionarilor cedaserã. Dintre cãpetenii, Papanace se tinea mai bine, dar nu fãcuse nici un efort de regrupare a fortelor. Petrascu se simtea stingher fãrã mine.

   Când am plecat spre tarã, 15 August 1939, functiona un "comandament" al grupului legionar din Berlin, format din Preotul Dumitrescu-Borsa, Alexandru Constant, Victor Vojen, Constantin Papanace, Victor Silaghi si cu mine. Seful grupului era Preotul Dumitrescu-Borsa, eu mã ocupasem de legãturile cu tara, Vojen si Papanace cu relatiile externe, Constant cu garnizoana. Pãrintele Dumitrescu-Borsa nu se bucura de prea multã consideratie între legionarii din Germania. Venise cu o presã proastã din Polonia. Horodiceanu, Trifa, Petrascu, Stãnicel, care împrãstiaserã cu Pãrintele exilul cu Polonia, erau atât de porniti contra lui încât duceau campanie. Cum nu participasem la aceste frãmântãri, nu m-am lãsat impresionat de ele. L-am sustinut la conducerea grupului din Berlin împotriva celor mai aproapiati prieteni ai mei. Mã lega de el viata chinuitã petrecutã împreunã din 1938 si mã gândeam la numele ce-l poartã. Fusese secratar general al partidului "Totul pentru Tarã" si era singurul supravietuitor al echipei din Spania.

   La întoarcerea mea, comandamentului nu se mai întrunea, iar legioanrii se rãzletiserã care încotro, cãutându-si preocupãri mai mult sau mai putin îndepãrtate de obiectivele esentiale ale miscãrii în acele momente. Existau si elemente de luptã, dar ce puteau face când ei însisi sefii lor se arãtau sovãitori?

Inainte de sti ce sã fac, m-am hotãrât sã trec pe la fiecare din cãpeteniile legionare din Berlin, ca sã verific informatiile primite de la ei. L-am vizitat mai întâi pe Preotul Dumitrescu-Borsa. N-am recunoscut nici o fibrã din omul de altãdatã. Era o ruinã moralã. Nu mai credea în nimic. Repeta mereu, cu ochii dusi departe, în cursul conversatiei, "o sã ajungem ca Rusii albi". Dupã masacrul din tarã, considera situatia miscãrii pierdutã, cel putin pentru generatia actualã. Preotul Dumitrescu-Borsa era unul dintre legionarii care nu trãiau din lumina lor proprie. Dupã disparitia Cãpitanului, se prãbusise si el. Procesul descompunerii începuse din Polonia. Venind din Polonia în Germania, eu, Papanace si ceilalti am fortat nota, asezându-i în fruntea noastrã. L-am pus într-o situatie care-l obliga "sã se tinã bine". Era seful nostru.

   Intrând în mediul nostru combativ, Pãrintele Borsa a avut chiar momente de înviorare. In varã era plin de foc. Compara situatia noastrã cu a vânãtorului care stãla pândã. "Cine poate si are norocul sã-i treacã pe dinainte Armand Cãlinescu, trage".

Era în corespondentã cu Miti Dumitrescu si avea ferma convingere cã de astãdatã monstrul nu mai scapã. Iar acum acelasi om, seful nostru, primea cu astfel de cuvinte pe legionarii care se întorceau din mijlocul primejdiilor. Nu-i pãrea bine când îi spuneam cã miscarea s-a refãcut în tarã.

   N-a avut nici curiozitatea sã mã întrebe amãnunte. Ce-am putut desprinde precis de la el, era cã voia sã fie lãsat în pace. Nu mai voia sã audã de nimic, nu mai voia sã fie amestecat în nici o actiune. Rãspunderea grupului nu-l mai interesa.

   Un sef îsi descurajeazã trupa, nu mai poate pretinde sã fie urmat. Pãrintele Dumitrescu-Borsa purta rãspunderea pentru destrãmarea grupului. Mi-am dat seama din acel moment cã drumurile noastre se despart.

   M-am întâlnit apoi cu Papanace, la locuinta lui Virgil Mihãilescu. L-am gãsit abãtut. I-am expus situatia din tarã si el mi-a povestit frãmântãrile  din mijlocul grupului, dupã plecarea mea. Vojen. Constant, Preotul Borsa, se desprinsese de grup. Silaghi avea un serviciu si trãia retras. Cu Ciorogaru, relatiile grupului erau de multã vreme întrerupte. Papanace se întâlnea individual cu ceilalti  legionari, dar o viatã colectivã nu mai exista.

   Analizând posibilitãtile miscãrii, dupã pierderile suferite, se exprima destul de sceptic. Se afla într-un impas sufletesc, pe care si-l mãrturisi fãrã înconjur. Mi-a propus sã iau eu conducerea grupului, dupã defectiunea Pãrintelui.

   "D-ta esti singurul care poti continua lupta, mi-a spus. Reprezinti extrema dreaptã a miscãrii, elementul ei de actiune de care se tem dusmanii. Ai un nume în jurul cãruia se poate aduna trupa sfãrâmatã".

   Relatiile mele cu Papanace, în tot timpul refugiului din Berlin, au fost mai mult decât cordiale, de mare confidentã. Noi doi reprezentam ultima linie de rezistentã a grupului. Când grupul avea momente de absentã sau de dezorientare, noi restabileam efortul si continuitatea. Când am plecat în tarã, pe el l-am considerat a fi garantul liniei legionare a grupului Berlin, având un coeficient de densitate sufleteascã mai mare decât altii. In acest sens am lãsat vorbã si lui Petrascu la plecare: "Tineti-vã de Papanace orice s-ar întâmpla". Acum el însusi intrase într-o fazã de depresiune. Omul nu mai putea da atât cât reclama gravitatea momentului si fãcea la altii sã-si asume rãspunderea situatiei. E o atitudine legionarã cum nu se poate mai corectã. Cunoscându-i trecutul, aveam toate motivele sã cred cã propunerea ce mi-o fãcuse pleca dintr-un fond sufletesc curat.

  Cu aceeasi sinceritate i-am expus punctul meu de vedere. Eu îmi iau rãspunderea luptei din tarã, dar nu rãspunderea conducerii grupului legionar din Berlin, nici sub aspect sã reconstituim o unitate fragilã, care ar avea mai mult darul sã provoace numai dusmãnii? De ce sã ne reunim cu niste oameni care si-au pierdut suflul interior? Sã-i lãsãm pe cei ce au abdicat de la linia legionarã în plata Domnului, iar noi sã ne vedem de drumul nostru. Eu îmi voi alcãtui un grup legionar, format numai din luptãtori, numai din încercati si gata de sacrificiu si cu acestia mã voi întoarce în tarã. El, Papanace, sã acopere pregãtirea viitoarei expeditii, fie în raport cu ceilalti legionari din grup fie înrelatiile cu Germanii. Papanace a fost de acord si cu asta ne-am despãrtit. De fapt, în aceastã întâlnire, fãrã sã-i spunem pe nume, s-a reconstituit comandamentul legionar din Berlin între noi doi, dupã rãzletirea celorlati membri ai lui.

   De atunci ne consultam des si toate problemele ce se iveau în viata grupului le rezolvam împreunã, într-un spirit de perfectã camaraderie.

   Vojen si Constant intraserã functionari la Ministerul german al propangandei. L-am vãzut mai întâi pe Constant, care reflecta de obicei si pãrerea celuilalt. Constant mi-a vorbit agitat, ca un om stãpânit depanicã: "Mãi, sã lãsãm actiunile acestea care ne fac atâta rãu si ne costã atâta sânge.

   Sã cãutãm o solutie politicã a problemei noastre". A apãsat pe politic cu un deosebit efect oratoric. A fi consecvent, a avea o logicã în idei si fapte, este o chestiune de caracter. Era uluitor sã vãd cum încerca sã-si corecteze pozitia retroactiv. Vorbea cu mine ca si cum ar fi fost strãin de cele întâmplate în tarã. Ce lipsã de bãrbãtie! Vojen si Constant, ca membri ai comandamentului, cunosteau expeditia lu iMiti Dumitrescu.

   I-am cerut lãmuriri, cum vede el "solutia politicã"? Implicã tratative cu Regele? A evitat sã se pronunte. Un lucru am retinut: Constant nu mai punea pret pe lupta din tarã. Dintr-o convorbire ce-a, avut-o mai târziu cu Vojen, prietenul sãu nedespãrtit, m-am lãmurit în ce constã faimoasa "solutie politicã: o interventie a Berlinului în politica internã a României, într-un moment de încordare cu Carol, care ar putea sã fie chiar un rãzboi. Miscarea legionarã ar fi chematã sã joace un rol important într-o asemenea împrejurare. Solutia era ispititoare pentru cine voia sã evite riscurile, dar pentru miscare nu era o afacere. In ce posturã mizerabilã ne-am fi prezentat în fata tãrii, ca miluiti ai Nemtilor? în caz de rãzboi, când muntii de cadavre s-ar fi ridicat între Români si germani, mai putea miscarea sã-si sustinã vechea pozitie de politicã externã, alãturi de puterile Axei?

   Cu Ciorogaru n-am vorbit, pentru cã de multã vreme se despãrtise de grup. Aflasem cã si el era partizanul unei solutii politice, dar pe care nu o vedea posibilã, spre deosebire de Vojen si Constant, decât cu Regele. Pentru a-si ilustra teoria, luase deja legãturi cu guvernul de la Bucuresti, prin mijlocirea agentilor diplomatici de la Berlin. Se împrietenise în ultimul timp cu preotul Dumitrescu-Barsa. Ii surâdea si lui o întelegere cu guvernul, pentru a nu ajunge "rus Alb", cum se lamenta Pãrintele.

Trifa, fostul presedinte al Centrului Studentesc Bucuresti, sustinea cã nu mai avem altceva mai bun de fãcut la Berlin decât sã învãtãm si sã luãm diplome. Odatã oamenii formati, altfel ne vom mãsura cu Carol. Nu pricepeam legãtura de la cauzã la efect cu politica Legiunii. Sã se sperie Carol de diplomele achizitionate de legionari la Berlin si sã ne lase puterea? Sau, fiind în posesiunea acesto titluri, vom pãtrunde mai bine în miezul evenimentelor si atunci îl vom combate cu arme superioare? M-am fortat sã cred cã acesta din urmã era gândul lui Trifa, când a pãrãsit viata de grup si preocupãrile noastre si s-a consacrat exclusiv studiilor. Tara Româneascã nu ducea lipsã de intelectuali, ci de intelectuali de caracter. Miscarea legionarã era o reactie contra intelectualismului sterp, rupt de relaitãtile nationale.

   Singura mângâiere sufleteascã mi-a procurat-o Dr.Victor Biris. Nu-l mai vãzusem din tarã. In August 1939, ne-am încrucisat drumurile în Banatul sârbesc, fãrã sã ne fi putut vedea. Eu mergeam spre tarã si el fugea din tarã, pe la Lãtunas, pentru a se refugia în Germania. Fusese procuror la Tribunalul Oravita si si-a dat demisia când i s-a cerut sã voteze Noua Constitutie.

   A fost unicul caz pe tarã. Prin Preotul Borsa, de ai cãrui copii se interesase în prigoanã, s-a atasat comandamentului central, aducând mari servicii miscãrii. Biris lucra acum ca hamal într-o întreprindere si l-am gãsit zãcând la spital, zãcând deo gripã contractatã în  iarna aceea grea. Desi era pe un pat de spital ars de febrã, n-a fost nevoie de nici o încurajare pentru a-l înviora. Biris era mai tare sufleteste decât noi toti. Pierduse pe fratele lui, Gheorghe Biris, în masacrul de la Miercurea ciuc. Gheorghe Biris studiase Dreptul la Cluj si fãcea parte din falanga de studenti legionari de la aceastã Universitate, care s-au acoperit de glorie în cursul acestei prigoane.

   Atmosfera de la Berlin îl întrista. Fusese prieten cu Preotul Borsa, dar de când îi citise în suflet lenta descopmunere, se înstrãinase de el. Acum aproape nici nu-si vorbea. Ce deosebire de atitudine între ultimul supravietuitor al echipei din Spania si fostul secretar al partidului "Totul pentru Tarã", Preotul Borsa, si necunoscutul procuror de la Oravita! Biris rupsese toate puntile în urma lui, pentru a se întâlni cu destinul Legiunii. Renuntase la familie, la carierã,  laprietenii din alte partide, pentru a-si asuma riscuri care nu decurgeau din obligatii contractate anterior sau din jurãminte solemne.

Fãcând bilantul întrevederilor avute cu cãpeteniile legionare din Berlin, am ajuns la urmãtoarele concluziuni:

 

   1. In primul rând am observat o goanã dupã alibiuri. Fiecare voia sã se stie cât mai putin amestecat în atentatul lui Miti Dumitrescu. Masacrul din tarã punea problema responsabilitãtilor si, cu exceptia lui Papanace, ceilalti se fãcuserã mici, mici de tot, pentru ca rãspunderile sã treacã pe deasupra capului lor.

 

   2. Lupta contra Regelui Carol trebuia sã continuatã si onoratã. Aceastã situatie, singura loialã fatã de Legiune si fatã de memoria celor cãzuti, reclama noi eforturi si noi sacrificii. Cine urmeazã la rând ca sã continue eroicã a miscãrii? Putini mai rãspundeau la apel. Reflexele combative ale legionarilor din Berlin nu mai functioneazã cu prospetimea omului din transee.

 

   3. Exista un caz aparte, al lui Silaghi, cãruia nu i se putea tãgãdui nici curajul convingerilor si nici spiritul de deciziune. El stãtea deoparte pentru cã era zdrobit sufleteste. Nu mai trãia Cãpitanul, nu mai trãiau atâtia legionari de elitã, care ar fi putut sã îi ia locul. In cine sã mai aibã încredere? In Pãrintele Borsa, care dãduse bir cu fugitii, în mine, în Papanace? Garantia noastrã i se pãrea destul de fragilã.

 

   4. Dupã atentatul contra lui Cãlinescu, autoritãtile germane puseserã ochii pe legionarii refugiati. Miti Dumitrescu plecase din Germania. Guvernul germana fost neplãcut surprins de atentat. O complicatie care nu-i convenea în momentul când armatele germane erau angajate în Polonia, iar proaspãtul pact de neagresiune cu Moscova trebuia sã fie pus în aplicare. Cum vor intrepreta Sovietele acest atentat? Ca sã se punã la adãpost de noi surprize, guvernul german decisese restrângerea libertãtii de miscare alegionarilor refugiati în Germania, obligându-i sã se prezinte sãptãmânal la politie, pentru control. Li s-a pus în vedere cã nu au voie sã pãrãseascã teritoriul german, fãrã aprobarea Gestapo-ului. Aceastã mãsurã mãrise dezorientarea în mijlocul grupului. Insãsi pãmântul solid al Germaniei national-socialiste începea sã le fugã de sub picioare. Se rãspândise teama între legionarii din Berlin cã dacã se va mai întreprinde ceva de pe teritoriul Germaniei, vor fi bãgati cu totii în lagãr de concentrare sau vor fi predati guvernului din tarã. Aceastã amenintare i-a determinat pe multi "sã se dea la fund", pentru ca sã nu fie ridicati în cine stie ce împrejurare.

 

   5. Exista si o categorie de legionari care au rãmas neclintiti pe pozitie. Acestia erau Smultea, Rotea, Petrascu, Eugen Teodorescu, Dragomir-Jilava, Alexandru Popovici, Virgil Mihãilescu si Biris. Dar acestia asteptau initiativa "Comandamentului", cum erau obisnuiti. Venirea noastrã a însemnat o usurare pentru ei. Ei sperau cã de acum înainte se va risipi atmosfera de lâncezealã care domnea la Berlin si li se vor spune clar si precis ce au de fãcut.

 

   6. In concluzie, grupul de la Berlin nu mai poseda ceea ce exista mai înainte, viatã si orientare proprie. Existau atitudini, dar nu o atitudine globalã. Aceste atitudini individuale erau fãrã consistentã, fluide, fiind mai degrabã expresia unei renuntãri interioare. Dacã noi, cei din tarã, ne asimilam acestei mentalitãti defetiste, Regele Carol putea sã-si serbeze triumful pe mormântul Cãpitanului si al atâtor legionari cãzuti. O bãtãlie nu se pierde atunci când au siferit una, douã saumai multe înfrângeri, ci atunci când interior te recunosti înfrânt.

   Situatia nu se putea salva decât contopind într-o unitate pe legionarii veniti din tarã cu legionarii din Berlin, rãmasi pe pozitie. Din unificarea celor douã grupe trebuie sã ajungem la constituirea unei noi forte, cu care sã reluãm ofensiva contra regimului. Odatã acest nucleu format, întreg grupul de la Berlin îsi va regãsi centrul de greutate si, pe încetul, si ceilalti legioanri, care acum sunt frãmântati de îndoieli si stau în expectativã, se vor reintegra luptei. Tot atât de important era, ca în locul vechiului comandament, care se pulverizase, sã creeãm un nou comandament, a cãrei axã sã fie colaborarea mea cu Papanace.

 

 

   Armand Cãlinescu a cãzut la trei sãptãmâni dupã invazia Poloniei de cãtre armatele germane (21 Sept.1939). Propaganda englezã a folosit aceastã împrejurare ca sã acuze guvernul german de complicitate. Nemtii ar fi dat aceastã loviturã - afirma propaganda englezã - pentru a cotropi mai usor România. Primul obiectiv al lui Hitler ar fi România si asasinarea lui Cãlinescu ar reprezenta preludiul invaziei. O Românie zguduitã din interior nu va putea rezista unui atac germano-ungar. Englezii urmãreau sã-l atâte pe Carol ca sã intre în rãzboiul contra Germaniei, arãtându-i cã tergiversãrile numai amânã primejdia. Orice ar face, zilele lui pe tron sunt numãrate.

   Guvernul german, ca sã contracareze efectele propagandei engleze în România, n-a gãsit alt mijloc mai potrivit decât sã inventeze o altã poveste, în care complicii Gãrzii de Fier la asasinarea lui Armand Cãlinescu ar fi fost Englezii! La radio au anuntat cã "elemente din Garda de Fier, agenti ai Intelligence-Service-ului, au asasinat pe prietenul Germaniei, Armand Cãlinesc". Acelasi comentar s-a repetat si în ziarele germane. A apãrut nu mult dupã aceea si o carte, scrisã de doi inspectori de politie germani, "Auf die Blutspuren des Intelligence Service", care continea, între alte mãrturii, si episodul cu Armand Cãlinescu. Versiunea englezã era verosimilã, pentru cã Garda de Fier era orientatã spre Axã, iar Miti Dumitrescu, seful echipei care a doborât pe Armand Cãlinescu, plecase din Germania. Versiunea germanã era absurdã din toate punctele devedere. Nu salva nici cel putin aparentele. Armand Cãlinescu nu fusese niciodatã "prieten al Germaniei". Dupã asasinarea lui Corneliu Codreanu, pozitia lui Armand Cãlinescu devenise ireversibilã: numai azvâlind tara într-un rãzoi contra Germaniei, putea sã-si justifice prigoana contra miscãrii. Englezii nu puteau ucide pe omul care împingea din toate puterile România la un rãzboi contra Germaniei. Toate aparentele erau favorabile tezei englezesti, dar nici un indiciu nu admitea tãlmãcirea germanã a atentatului. Demonstratia era fortatã si nu putea fi crezutã de nimeni.

   In realitate, amândouã erau false. Nici Germanii, nici Englezii nu fuseserã amestecati în atentatului contra lui Cãlinescu. Noi eram victima rãzboiului propangadistic dintre cele douã puteri. Cãderea lui Cãlinescu n-avea nimic de-a face cu situatia internationalã din acel moment. Armand Cãlinescu putea sã cadã tot asa de bine în Februarie 1939, în Martie 1939, în vara anului 1939. Era un episod al luptei ce-a izbucnit între miscare si regimul de teroare al Regelui Carol. Nenumãrate încercãri de a-l doborî pe Armand Cãlinescu s-au fãcut înainte de Miti Dumitrescu, unele cunoscute, altele mai putin cunoscute. Mai multe echipe de legionari, formate din elemente tot atât de hotãrâte ca si acelea aflate sub comanda lui Miti Dumitrescu, au cãzut în mâinile politiei si au fost ucise.

   Miti Dumitrescu venise în Germania ca sã se convingã dacã trãieste sau nu Cãpitanul. Dacã nu dã de urmele lui, era hotãrât sã se întoarcã în tarã si sã-l rãzbune. In Martie 1939, soseste la Berlin si în Iunie aceluiasi an se întoarce în tarã, fiind însotit pânã la frontiera ungaro-românã de Victor Silaghi si Ilie Smultea. Miti Dumitrescu se simtea chemat sã rãzbune pe Cãpitan, dar voia, înainte de a se angaja în actiune, sã câstige certitudinea interioarã a actului. Pe el, ca si pe toti legionarii liberi, nu-l interesa momentul extern, ci momentul intern. Esential era sã cadã tiranul, oricând, oriunde poate fi prins.

   Pentru poporul român, împuscarea lui Cãlinescu n-a constituit o surprizã. Dupã uciderea lui Corneliu Codreanu, toatã lumea se astepta ca legionarii sã-si rãzbune Cãpitanul. Deceptia ar fi fost mare în popor dacã Armand Cãlinescu ar fi continuat sã-si plimbe crima prin tarã, în vreme ce sub lespedea de la Jilava zãceau osemintele Cãpitanului. Garda de Fier nu-si mai merita numele si mitul ei s-ar fi spulberat. "Fuse Armand de otel, dar tot intrã plumbu-n el", erau versurile nãscocite de popor, ca sã-si exprime satisfactia pentru cãderea tiranului.

   Legionarii din tarã si din Berlin au fost profund afectati când au citit în ziare interpretarea ce-o da guvernul german atentatului. Dacã Englezii considerau pe legioanri agenti ai unor forte strãine, faptul ne indigna, dar nu ne durea sufleteste, dar când Germania national-socialistã, tara de care ne simteam înfrãtiti prin idealuri, ne arunca aceastã ofensã, atunci când noi sângeram din mii de rãni, era peste puterile noastre sã pricepem. De ce trebuia sã recurgã guvernul german la falsificãri atât de grosolane, care nu salvau nici cel putin aparentele? In împuscarea lui Cãlinescu guvernul german nu avusese nici un amestec si nici nu am fi tolerat noi vreun amestec. Explicatia atentatului era simplã si elocventã încât nici propaganda englezã nu avea ce sã-i opunã: legionarii au rãzbunat pe Cãpitan. "Era la mintea cocosului", cum zice românul si ultimul om din popor putea sã lãmureascã de ce a fost împuscat Armand Cãlinescu. De ce aceastã explicatie elementarã a fost substiuitã cu un roman politist, în care nu credea nimeni? Tocmai aceastã îmbrobodire a adevãrului, a lãsat impresia în lumea româneascã si europeanã cã guvernul german nu ar fi strãin de atentat.

   Constantin Papanace, îndatã ce-a aflat de falsurile rãspândite de propaganda germanã, a înaintat un protest-memoriu lui Dr.Goebbels, în 23 Septembrie 1939, în care a restabilit adevãrul. Miti Dumitrescu n-a fost în serviciul nici unei puteri strãine, ci si-a fãcut datoria fatã de Neam si Legiune, pedepsind pe asasinul lui Corneliu Codreanu.

 

 

   Cel dintâi lucru ce l-am fãcut a fost sã schimb starea de spirit a grupului legionar din Berlin. Am convocat pe legionarii veniti dn tarã si le-am împãrtãsit impresiile culese din convorbirile avute cu camarazii din Berlin. Le-am cerut sã nu se molipseascã de aceastã atmosferã apãsãtoare, ci, dimpotrivã, sã forteze chiar nota, manifestând, poate împotriva propriilor lor convingeri, o încredere puternicã în victorie. Aceasta este porunca ceasului de fatã. Orice atitudine molatecã va duce la destrãmarea grupului din Berlin si cu el la înmormântarea sperantelor ce si le-au pus legionarii din tarã în noi.

   Efectul acestei ofensive morale s-a vãzut în câteva zile. Vechii camarazi din Berlin se mirau de atitudinea dârzã a legioanrilor veniti din tarã, care, abia scãpati din foc, îsi fãceau socotelile sã se întoarcã în mijlocul luptei si al primejdiilor. Un alt fapt care a impresionat adânc pe camarazii din Berlin a fost imediata intrare la lucru, la câteva zile dupã sosire, a legionarilor sositi cu mine din tarã. Tolcea cu Vasiu si Popa Ion  munceau la turnãtoria Siemens din Spandau, iar Rosu, Borobaru, Vintan, si Boian, la fabrica de cauciuc "Veritas" din Lichterfelde-Ost.

   Am trecut apoi la constituirea grupului de actiune. Cum am procedat? Ca si cum nu as fi avut pe nimeni lângã mine si nimeni nu m-ar urma. Am luat om de om, vechi sau nou venit, cerându-i fiecãruia sã se pronunte, dupã ce si-a fãcut examenul de constiintã. Am început cu Petrascu si am avut surpriza si bucuria sã numãr si pe Petre Ponta printre cei hotãrâti s ãparticipe la noua campanie, cu toate cã nu avea decât un stagiu de câteva luni în miscare. Tot grupul venit din tarã s-a declarat pentru continuarea luptei, iar elementele aflate în Berlin înainte de venirea noastrã, au comsimtit sã intre în grupul de actiune Seitan, Eugen Teodorescu, Gãvãginã, Crãcea, Rotea, Smultea, Virgil Mihãilescu, Petrascu si Ponta. In total, eram 17 insi. Dintre legionarii neîncadrati, Dr.Victor Biris si Gheorghe-Jilava erau mai apropiati de planurile noastre si ne ajutau cu tot ce puteau.

Numele camarazilor care au fãcut parte din grupul de actiune sã cuvine sã rãmânã în amintirea sirurilor viitoare de legionari, cãci, datoritã avântului lor, s-a reconstituit frontul legionar din Berlin, într-un moment de neagrã deznãdejde pentru întreaga miscare. Nu toti au plecat în tarã si au luat parte la lupte, dar din impulsul sufletesc al tuturor s-a cristalizat hotãrârea care ne-a dus la biruinta din 6 Septembrie 1940.

   Grupul de actiune forma o unitate aparte în mijlocul grupului mare. Era împãrtit în cuiburi. Odatã pe lunã cuiburile se întruneau în sedintã comunã. Sefii de cuiburi erau Petrascu Nicolae, Rosu Octavian, Alexandru Popovici, Rotea Ilie si Eugen Teodorescu. Viata legionarã pulsa mai intens în cadrul grupului restrâns. Cu ceilalti legioanri, neîncadrati grupului nostru, nu ne întâneam decâ la sedinte comemorative. La capãtul acestor eforturi, situatia se prezenta în felul urmãtor:

 

   1. Exista un nucleu central, destinat sã intervinã în tarã, asa numitul grup de actiune, format din contoirea grupului legionar venit din tarã cu legionarii din Berlin, rãmasi pe pozitie.

 

   2. S-a reconstituit axa politicã a grupului din Berlin prin colaborarea mea cu Papanace.

 

   3. Aceastã reorganizare a exercitat o influentã binefãcãtoare asupra întregului grup. Se stia cã undeva se fãuresc noi planuri de actiune de cãtre oameni hotãrâti sãle ducã la îndeplinire.

 

   4. Ciorogaru, Preotul Borsa si toti defetistii au fost izolati si vegetau la marginea grupului.

 

  5. In cãutarea unui plan

 

   Punctul de vedere ce l-am sustinut întotdeauna în cadrul comandamentului legionar a fost cã regimul de teroare al Regelui Carol nu poate fi rãsturnat decât printr-o actiune revolutionarã. Un atentat zguduie sistemul, are efectul unui cutremur asupra lui, dar dacã nu intervine o fortã revolutionarã care sã exploateze momentul, îsi revine. Asa s-a întâmplat cu Cãlinescu. Miile de politicieni, politisti si ofiteri da jandarmi, cointeresati la beneficiile si crimele guvernului, s-au regrupat îndãrãtul Regelui, mai putin bucurosi de continuarea tovãrãsiei si mai mult temându-se de orice schimbare. Numai ridicând Natiunea contra Regelui, regimul poate fi contrâns la capitulare.

   Ideea atentatului am acceptat-o ca o solutie extremã, numai dupã ce se epuizase efortul revolutionar al miscãrii în lantul de nenorociri petrecute în Ianuarie 1939. Planul ce l-am fãurit împtrunã cu Vasila Christescu, dupã asasinarea Cãpitanului, prevedea un mare atac asupra Capitalei cu toate fortele disponibile din provincie. Nu exludeam un atentat contra Regelui sau contra lui Cãlinescu, dacã nu s-ar fi putut realiza concomitent cu atacul general, dar nu intra atentatul ca element indispensabil în ansamblul operatiunilor. Grija noastrã principalã, dupã uciderea Cãpitanului, era sã nulãsãm frâu liber rãzbunãrilor individuale si nici sã nu ne risipim fortele în actiuni de efect limitat (atentatul), pentru a nu pierde oportunitatea marei si finalei rãzbunãri.

   Conceptia la care m-am oprit acum se deosebea de cea veche prin lãrgirea câmpului de luptã. Actiunea nu se limita la Capitalã, ci trebuia sã se desfãsoare în mai toate orasele unde dispuneam de suficiente concetrãri, ca sã ne asigure un minimum

de succes initial. Experienta ne-a învãtat cã este foarte greu de a aduna oamneii într-un singur punct, fãrã a alrma autoritãtilor. De altã parte, voiam sã dãm revoltei un caracter national. Impresia asupra Regelui si guvernului ar fi fost mult mai puternicã când ar fi aflat cã focul s-a aprins din mai multe pãrti deodatã si toatã tara s-a ridicat contra lui. O specialã atentie rezervam Brasovului. Ocuparea acestui oras însemna o ipotecã asupra Capitalei, fiind unul din capetele în care se însuruba axa tãrii: Bucuresti-Brasov. Cine stãpâneste aceastã axã, stãpâneste România. De altã parte, acest oras putea servi, într-o fazã ulterioarã, ca punct de plecare al fortelor legionare din Ardeal. Atacul era proiectat sã se desfãsoare în trei valuri succesive, la scurte intervale: mai întâi grupuri restrânse de legionari, pregãtite în cea mai mare tainã, trebuia sã facã întâia bresã în autoritatea regimului, pe urmele lor sã nãvãleascã multimea legionarã si, în cele din urmã, atmosfera revolutionarã odatã creatã, însãsi masele populare sã fie antrenate în luptã.

   In ce priveste obiectivele destinate a fi cucerite, m-am oprit asupra acelora care reprezentau punctele nevralnice ale aparatului de Stat: posturi de radio, telefoane, chesturi de politie, Legiune de Jandarmi, Prefecturi. Rãmânea marea necunoscutã: armata. Regimul trebuia lovit în însãsi sursa puterii lui. Era indispensabil ca în fiecare oras sã câstigãm departea noastrã cel putin o unitate militarã. In iarna anului 1938-1939 reusisem sã ne infiltrãm adânc în mijlocul ofiterilor din Capitalã si sã ne asigurãm participarea câtorva unitãti la actiunea proiectatã. Acum trebuia sã reînnodãm firele rupte si sã cãutãm a extinde actiunea de câstigare a armatei si în provincie.

   Acest plan nu era decât o simplã schemã. Nu continea nici un element concret, nici o indicatie de teren. Totusi nu era un plan contruit din imaginatie si nici cu idei împrumutate. Din propria noastrã experientã si din propriile noastre nenorociri i-am fixat liniile fundamentale.

  Miscarea legionarã n-a fost pregãtitã nici pentru luptã clandestinã si nici pentru luptã revolutionarã. Cãpitanul repudia ideea unei lovituri de Stat. Teroarea regimului ne-a silit "sã ne dãm la fund", cum se numea, în limbaj legionar, viata în clandestinitate, si tot teroarea regimului ne-a obligat sã punem mâna pe armã. Ceea ce am mostenit de la Cãpitan, a fost hotãrârea de a înfrunta orice prigoanã si de a rãspunde nedreptãtilor. "In extremis", când toate celelalte cãi ni se închideau, acceptam si-o luptã clandestinã si nu ne temeam nici de spectrul unei revolutii. Caracteristica miscãrii este cã sepoate adapta oricãror împrejurãri, fãrã a-si pierde identitatea. Dar revolutia materializatã în actiuni de stradã, în atacuri contra institutiiilor publice, nu apartineau fiintei noastre prin definitie. Revolutia noastrã era de ordin interior, era schimbarea lãuntricã a omului. In fata aparatului de teroare, fãurit de cuplul Rege-Cãlinescu, în fata Politiei, Sigurantei si Jandameriei, noi ne prezentam "cu piept cãlit de fier si sufletul de crin". Doar vagi bãnuieli aveam de apucãturile vietii subterane. Eram atât de naivi încât nu cunosteam nici banala "cursã de soareci". Cãdeau legionarii unul dupã altul, sãvârsind imprudente elementare. Eroismul nostru se înclestase într-o luptã inegalã cu tehnica politieneascã a lui Moruzov.

   Dintre legionarii grupului de actiune, am ales câteva elemente destinate sã primeascã misiuni de conducere în organizarea actiunii revolutionare: Octavian Rosu, Traian Borobaru, Ilie Smultea, Ilie Rotea, Eugen Teodorescu, Ion Boian si Petrascu. Cu acestia mã întâlneam de obicei duminica dupã masã, în casa lui Petre Ponta, si tineam sedinte tehnice, în care dezbãteam planul de actiune sub toate aspectele. Dupã ce am epuizat temele principale, ne-am îndreptat atentia asupra unor chestiuni cu caracter mai special:

 

   a) Ce contingent de legioanri vom putea ridica în prima zi? Câti ne vor mai urma dupã înfrângerile suferite? Dupã aprecierile tuturor, rezultã cã vom gãsi suficiente elemente pentru constituirea grupelor de soc, dar mobilizarea masei legionare va fi grea. E indispensabil un cât de mic succea initial pentru a o pune în miscare.

 

   b) De unde ne vom procura arme? In 1938-1939, locotenentul Dumitrescu rezolvase în mod genial problema, construind aruncãtoarele de flãcãri. Cu ele puteam compensa lipsa armelor propriu zise. Dar el fusese ucis si un al doilea nu se mai gãsea. Sã atacãm un depozit militar? Autoritãtile ne-ar lua-o înainte si ne-ar aresta. Nu am mai beneficia apoi de efectul surprizei. Am ajuns la concluzia cã chestiunea armelor sã si-o rezolve fiecare sef de organizatie cum crede mai bine. Nu trebuie sã primejduim realizarea planului în ansamblul lui, prin trimiteri de arme dintr-o parte în alta, sau prin alarmarea inamicului. Cu câte avem, cu atâtea începem lupta, si la nevoie chiar fãrã arme, dezarmând prin surprindere santinelele de la institutii.

 

   c) Ce atitudine luãm fatã de legionarii iesiti din lagãre si închisori? In genere, sã se evite sã fie angajati în actiune, din cauza mentalitãtii lor specifice. Omul închis îsi pierde reactiile combative si trebuie sã treacã un timp oarecare pânã îsi recapãtã vigoarea sufleteascã. Exceptiile nu sunt excluse.

 

   d) De unde ne vom procura bani? Realizarea planului reclamã sume importante, destinate deplasãrii si gãzduirii oamenilor din diferite orase. Cotizatiile nu puteau acoperi aceste sume. In acest punct în zadar ne-am frãmântat mintea. Noi nu aveam în acel moment nici atâtia bani ca sã ne plãtim cãlãtoria pânã în tarã, necum sã mai finantãm totalitatea actiunii.

 

   Am fãcut apoi cu fiecare o aplicatie a planului în judetul sau regiunea unde va avea comanda. Comvorbirile se desfãsurau între patru ochi: câtia oameni poate sã strângã pentru întâia zi a luptei? Are arme? Ce puncte din orasele respective trebuia cucerite? Cum vom putea evita sã nu le pierdem dupã aceea? Rezultatele ce le-am cules din aceste anchete dela om la om erau destul de slabe. Nici unul din elementele grupului de comandã nu îmi va da asigurãri cã actiunea condusdã de el va reusi într-o proportie convenabilã, dar toti erau iluminati de-o mare sperantã si decisi la orice risc.

 

 

   In cursul lunii Ianuarie, primesc o vizitã neasteptatã. Un legionar din tarã, Petre Dumitriu, soseste la Berlin si vrea sã-mi vorbeascã într-o chestiune de interes deosebit. Intr-o dupã masã, a fost adus la casa lui Petre Ponta, unde locuiam, si a început sã-mi depene povestea lui. Mi-a spus cã e student în medicinã si a actioinat în Centrul Studentesc, sub conducerea lui Vârfureanu. Apoi, fãrã nici o introducere, a intrat în subiect:

   - Ne-ati luat-o înainte cu Miti Dumitrescu.

   - Cu ce?

   - Cu Armand Cãlinescu.

   Ii cer explicatii. O actiune paralelã nu era exclusã:

   - Si noi aveam în pregãtire un atentat.

   - Care voi?

   - Grupul studentesc din Bucuresti, de sub conducerea lui Vârfureanu.

   - Si?

   - Ne-a surprins interventia lui Miti Dumitrescu înperioada de organizare. Dar într-o sãptãmânã douã, cel mult, intram si noi în actiune.

   - Tot contra lui Armand Cãlinescu?

   - Bãnuiesc cã si el trebuia sã cadã, dar eu aveam o altã misiune.

   - Care?

   - Sã împusc pe Generalul Dragu.

   Mã uit la el uluit. Generalul Dragu era o figurã popularã în România. Iesise la pensie si conducea, împreunã cu profesorul Marin Stefãnescu, o organizatie patrioticã, "Cultul Patriei".

- Stiu cã mai erau si alti generali pe listã, între care un fost comandant al jandarmeriei, adãugã Dumitriu.

   Convorbirea cu Dumitriu mi-a rãmas întipãritã în minte pânã la ultimul cuvânt. Acum numai exista nici un dubiu cã Vârfureanu era un agent de mare clasã al politiei. Prin mijlocirea lui Vârfureanu, care controla sectorul studentesc, Armand Cãlinescu înscenase un complot legionar contra unor mai multor generali români, pentru a-si putea pune în aplicare planul de asasinare a cãpeteniilor aflate în închisori si în lagãre. Indignarea ce-ar fi provocat în tarã asasinarea mai multor generali români ar fi fost atât de mare încât masacrul ce-ar fi urmat ar fi considerat ca o justã represiune a unor actiuni absurde si bestiale.

Atentatul lui Miti Dumitrescu n-a salvat pe legionarii din închisori, dar, cel putin, odatã cu ei cãdea si acela care plãnuise lichidarea lor. Dacã nu ar fi fost înlãturat Armand Cãlinescu, fruntasii legionari tot ar fi pierit cu douã sãptãmâni mai târziu, dar în asa fel cã monstrul nu numai cã ar fi rãmas în viatã, dar ar fi triumfat pe mormintele lor. Dupã aceste întâmplãri, cine ar mai fi cutezat sã ridice steagul Legiunii, când asupra ei apãsa acuzatia unor atentate demente? Toatã lumea ar fi aprobat uciderea lui Armand Cãlinescu, dar sã ucizi niste generali nevinovati, scosi la pensie? Cum se mai putea reabilita miscarea?

Acum toate se lãmureau. Mihail Vârfureanu era fiu de preot din judetul Dâmbovita. A intrat în miscare fiind student în medicinã, si repede si-a câstigat aprecierea sefilor lui. Atât Ion Victor Vojen, fostul sef al judetului Dâmbovita, cât si Victor Dragomirescu, fost sef al Centrului Studentesc Legionar Bucuresti, întotdeauna mi-au vorbit de el în termeni superlativi. O sperantã a legiunii. Fusese primit si în Corpul Mota-Marin, iar, în timpul prigoanei, devenise omul de încredere a lui Victor Dragomirescu. Conducea grupul legionar de la medicinã. Eu n-am avut nici un fel de contact cu el si nu l-am vãzut niciodatã, deoarece eu aveam legãturi numai cu sefii de mari unitãti, iar el nu era decât seful unei subunitãti studentesti. Dupã recomandarea lui Victor Dragomirescu, cu care lucram strâns la realizarea planului de actiune, ce trebuia sã fie pus în aplicare pe la începutul lunii Februarie 1939, Vârfureanu era prevãzut sã conducã atacul de la cazarma Malmaison. M-am întrebat mai târziu ce s-ar fi întâmplat dacã am fi ajuns sã dezlãntuim atacul? Ne-ar fi trãdat?

   E greu de precizat când a intrat Vârfureanu în slujba politiei. Sã fi fost înainte de începerea prigoanei sau chiar în cursul ei, prins si pus în dramatica alternativã de a fi scgingiuit sau de a trece de cealaltã baricadã? Un fapt ce mi-a dat mult de gândit era cã sefii studentimii în clandestinitate cãdeau unul dupã altul, la scurte intervale: din Octombrie 1938 pânã în Ianuarie 1939 sunt surprinsi de politie si arestati Filipov, Mazilescu, Necrelescu si Busuioc. Ori, toti acestia erau sefii ierarhici ai lui Vârfureanu. Dar era greu sã se facã vreo legãturã, pentru cã cei cãzuti aveau contacte si cu alti sefi de grupe studentesti. De unde venise trãdarea? In orice caz, Vârfureanu era ultimul care putea fi bãnuit, deoarece era aghiotantul lui Victor Dragomirescu, iar Victor Dragomirescu era un membru de elitã al Legiunii.

   Prin aceste decapitãri succesive, în primãvara lui 1939, rãmãsese Vârfureanu în fruntea studentimii legionare de la Bucuresti, dar nu pentru cã l-ar fi numit cineva, ci din proprie initiativã. Organizatia noastrã deluptã fusese distrusã în cursul lunii Inauarie 1939, comandamentul legionar se pulverizase prin moartea lui Vasile Christescu si fuga celorlalti peste hotare. Eu însumi, la începutul lunii Februarie, trecusem granita în Ungaria, încât nu mai era cine sã dea dispozitii. Lui Vârfureanu, unul din principall conducãtori ai studentimii, în mod natural îi revenea succesiunea, încât atunci când si-a asumat rãspunderea Centrului Bucuresti nu putea trezi nici o bãnuialã.

   Asa trebuie sã procedeze orice legionar, în împrejurãri asemãnãtoare, când pierde legãtura cu Comandamentul. Când am aflat mai târziu, la Berlin, cã Vârfureanu lucreazã la reorganizarea studentimii, ne-am bucurat, deoarece acest corp de elitã, în care ne puneam toatã nãdejdile, nu rãmãsese fãrã conduãctor.

   E adevãrat cã încã din timpul acela, adicã  din primãvara anului 1939, circulau zvonuri nelinistitoare referitor la Vârfureanu; totusi nu ne puteam lua dupã gura unuia sau altuia, când Victor Dragomirescu, chiar din închisoare, unde se afla, dupã nereusita încercare de a fugi cu avionul, ne trimisese vorbã la Berlin sã avem toatã încrederea în Vârfureanu. Al doilea garant, Victor Vojen, care se afla la Berlin, ne asigura cu aceeasi strãsnicie cã Vârfureanu e de o loiatitate desãvârsitã. De aceea, când, pe la începutul lunii Mai 1939, a venit din tarã un curier trimis de Nicoleta Niculescu si, între altele, m-a întrebat ce cred de Vârfureanu, i-am comunicat cã nu-l cunosc, dar sefii lui ierarhici, Vojen si Dragomirescu, îl garanteazã sutã la sutã. Se pare cã pânã la urmã Nicoleta aflase ce e cu el. E un mister totusi cã, dupã informatiile ce le avea, consimtise sã meargã la locul de întâlnire. Pe strada convenitã cu Vârfureanu, o asteptau agentii Politiei. De atunci i-a dispãrut urma. S-a aflat mai târziu cã dupã ce fusese violatã, a fost ciuruitã de gloante si apoi arsã la crematoriu. Cãderea si uciderea Nicoletei au întãrit bãnuielile contra lui Vârfureanu. Dar toate acuzatiile aveau un caracter vag. Vârfureanu îsi luase toate mãsurile de apãrare, ca sã nu rãmânã nimic de pe urma trãdãrii lui. Se fãceau afirmatii, deductii, dar nu se putea dovedi nimic. Era ciudat faptul cã Vârfureanu rezista în fruntea studentimii, în timp ce toti ceilalti sefi cãzuserã la scurte intervale.

   Era si mai ciudat faptul cã numai Nicoleta fusese arestatã, în timp ce el scãpase. Cum era inteligent si inventiv, a potolit repede îndoielile asupra oamenilor din jurul lui. Studentii care lucrau cu el nu puteau sã se plângã de nimic. Nimeni nu cãzuse în retelele politiei. Dacã Vârfureanu ar fi fost agent, afirmau ei, ar fi trebuit sã se opereze zeci de arestãri din sânul lor. De altã parte, Vârfureanu era foarte activ. Organiza echipe de rãzbunare, tinea întruniri clandestine în marginea Bucurestilor si vorbea cu înflãcãrare de ziua cea mare, când asasiniii Cãpitanului vor plãti cu crima lor. Din când în când, ne comunica si nouã, la Berlin, cã sepregãteste, ca sã aveam rãbdare, cã zilele lui Armand Cãlinescu sunt numãrate.

   Bazati pe aceste stiri, care indocau febrila activitate a lui Vârfureanu de a pregãti nu una, ci mai multe echipe destinate pedepsirii marilor vinovati, noi la Berlin ne asteptam dintr-o clipã în alta la cãderea lui Cãlinescu sau a Regelui sau a amândurora. Era si Miti Dumitrescu în tarã, dar mai era si Vârfureanu cu echipele lui. In realitate, organizatia lui Vârfureanu era cunoscutã de politie si era lãsatã în pace sã-si desfãsoare potentialul, cu scopul explicat mai înainte.

   La momentul oportun, aceste echipe, constituite sub sefia lui Vârfureanu si în cunostinta politiei, vor servi ca instrumente de provocare ale celei de-a doua bãi de sânge contra cãpeteniilor legionare. Bineînteles, erau lucruri pe care noi nu le-am descoperit si reconstituit decât ulterior, în timp ce, în vara anului 1939, nici o tarã si nici la Berlin nu i se putea imputa lui Vârfureanu nici o acuzatie concretã. Existau contraargumente tot atât de puternice.

   De ce nu l-a predat politiei pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâtia altii cu care avea legãturã?

  Asa se face cã atunci când Ilie Vlad Sturdza s-a întors în tarã, pe la începutul lui August 1939, si m-a întrebat cu cine sã ia legãtura, i-am indicat pe Vârfureanu. Ilie Vlad Sturdza n-a avut nici o legãturã cu actiunea în curs. El se întorcea acasã pentru chestiuni strict familiare si am profitat de acest prilej ca sã-i dau o misiune de informare. La întoarcere, fiind o persoanã sigurã, trebuia sã ne transmitã ceea ce i-a comunicat Vârfureanu. La atât s-a limitat misiunea lui: simplu serviciu de curierat. Pentru acest lucru era sã-si piardã capul. Vârfureanu l-a denuntat dupã cãderea lui Cãlinescu si, dupã încercare neizbutitã de a trece frontiera, a fost arestat si depus la Prefectura de Politie. A scãpat cu viatã numai gratie celor trei milioane de lei, solicitati de consortiul de asasini, si predati, pe o filierã invizibilã, de Doamna Sturdza. Inginerul Nicolau, seful rãzletilor, tinea legãturi cu Vârfureanu. Si unul si altul erau sefi de corpuri legionare în clandestinitate. Dupã împuscarea lui Cãlinescu si baia de sânge care a urmat, Nicolau s-a dus la Vârfureanu si pe un ton amenintãtor, i-a spus: "se vorbeste cã ai vândut-o pe Nicoleta Niculescu. Dacã mã predai si pe mine, sã stii cã acest lucru se va cunoaste si vei fi împuscat". Vârfureanu s-a apãrat cu atâta indignare si cu atâta cãldurã, protestând nevinovãtia lui, încât Nicolau s-a întors impresionat de la întâlnire. Aflându-mã la Bucuresti atunci si povestindu-mi Nicolau scena cu Vârfureanu, eram înclinat sã mã întâlnesc cu el, pentru a-i da instructiuni de reorganizare a studentimii. Inginerul Nicolau s-a împotrivit. "Acest om pare de bunã credintã. Dar riscurile sunt prea mari. Nu pot sã-mi asum rãspunderea".

   In Octombrie 1939, trec în Banatul sârbesc. In timpul sederii mele acolo, aflu cã Vârfureanu a sosit la Berlin. Credeam cã fugise din tarã, ca noi toti, din cauza prigoanei, si mã bucuram cã puteam lãmuri în sfârsit dosarul bãnuielilor care planau asupra lui. Dar când ajung la Berlin, în ziua Crãciunului, aflu cã Vârfureanu se înapoiase în tarã. Vojen l-a gãzuit, l-a ocrotit si i-a reînnoit încrederea fatã de ceilalti camarazi. Pãrãsise România cu pasaport în regulã, pe numele de Vasile Albu. Spunea cã l-a obtinut, reusind sã însele vigilenta unui comisar de la Prefectura de Politie. Dar de ce aceastã plecare precipitatã? De ce n-a asteptat sosirea noastrã? Seful studentimei legionare de la Bucuresti nu putea sã plece fãrã a lua contact tocmai cu acei care se întorceau din tarã. Actiunile trebuiau coordonate. Se temea, probabil, de o confruntare cu grupul din tarã? Isi imagina cã noi îi cunoastem legãturile cu Siguranta si îl vom descoperi? Voia sã evite acest moment penibil? Fãcuse un calcul gresit, deoarece eu, la vremea aceea, nici atunci nu-mi fãcusem o judecatã clarã asupra lui. Ori tocmai prin disparitia lui precipitatã si absurdã, dezlãntuise un nou val de bãnuieli asupra lui. Normal era sã se declare refugiat politic si sã rãmânã cu noi. Si atunci, trãgeam noi concluzia, el nu plecase din tarã pentru cã era urmãrit, ci pentru motive nemãrturisite. Fãrã îndoialã, cum circula printre legionarii din Berlin, gratie cãrtii de vizitã a lui Vojen, n-a putut sã nu afle de apropiata noastrã sosire. Dupã vizita lui Vârfureanu la Berlin, a rãmas un mare semn de întrebare în urma lui. Singur Vojen continua sã-l apere cu înversunare.

   Destãinuirile lui Petre Dumitriu risipeau si ultimele îndoieli asupra rolului odios jucat de Vârfureanu. Acum se lãmureau toate: cãderea succesivã a capilor studentimii, arestarea Nicoletei si poate alte victime pe care noi nu le vom cunoaste niciodatã. De ce nu l-a predat pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâtia altii cu care avea legãturã? Vârfureanu îsi menaja pozitiile susceptibile sã-l descopere. La ce i-ar fi folosit, cum fãceau alti agenti recrutati din mijlocul nostru, de a preda un singur om si apoi ar fi fost ars definitiv si scos din circulatie? Dimpotrivã, loiala colaborare cu Victor Dragomirescu îl punea la adãpost de bãnuieli. Ori de câte ori avea nevoie, Dragomirescu îl apãra, garantând de buna lui credintã. Apoi, mai era si prieten cu el. Din aceleasi motive nu l-a denuntat nici pe inginerul Nicolau. Ii era teamã de consecinte. Vârfureanu îsi alegea în asa fel victimele încât sã nu fie reperat. La Berlin a venit într-o misiune deinformare, trimis de Prefectura de Politie. Speculând legãturile de prietenie cu Vojen, a pãtruns în mediul legionar de aici si s-a întors cu un dosar bogat la Bucuresti. Numai întoarcerea noastrã îl nelinistea. Nestiind cu ce informatii venim, a preferat sã nu dea ochi cu noi.

   Am avut apoi mari greutãti pânã ce l-am lãmurit pe Petre Dumitriu. El sustinea mortis cã Vârfureanu e de bunã credintã. L-am tinut multã vreme în carantinã si nu l-am cooptat în grupul de actiune decât dupã ce ne-am convins de buna lui credintã.

Cu aceste explicatii, nu vreau sã azvârl vreo acuzatie asupra lui Dragomirescu sau Vojen. Nici ei nu aveau de unde sã stie ce zace în sufletul lui Vârfureanu. E greu, e aproape imposibil sã accepti cã unul din cei mai buni legionari, cu merite recunoscute si galoane câstigate în luptã, a devenit o iudã.

 

 

  Ajunul Anului Nou l-am petrecut la Amalienhof, o casã închiriatã de noi în Vestul Berlinului, nu departe de Spandau. Aici locuia Papanace, împreunã cu  un grup de legionari. Aici ne întruneam ori de câte ori tineam sedinte cu întreggrupul sau prãznuiam vreun eveniment deosebit. In seara Anului Nou 1940, ne-am adaunat la Amalienhof mai toti legionarii din Berlin. Lipseau "rãzletii", cei ce se rupserã de viata comunitarã a grupului. Venise si Doamna Codreanu, cu nepotica ei Cãtãlina.

   A fost multã admiratie în noaptea Anului Nou. Am stat pânã spre ziuã. Legionarii veniti din tarã se bucurau cã, dupã atâtea încercãri, le este dat sã petreacã câteva clipe de liniste si voiosie, în mijlocul camarazilor din Berlin, iar acestia din urmã se bucurau cã un fragment de Legiunea izbutit sã scape din mâinile cãlãilor lui Carol. Pentru întâia oarã ne întâlneam cu totii si fiecare putea sã-si manifeste în libertate tot ce-i stãtea pe suflet.

   Atmosfera caldã si camaradereascã a fost tulburatã de aparitia lui Ciorogaru. Nu-l invitase nimeni si nici nu bãnuiam cã ar putea sã calce pragul casei de la Amalienhof. De multã vreme trãia în afarã de grup si despãrtit de actiunea si politica grupului. Prin simpla lui prezentã ne tulbura. Conflictul dintre noi si el avea la bazã niste pretentii absurde. El cerea ca sã-l recunoastem ca unicul nostru reprezentant în relatiile cu Nemtii, adicã nimeni altul sã nu fie autorizat sã vorbeascã în numele miscãrii la Berlin. Nimeni nu-o contesta dreptul de a reprezenta interesele miscãrii pe lângã autoritãtile germane, dar nuîn forma în care pretindea el, adicã o exclusivitate a acestor legãturi si mai ales o vãditã dorintã de a nu da socotealã nimãnui de ele. Ciorogaru desfãsurase o activitate frumoasã pânã la venirea noastrã la Berlin si ne-a ajutat pe noi, fugarii, sã le legitimãm la autoritãti, sã ni se recunoascã calitatea de "refugiati politici" si sã obtinem "Fremdenpassurile". Ne gãsise locuinte si ne ajutase în alte multe chestiuni mãrunte, dar extraordinar de importante pentru niste oameni popositi pentru întâia oarã într-o tarã strãinã. Ii purtam o adâncã recunostintã, pentru cã ne-a cãlãuzit primii pasi în Capitala Reichului, unde o politie extrem de vigilentã urmãrea pe fiecare strãin. Mã împrietenisem cu el si am regretat mult comportamentul sãu de mai târziu, care l-a înstrãinat de imensa majoritate a grupului. El pretindea cã la Berlin trebuie sã-i acordãm înâietate nu dupã trecutul lui legionar, destul de recent, si nici dupã gradul ce-l detine, era numai instructor legionar, ci în virtutea functiunii ce-o îndeplineste, care e asemãnãtoare cu aceea a unui sef de tabãrã. Un sef de tabãrã, induferent de pozitia ierarhicã a celorlalti legionari aflãtori în tabãrã, comandã tuturor. Comparatia era deplasatã. Cei ce scãpaserã la Berlin, avusesem functiuni de rãspundere în tarã si aceste rãspunderi ne obligau sã continuãm lupta. Nu ne puteam dezinteresa de aspectul extern al acestei lupte, de proiectia ei europeanã si mai ales de relatiile Berlinului cu politica Regelui Carol, în timp ce Ciorogaru voia sã confiste pentru sine politica externã a miscãrii, iar pe noi sã ne tinã în ignorantã.

   Dupã ce s-au stins luminile si cu lacrimile în ochi am pãsit pe poarta Anului Nou, gândindu-ne la cei dispãruti, se ridicã Ciorogaru de la locul sãu si începe sã vorbeascã. nu era cel mai indicat sã evoce jertfele miscãrii în pragul Anului Nou, dar l-am suportat din bunãcuviintã fatã de Doamna Codreanu si pentru a nu strica atmosfera de camaraderie ce abia se înfiripase. S-ar fi trecut peste iesirea lui dacã, în cuvântarea lui, nu s-ar fi referit la bunul simt al Cãpitanului, la marele simt al Cãpitanului, "la Dumnezeescul bun simt al Cãpitanului", vorbind cu o aliurã ca si cum el ar fi fost cel mai credincios interpret al Cãpitanului si, prin glasul lui, Cãpitanul ne-ar fi adresat, nouã, celor din salã, o mustrare pentru cã am uitat regula bunului simt. Petrascu nu s-a mai putut retine si i-a dat replica cuvenitã. A urmat un moment de tãcere glacialã. Ne uitam cu totii cândla Petrascu, când la Ciorogaru , care fãcea figurã de corp strãin în mijlocul nostru, când la Doamna Codreanu. Din aceastã atmosferã grea ne-a scos tot Doamna Codreanu, care n-a dat incidentului nici o importantã, trecând la alt subiect. S-a reluat animatia si Ciorogaru a fost uitat între pahare.

   Un alt eveniment care ne-a strâns iarãsi laolaltã al Amalienhof, a fost 13 Ianuarie. Mi-aduc aminte cã Octavian Rosu a fost trimis de noi la Preotul Borsa ca sã-l roage insistent sã participe la solemnitate, pentru ca cel putin în jurul marii jertfe sã refacem unitatea legionarã, el find ultimul supravietuitor al echipei din Spania. Pledoaria vibrantã a lui Rosu n-a avut nici un efect. Pãrintele Dumitrescu a refuzat categoric sã revinã în mijlocul grupului si în fruntea lui, acolo unde îi era locul.

   Un fapt important pentru consolidarea grupului a fost treptata revenire a lui Silaghi în mijlocul nostru. Incepea din nou sã se intereseze de viata grupului, de problemele care ne frãmântau. Silaghi apartinea celei mai vechi serii de legioanri, dupã Comandatii Bunei Vestiri, si cuvântul lui avea greutate în orice dezbatere asupra orientãrii miscãrii. Gheorghe Dragomir-Jilava, desi nu apartinea grupului de actiune, era foarte apropiat de noi. Lucra si el "Veritas Gummi-Werke" din Liechterfelde-Ost si locuia în apropiere de fabricã. Casa lui era deschisã tuturor camarazilor. Mergeam adeseori pe la el. Punea pe masã tot ce avea

si apoi începeam sã ne depãnãm amintirile. Credeacu tãrie în biruinta Legiunii, chiar când perspectivele erau sumbre, încât orice întâlnire cu el era reconfortantã tocmai prin optimismul sãu robust. Ne dãdea în cafea si ne tãlmãcea visele. Mi-aduc aminte cã, înainte de plecare, am avut un vis ciudat si i l-am povestit lui "Nenea Ghitã". Se fãceacã sunt într-o poianã frumoasã, cu o iarbã verde si înaltã, care se legãna în adierea vântului ca o holdã de grâu. De jur împrejur, la o oarecare depãrtare, se vedeau copaci frumosi, care înconjurau poiana din toate pãrtile. Sedeam în mijlocul poienii si mã bucuram, uitându-mã la cer, când la pãdure, nici un bãt, nici o piatrã, cci nu se gãsea nimic prin apropiere. Eram pierdut. Câinele înainta furios spre mine în salturi. Mi-a înghetat inima. Dar când se apropie de mine, furios sã mã sfâsie, vãd cã are botul mâncat cao boalã si nici dinti nu mai avea. A lãtrat la mine, m-a înconjurat, dar n-a cutezat sã se apropie.

   - Nene, îmi tãlmãceste Ghitã Dragomir visul, poiana frumoasã e tara. Câinele rãu care voia sã te sfâsie e Regele. Dar e stirb, nu mai are putere, nu mai poate sã facã nimic rãu Legiunii. Visul e bun. Biruinta se apropie.

   Dupã ce am trecut prin toate câte am trecut si Regele a fost alungat de pe tron, m-am întrebat adeseori dacã acest vis nu a fost o premonitie de tot ce mi s-a întâmplat. In orice caz, Ghitã Dragomir s-a dovedit a fi un perfect tãlmãcitor de vise.

   Dragomir-Jilava avea mania de a descoperi trãdãtori în mijlocul nostru. Dr.Biris era trãdãtor, Trifa era trãdãtor. Nu mai vorbesc de Pãrintele Borsa, Vojen, Constant si Ciorogaru. Contra lui Biris nu a încetat campania decât când a aflat cã fratele lui a fost ucis la miercurea Ciuc. Este adevãrat cã în cazul Vârfureanu el a dat permanent alarma. Dragomir-Jilava crea discordii prin pornirea lui, ruperea de miscare sau cãutarea cãutarea unor formule de salvare proprie, si trãdarea propriu-zisã, trãdarea camarazilor, a secretelor miscãrii, convertirea unui legionar în agent al politiei, cum era cazul lui Vârfureanu.

 

 

   Pe la sfârsitul lui Ianuarie, ne vin vesti alarmante din tarã: un nou val de arestãri rãvãsise Legiunea, având ca epicentru Banatul si judetele învecinate, Aradul si Hunedoara. Se aude de sute de arestãri. Inchisorile din Deva, Arad si Timisoara ar fi pline delegionari. Printre cei arestati, se aflau si Profesorul Protopopescu cu sotia.

   Din ce am putut afla mai târziu, noile arestãri erau în legãturã cu retragerea noastrã din tarã în toamna anului 1939. Ce se întâmplase? La înapierea mea în Germania, lãsasem în urmã o retea în perfectã stare, care începea de la Bucuresti, unde era cap de linie inginerul Nicolau, si sfârsea la Belgrad, având ca închietor pe Sfarmã-Piatrã, unchiul lui Octavian Rosu. Misiunea retelei era sã asigure legãtura cu Germania, pentru operatiuni ulterioare. Reteaua trecea direct de la Bucuresti la Timisoara, fãrã a avea o atingere cu organizatiile intermediare. La Timisoara, punctul de plecare era Profesorul Protopopescu, care, prin pozitia socialã ce-o detinea, era în afarã de orice bãnuuialã cã ar putea sã fie gazdã de "pistolari" Inginerul Nicolau si cu Profesorul Protopopescu nu se cunosteau. A rãmas ca Nicolau sã trimitã profesorului o carte postalã cu salutãri, ca semn al întelegerii dintre ei.

   Când m-am refugiat din Capitalã, în drumul spre Germania, am stat ascuns în casa profesorului Protopopescu si din acest adãpost am întreprins pregãtirile pentru trecerea frontierei. Reteaua pleca chiar din casa profesorului. La catedra lui, avea ca laborant un legionar. iar sotia acestuia servea la bucãtãrie. Prin laborantul sãu, am luat legãtura cu legionarul Ghitã Ciorbã din Comlosu-Mare, comunã fruntasã, asezatã pe frontierã. Am fixat trecerea pe linia Comlos-Kikinda si, pentru gãsirea de puncte de sprijin în Banatul Sârbesc, l-am expediat în tara vecinã pe Traian Borobaru. Desi întreg aparatul Statului era mobilizat si permanent pe urmele noastre, sistemul a functionat impecabil. In regiunea de frontierã era întãsatã de agenti. Ei simteau cã suntem pe undeva pe aproape de ei, dar nu au putut sã ne descopere. Ne-am strecurat ca niste umbre. Dupã ce s-au convins cã am trecut frontiera, agentii au invadat Banatul sârbesc. Au umblat din sat în sat sã ne dea de urmã, dar populatia ne-a ocrotit, învãluindu-ne într-un mutism impenetrabil.

   Totul a mers foarte bine, pânã la întâmplarea cu Hedes. Incã aflându-mã la Timisoara, am trimis vorbã în judetele învecinate cã dacã au legionari în primejdie de moarte sã-i pregãteascã pentru a se refugia în Germania. Asa se face cã din partea organizatiei de Arad a fost trimis la Timisoara si apoi trecut peste frontierã, pe filiera stabilitã, Comlosul Mare-Kikinda, Traian Hedes. Hedes era un legionar din vechea gardã. Pusese bazele organizatiei din acest judet, suferise prigoana din 1933 si era cunoscut în toatã tara. Eram la Belgrad când am aflat de reusita trecerii lui si m-am bucurat de alegerea fãcutã de organizatia Arad, pentru cã Traia Hedes reprezenta un om cu garantie în miscare si putea sã întãreascã valoarea politicã a grupului din Berlin. Când vine Traian Borobaru de la Uzdin, unde era gãduit Hedes, îmi aduce o veste gravã. Hedes e bolnav de tuberculozã. Din cauza sfortãrii fãcute cu trecerea frontierei, dãduse în hemoftizie. Familia la care locuia s-a speriat de boala lui, de sâgele ce l-a vãrsat, si l-a rugat pe Borobaru sã-l ducã cât mai repede de acolo, pentru a nu infecta copiii. Ne crea o problemã teribilã. Nu mai puteam abuza de ospitalitatea Româilor din Banatul sârbesc. Eram opt insi risipiti prin satele românesti si politia sârbã, alarmatã de guvernul român, începuse si ea sã facã cercetãri. Dar ce facem cu Hedes? In starea în care se gãsea nu-l puteam lua nici cu noi si nici nu-l puteam întoarce în Româia. Nu mai rezista nici celui mai mic efort. Trebuia sã stea în pat, pentru a nu-i reveni vãrsãrile de sânge. Am cãutat fel de fel de solutii, am cheltuit cu el o multime de bani, din micul capital destinat drumului spre Germania, si ne-a întârziat plecarea cel putin douã sãptãmâni.

   In cele din urmã l-am internat într-un sanatoriu. De atunci nu am mai auzit nimic de el, dar bãnuiam starea în care se gãsea, fãrã bani si fãrã nici unpunct de sprijin, nu putea decât sã cadã fie la sârbi, care îl vor extrãda, fie la români. Asteptam dintr-un moment în altul sã auzim de cãderea lui si catastrofa ce va urma. Pentru a nu expune si grupul nostru la eventuale complicatii ce le va produce arestarea lui, am împrumutat în grabã niste bani de la cunostintele noastre siam luat trenul spre frontiera germanã.

   De atunci, am trãit mereu în neliniste, asteptând dintr-un moment într-altul sã auzim vestea fatalã. Nu vedeam nici o posibilitate ca sã scape. Si o datã prins, va provoca un lant de arestãri, care vor merge pânã la profesorul Protopopescu si pânã la Bucuresti. Organizatia de Arad fãcuse o imensã gresealã trimitând sã treacã frontiera un om bolnav si urmarea ei va fi destrãmarea întregului nostru sistem de legãturi din tarã, clãdit cu atâta trudã si atâtea riscuri. Câti oameni nu vor fi arestati, schingiuiti si chiar ucisi? Adeseori, în lupta noastrã clandestinã, din cauza unei greseli elementare, a unui singur om, au cãzut organizatii întregi si planuri mãrete au fost date peste cap.

   Lucrurile s-au petrecut în tarã exact asa cum mi le imaginasem. Capturarea lui Hedes, pe la începutul lunii Decembrie 1939, a determinat Siguranta sã deplaseze întreaga mobilã de la Bucuresti pentru continuarea cercetãrilor. Se bãnuia cã s-a dat de urmele retelei pe care o lãsasem noi în urmã. La chestura politiei Timisoara, Hedes a fost chinuit mai multe zile pentru a spune cine l-a ajutat sã treacã. A rezistat eroic, a încercat chiar sã se sinucidã, pentru a nu-si trãda camarazii. Dar în cele din urmã i-au venit de hac. A spus pe unde a trecut si prin cine. Cel denuntat era Ghitã Ciorbã, din Comlosul Mare. De la Ghitã Ciorbã, s-a urcat firul la laborantul profesorului Protopopescu, si de la acesta la profesor. Odatã cu Protopopescu a fost arestatã si sotia lui, Doamna Liliana Protopopescu. Nici inginerul Nicolau nu a scãpat. La perchezitia în casa sotilor Protopopescu s-a gãsit cartea postalã cu salutãri, trimisã de Nicolau de la Bucuresti. Inginerul a fost ridicat de la Bucuresti si adus la Timisoara pentru anchetã si confruntãri.

   Paralel, s-a descoperit si o altã pistã. In Timisoara, aveam "o hazdã de hoti", sau "cavoul", cum se mai numea în limbajul studentilor de la Politehnicã. Era o camerã la subsol, încjiriatã de un student, pe strada Decembrie nr.33. Rezistase la toate raziile si descinderile. Aici m-am adãpostit si eu câteva zile si tot aici a locuit si Hedes, pânã la plecarea lui în Jugoslavia. LA anchetã, Hedes a declarat si locul unde a stat. Din acest punct a pornit o nouã serie de arestãri, care s-au extins în grupul studentesc legionar si între muncitorii legionari. Au fost arestati Icã Tãnase, Totoescu, Simicin, Basiu, Foale, Craiciovici, Olteanu si altii. Contra acestui grup, ancheta a luat un alt curs. Chestiunea retelei de trecere a frontierei cãzuse pe al doilea plan. Ei au fost groaznic schingiuiti pentru a declara echipele ce s-au constituit pentru uciderea Regelui Carol. Intr-adevãr se formase aceste echipe, dar fãrã un plan, fãrã o actiune hotãrâtã, fãrã un termen.

   Au vorbit între ei, gândindu-se la eventualitatea unei vizite a Regelui Carol la Timisoara. Nu se conctretizase nimic. Dar autoritãtile dela Bucuresti, care fãcuserã amara experientã cu Miti Dumitrescu, un necunoscut, acestemãrturisiri luau proportiile unui complot. Ei erau cu atât mai speriati de cele descoperite cu cât organizarea acestor echipe avusese loc îndatã dupã masacrele din Septembrie. Baia de sânge din toamnã nu produsese efectul dorit de guvernanti, adicã nu bãgase groaza în restul de legionari, determinându-i sã înceteze orice opoitie contra regimului.

   Lucrurile nu s-au oprit aici. Cercetãrile s-au extins înjudetul Timis, descoperindu-se noi filiere, care duceau si în judetele învecinate, Caras si Severin. Nici judetul Arad nu fusese crutat. Guvernul a intrat în panicã când autoritãtile locale au descoperit un alt complot pentru asasinarea Regelui Carol în judetul Hunedoara. Cam înacelasi timp, un grup de muncitori de la Simeria, important nod de cale feratã, luaserã hotãrârea sã împuste pe Regele Carol cu prilejul unei vizite ce acesta proiecta sã o facã la fabrica de arme Cugir. Nimeni nu stia de acest lucru. Era o initiativãa lor. Brigada mobilã s-a deplasat imediat la Deva, unde au fost concentrati toti legionarii din judet. Cu o rarã sãlbãticie, s-au nãpustit asupra oamenilor, bãtându-i nopti de-a rândul pentru a declara participarea lor la complot. Cu acest prilej a fost ridicatã pentru a doua oarã si sotia mea si tinutã aproape douã sãptãmâni la chestura Deva, unde i se cerea sã declare dacã stie ceva de mine.

   Arestãrile si anchetele au avut un crescendo, care a culminat între Crãciun si Anul Nou. Indatã dupã Anul Nou, s-a simtit o slãbire a prigoeni. Veniserã noi ordine de la Bucuresti. Tendinta generalã a guvernului de a se gãsi o acomodare cu legionarii a avut efect si asupra acestor arestãri. In alte împrejurãri, o parte ar fi fost ucisi fãrã judecatã, altii condamnati la pedepse grele, iar altii internati în lagãre.

   Mai întâi legionarii închisi au observat cã nu se fac noi detineri. Pe la boboteazã au fost eliberati majoritatea celor închisi. Nu au fost retinuti decât cei direct amestecati, fie în organizarea trecerilor de frontierã fie în echipele de rãzbunare. Grupul acesta se compunea din inginerul Nicolau, profesorul Protopopescu, Dr.Moldovan, tatãl si fiul, plus studentii si muncitorii implicati în complot. Un alt indiciu de schimbarea climatului a fost cã acest grup a fost transferat de la Chesturã, unde fuseserã bãtuti si schingiuiti, la Inchisoarea Militarã, unde s-au bucurat de un tratament mai bun. In aceeasi închisoare au fost adusi apoi si cei triati din judetele Hunedoara si Arad, destinati a fi dati în judecatã. Si aceste judete marea majoritate au fost trimisi acasã, înainte de Boboteazã.

   Intr-o zi îsi face aparitia la închisoare Pamfil Seicaru, dorind sã vorbeascã cu grupul legionar. Nu a putut vorbi decât cu profesorul Protopopescu, pentru cã nui-a dat voie Presedintele Tribunalului Militar. A dat asigurãri profesorului Protopopescu cã el a intervenit la guvern si la Rege pentru eliberarea lor fãrã judecatã si procese. Si-a exprimat admiratia pentru tinuta grupului legionar din Germania, care nu a luat bani de la Nemti. Unul singur, spunea el, Victor Vojen, a acceptat sã intre în solda guvernului german. Pamfil Seicaru se referea probabil la faptul cã Vojen intrase ca functionar la Ministerul Propagandei. A mai spus cã situatia s-a schimbat si cã în curând vor fi chemati sã joace un rol politic. Generalul Dragalina, Seful Regiunii mIlitare, a intervenit si el la Ministerul de Interne, Ghelmegeanu, pentru încetarea urmãririlor contra grupului legionar din Timisoara. Doamna Protopopescu, eliberatã mai de mult, tinea legãturã cu Generalul Dragalina si prin ea cei închisi erau informati de evolutia situatiei politice si de interventiile fãcute în favoarea lor la Bucuresti.

   Guvernul era hotãrât sã încheie prigoana contra legionarilor, dar din motive de prestigiu si pentru a nu fi interpretatã atitudinea lui drept semn de debilitate, a lãsat ca ancheta sã-si urmeze cursul ei normal. A venit un judecãtor de instrctie de la Craiova, Vasilescu, ofiter de rezervã, care s-a purtat extraordinar de corect.

   Se vedea cã are instructiuni de la Centru sã nu bruscheze pe inculpati. De fapt nu mai ancheta el, ci lãsa pe legionari sã-si spunã pãsurile si sã-si motiveze atitudinile. El s-a multumit sã ia note si sã-si facã raportul. Ca urmare a vizitei lui, cu trei sãptãmâni înainte de Pasti, din lotul de lgionari concentrati la Timisoara, au mai fost eliberati o parte si nu au mai rãmas decât 11, presupusi a fi principalii responsabili. Intre ei si profesorul Protopopescu. In Martie sunt lagãrele. Era semn cã se apropia si eliberarea lor. Stoicãnescu, eliberat de curând, venise sã-i viziteze, spunându-le cã atât el cât si alti fruntasi legionari au spus lui Ghelmegeanu chestiunea lor si eliberarea lor e iminentã. Nu li s-a închis dosarul, ci a fost o eliberare provizorie. Dar la scurt interval dupã Pasti, au apãrut douã secrete care i-au scos de sub orice urmãrire.

 

 

   Spre deosebire de comunism si alte organizatiuni politice cu caracter international, miscãrile nationaliste n-au ajuns la nici o constiintã comunã a destinului lor. Nu-si recunosc suficient înrudirile de conceptie. Aceastã lipsã de solidaritate pe plan de solidaritate pe plan ideologic si politic le fac inapte sã-si coordoneze planurile si actiunile. Cauzele dezordinei cared omneste în tabãra nationalistã sunt multiple. Probabil cã stã în natura miscãrilor nationaliste sã nu se poatã grupa într-o entitate superioarã. Probabil cã la mijloc este lipsa de maturitate politicã, fiind recent apãrute, ceea ce le împiedicã sã-si recunoascã interesele comune. Dacã ne referim la responsabilitãtile istorice ale acestei carente, ele revin în întregime fostelor State, Germania si Italia, care au pãrãsit linia revolutiilor nationaliste, lãsându-se antrenate si corupte de imperalismul burghez.

   Guvernul român care ne prigonea si camarazii din tarã îsi imaginau cã legionarii refugiati în Germania se bucurã nu numai de ospitalitatea  guvernului german, dar suntem sustinuti cu bani, arme si alte mijloace pentru a dãrâma regimul carlist. As scrie istoria fãrã respectul adevãrului, dacã n-as recunoaste cã noi am dorit acest prijin si am încercat chiar sã-l obtinem. Nu reclamam ajutorul partidului national-socialist în calitate de înfrânti, de umili postulanti, sau de oameni care îsi închiriazã serviciile, ci îl pretindeam în numele comunitãtii de idealuri. Ajutorul solicitat îl consideram un act de camaraderie si de viziune politicã, ca oameni care apartinem aceluiasi front si a cãror luptã, în ultima analizã, ar fi beneficiat întreaga lume nationalistã. Corneliu Codreanu niciodatã nu ceruse nimic nici de la Roma si nici de la Berlin. Inainte de prigoanã exista însã o puternicã organizatie legionarã, care îsi procura mijloacele financiare din propria ei activitate si dezvoltare. Orice crestere de membri, avea efecte si în casa miscãrii. Dar, din Februarie 1938, de când partidele politice au fost interzise în România si miscarea a trecut în faza clandestinitãtii, nu se mai putea aduna sume importante de bani. Scãzuse si numãrul legionarilor activi si nici politia nu permitea colectarea de bani. Nici arme nu ne puteam procura, cãutându-le prin poduri sau pe la indivizi singuratici. Riscurile erau imense si tot ce-am adunat în faza 1938-1939 cãzuse în mâinile dusmanului, în cursul diverselor perchezitii si arestãri. Pentru a intreprinde un atac frontal contra regimului aveam nevoie de un stoc initial de arme, cu care sã facem prima bresã în dispozitivul lui de apãrare. Constient de aceastã situatie precarã, Comandamentul legionar de la Berlin a însãrcinat în vara anului 1939, sfârsitul lui Iulie-începutul lui August, pe Victor Vojen sã tatoneze posibilitatea unui eventual sprijin material în cercurile  militare ale regimului. Vojen pretindea cã are legãturi importante, care duceau pânã la Keitel. Afirmatia lui nu am putut-o verifica niciodatã, pentru cã Vojen nu introducea pe nimeni pe firul lui. Cert este cã la a doua sedintã a Comandamentului, Vojen s-a întors cu un rãspuns negativ. Guvernul german nu se amestecã în politica internã a altor State si nici nu sprijinã miscãri nationaliste din alte tãri. Pe ei îi intereseazã numai o miscare nationalistã care "prin propriile mijloace" cucereste puterea în Stat, cum a fost fascismul sau national-socialismul. O miscare politicã ce trebuie sustinutã din afarã nu-i intereseazã, pentru cã nu are rãdãcini în popor. Cu aceastã explicatie, cercurile germane ne invita sã ne rezolvãm singuri, cum vom sti, problema politicã din România, fãrã amestecul lor.

   Dupã sosirea mea din Jugoslavia, am considerat închisã aceastã posibilitate si chiar periculos de a fi redeschisã, din cauza statutului nostru precar de refugiat politic. Ce ajutor puteam spera de la un guvern care ne tinea sub supraveghere, obligându-ne sã ne prezentãm sãptãmânal la politie si sã semãn într-o condicutã? Guvernul German nu numai cã nu era dispus sã ne acorde vreun sprijin, dar, prin limitarea libertãtii noastre de miscare în interiorul Reichului si în afarã, ridicase o serioasã piedicã în calea planurilor noastre.

   Spiritul de sacrificiu, în slujba oricãrei credinte, prin natura lui meritã sã fie respectat, dar este mai mult usor de luptat, cum este cazul comunistilor, ca membru al unei organizatii internationale, care dispune de legãturi în toatã lumea si de mijloace materiale din abundentã, decât ca membru al unei miscãri natonaliste, ale cãrei posibilitãti sunt limitate la ceea ce însãsi poate sã producã.

   Mijloacele noastre, când am început sã edificãm piesã cu piesã noul plan, erau ca si inexistente. Pentru alti revolutionari sau oameni trimisi în misiuni periculoase, partea tehnicã a misiunii lor este cel putin rezolvatã: din capul locului bani, arme, hârtii, gazde si alte legãturi nu mai constituiau o problemã. Oamenii plecau cu acest echipament initial, care nu lipsea niciodatã. Pentru noi, însãsi apropierea de obiectiv, strãbaterea etapelor de drum pânã în tarã, reprezenta un efort considerabil. Revolutia nu se putea face de la Berlin. Un ban adunat cu trudã, un pasaport, un pistol, luau proportii gigantice, devenind etape ale bãtãliei finale. Numai perseverenta noastrã putea sã ni le  procure. Noi nu aveam bani, nu aveam hârtii de trecerea frontierei, nu aveam arme, si pe deasupra ne aflam si sub supravegherea Gestapo-ului.

   Cum am rezolvat aceste chestiuni preliminare, simple în aparentã, dar colosal de importante pentru noi?

   Pentru alimentarea fondului de actiune, toti camarazii atasati grupului de actiune contribuiau cu cinci mãrci lunar. Din munca în fabricã, ei câstigau aproximativ 40 de mãrci lunar, din care îsi plãteau chiria si întretinerea. Traian Borobaru era casierul grupului. Din cotizatii am reusit sã strângem pânã la începutul lunii Aprilie, 1.700 de mãrci. Era ridicol de putin. Ponta vine cu o idee. El cunostea pe un industrias, Ott, proprietarul editurii si întreprinderii tipografice Braun & Co. Cu recomandatia

lui Petre Ponta au intrat lucrãtori la Braun & Co. - Smultea, Rotea, Seitan, Eugen Teodorescu, Laurentiu Veres si Petrascu.

   - Ce-ar fi, îmi spunea Ponta, dacã i-as cere sã ne împrumute cu 20.000 mãrci, asigurându-l în schimb, cã dacã vom birui, în afarã de restituirea banilor, îl vom ajuta sã-si deschidã o întreprindere tipograficã în România? In caz cã nu avem noroc, cu munca mea (Ponta era desenator artistic si avea legãturi de afaceri cu Ott) îi garantez restituirea sumei în câtiva ani.

   - Bine, încearcã, i-am rãspuns lui Ponta, dar sã nu sufli o vorbã despre ce avem sã facem cu acesti bani. Spune-i cã sunt pentru activitatea noastrã politicã în strãinãtate.

   La înâtia întrevedere, Ott era dispus sã ne împrumute suma cerutã. Dar la a doua întrevedere a bãtut în retragere. Desi este plin de bunãvointã, nu are suma disponibilã. Ott ceruse informatii despre noi, de la partid, si probabil fusese sfãtuit sã nu-si bage banii într-o întreprindere nerentabilã si fãrã perspective. Amãrât de acest insucces, Petre Ponta a fãcut atunci un gest de neuitat: economiile familiei lui, vreo 1.300 de mãrci, le-a scos din bancã si ni le-a pus la dispozitie. Cu ajutorul lui Ponta, "comoara" noastrã, cum o numeam, se ridica la vreo 3.000 de mãrci. Din aceastã sumã trebuia sã acoperim cãlãtoria cu trenul pânã în Jugoslavia, gãzduirea în Banatul sârbesc si asezarea noastrã în România la ocuri sigure.

   Paralel cu strângerea banilor se mai ivea si o altã problemã: schimbarea mãrcilor în devize-forte. Mãrcile germane, din cauza rãzboiului, nu aveau cãutare pe pietele strãine si ne era teamã sã nu rãmânem cu ele în buzunar. Prin legionarul Adrian Brãtianu, angajat la Radio-Berlin, am reusit sã cumpãrãm de la niste bulgari, cunostinte de-ale lui, care lucrau tot la Radio, 100 de dolari americani în monedã mãruntã, excelentã pentru scopurile noastre. Traficul de devize se pedepsea pe atunci cu moartea în Germania sau, în cel mai fericit caz, cu internarea într-un lagãr de concentrare. O altã sursã de schimb ne-a oferit-o, fãrã sã stie, Preotul Borsa. Acesta primise dela Sturdza, când fusese la Copenhaga, o sumã apreciabilã în lire sterline si coroane daneze, pentru nevoile grupului. Despãrtindu-se de grup, el cheltuia acesti bani pentru nevoile lui particulare si pentru propria lui actiune politicã. Pentru efectuarea schimbului, fãcea apel la inginerul Negoescu, un legionar stabilit de multã vreme la Berlin, ca reprezentant al unor firme din tarã. Negoescu ne oferea nouã spre cumpãrare lirele pãrintelui, plãtindu-i-le, bineînteles, asa cum era pretul în comertul negru. Operatia a durat toatã iarna, cãci Pãrintele nu schimba lirele decât una câte una, ca sã-si economiseascã banii. în total am achizitionat 20 de bancnote deo lirã sterlinã. Trecerea fiecãrei lire din buzunarul Pãrintelui în buzunarul grupului era salutatã cu salve de bucurie de cei initiati.

   Lirele si dolarii au fost scosi din casieria obisnuitã si bine ascunsi de petre Ponta, pentru a nu fi gãsiti la vreo perchezitie.

  O chestiune mult mai complicatã decât aceea a banilor era a pasapoartelor. In planul de actiune era prevãzut ca granita germanã são trecem cu pasapoarte. Nu puteam risca o confruntare cu politia germanã, cãci ospitalitatea Reichului era conditionatã de prezentarea legionarilor sãptãmânal la Polizeirevier-ul din raza unde locuiam. Dar de unde sã ne procurãm pasapoartele? Noi nu aveam decât "Fremdenpass" si pe aceste documente nici Ungaria nici Jugoslavia nu ne-ar fi eliberat vize. Singura posibilitate de a putea pãtrunde în aceste tãri era sã ne substituim altor cetãteni români aflati în Germania. La început am crezut cã vom gãsi suficiente persoane, mai ales printre studenti, dispusi sã ne cedeze pasapoartele lor. Dar când am început sondagiile, m-am izbit pretutindeni de refuzuri. Oamenii bãnuiau la ce le folosim si nu voiau sã fie amestecati în chestiuni gen Miti Dumitrescu. Dupã multe iscodiri si multe refuzuri, am pus mâna abia pe patru pasapoarte românesti, din cercul prietenilor miscãrii: de la douã doamne, sotiile camarazilor Brãtianu si Boaru, si de la doi studenti din Berlin, Avram si Banciu. Cu al meu, pe care îl aveam mai de mult, pe numele de Otto Schneider, posedam în total cinci pasapoarte, foarte putine în raport cu numãrul legionarilor destinati sã participe la actiune.

   Pentru înlocuirea fotografiilor depe pasapoarte cu noii lor titulari, am avut iarãsi multã bãtaie de cap. Pentru întâia oarã sãvârseam astfel de operatii. Arta falsificãrii documentelor, atât de rãspânditã în toate cercurile de conspiratori internationali, nouã ne era necunoscutã. Ne-a salvat din încurcãturã tot Petre Ponta. Nici el nu se pricepea, dar cum era desenator, dupã câteva sãptãmâni de experientã a devenit maestru. Pasapoartele românesti aveau douã stampile, una seacã si alta cu cernealã. Stampilele de cauciuc le-a confectionat relativ repede, dar cea de plumb i-a scos peri albi. De câte ori nu i s-a spart forma de plumb! Nu a reusit decât dupã zeci de încercãri nesãbuite, în care timp si-a lãsat total în pãrãsire ocupatiile din care-si câstiga existenta. Finalul operatiei l-am sãrbãtorit ca un mare triumf al grupului de actiune, cu un pahar de vin, ridicat în cinstea lui Petre Ponta, eroul întreprinderii.

   Mai rãmânea o ultimã greutate de îndepãrtat. Cum sã ne sustragem de sub vigilenta Gestapo-ului? Incã de la întoarcerea noastrã la Berlin luasem câteva mãsuri de precautiune, pentru orice eventualitate. Cum locuiam la Petre Ponta, am tot amânat sã mã prezint la Polizei-revier-ul respectiv pentru îndeplinirea formalitãtilor cu condicuta, cum era ordinul de la Polizei-raesidium. Din amânare în amânare, m-am apropiat de data plecãrii, încât problema disparitiei mele de la Berlin se rezolvase de la sine. Acelasi procedeu l-a utilizat Boian. Dar mai existau alti camarazi care nu se puteau prevala de aceastã lipsã de control, fiind înscrisi în registrul politienesc. Pentru acestia am imaginat un alt sistem. Cei destinati sã plece în prima serie, vor pãrãsi Berlinul, mutându-se în alte orase. Urmând acest consemn, Rotea si Smultea s-au mutat la Viena, fiind gãzduiti de bunul nostru prieten Cerna. Rostul plecãrii lor nu era cunoscut în grupul mare, crezându-se cã într-adevãr oamenii vor sã schimbe peisajul berlinez cu Viena, pentru cine sti ce motive. Ceilalti, care nu puteau utiliza acelasi procedeu fãrã a trezi bãnuielile, Petrascu, Teodorescu, vor recurge la schimbarea domiciliului lor în raza Berlinului. Mutându-se dintr-un Polizei-revier într-altul, nãdãjduiam sã-si piardã urmele în desisul formalitãtilor.

 

 

Apropiindu-se momentul plecãrii, am convocat pe toti legionarii din grupul de actiune într-o sedintã solemnã la "bojdeuca" lui Rotea si Smultea, pentru a depune un legãmânt de luptã. Textul a fost redactat de mine si a fost transcris pe o hârtie specialã si cu caractere artistice de cãtre Petre Ponta. Dupã deschiderea sedintei, si o scurtã cuvântare a mea, în care am subliniat uriasa rãspundere ce apãsa pe umerii nnostri, am citit legãmântul si toti cei prezenti l-au repetat dupã mine, în pozitie de onor. A urmat semnarea documentului.

 

 

 

 

 

 

Horia Sima

Virgil Mihãilescu

Ilie Rotea

Nicolae Petrascu

Nicolae Seitan

Ioan Boian

Petru Ponta

Popa Ioan

Valeriu Vintan

Alexandru Popovici

Tolcea Ioan

Traian Borobaru

Gãvãginã Iosif

Ilie Smultea

Vasiu Iosif

Nic.I.Crãcea

Octavian Rosu

Eugen Teodorescu

 

   Cu depunerea legãmântului intrãm în faza de realizare a proiectului. Indatã dupã aceastã solemnitate, au început primele miscãri în grup, în vederea camuflãrii plecãrii spre tarã. A fost ultima oarã când ne-am întâlnit cu totii. A fost un fel de "Cina cea de tainã" pentru grup. Am luat masa împreunã, domnind ca deobicei multã animatie si cãldurã. Totusi se schimbase ceva în atmosfera grupului. Gândurile tuturor erau absorbite de întoarcerea în tarã, în mijlocul primejdiilor, de unde abia scãpaserã cei mai multi, trecând la doi pasi de moarte. Imi plimbam ochii de la unul la altul: câti vor mai fi în viatã peste un an ? Tineretea, vitejjia si puterea lor de dãruire îi mânau pe toti într-acolo: spre înfruntarea marelui risc.

   Tot în aceastã perioadã, Ilie Smultea are un moment de inspiratie fericitã si reuseste sã exprime în câteva strofe starea noastrã sufleteascã de atunci. Poezia era de bunã calitate, dar nu s-a putut încetãteni în lumea legionarã din cauza melodiei alese, cântecul german "Gegen Engelland". Iatã aceste versuri:

 

 

 

Astãzi am plecat din nou la luptã

Hotãrâti sã nu mai dãm-napoi.

Jertfa voastrã se înaltã sfântã,

Camarazi iubiti, venim la voi.

 

Noi ne dãruim

Sã slujim mereu

Altarul Sfânt,

De crez legionar,

Cãpitane, Cãpitane,

In veci pe drumul,

Pe drumul tãu.

 

 

   In mijlocul pregãtirilor pentru plecare, cade ca un trãznet vestea mortii profesorului Nae IOnescu. In 15 MArtie 1940 nu dispãruse numai un mare filosof si un mare dascãl al generatiei, ci si o mare sperantã a Legiunii decapitate. A fost o loviturã care ne-a buimãcit, azvârlindu-ne în cele mai amare relexii asupra soartei vitrege.

   Dupã masacrele din Septembrie 1939, grupul din Berlin înfiripase multe nãdejdi în jurul numelui sãu. Prestanta intelectualã a profesorului si tãria lui de caracter, doveditã în cursul prigoanei carliste, îl destinau sã joace un important rol în faza politicã ce see apropia cu pasi repezi. Nae Ionescu întrunea în persoana lui douã însusiri greu de gãsit împreunã: o inteligentã neegalatã în toatã generatia lui, înzestratã cu vaste resurse culturale, si un dârz luptãtor pentru cauza neamului sãu.

Din tarã mai fuseserãm informati cã moartea profesorului nu fusese naturalã, cã suferind fiind de inimã, cineva din apropierea lui i-ar fi administrat medicamente neindicate bolii lui, provocându-i decesul. Aceastã persoanã, suspectã de a-i fi grãbit sfârsitul, avea legãturi cu Palatul si ar fi sãvârsit atentatul dupã sugestiile camarilei, în schimbul unei importante sume de bani. Dar chiar dacã aceastã informatie nu ar fi fost adevãratã, profesorul Nae Ionescu tot asasinat a murit. El a fost o victimã a rãzbunãrii carlisto-lupesciene. Un om de o vibratie intelectualã si spiritualã de intensitatea lui , era destinat sã se consume repede fiziceste, dupã lunga lui detentiune de lagãr, de aproape doi ani, si în conditii de izolare totalã de restul grupului.

   Duminicã, 24 Martie 1940, grupul din Belrin a tiunt o sedintã de comemorare a profesorului Nae Ionescu, la Amalienhof. Figura ilustrului dispãrut a fost evocatã de Constantin Papanace. O durere nestãvilitã pusese stãpânire pe toti. Unul dintre putinii supravietuitori ai marii epoci legionare luase drumul spre cele eterne, tocmai când Legiunea avea mai mare nevoie de sfatul si experienta lui.

   Nae Ionescu era binã vãzut în sferele politice din Germania. In eventualitatea unei crize a regimului carlist, era un om indicat sã trateze o nouã formulã politicã între miscare, Puterile Axei si Regele Carol. Dar Nae Ionescu avea în acelasi timp convingeri inflexibile fatã de anumite exigente nationale, ceea ce îl convertea într-un partener dificil pentru Palat. De aceea e verosimilã ipoteza suprimãrii lui de camarilã înainte sã se producã scadenta fatalã a tuturor erorilor si crimelor regimului. Fireste cã Legiunea ar fi avut o încredere totalã în Nae Ionescu, dupã strãlucitul examen de credintã si devotament ce l-a dat în lagãr, dacã ar fi fost chemat de evenimente sã trateze succesiunea regimului.

   In Septembrie 1939, dupã cãderea lui Cãlinescu si masacrele care au urmat, aflându-mã la Bucuresti, am voit sã-l scot din tarã, luându-l cu mine în Germania. Era o întreprindere grea, dar în fata marilor pierderi ce le-am suferit, mã gândeam cã refugiul lui la Berlin ar constitui un puternic reviriment pentru tarã si Legiune. I-am împãrtãsit inginerului Nicolau, care conducea organizatia clandestinã a "Rãzletilor", ideea mea. El s-a interesat, s-a consultat si cu alti camarazi, si la proxima întâlnire mi-a spus cã "rãpirea" profesorului  e irealizabilã. Mai întâi e greu sã te apropii de el, desi se aflã în libertate, pentru cã e urmãrit mereu de agenti. Eu însumi m-am convins de cele spuse de Nicolau. Odatã, întâlnindu-l întâmplãtor pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului Postelor, eram persecutat de gândul sã-l agreez. Dar uitându-mã mai bine în spatele lui, am vãzut o persoanã ce se tinea ca scaiul dupã el. Im i mai spunea Nicolau cã profesorul e impracticabil pentru atari operatii. In jurul lui sã gãsesc persoane care ar vorbi sau ar da imediat de aceastã lume? Nici el si nici alti camarazi nu cuteazã sã se apropie de el, necum sã-i propunã evadarea din tarã. In cursul sedintei de la Amalienhof. mã gândeam la planul meu de atunci si acum îmi pãrea rãu si îmi fãceam învinuiri cã nu am încercat imposibilul sã-l salvez. Dar, presupunând cã ar fi ajuns pânã la Timisoara, putea profesorul sã suporte o trecere a frontierei, cu inima lui slãbitã?

 

 

   Destinderea este expresia încetãtenitã în limbajul legionari pentru a denumi perioada în care regimul carlist a început sã slãbeascã prigoana contra legionarilor si sã caute o apropiere de miscare. Regele Carol a fost obligat la aceastã schimbare de politicã internã din cauza presiunii evenimentelor externe. Un Stat mic sau mijclociu nu poate fi guvernat în chip tiranic decât atâta vreme cât se bucurã de pace la hotare. De îndatã ce este amenitat din afarã, orice regim de dictaturã începe sã se clatine.

Doborârea Poloniei în 18 zile a dat de gândit Regelui. Fãrã îndoialã armata francezã era încã intactã si nimeni nu bãnuia la acea datã sã capituleze în sase sãptãmâni. In linia Maginot îsi pusese si Regele nãdejdi. Dacã însã va ceda si acveastã barierrã masinii de rãzboi germane, e inevitabilã apropierea României de Germania. In acest caz, socotea Regele, schimbarea politicii noastre externe nu se va putea face cu lagãrele si închisorile pline de legionari.

   Destinderea era plãnuitã pe lungã duratã. Inainte faza totanãrilor, apoi, prin concesiuni reciproce, sã se creeze un climat de încredere între cele douã pãrti, pentru ca la urmã, dacã va fi nevoie, sã se ajungã chiar la o colaborare în guvern. Primele încercãri de a sonda opinia legionarilor, în vederea unei apropieri, s-a fãcut sun guvernul Argetoieanu. Acest guvern a încheiat represiunea sângeroasã a guvernului precedent, Argesanu, ucigând pe toti acei legionari care, în noaptea mãcelului. n-au putut fi gãsiti la locurile unde erau indicati cã se aflã dupã listele întocmite de Sigurantã. Pentru ca initiativa guvernului sã nu fie consideratã un act de slãbiciune de cãtre legionari, s-a dat mandat Generalului Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinei Publice, sã înceapã discutiile cu miscarea, adicã aceluia care avusese rãspunderea directã a executiilor sin Septembrie. Cãlãul era chemat sã deschidã victimelor rãmase în viatã poartã spre libertate.

   Guvernul Argetoianu nu avu viatã lungã. Chemarea lui Tãtãrãscu la putere, la 24 Noiembrie 1939, era un indiciu al schimbãrii de atitudine a Regelui Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinei Publice. Odatã cu plecarea Generalului Marinescu, acest minister, creat sub dictatura Regelui Carol, a fost si desfiintat si atributiile de pãstrare a ordinei publice au revenit Ministerului de interne, încredintat acum lui Mihail Ghelmegeanu, un om mai ponderat. Aceeasi soartã a împãrtãsit-o si Victor Iamandi, fostul Misitru de Justitie, frate de cruce cu Armand Cãlinescu în urzirea prigoanei contra legionarilor. Inlãturarea acestuia s-a fãcut sub forma înaintãrii lui în cadrul consilierilor regali. Prin aceste eliminãri, Regele voia sã inaugureze era nouã, arãtând legionarilor cã e dispus sã punã capãt prigoanei si numai de ei depinde ca sã prindã ramura de mãslin ce li se întinde. Dar Regele mai urmãrea si altceva prin înlãturarea lui Iamandi si Gabriel Marinescu: sã se despartã încet de toti acei colaboratori care i-au servit ca unelte în cursul prigoanei si care acum, devenind o povarã, prezenta lor în guvern ar fi periclitat interesele Tronului. Totusi structura reneralã a regimului n-a suferit nici o alterare. Generalul Marinescu rãmâne mai departe ca Prefect al Politiei Capitalei si între aparatul de represiune se afla la locul lui. Regele Carol s-a angajat în directia destinderii cu multã prudentã, pas cu pas, tinând ferm în mânã frânele guvernãrii.

   Pentru a nu avea surprize nici din partea legionarilor în proximele tratative, Palatul s-a adresat elementelor mai docile, mai dispuse sã se conformeze planurilor urzite de camarlã. Persoana agreatã de Palat ajunsese Dr. Vasile Noveanu, instructor legionar si fost sef al organizatiei din judetul Arad. Noveanu se trãgea dintr-un tatã evreu, trecut la ortodoxie, originar din Husi, binecunoscut deprofesorul Codreanu, care mi-a povestit acest lucru. Dupã Unire, s-a mutat cu toatã familia lui la Sibiu, unde a intrat în armatã cu gradul de plutonier-major. Mama lui Noveanu era o vrednicã româncã, care a dat o educatie crestinã si nationalã copiilor. Erau mau multi frati Noveanu si toti legionari. A studiat medicina la Cluj si apoi a profesat la Arad. Inteligent, prietenos, afabil, se bucura de multe simpatii în miscare. Cãpitanul tinea mult la el. Organizatia judetului Arad era una dintre cele mai puternice din tarã, cel putin ca numãr de membri si sub raportul voturilor obtiunte, în alegerile din 1937. Eu însumi l-am apreciat mult si eram bun prieten cu el. In cursul prigoanei a fost internat în algãr. Dupã asasinarea Cãpitanului, s-a pus în fruntea acelor legionari din lagãre care, îngroziti de cele întâmplate, vedeau în întelegerea cu Regele unica solutie pentru salvarea cadrelor rãmase în viatã. Intrevederile între Ministrul Ordinei Publice, Generalul Gabriel Marinescu, si Noveanu au început pe la sfârsitul lunii Octombrie 1939, dar, probabil, legãturile lui cu înaltele autoritãti datau mai demult. Mai târziu au intrat pe fir si alti fruntasi legionari, dar tot timpul Noveanu a rãmas punctul de desfãsurare al destinderii. Realizându-se destinderea prin Noveanu, camarila îi crea acestuia o platformã în miscare, de care se putea folosi ulterior pentru a abate grosul ei pe linia de captare a Palatului. Noveanu intrase mai întâi cu Gabriel Marinescu si mai apoi cu Urdãreanu si rege într-un fel de complicitate de interese, care nu era aceea a unui agent de categoria lui Vârfureanu, ci de ordin mult mai înalt. Noveanu aspira sã devinã seful politic al miscãrii, acceptând la nevoie o dublurã pentru partea spiritualã. Planul lui era acesta: bucurându-se în încrederea Regelui, realizeazã destinderea, apoi, legionarii, recunoscãtori pentru cã i-au scos din lagãre si închisori, se grupeazã în jurul lui si, cu aceastã zestre politicã, culeasã din sfãrâmãturile Legiunii, se va putea afirma în viata publicã. Noveanu se desprinsese de obiectivele specifice ale miscãrii si juca o carte proprie, abia disimulatã. El urmãrea o salvare sui-generis a Legiunii, fãrã a se preocupa la ce serveste destinderea, care e scopul ei final în raport cu interesele Neamului.

   Tratativele cu Palatul s-au prelungit în tot cursul iernii, fiind continuate, dupã debarcarea lui Gabriel Marinescu, prin ministrul de Interne, Ghelmegeanu, si prin Urdãreanu, Ministrul Palatului. In primãvarã s-a ajuns la o anumitã clarificare. Prin Martie 1940, o serie de legionari au fost adusi din lagãre sub escortã la Inspectoratul General al Jandarmeriei din Capitalã, ca sã ia parte ca delegati al lagãrelor, la un fel de consfãtuire a tuturor fruntasilor legionari din toatã tara. In adunare a apãrut si Noveanu, care fusese eliberat de mai multã vreme si dirija, în colaborare cu autoritãtile, toatã operatia. Discursul inaugural al conferintei a fost tinut de Noveanu, de unde se putea deduce cã el este exponentul maxim al legionarilor din toatã tara, în actiunea de destindere. A luat apoi cuvântul Mihail Ghelmegeanu, care a fãcut apel la tineretul tãrii sã uite tot ce a fost si sã facã zid în jurul Tronului, pentru apãrarea patriei amenintate la hotare.

   Dupã aceastã consfãtuire, legionarii au înaintat un memoriu Regelui si au dat în acelasi timp si o proclamatie cãtre tarã în care cereau ca toate energiile românesti sã se strângã în jurul Tronului, în ceasurile grele prin care trece Patria. Indatã dupã aceste acte de supunere autoritãtii Regelui, un grup de fruntasi legionari au fost primiti în audientã de Rege.

   A fost un moment de o rarã semnificatie. Mult hulita miscare legionarã a fost recunoscutã ca realitate politicã în fata tãrii si a strãinãtãtii, dupã ce înainte de vreme i se tãgãduise chiar existenta. Legionarii din Belrin, aflându-se în afarã de raza primejdiei, puteau sã-si precizeze atitudinea pe alte baze decâ legionarii din tarã, care trãiau sub continua teroare a celor întâmplate. Ei nu erau liberi pe deciziile lor. Ceea ce s-a întâmplat la 30 Noiembrie 1938 si la 21 Septembrie 1939, se putea repeta. Aceste amintiri îi îndurerau si torturau. Legionarii din Belrin puteau sã judece destinderea din tarã si actele întreprinse de camarazii nostri exclusiv în functie de linia miscãrii si interesele Neamului. Pe lângã libertatea de care se bucurau, legionarii din Berlin aflându-se în afara hotarelor tãrii, erau mult mai bine informati asupra manevrelor Regelui Carol. Acesta nu de dragul legionarilor a acceptat sã stea de vorbã cu ei, ci pentru cã evolutia generalã a situatiei europene îl silea sã-si schimbe politica internã.

   La sfârsitul sedintei de comemorare a profesorului Nae Ionescu, s-a citit si semnat o declratie, prin care se fixa atitudinea grupului din Berlin fatã de evenimentele din tarã. Documentul a fost redactat de Papanace si, înainte de sedintã, l-am revãzut împreunã. Pentru a da mai mare tãrie acestor declaratii, Petrascu a avut ideea, si eu m-am asociat pãrerii lui imediat, ca toti camarazii prezenti sã-si punã semnãtura acelor legionari care trãiau despãrtiti de grup, Ciorogaru, Vojen, Constant, Pãrintele Borsa, Trifa. Acestia nici n-au venit la sedinta de comemorare a profesorului Nae Ionescu. In schimb apare semãtura lui Victor Silaghi, care, de la aceastã reuniune, a revenit formal în mijlocul nostru. Iatã acest document: Pozitia Miscãrii Legionare fatã de asa zisa împãcare între Garda de Fier si regimul actual din România.

   Planul iudaic pentru distrugerea Miscãrii legionare a fost conceput în mai multe etape.

   Prima etapã a format-o încercarea diversiunii de captare si compromitere a curentului legionar în matca politicianistã si masonizatã a guvernului Goga-Cuza. Când aceastã tentativã de compromitere n-a reusit, iudeo-masoneria s-a oprit la solutia exterminãrii fizice si morale a conducerii legionare. In acest scop s-a dat lovitura de Stat din Februarie 1938, când, cu complicitatea întregii lumi politicianiste, s-a modificat Constitutia care a oferit platforma pentru nimicirea noastrã. De data aceasta scopul era îndoit. In primul rând extermniarea Cãpitanului si în al doilea rând captarea Miscãrii creatã de el. Printre alte indicii ale acestei intentii a fost si mãrturisirea fãcutã de Istrate Micescu în niste sugestii transmise Conducerii Legionare în Septembrie 1938, dupã întrevederile avute cu Carol la o vânãtoare din Ardeal, prin care recomanda Miscãrii Legionare sã se lapede de Cãpitanul sãu încarcerat si sã urmeze pe Rege.

    Putin mai târziu, imediat dupã întoarcerea Regelui de la Londra, a urmat asasinarea Cãpitanului. Dârzenia si intransingenta din partea legionarilor din algãre si închisori s-a manifestat cu un impresionant dispret de moarte. Aceastã atitudine a determinat guvernul Armand Cãlinescu sã extindã planul de exterminare si anume: se hotãrâse asaasinarea tuturor legionarilor considerati intransigenti într-una din cele douã ocazii, astfel:

 

 

 

   Intâmplarea a fãcut ca Armand Cãlinescu, pregãtitorul acestor masacre, sã fie pedepsit înainte de a-si fi pus montruosul plan în aplicare. Dar totusi acest plan n-a cãzut, întrucâi Generalul Argesanu, care cooperase la elaborarea lui , a fost adus la guvern, cu misiunea de a-l duce la îndeplinire, folosind ca prilej chiar moartea initiatorului sãu.

   Au urmat montruoasele masacre din toamna trecutã în care si-au gãsit moartea sute de camarazi. Dar Miscarea legionarã n-a murit. Dimpotrivã ea s-a adâncit în asa mãsurã în sufletul natiei românesti, încât actualul regim simte, pe zi ce trece, golul sub picioarele sale. Aceastã evidentã realitate îl determinã pe Regele Carol al II-lea sã reia vechiul plan de compromitere al Miscãrii Legionare prin captare si umilire, dupã ce atâta timp a contestat însãsi existenta acestei Miscãri. Pe de altã parte, o serie de considerente de naturã exterioarã îl forteazã sã grãbeascã aceastã actiune si anume:

 

1) Conducerea actualã din România, inspiratã de interesele iudaice, vrea sã antreneze România în rãzboi împtrova Germnaiai cu scopul sã a deplasa teatrul de rãzboi spre sud-estul european, dezorganizând astfel aprovizionarea Germaniei cu petrol si alimente.

 

2) Urmãreste sã solidarizeze Miscarea Legionarã la anumite concesiuni teritoriale care, sub sugestia Angliei si Frantei, urmeazã a le face Bulgariei, în Dobrogea de Sud, cu scopul de a usura realizarea blocului balcania anti-german.

 

3) Sã comprimitã în mod definitiv posibilitatea unei sincere colaborãri, asa cum a preconizat Cãpitanul, cu Puterile Axei, adicã singura solutie de naturã sã înlãture primejdia iudaicã si amenintarea panslavistã, protejând prin aceasta interesele iudaice.

 

4) Sã facã pãrtasã Miscarea Legionarã, acum la scadenta tuturor greselilor acumulate de o politicã aventuroasã, spre a o compromite definitiv si a-i lua autoritatea moralã de a trage la rãspundere pe cei care au adus la nenorocirea §ãrii.

 

   Pentru a se masca toate aceste intentii, se face apel la sentimentul patriotic atât de dezvoltat le legionari si de care s-a abuzat în trecut, cu scopul de a-i atrage în capcanã. Dupã miseliile întâmplate vreme de doi ani, asemenea erori nu mai trebuie sã fie cu putintã. Semnãturile date de camarazii nostri pe asa zisele acte de supunere si manifeste cãtre legionari au fost luate cu silnicie, care au mers pânã la amenintarea cu moartea, cum a fost cazul cu profesorul Nae Ionescu. De aceea ele nu pot angaja nici Miscarea Legionarã si nici chiar constiinta acestor camarazi si deci nu poate fi vorba de divergente de pãreri în fixarea liniei legionare care trebuie urmatã. Pentru aceste considerente si altele, care, prin natura lor, nu se pot deocamdatã arãta, se fixeazã urmãtoarea pozitie a Miscãrii Legionare în legãturã cu ultimele evenimente din tarã:

 

1) Se mentine neclintitã pe linia moralã si fixatã de Cãpitanul nostru, Corneliu Zelea Codreanu, atât pe planul politicii interne cât si pe cel al politicii externe.

 

2) Declaratiile date de camarazii din tarã nu pot angaja Miscarea Legionarã, întrucât sunt smulse cu silnicie si sub amenitare de moarte si nici nu pot pune în discutie unitatea Miscãrii.

 

3) Omagiazã memoria Profesorului Nae Ionescu care a preferat sã moarã decâ sã serveascã de unealtã manevrelor iudeo-masonice, care au de scop derutarea maselor legionare si atragerea României în rãzboi alãturi de statele democratice beligerante.

 

4) Se pune în gardã severã fatã de toti acei care lucreazã în cadrul Miscãrii din sugestii si pentru interese strãine.

 

5) Crede în biruinta Gãrzii de Fier si în realizarea României Legionare.

 

Berlin, 24 martie 1940.

 

Semneazã: Cdt. Leg. Constantin Papanace; Cdt. Leg. Horia Sima; Elena Corneliu Zelea Codreanu; Cdt. Leg. Dragomir-Jilava; Cdt. Leg. Victor Silaghi; Cdt. Leg. Nicolae Petrascu; Cdt. Leg. Nicu Seitan; Alex.Popovici; N.Horodiceanu; Veres Laurentiu; Popa Ion; Ing. N.Smãrãndescu; Stãnicel Stelian; Titi Cristescu; Ilie Rotea; Gãvãginã Iosif; Lepa Valeriu; Ion Boian; Virgil Mihãilescu; Oct. Rosu; Ion Tolcea; Vasiu Iosif; Adrian Brãtianu; Eugen Teodorescu; Ilie Smultea; Vintan Valeriu; Hanu Traian; N.Crãcea; Petre Ponta; Matei Biloiu; Tiana Silion; Traian Borobaru.

 

   Dupã cum se poate constata din citirea documentului de mai sus, rezolutia adoptatã de grupul legionar din Berlin cuprindea:

 

   - O expunere a planului întocmit de Carol-Cãlinescu pentru nimicirea miscãrii legionare. Planul, explicã documentul, avea douã faze:

 

   a) Uciderea Cãpitanului.

 

   b) Captarea miscãrii rãmase fãrã conducãtor.

 

Cum captarea n-a reusit, s-a hotãrât repetarea operatiei dintâi: uciderea celor mai dârzi legionari din lagãre si închisori. Planul lui Cãlinescu, care urma sã fie executat cu ajutorul lui Vârfureanu, s-a încrucisat cu actiunea lui Miti Dumitrescu.

 

   - Destinderea inauguratã de Rege în tarã este consideratã de legionarii liberi a ideii de captare a miscãrii, prevãzutã în partea a doua a planului.

 

   - Declaratiile legionarilor din tarã, fiind smulse sub amenintarea mortii, nu pot angaja nici linia miscãrii si nici constiinta acestor camarazi. Unitatea miscãrii, în consecintã, nici nu poate fi mãcar pusã în discutie.

 

   Un exemplar din aceastã rezolutie, semnatã numai de Papanace si de mine, a fost înaintat autoritãtilor germane, pentru a lua act de atitudinea grupului Berlin fatã de evenimentele din tarã.

 

 

   Paralel cu actiunea de destindere din tarã, începutã încã din toamna anului 1939, guvernul a întreprins si o actiune de captare a legionarilor refugiati din germania. Agentii guvernului, atasati Legatiei Române de la Berlin, au primit misiunea sã se paropie de acele elemente care, dupã informatiile lor, ar fi dispuse la o schimbare de atitudine si reconciliere cu regimul. Dintre personalitãtile legionare din Berlin, primul care a acceptat sã intre în contact cu guvernul a fost Ciorogaru. Pe urma lui, în baza prieteniei care se stabilise între ei, a intrat pe fir si Pãrintele Dumitrescu-Borsa. Vojen si Constant nu puteau fi atrasi în jocul guvernului, pentru cã se ancorase într-o altã perspectivã. Ei contau pe un conflict iminent între Germania si România si îsi rezervau rolul pentru acest moment.

   Manifestatia grupului legionar din Berlin, din 24 Martie 1940, a surprins si nelinistit cercurile guvernamentale românesti. Nu numai cã încercãrile de dezagregare ale guvernului dãduse gres, dar si pozitia pe care se fixase acest grup în fata noilor evenimente nu se deosebea cu nimic de cea precedentã. Nici masacrele si nici momeala destinderii nu avusese vreo influentã asupra lor. Intr-o formã care nu mai lãsa nici un dubiu, grupul legionar din Berlin respingea orice tranzactie cu regimul din tarã si proclama hotãrârea de a continua lupta pânã la biruinta Legiunii. Planurile de "împãcare" , urzite de Palat, amenintau sã se prãbuseascã din cauza atitudinii intransigente a grupului Berlin.

   Impulsul de a trimite o delegatie legionarã la Berlin a venit atât din rândurile fruntasilor legionari angajati în procesul destinderii cât si de la Palat. Legionarii din tarã au declarat guvernului cã ei nu pot sã ducã la sfârsit actiunea destinderii dacã nu obtin adeziunea grupului Berlin. Masele legionare nu îi vor urma pe ei, ci pe acei care reprezintã spiritul de luptã al miscãrii, iar sefii acestei aripe extreme se gãsesc în Germania. Fãcând aceste declaratii, ei nu spuneau decât purul adevãr. Eu nu puteau continua destinderea si nu îsi putea lua noi angajamente fatã de Rege fãrã de consultarea grupului nostru. Cercurile Palatului, la rândul lor, si-au dat seama si ele cã centrul de greutate al miscãrii se deplasase la Berlin si cã, fãrã convertirea acestui grup, destinderea pluteste în aer. De aceea au consimtit ca o delegatie de legionari sã plece la Berlin, ca sã pledeze  înaintea grupului de acolo cauza destinderii. Delegatia legionarã poseda un îndoit mandat: din partea legionarilor care aderaserã la destindere si fãcuse pace cu regimul cât si din partea ministrilor Ghelmegeanu si Urdãreanu, plenipotentialii Regelui în tratativele cu miscarea.

   Delegatia soseste la Berlin în ziua de 28 Martie 1940. Ea era compusã din Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, unul din întemeietorii miscãrii si Constant Stoicãnescu, Comandant Ajutor, fost sef al judetului Timis. Si unul si altul fuseserã internati în lagãre. Radu Moronovici fusese eliberat înainte de cãderea lui Cãlinescu, iar Stoicãnescu abia la desfiintarea lagãrelor, cu douã sãptãmâni înainte de a veni la Berlin. Pe Radu Moronovici îl cunosteam prea putin. Cu Stoicãnescu eram vechi prieten. Am luptat umãr la umãr în destelenirea sufletului românesc din Banat. Era un om de o energie rarã. O fortã a naturii. Sub conducerea lui, judetul Timis devenise o cetãtuie a Legiunii. De o inteligentã scânteietoare, pe care n-am întânit-o decât la Vasile Marin. Era mult iubit si apreciat în toate sectoarele miscãrii: tãrani, muncitori, intelectuali, studenti, elevi. Inflãcãra si cucerea cu prezenta lui orice mediu legionar. Nu era o greutate de la care sã se dea înapoi si nu era o problemã sã i se parã insolubilã. Cu mintea lui iscoditoare pãtrundea acolo unde mintea obisnuitã se oprea neputincioasã. Si aceste calitãti de dinanism si finete intelectualã erau sustinute si de o puternicã trãire interioarã. Unul dintre putinii legionari la care efortul pentru Legiune nu era întrerupt sau cel putin adumbrit de nici o altã preocupare. Mereu înainte, mereu scrutând destinul legionar, la mari depãrtãri de siragul celor multi, era un pionier al energiei legionare. O neasemuit de frumoasã întrupare a fenomenului legionar. De la Borobaru si altii care fuseserã în lagãr cu el ,aflsem cã legase strânsã prietenie cu Iordache Nicoarã si Puiu Gârniceanu si tustrei deveniserã pivotul de rezistentã în lagãr. Asa l-am cunoscut pe Constantin Stoicãnescu, dar stiu eu prin ce prefaceri sufletesti a trecut în cursul celor doi ani de lagãr?

   Inainte de a-i întâlni am avut o consfãtuire prealabilã cu Papanace, pentru a ne fixa atitudinea. Ne-am hotãrât sã ne mentinem într-o rezervã prudentã. Pozitia grupului Berlin are valoare prin fermitatea ei. Nu vom cãuta nici sã-i acaparãm de la sosire, de teamã sã nu ni-o altii înainte, rãzletii, si nici sã fortãm sã adopte puncul de vedere. Cum între fruntasii legionari din Berlin existau mai multe tendinte, cel mai bun lucru era sã îi asculte pe toti si apoi sã se orienteze singuri.

   Asa s-a fãcut cã primii cu care au luat contact au fost Ciorogaru si Preotul Borsa. Noi nu le-am dat nici un semn de viatã. Dar a doua zi de la sosirea lor mã cheamã le telefon Titi Cristescu. Radu Mironovici si Stoicãnescu sunt la el acasã  si vor sã mã vadã. Au insistat cã vor sã mã întâneascã cât mai repede. Nu era decât Stoicãnescu. M-a întâmpinat cu ochii umezi de bucurie. Acelasi suflet falnic, neschimonosit de viata din lagãr, aceeasi vibratie purã si dezinteresatã de camarad si luptãtor. M-am simtit umilit în sinea mea, cã m-am putut îndoi mãcar o clipã de forta lui interioarã. Bucuria a fost atât de mare când a apãrut în pragul usii Radu Moronovici. Ne-am îmbrãtisat cu efuziune. Ochii lui mari reflectau o bunãtate nespusã. Ce noroc pe legiune, mã gândeam, cã cel putin întemeietorii miscãrii se mai gãseau în viatã. Pierderile suferite erau cumplite, dar cu ei în frunte si cu cei rãmasi în viatã, Legiunea era viabilã. Se va putea reconstitui si îsi va putea urma drumul ei propriu.

   Discutia ce-au avut-o cu Ciorogaru si Dumitrescu-Borsa fusese mai mult conventionalã. In fata mea puteau sã-si descarce sufletul. Câte nu mi-au povestit! Vorbitorul principal era Stoicãnescu. Mironovici mai mult asculta. Avea atâtea de spus! Subiectele se întretãiau si nu le sfârseam niciodatã bine: Nae Ionescu, scena de groazã ce-a trãit-o la Miercurea-Ciuc, cine mai trãieste, destinderea, Urdãreanu, audienta la rege.

   Nae Ionescu nu murise de moarte naturalã. Cu o zi înainte de deces, Stoicãnescu fusese la profesor. Era în pat. S-a întretinut despre situatia politicã si nu-i fãcea deloc impresia de om sfârsit. "O sã fie bine, ai sã vezi,o sã fie bine", au fost primele cuvinte cu care si-a luat rãmas bun de la el. Ne-a povestit apoi de convorbirea avutã între un grup de legionari si Urdãreanu, înainte de plecarea spre Berlin. Acesta ca sã dovedeascã legionarilor prezenti cã Regele dorea sã ajungã la o întelegere cu Corneliu Codreanu, scoate o scrisoare a Cãpitanului adresatã lui Neagoe Flondor. Prin Neagoe Flondor, membru al organizatiei noastre, rudã cu Flondor, Maresalul Palatului , Cãpitanul primise sugestia de la Palat sã facã o cerere de audientã si va fi primit de Rege. Era îndatã dupã proclamarea Noii Constitutii. In scrisoarea sa cãtre Neagoe Flondor, Corneliu Codreanu spunea cã momentul cererii de audientã si-l va alege el când si cum va crede de cuviintã. Stoicãnescu i-a replicat atunci lui Urdãreanu, în fata întregului grup: "Scrisoarea nu poate constitui o dovadã împotriva lui Corneliu Codreanu, pentru cã el nu refuza audienta, ci rãspundea sã i se lase lui latitudinea sã cântãreascã singur momentul politic în care o va cere". Urdãreanu a înghitit în sec si nu a mai zis nimic. Sosind si Papanace, ne-am asezat apoi la o examinare mai pe îndelete a situatiei. In rândurile care urmeazã nu redau numai discutia avutã în aceastã zi la Titi Cristescu, ci esentialul din toate discutiile ce le-am avut cu delegatii din tarã. Insãrcinarea formalã ce si-o luase fatã de Ghelmegeanu si Urdãreanu era sã ne convingã sã aderãm la actul de împãcare cu Regele si eventual sã ne întoarcem în tarã. Dorinta lor intimã era cu totul alta. Sã stea de vorbã cu noi, pentru ca pornind de la situatia datã, sã ne fãurim un plan comun de actiune. Chestiunea nu se punea pentru ei de a ne atrage pe pozitia lor, ci de a gãsi un suport comun celor douã pozitii. Destinderea era rezultatul unei evolutii în politica internã a României, sub presiunea evenimentelor externe, de care nu se putea face abstractie. Problema care se punea acuma era cum sã manevrãm pentru ca schimbãrile survenite în tarã sã le punem de acord cu obiectivele politice ale miscãrii.

   Ce se obtinuse în tarã de pe urma destinderii? S-au desfiintat lagãrele si s-a dat amnistie partialã. O serie de legionari iesiserã din închisori. S-a înregistrat si un alt câstig de ordin politic: prin audienta fruntasilor legionari la Rege, se iesise din stadiul de "infractori ai Statului", cum eram clasificati pânã acuma de regim, si miscarea fusese recunoscutã ca realitate politicã. Nu putea fi vorba de o recunoastere formalã, pentru cã toate partidele fuseserã desfiintate prin Constitutia din 1938, ci de recunoasterea existentei noastre de fapt. Metodele teroriste ale Palatului dãduserã gres. Cu rândurile rãrite, eram nu mai putin prezenti în acest ceas cumplit al istoriei noastre si Regele nu putea trece peste noi. De schimbãrile din tarã au beneficiat indirect si legionarii din Berlin. Guvernul german, dupã masacrele din Septembrie, ne socotise pentru multã vreme eliminati din viata politicã a României si nu-l mai interesa existenta noastrã decât sub raport politienesc. Dupã proclamarea oficialã a destinderii, cercurile germane au început sã manifeste din nou interes pentru cauza noastrã. Faptul a avut repercusiuni favorabile si asupra stãrii de spirit a grupului de la Berlin. De unde, la sosirea mea aici, cei mai multi legionari considerau pozitia noastrã definitiv pierdutã, acuma se constata chiar si la cei mai slabi un suflu de înviorare. Bineînteles, Ciorogaru si Preotul Borsa interpretau evenimentele din tarã care trateazã cu Regele, formeazã acuma un bloc, iar ceilalti, intransigentii, s-au situat în afara orientãrii generale a miscãrii. Eu si Papanace vedeam în destindere o confirmare a pozitiei noastre: crimele Regelui veneau la scadentã si acuma, apropiindu-se dezastrul, ar vrea sã împartã cu miscarea rãspunderile unei guvernãri falimentare.

   Ce reprezenta grupul de la Berlin? Dacã ne referim la numãr, 40-50 de oameni, evident cã nu putea concura cu legionarii angajati în procesul destinderii, care erau câteva sute. Dacã însã luam în considerare atractia ce-o exercita acest grup asupra legionarilor din tarã, situatia se schimba în favoarea lui, cu tot numãrul sãu mic. Dupã realizarea destinderii, grupul de la Berlin rãmãsese factorul determinanat în Legiune. Prestigiul grupului de la Berlin avea la bazã trei elemente: a) era liber pe miscãrile lui; b) se afla în Capitala acelei tãri care, în acel moment, decidea de soarta Europei; c) reprezenta linia de luptã a miscãrii. In acest grup se cristalizase supremele aspiratii ale Legiunii. Ceea ce dorea în adâncul sufletului fiecare legionar, chiar si acei care beneficiaserã de destindere, era doborârea regimul carlist. Cine reprezenta aceastã linie, incontestabil cã avea de partea lui marea majoritate a Legiunii. De existenta si greutatea politicã a grupului liber de peste hotare se puteau prevala si fruntasii legionari angajati în procesul destinderii. In tratativele cu Palatul, fruntasii din tarã se puteau referi oricând la acest grup, pentru a se sustrage de la cereri care le-ar fi compromis pozitia. Consultarea grupului de la Berlin era pentru ei mai  mult decât o necesitate tacticã. Dacã ar fi început sã ingnoreze existenta acestui grup si sã se angajeze pe cont propriu în actiunea de destindere, s-ar fi izbit de imponderabilele Legiunii si riscau sã piardã acoperirea maselor legionare. In rezolutia din 24 Martie, noi le-am dat aceastã acoperire, dar numai în sens negativ. Fãrã a aproba gestul lor, am considerat declaratiile de supunere nule si neavenite, pentru cã "sunt smulse cu silnicie si amenintare de moarte. De aceea ele nu pot angaja nici Miscarea Legionarã si nici constiinta acestor camarazi si deci nu poate fi vorba de divergentã de pãreri înfixarea liniei legionare care trebuie urmatã". Când am adoptat noi aceastã rezolutie, nu aveam contact cu grupul din tarã. Rezolutia a fost în asa fel compusã încât sã statueze încã o datã pozitia fundamentalã a Miscãrii, fãrã a provoca o rupturã în interiorul ei. Acuma situatia era schimbatã. Ne aflam în prezenta delegatilor veniti din tarã. Nu puteam face abstractie de ei. Libertatea noastrã de orientare suferise o îngrãdire prin venirea lor la Berlin. Ei ne-au pus la curent cu fazele destinderii, cu intentiile Regelui si cu starea de spirit a legionarilor eliberati. Câtã vreme contactul nu fãcuse între noi si ei, puteam lucra paralel si independent. Noi nu eram responsabili de atitudinea unor oameni care sub amenintarea mortii au semnat actul de supunere, iar ei nu puteau fi fãcuti responsabili de atitudinea intransigentã a grupului de la Berlin. Ne miscam pe douã traiectorii diferite. Ei au fãcut ce-au fãcut pãsind din lagãr spre libertate, iar noi bucurându-ne de libertatea pe care nu o aveau în formã deplinã nici acum. Dupã stabilirea contactului cu delegatia legionarã din tarã, chestiunea destinderii nu mai putea fi tratatã de grupul din Berlin în termenii anteriori. Problema era deschisã si pentru noi. Pozitiile din tarã deveniserã fluide. Fronturile Palat-Legiune se înmuiaserã. Grupul Berlin nu fusese prins în miscarea de dezghet politic din tarã, dar, dupã venirea delegatiei, luaserãm act în mod oficial de schimbarea survenitã si eram solicitati sã dãm un rãspuns. Rãmânând pe planul strict al miscãrii, rãspunsul nostru nu putea varia de acela cuprins în rezolutia din 24 Martie 1940. Nici o tranzactie cu asasinii Cãpitanului si ai sutelor de legionari. Dupã ce sacrificiile supreme se consumaserã, prin asasinarea Cãpitanului si a elitei legionare, din partea supravietuitorilor ar fi fost un act de lasitate sã-si punã problema supravietuirii lor. Oricât ne-am muncit capul, si eu si Papanace, din aceastã pozitie rigidã nu puteam iesi. Sã-i ajutãm pe camarazii din tarã, dar cum? Noi nu puteam subscrie în nici un caz un act de supunere asemãnãtor celui întocmit de ei.

   In cursul discutiilor purtate cu Stoicãnescu si Radu Mironovici, pe încetul si cu mare greutate, s-a cristalizat un nou punct de vedere, care ni s-a pãrut acceptabil pentru amândouã pozitiile. Ce este Legiunea, ne-am întrebat? Ea nu este o entitate desprinsã de Neam, nu are obiective autonome. Legiunea este un instrument spiritual si politic al Neamului. Dacã primejdiile care se îngrãmãdesc la hotarele tãrii impun o apropiere între Miscare si Rege, dacã salvarea Patriei nu e posibilã decât cu pretul acestei întelegeri, putem noi sã ne sustragem acestei obligatii sacre? Regele si regimul ce-l patroneazã, stim, este înãclãit în sânge. Orice contact cu oamenii acestui regim provoacã o repulsie aproape fizicã. Stim, de altã parte, cã numai Regele si anturajul lui sunt vinovati de dezastrul national ce se apropie. Dar dacã noi, înãbusindu-ne durerea, renuntând la rãzbunarea dupã care strigã mormintele de la Jilava, Ciuc si Vaslui, întindem mâna Regelui si, prin acest sacrificiu, salvãm tara de ciopârtire, nu este pretul plãtit si nu sntem pe linia miscãrii?  Noi am dat nenumãrate dovezi cã stim sã luptãm si nu ne este teamã de moarte. Deci nimeni nu ne poate acuza de o politicã oportunistã. Dacã acum ne-am decide si noi sã subscriem politicii de destindere, nu o facem de grija Legiunii, ci de grijatãrii, nu poate salva viata unor legionari, ci pentru a salva integritatea teritorialã a Statului Nostru.

   In rezolutia din 24 Martie, am prevãzut cã regimul, aflându-se în primejdie, pentru a normaliza raporturile cu miscarea, va face apel la sentimentul patriotic al legionarilor. Si-am pus în gardã pe legionari "sã nu cadã în capcanã". Acum noi însine eram prinsi într-o situatie asemãnãtoare. Cu toate nedreptãtile ce ni s-au fãcut, cu toate cã acei care acum fac apel la sentimentele noastre patriotice niciodatã n-au crezut în ele, totusi soarta tãrii nu ne putea lãsa indiferenti. Destinderea nu putea fi un scop în sine. Ea nu putea fi invocatã pentru salvarea cadrelor legionare. Ea avea o justificare numai în ipoteza cã ajutã la îmbunãtãtirea pozitiilor externe ale României, amenintate sã se deterioreze. Evident patriotismul nostru, oricât de generos s-ar fi afirmat, nu va putea pune tara la adãpost de primejdii, dacã destinderea nu va avea si pentru celãlat factor, Regele, aceeasi semnificatie. Oare Regele a ajuns la aceeasi constiintã clarã a momentului si este dispus, cel putin în ceasul al 11-lea, sã-si revizuiascã politica urmatã pânã acuma? Salvarea fruntariilor tãrii nu o vedeam posibilã decât în alãturarea cât mai grabnicã a României la Axa Roma-Berlin, fãrã a pierde o secundã. Cu cât se va întârzia mai mult cu contractarea noilor aliante, cu atât se va agrava situatia internationalã a României. In functie de aceste coordonate, ne-am formulat un rãspuns verbal, pe care l-am comunicat delegatiei legionare ca sã-l transmitã Regelui. Dacã e ceva care ne putea apropia de Rege, apoi nu era destinderea în sine, ci repercusiunile ei pe plan extern. Dacã actualele intentii ale Regelui se suprapuneau realmente cu initiativele noastre mai vechi în politica externã, formulate încã de pe timpul Cãpitanului, atunci suntem dispusi la o revizuire a atitudinii noastre în sensul dorit de Rege si realizat deja de cãtre camarazii nostri din tarã. Grupul din Berlin refuzã însã initiativa de a se întoarce în tarã si nu întelege de ce ar pãrãsi aceastã pozitie tocmai acum când soarta României atârnã mai mult ca oricând de Berlin. Refuzã orice declaratie atâta vreme ctâ acesta nu-si desemneazã precis orientarea. Dar dacã guvernul român îsi va alinia politica externã în mod sincer si precis alãturi de Puterile Axei, preîntâmpinând prãbusirea hotarelor, în aceeasi mãsurã, în mãsura actelor sãvârsite de guvern, si noi ne vom apropia d epunctul nostru de vedere al camarazilor din tarã. Noi conditionam acceptarea destinderii de schimbarea aliantelor României, în sensul declaratiilor fãcute de Cãpitan în 1937. Fixându-ne la acest rãspuns, dupã o grea facere a lui, grupul din Berlin iesise din pozitia de combatere a actului destinderii si adoptaserã o pozitie de expectativã. Nu ne luasem nici un angajament formal. Indicam directia în care doream sã evolueze politica externã a României si lãsam viitorul, adicã viitoarelor acte ale Regelui Carol sã decidã de atitudinea noastrã. Intr-o convorbire avutã numai cu Stoicãnescu, acesta mi-a înfãtisat situatia realã a raporturilor dintre miscare si Rege. Stoicãnescu nu a avut nici un amestec în tratativele destinderii. Tot timpul cât a stat în lagãr a crezut cã trãieste Cãpitanul si si-a axat existenta pe aceastã credintã, insuflând-o cu ardoare si celorlalti camarazi de suferintã. A refuzat orice târguialã cu autoritãtile si orice act de umilintã personalã. Din cauza atitudinii lui intransigente, a fost mutat din lagãrul Vaslui în lagãrul Ciuc, rezervat legionarilor considerati a fi cei mai periculosi de cãtre autoritãti. In lagãrul Ciuc se gãsea tot grupul legionarilor care au luptat în prigoanã si au cãzut la începutul anului 1939. Stoicãnescu si Iordache Nicoarã au ridicat acest lagãr la un nivel de trãire extraordinar. Gândul mortii nu-i mai tulbura. Toatã grija lor era sã nu se plece în fata autoritãtilor, pentru a nu face de rusine pe Cãpitan, care trãieste undeva departe. Stoicãnescu a iesit din lagãr odatã cu desfiintarea lor si fãrã a fi trecut prin furcile caudine ale declaratiilor. Nu stia nici el cãrei împrejurãri se datoreste cã nu a fost împuscat în masacrele din Septembrie. Autoritãtile nu aveau nici un motiv sã-i crute viata. Bãnuia cã la mijloc a putut fi o confuzie de nume, când s-a transmis ordinul de executie de la Bucuresti: în lagãr se gãsea un camarad Constantin Stoienescu, iar el se chema Constantin Stoicãnescu. Aceastã posibilã substituire îl frãmânta adânc si din acel moment se considera si mai puternic legat de Legiune, pentru a plãti aceastã datorie de sânge. Pe o pozitie diametral opusã se aflau Noveanu si Bidianu. Acestia erau partizanii "realismului" în orientarea Legiunii. Cãpitanul nu mai trãieste si cine rãspândeste astfel de zvonuri, împidicã sã vedem clar viitorul. Ei cereau sã ne predãm evidentei. Regele e mai tare. In consecintã, trebuie sã gãsim o acomodare, pentru a salva de la pieire cadrele rãmase în viatã.

   Cele douã pozitii, Noveanu si Stoicãnescu, reprezentau polii de tensiune ai lagãrului. La mijloc se gãseau prudentii si nedecisii. Acestia nu se exprimau, nu luau atitudine sau se exprimau în termeni vagi pentru a nu se strica nici cu o tabãrã si nici cu cealaltã. De fapt Stoicãnescu nu refuza din principiu orice discutie cu autoritãtile, ci cerea numai ca aceste discutii sã se ducã la nivelul demnitãtii umane: el refuza sã-si renege trecutul în schimbul libertãtii si sã-si ia angajamente pe care nici un legionar constient nu le poate tine. Impãcarea sustinea el nu se poate realiza dacã cei ce ies din lagãr îsi pierd prestigiul în fata maselor legionare. "Declaratiile dezonorante ce le semnãm ne desfiinteazã creditul în fata legionarilor si nu mai putem fi practic utili nici pentru  destindere. Rãmânem cu o patã pe constiinte, pentru cã ne-am rãsscumpãrat libertatea în schimbul unei semnãturi, pe care nici nu suntem capabili sã o respectãm. E cu totul altceva dacã, odatã ajunsi în libertate, fãrã a subscrie propria noastrã decapitare politicã si spiritualã, intrãm în tratative cu regimul si ajungem la un acord".

   Iesind din lagãr, Stoicãnescu si-a dat seama de situatie. Noveanu urmãrea ca destinderea sã se consume în ea însãsi. Miscarea, din perspectiva Noveanu, era condamnatã sã-si piardã individualitatea si sã devinã o masã de manevrã la dispozitia Palatului. Despre Stoicãnescu, stiam din activitatea lui anterioarã, de sef al judetului Timis-Torontal, cã era un excelent organizator si educator, calitãti suficiente pentru a înãlta faima unui legionar; acum fãcusem si o altã descoperire: era si un cap politic de vaste resurse. Opera pe mari spatii si nu se pierdea niciodatã în amãnunte. Dupã ce a fost eliberat din lagãr, în loc sã stea deoparte si sã-i agite pe legionari din afarã contra tendintei Noveanu, a aplicat o altã tacticã: de vreme ce a fost luat volens-nolens de curentul destinderii trebuia feritã sã devieze de la linia msicãrii si cel mai eficace mijloc ca miscarea din tarã sã nu se rãtãceascã în aceastã fazã benignã era sã pãtreze contactul strâns cu aripa luptãtoare a miscãrii, ai cãrei sefi se aflau la Berlin. Mi-a comunicat cã numele meu inspira teamã teribilã la Palat si cã dacã Urdãreanu si Ghelmegeanu doreau asa de mult sã se ajungã la o întelegere cu legionarii din Berlin, era în primul rând pentru a neutraliza sectorul ce-l reprezint. Ii era teamã ca Siguranta sã nu organizeze un atentat împotriva mea si mã sfãtuia sã plec cât mai departe la Berlin, într-o localitate pe care sã nu o cunoascã decât câtiva initiati. Prezenta lui Stoicãnescu în crestetul destinderii era de un noroc neasteptat pentru grupul Berlin. Exista cineva în tarã care controla desfãsurarea raporturilor dintre Rege si Legiune, exclusiv în functiune de obiectivele miscãrii.

 

 

   Destinderea a introdus un element de nesigurantã în desfãsurarea planului de actiune. In vreme ce în tarã s-au pus bazele unei întelegeri între Rege si miscare, noi proiectam rãsutnarea prin violentã a regimului. Cum puteau fi urmãrite concomitent douã initiative diametral opuse? O clarificare era indispensabilã. Un sentiment de îndoialã începuse sã-si facã loc în sufletul meu: mã întrebam dacã pregãtirile de întorcere în tarã mai erau actualitate si nu ar trebui întrerupte. Pe plan politic, grupul Berlin rezolvase coicnirea de pozitii între exil si tarã în termenii cunoscuti: acceptam destinderea sub rezerva ca Regele sã-si însuseascã în politica externã punctul nostru de vedere - alãturarea imediatã de Puterile Axei. Dar rãmânea în suspensie problema planului de interventie în tarã. In ce mãsurã atitudinea adoptatã de Papanace si de mine pe plan politic afecta realizarea actiunii proiectate? Dupã multe solilocvii, am ajuns la o formulã bivalentã, care lãsa sã se desfãsoare paralel ambele initiative. Vom continua pregãtirile ca si cum nu s-ar fi întâmplat destinderea din tarã. Dacã ea desfãsoarã în sensul vederilor noastre, adicã Regele îsi îndeplineste angajamentul de a schimba radical politica externã, atunci actiunea de fortã cade pe al doilea plan; dacã destinderea nu dã rezultate asteptate de noi, si aceasta se poate vedea foarte curând, avem în rezervã instrumentul de interventie, pentru a lichida regimul. Evident, nici Mironovici si nici Stoicãnescu, cât timp au stat la Berlin, n-au aflat nimic de pregãtirile noastre. Papanace si ceilalti camarazi s-au purtat tot atât de discret, încât ei au plecat cu convingerea cã noi nu vom putea întreprinde nimic, cel putin în viitorul apropiat, lãsându-le lor toatã libertatea de actiune. Dar îndatã ce m-as fi întors în tarã, eram hotãrât sã rup tãcerea fatã de Stoicãnescu, sã-i împãrtãsesc planurile noastre si sã-l solicit sã devinã omul de legãturã între grupul nostru, care ar fi actionat din clandestinitate, si grupul politic care tinea legãtura cu Palatul.

   In mijlocul acestor frãmântãri, cade ca un trãznet vestea interventiei germane în Norvegia, 9 Aprilie 1940. Fulgerãtoarea victorie germanã a brãzdat cerul Europei în toate directiile si a produs un nou moment de panicã la Bucuresti. Era clar cã nici România nu semai putea balansa multã vreme întreo tabãrã si alta si va fi obligatã sã iasã din actuala ei pozitie. Dacã România va apuca drumul Poloniei, va avea aceeasi soartã, adicã va fi împãrtitã între vecinii ei. Rusia nu se va multumi cu Basarabia, ci, în tumultul rãzboiului, va ocupa si Moldova. Numai o grabnicã întoarcere a României spre Puterile Axei va putea salva Statul Român de la desfiintare. Semnele de împãcare cu miscarea, tratativele si destinderea, corespund oare si unei schimbãri pe planul politicii externe? Ruperea Regelui de vechea politicã este efectivã sau numai o tergiversare, o manevrã, destinatã sã câstige timp, pentru ca, într-o conjuncturã favorabilã, sã-si realizeze vechile lui intentii, azvârlirea României într-un rãzboi contra Germaniei? Rãspunsul mi l-a dat un alt eveniment, care s-a petrecut cu putine zile înainte de debarcarea germanã în Norvegia.

   Odatã cu începerea rãzboiului, Englezii au organizat o retea de sabotaj în zona petroliferã, pentru a crea dificultãti Germaniei în aprovizionarea cu petrol din România. In toamna anului 1939, s-au semnalat acte de sabotaj în aceastã zonã, fapt care a determinat guvernul german sã intervinã pe lnâgã guvernul român, cerând mãsuri de securitate. In eventualitatea unui conflict armat între România si Germania, aceastã organizatie avea misiunea sã procedeze din prima zi la distrugerea sistematicã a instalatiilor de extractie si depozitare a petrolului, precum si a conductelor si rafinãriilor. La începutul lui Aprilie 1940, Intelligence Service-ul proiecteazã sã dea o loviturã de gratie transportului de petrol românesc spre Germania, prin blocarea navigatiei pe Dunãre în dreptul Portilor de Fier. Serviciul german, care se organizase si el pe teritoriul românesc pentru a preîntâmpina actele de sabotaj ale servicului englez, descoperã în aceste zile un convoi de slepuri care înainta cu mare bãgare de seamã de la Sulina pe Dunãre în sus. Urmãrile întreprinse de serviciul german au dat la ivealã cã slepurile nu trasportau marfã, cum sustineau autoritãtile românesti, ci aveau o încãrcãturã de ciment si dinamitã. Ajungând convoiul în canalul POrtilor de Fier, dinamita trebuia sã facã explozie. In urma exploziei, bucãti mari de stâncã de pe malul sârbesc s-ar fi prãvãlit în apã, iar vasele încãrcate cu ciment s-ar fi scufundat, blocând pentru vreme îndelungatã navigatia. Abia dupã repetate interventii ale Ministrului Germaniei la Bucuresti, care au mers pânã la amenintãri, guvernul de la Bucuresti dã ordin de oprire a convoiului suspect la Giurgiu.

   Dacã complotul englez ar fi reusit, replica Berlinului nu putea fi decât una singurã: o fulgerãtoare interventie în Româia, pentru a lua sub protectie zona petroliferã si pentru a asigura cãile de comunicatii între Germania si sud-estul Europei. Marele Stat Major german avea deja planurile de invazie pregãtite. Pentru a obtine trecerea prin Ungaria, Berlinul promisese acestei tãri retrocedarea Ardealului. La izbucnirea unui conflict armat s-au gândit si Englezii când au plãnuit întreprinderea de la Portile de Fier. Incidentul ar fi fost prea grav ca sã poatã fi lichidat pe cale diplomaticã. In joc era petrolul românesc, element vital pentru continuarea rãzboiului. Reactia lui Hitler ar fi fost drasticã si România a r fi fost antrenatã în rãzboiul de încercuire al Germaniei.

Distrugerile plãnuite la Portile de Fier se încadrau într-un plan mult mai vast, care privea strategia generalã a Aliatilor. Actiunea din România trebuia sã se desfãsoare în prima jumãtate a lunii Aprilie, adicã tocmai în perioada în care Englezii se pregãteau sã debarce în Norvegia. Pentru a slãbi presiunea armatei germane pe frontul de vest, Elglezii s-au gândit sã deschidã alte teatre de operatiuni în Europa si, în acest scop, au pregãtit debarcarea în Norvegia concomitent cu lovitura plãnuitã în România. In acelasi timp asadar diviziile Reichului ar fi fost nevoite sã intervinã în douã directii divergente, cu consecinte imprevizibile. Hitler aflând de pregãtirile aliate de debarcare în Norvegia, le-a luat-o înainte.

   Organizarea retelei engleze de spionaj si sabotaj din România s-a fãcut cu aprobarea guvernului român si tot cu aprobarea acestui guvern s-a realizat expeditia de dinamitare a canalului de la Portilede Fier. Nu stiu dacã guvernantii români si-au dat suficient de bine seama de gravitatea acestei complicitãti. Aceastã întâmplare confirmase încã odatã intentiile reale ale Regelui în politica externã a României. El rãmãsese ancorat în vechea orientare externã si urmãrea sã pândeascã un prilej potrivit pentru a azvârli tara în rãzboi contra Germaniei. Acest prilej însemna pentru el un moment în care Germania era angajatã într-un rãzboi de uzurã pe un front stabilizat, pentru ca România sã nu rãmânã singurã fatã în fatã cu toatã puterea Reichului. NUmai într-un asemenea moment, Regele spera sã smulgã consimtãmântul oamenilor politici din jurul lui, timorati de forta Reichului. Momentul polonez a trecut fãrã sã-si poatã pune planurile în aplicare, din cauza repeziciunii cu care s-a sfârsit campania. Momentul norvegian a rãmas nefolosit din aceeasi cauzã. Mai rãmânea Regelui o nãdejde, ca ofensiva germanã sã se întepeneascã în Franta, ca în primul rãzoi mondial.

   Incidentul de la Portile de Fier, despre care am avut ample informatii, mi-a risipit si ultimele îndoieli asupra necesitãtii actiunii din tarã. Intoarcerea în România îmi pãrea ca o poruncã a destinului. Cu Regele împreunã, tara nu mai putea fi salvatã, cum ne legãnasem o clipã în aceastã iluzie, dupã venirea delegatiei legionare. Destinderea era compromisã în germene, deoarece conditia ce o pusese grupul Berlin ca sã-si dea adeziunea la realizarea ei, alãturarea cât mai grabnicã a României la Axã, nu fusese îndeplinitã si nici nu putea fi îndeplinitã. Politica Regelui dospea de duplicitate. Atât destinderea cât si concesiunile economice fãcute Reichului erau simple instrumente ale acestei politici perfide, destinate sã se termine cu un rãzboi contra Germaniei. Fruntasii legionari din tarã, fãrã sã vrea si fãrã sã îsi dea seama, erau târâti pe fãgasul aceleasi politici de duplicitate. Schimbãrii de politicã internã nu-i corespundea si o schimbare de politicã externã, singurul element care îngãduia miscãrii sã îsi modifice atitudinea fãtã de Rege. Inaltele ratiuni patriotice care obligaserã pe cei de la Berlin sã se încline spre teza destinderii se adeveriserã a fi numai simple momente tactice, destinate sã ne inducã în eroare. Primejdia era acum si mai mare. Folosindu-se de destindere, Regele urmãrea sã capteze bunãvointa Berlinului, pentru ca, la momentul oportun, sã-si îndeplineascã angajamentele fatã de tabãra bolsevico-democraticã, cãruia îi dedicase toate sfortãrile domniei lui.

   Imi recâstigasem linistea sufleteascã, tulburatã pentru o clipã de venirea delegatiei din tarã. Suntem pe drumul cel bun. Numai actiunea plãnuitã la Berlin reprezintã linia miscãrii, pentru cã numai pe aceastã cale se poate salva Statul Român. Deci, cât mai repede în tarã. Ce vom face? O revolutie, dacã se poate. Un atentat contra Regelui, dacã timpul nu mai îngãduie o concentrare de forte. Cu toatã energia am dat zor pregãtirilor de plecare, pentru a o lua înaintea caelora care pregãteau dezastrul României.

 

 

   Plecãrile spre tarã au fost fixate pentru luna Aprilie. In cursul acestei luni trebuia sã se scurgã în România întreaga echipã. Cum nu dispuneam în total decât de cinci pasapoarte, cu al meu, o luptã grea s-a iscat între mine si ceilalti camarazi din grupul de actiune, cu cât se apropia timpul plecãrii. Nici unul nu voia sã lase locul celuilalt. In special, Crãcea, Rosu, Smultea, Seitan, stãruiau sãnu fie lãsati pe dinafarã cu nici un pret. Pentru a nu ne împotmoli în discutii, am convenit cã numai necesitãtile actiunii decid de alegerea însotitorilor mei.

   Mai întâi nu era cazul sã îngreunea expeditia cu camarazi hotãrâti, curajosi, dar care nu dispuneau de o razã suficientã de mobilizare a fortelor. Pasapoartele trebuiau rezervate acelora care puteau antrena în luptã un grup legionar mai important. Aplicând acest criteriu, au cãzut de pe listã Tolcea, Vintan Valeriu, Vasiu, Popa Ion, Gãvãginã si Petre Ponta. Din tabloul celor rãmasi, am mai eliminat o serie, orientându-mã dupã faptul dacã unii pot fi substituiti cu altii. Asa de pildã, între Seitan si Eugen Teodorescu, amândoi din Constanta, am ales pe Teodorescu. Pe Octavian Rosu, Smultea Ilie si Popovici Alexandru i-am lãsat în suspensie, pentru cã apartineau tus-trei organizatie din Banat, pe care o condusesem eu însumi. Pânã la urmã am ajuns la urmãtoarea formatie: Nicolae Petrascu, fostul sef de regiune al Ardealului de Sud; Traian Borobaru, care desi bãnãtean, era indispensabil pentru sistemul de legãturi din Banatul Sârbesc; Ilie Rotea, element important cãci putea mobiliza puternica organizatie din judetul Hunedoara, si în afarã de asta, avea mari sperante sã ne procure pusti-mitraliere de la Fabrica de arme Cugir; Eugen Teodorescu, care avea misiunea sã conducã în luptã fortele legionare din Dobrogea. Un alt lement de care nu mã puteam lipsi, era Ion Boian. El mã însotise în cursul expeditiei mele în tarã din August 1939 si îmi fusese de nepretuit ajutor. Il verificasem pe teren a fi un impecabil executant al celor mai grele misiuni. Tocmai fiind omul înzestrat cu cea mai mare îndemânare de a trece granitele, i-am indicat ruta cea mai grea. Cum nu mai aveam pasapoarte disponibile, el trebuia sã ajungã în România trecând pe negru trei frontiere: cea germano-maghiarã, cea ungaro-jugoslavã si apoi, împreunã cu noi, cea jogoslavo-românã. Lui Boian i-am dat ca însotitor pe studentul în medicinã, Petre Dumitriu. Acest camarad, desi nu fusese recrutat pentru grupul de actiune, se legase atât de mult de noi încât nu voia nici în ruptul capului sã mai rãmânã la Berlin. L-am lãsat s ãplece, gândindu-mã mai mult la folosul ce ni l-ar putea aduce punând în gardã studentimea de la Bucuresti contra trãdãrii lui Vrfureanu.

   In total erau gata de plecare, în afarã de mine, cinci legionari din grupul de actiune si un rãzlet, recrutat în ultimul moment. Pentru a potoli agitatia celorlalti, le-am comunicat cã mai sunt unele pasapoarte în perspectivã, cã Petre Ponta le va ridica de lapersoane ce ni le-au promis si le va schimba fotografia pentru uzul celor rãmasi. Pregãtirile din tarã nu puteau întârzia din cauza lor, cãci evenimentele se precipitau. In realitate, putine nãdejdi mai erau de alte pasapoarte. Rãu mi-a pãrut sã las la Berlin pe Virgil Mihãilescu, care cunostea bine organizatia Rãzleti din Capitalã si chiar o condusese dupã cãderea Inginerului Micu Augustin. Tot atât de pretios pentru expeditie ar fi fost si Nicu Crãcea, fostul sef din prigoanã al organizatiei din judetul Teleorman. Si el trebuia sã rãmânã pentru acelasi motiv. Dureroasã, pe plan sufletesc, a fost despãrtirea lui Rotea de Smultea. Amândoi au lucrat în aceeasi întreprindere la Berlin si au locuit în aceeasi casã, "bojdeuca" din Tempelhof. Si-au legat sufletele în vãpaia aceluiasi dor: sã se întoarcã cât mai repede în tarã. Acuma, unul rãmânea stingher la Viena, iar celãlalt se ducea în necunoscutul unei noi lupte, rupându-se de o prietenie binefãcãtoare.

   Borobaru era înainte mergãtorul expeditiei. Inainte de plecare, ne-am fixat modalitãtile de întâlnire la Belgrad si lozincile ce le vor întrebuinta legionarii pentru a fi recunoscuti de gazdele noastre din Banat. In grija lui si a lui Vârtan, zis Negru, cãdea adãpostirea noastrã în Jugoslavia si apoi trecerea frontierei. In 9 Aprilie, mi-am luat rãmas bun de la Borobaru. Nu avea nimic din fata crispatã a omului care se afla în preziua unei mari încercãri. La garã fãcea glume cu camarazii care l-au însotit, ca si cum ar fi fost o cãlãtorie de plãcere.

   Starea noastrã sufleteascã dea tunci se integrase total pe linia sacrificiului. Bariera dintre viatã si moarte se rupsese parcã în sufletele noastre, contopindu-se cele douã sfere în una în aceeasi existentã. Cei doi morti nu apartineau vietii de dincolo, ci erau mai aproape de noi si mult mai vii decât lucrurile reale. Seitan gãsise o expresie admirabilã pentru a caracteriza frenetica trãire a legionarului în prigoanã, în intimã comuniunea cu moartea: "Heidelbergul mortii".

   Pe la mijlocul lui Aprilie, pãrãseste Rotea Germania. El si cu Smultea au fãcut mai întâi un popas la Viena, pentru a sustrage de sub privegherea politiei germane. Smultea a rãmas la Viena si dupã plecarea lui Rotea, torcând mereu speranta sã-l ajungã din urmã. Spre marea noastrã bucurie, atât Borobaru cât si Rotea ne-au trimis ilustratele convenite, prin care ne anuntau cã au ajuns la destinatie. Rotea nu trebuia sã astepte sosirea noastrã, cum era prevãzut pentru ceilalti, ci sã disparã în România îndatã ce îsi va fi organizat trecere. In esalonarea plecãrilor, trebuia sã tinem seamã de agentii Legatiei Române din Berlin. Disparitia oamenilor din Berlin trebuia sã producã cât mai putine comentarii, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic anormal. Pentru a acoperi plecarea lui Borobaru si apoi a lui Boian si Dumitriu, am lansat versiunea cã s-au dus sã-si gãseascã de lucru în alte orase din germania. Explicatia era plauzibilã, pentru cã exista un precedent cunoscut, plecarea lui Rotea si Smultea la Viena. In atreia serie am dat drumul lui Boian si Dumitriu Petre. Mi se frângea inima când mã gândeam cã cei doi ar fi putut sã cadã în mâinile grãnicerilor nemti, la trecerea frontierei în Ungaria. Prinsi si interogati, s-ar fi descoperit fuga lor în Germania si probabil cã ancheta nu s-ar fi oprit la ei, ci întreaga expeditie putea fi torpilatã. Dar Dumnezeu a voit altfel. La câteva zile abia, am primit o carte postalã de la Boian, prin care anunta sosirea lui la Budapesta. Ne-am bucurat ca niste copii. Pânã acuma nu ne puteam plânge de nenoroc. Tot ce am întreprins, s-a relizat, cum spune neamtul, "planmaessig". Din aceleasi motive, în ordinea de plecare, Petrascu era trecut penultimul, iar eu ultimul. Câtã vreme eram semnalat la Berlin, guvernul din tarã nu avea motive sã se alarmeze. Plecarea mea era de asa fel calculatã ca între ultima mea prezentã la Berlin si saltul în tarã sã se scurgã cel mai putin timp posibil.

   Uitându-mã în urma mea, cu trei luni înainte, la trupa hãrtuitã care se întorcea din tarã si la aerul de înmormântare ce-l gãsisem la Berlin, si apoi reflectând la acesti tineri care se avântau pentru a nu stiu câta oarã pe cãrãrile mortii, cu convingerea mortii, cu convingerea cã soarta tãrii se joacã cu efortul si sacrificiul lor, nu puteam decât sã fiu multumit si sã multumesc lui Dumnezeu de ocrotire.

   Acest pumn de legionari va pune în miscare ca o avalansã tara întreagã si regimul de crime si teroare va fi mãturat.

 

 

   La începutul lunii Mai, o nouã delegatie legionarã îsi face aparitia la Berlin. Ea era compusã din Constantin Stoicãnescu si Augustin Bidianu de la Sibiu, avocat si fost sef de regiune. Noua încercare a Regelui de a capta grupul legionar Berlin pentru politica de destindere trebuie pusã cu campania din Norvega. Fulgerãtoarea victorie a armatei germane în nordul Europei a azvârlit în panicã Palatul. Era al doilea dus rece ce îl primise dupã campania din Polonia. Regele pãrea decis la o grabnicã revizuire a politicii sale externe, în sensul unei apropieri de Axã. Descoperirea concomitentã a afacerii cu slepurile de pe Dunãre îi crease temerea cãpentru el nu mai existã salvare la Berlin. Numai dacã ar reusi sã se înteleagã cu legionarii si sã se prezinte în fata lui Hitler cu întreaga miscare masatã în spatele lui, nãdãjduia sã îmblânzeascã mânia Cncelarului Germaniei, care mergea din victorie în victorie. Stoicãnescu si Bidianu veniserã cu aceleasi exigente din partea Palatului pe care ni le comunicase si prima delegatie, cu deosebirea cã de astã datã ni se cerea sã ne exprimãm public lealitatea fatã de Rege si apoi sã ne întoarcem în tarã. Integritatea teritorialã a României este amenintatã si interesele supreme ale patriei cer o cât mai mare unitate în interior.

   Intre Stoicãnescu si Bidianu exista o profundã deosebire de vederi. Stoicãnescu expunea cererile Regelui de pe pozitia miscãrii, cu toatã prudenta si rezervele cuvenite. El nu credea în sinceritatea Regelui si nu pleda cauza lui. Bidianu era partizanul directiei reprezentate de Noveanu. Miscarea, spunea el, nu se poate salva decât încetând lupta împotriva lui Carol. Nu existã o altã iesire din impasul în care se gãsea miscarea decât ca grupul din Berlin sã-si însuseascã pozitia adoptatã de miscare din tarã. El prevedea chiar cã, în scurtã vreme, Regele ne va chema sã participãm la guvern. In acest caz, pretindea Bidianu, este mai prudent ca miscarea legionarã sã fie reprezentatã în guvern de elemente mai putin intransigente, pentru cã, dacã colaborarea cu Regele ar esua, miscarea sã iasã compromisã din aceastã colaborare. Papanace, Petrascu, Stoicãnescu si cu mine ne-am opus cu îndârjire acestei propuneri. Dacã acesti vagi legionari ar intra în guvern cu titlul de reprezentanti al Legiunii, rãspunderile miscãrii nu pot fi separate de rãspunderile lor ca persoane particulare. Dacã ei, fiind în guvern, sãvârsesc acte compromitãtoare pentru Legiune, implicit angajeazã si bunul mers al Legiunii. Dacã s-ar pune vreodatã aceastã eventualitate, este infinit mai bine ca miscarea sã fie reprezentatã în guvern de cele mai sigure elemente de care dispune. Oamenii acestia lucizi, tenaci si de mare încredere niciodatã nu vor cãdea în cursa Regelui si nu vor putea fi captati. Dacã vor simti cã prezenta lor înguvern poate sã creeze prejudicii ireparabile miscãrii, vor avea curajul sã se retragã.

   Rãspunsul ce l-am dat celei de-a doua delegatii legionare era identic cu cel înmânat primei delegatii, cu singura deosebire cã, de astã datã, l-am formulat în scris. Acelasi continut sau aproape acelasi continut, redactat în douã versiuni, una de mine si alta apartinând lui Papanace. In amândouã rãspunsurile conditionam exprimarea sentimentelor noastre de lealitate fatã de Rege de orientarea politicii externe a României spre puterile Axei. "Miscarea Legionarã, spuneam eu, rãmâne pe pozitia externã fixatã de Corneliu Codreanu, adicã crede si astãzi cu tãrie cã numai o aliantã efectivã si cât mai grabnicã cu Axa Roma-Berlin poate sã salveze viitorul neamului nostru. Evenimentele care au rumat de la prãbusirea Poloniei si pânã la acelea mai recente ale cuceririi Danemarcei si Norvegiei, confirmã puterea militarã a Germaniei, iar întrevederea de la Brennero dintre Hitler si Mussolini dovedeste cã Axa Roma-Berlin nu poate fi zdruncinatã, asa cum nãdãjduia pânã în ultimul moment Londra si Parisul. A mai crede astãzi în victoria aliatilor, oricâte ajutoare ar mai primi acestia din altã parte , dpã ce Italia si germania si-au asigurat pozitii strategice superioare, e identic cu a te lupta zadarnic cu realitãtile. Punctul de vedere exprimat de Corneliu Codreanu în 1937 în politica externã si care atunci pãrea clasei noastre conducãtoare exagerat si primejdios, astãzi apare clar si evident".

   "Convingerea noastrã este întemeiatã pe constatãri elementare si la îndemâna oricui. Dacã la noi în tarã, pentru a respinge acest fel de a vedea, se vorbeste mereu si se utilizeazã ca mijloc de propagandã - spre nenorocirea noastrã cu sprijinul oficialitãtii - ideea primejdiei germane, noi stim cã acest argument constituie o provocare si o atâtare a opiniei publice venite din partea acelor cercuri care vor sã târascã România într-un rãzboi dezastruos alãturi de aliati. Primejdia germanã nu existã decât în ipoteza când si-o creeazã singurã România, prin politica ei de înfeudare intereselor anglo-franceze. In ipoteza aliantei cu Axa Roma-Berlin, aceastã primejdie nu existã; mai mult decât atâta: Germania va asigura integritatea teritorialã a tãrii noastre si ne va ajuta în dezvoltarea noastrã economicã".

   "Acei oameni politici care vorbesc mereu de primejdia germanã - care încã odatã existã numai în cazul când România, împotriva intereselor firesti, va lua atitudine ostilã Reichului - uitã sau vor sã treacã sub tãcere cã tara noastrã e amenintatã de alte primejdii, atât de grave încât pun în discutie însãsi existenta fizicã a poporului nostru".

 

1. Primejdia iudaicã. Prin numãrul lor covârsitor de mare, prin acapararea bogãtiei economice a tãrii noastre si prin opera lor de disolutie a poporului în mijlocul cãruia trãiesc, jidanii constituie cea mai gravã problemã pentru viitorul neamului nostru. Fãrã rezolvarea problemei jidovesti, chiar dacã România va rãmâne liberã si în actualele ei hotare, poporul român este amenintat sã se stingã, înnãbusit de cotropirea iudaicã. Nimeni nu poate tãgãdui însã cã nimicirea puterii jidovesti în România - chestiune de viatã si de moarte pentru neamul nostru - e legatã de victoria Axei Roma-Berlin.

 

2. A doua primejdie este panslavismul. Poporul român este prins între slavii de Nord si cei de Sud. Pericolul începe din momentul ce ar exista vreo posibilitate sã se uneascã cele douã ramuri ale slavismului. Se stie cã miscãrile opiniei publice din Jugoslavia si Bulgaria sunt o apropiere de Rusia si, în ultimul timp, chiar guvernele celor douã State se îndreaptã spre aceastã linie. Nimic mai firesc - pentru a scãpa de aceastã amenintare - decât sã se asociem acelor puteri care au interese identice cu ale noastre din acest punct de vedere si opuse panslavismului, adicã Axei Roma-Berlin.

 

3. Rãmâne primjdia revizionismului maghiar si bulgar. Aceste douã tãri nu vor avea niciodatã forta necesarã ca prin puterea lor proprie sã se smulgã teritoriile revendicate de ele. Numai în ipoteza când Ungaria si Bulgaria se vor asocia unui bloc de State biruitoare într-un rãzboi si din care România sã nu facã parte sau sã fie de partea învinsilor, aceste douã State vor reusi sã ne zdrobeascã. Dacã însã România trece de partea Axei, Bulgariasi Ungaria îsi pierd valoarea lor de pioni esentiali ai ofensivei italo-germane în sud-estul european, iar revizionismul lor rãmâne fãrã sprijin si fãrã posibilitate de realizare.

   "Din informatiile noastre si din anumite indicii se pare cã România a înteles necesitatea stringentã si imediatã de a se apropia de Axa Roma-Berlin".

   "Dacã aceastã presupunere a noastrã are vreun sâmbure de adevãr, prezenta legionarilor la Berlin este de o extremã importantã si socotim cã am face un act contrar intereselor tãrii noastre, dacã am renunta la pozitia noastrã de aici, în momentul acesta, chiar numai printr-o declaratie publicã".

   "Pentru cã se face apel la patriotismul nostru, la realizarea unei unitãti supreme în momentul actual de primejdie externã, rãspundem cã exprimarea sentimentelor de loialitate nu vor întârzia sã se producã cu toatã sinceritatea în ziua când vom avea certitudinea cã România a înteles sã-si realizeze destinul ei istoric, mergând alãturi d eputerile biruitoare ale Axei".

 

2 Mai 1940.

 

H.S.

 

   Constantin Papanace, plecând de la aceleasi consideratii, ajunge la concluzii analoage:

 

"Fãrã îndoialã cã toate aceste considerente de bazã ale unei realiste si nationale politici externe românesti, pe care mIscarea Legionarã, prin faptul cã nu se gãseste la guvern, le poate preconiza în formã categoricã si în public, trebuiesc presupuse cã sunt tinute în seamã de factorii care poartã în mod efectiv rãspunderea politicii oficiale românesti. De altfel unele indicii din ultimul timp. de pronuntatã tendintã de apropiere de Italia, vin sã întãreascã aceastã presupunere. Totusi pentru oricine îsi dã seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat cã o clarificare în sensul celor arãtate mai sus, sã nu se producã într-un moment când va fi prea târziu. Aceastã îngrijorare sporeste si faptul cã opinia publicã româneascã continuã sã fie lãsatã la discretia oficinelor de propagandã iudao-masonicã, care, pentru a sustrage atentia poporului român de la primejdiile reale ce îl pândesc, inventeazã si exagereazã o primejdie ca venitã din partea statelor nationaliste. Cu aceastã falsificare s-a mers atât de departe, încât chiar actiunea de astãzi - a fost prezentatã, atât în tarã, dar mai ales în presa democraticã din strãinãtate, drept o cunoastere din partea legionarilor a asa zisei primejdii germane, care ar fi avut drept consecintã abandonarea politicii externe fixatã de Cãpitan.

   "O asemenea interpretare eronatã, care priveste însãsi una din liniile fundamentale ale politicii legionare, sustinutã pânã acum cu imense jertfe, pentru a fi o rezervã a neamului românesc, trebuieste evitatã printr-o categoricã lãmurire".

 

   Considerãm aceastã lãmurire cu atât mai necesarã, cu cât domnului Ion Mihalache si deci indirect si domnului Iuliu Maniu li s-a permis sã conditioneze în mod public, devotamentul cãtre Rege, cu rezerve ideologice, pãreri sau atitudini, care pe plan intern, dupã reforma Statului român din Februarie 1938, sunt anacronice si perimate; iar pe plan extern pot deveni de-a dreptul catastrofale.

 

   "De aceea, dacã un asemenea procedeu de devotament conditionat, mai ales când este adresat Suveranului tãrii, nu este de dorit sã se manifeste sub forma adoptatã de Dl. ion mIhalache, atunci este necesar din punct de vedere românesc ca sentimentele de loialitate ale legionarilor din strãinãtate sã nu se manifeste în mod public, decât atunci când se va adopta oficial politica externã - care formeazã unul din crezurile legionare fundamentale - si care dupã multe indicii din ultimul timp pare cã nu ar fi exclusã din calculele Suveranului tãrii".

   "Pânã atunci nu se va întreprinde nici un fel de actiune, spre a nu stingheri pe cei ce poartã rãspunderea în actualele împrejurãri exceptional de grele si spre a se conforma obligatiei impusã de statul ospitalier de a nu face nici un fel de activitate politicã, atâta timp cât se gãsesc ca refugiati politici pe teritoriul sãu".

 

Berlin, 2 Mai 1940.   

 

P.C.

 

   Pentru delegatii din tarã, întoarcerea lor ca un rãspuns scris de la Berlin constituia o mare usurare. Ei puteau dovedi Regelui cu documentele aduse cã îsi îndepliniserã misiunea si se întorseserã chiar cu un început de succes. Dacã destinderea e determinatã de înalte ratiuni de Stat, cum afirmã Regele si toti care îl secundau, noi îi rãspundeam cu aceeasi monedã. Grupul Berlin asteaptã din aprtea Regelui sã facã pasul decisiv pentru salvarea tãrii - apropierea de Axã - pentru ca noi, la rândul nostru, sã ne executãm angajamentul prin aceste declaratii si sã ne exprimãm în mod public sentimentele de lealitate.

 

 

   A sosit si rândul "ariergãrzii" sã pãrãseascã berlinul. De fapt plecarea lui Petrascu mai intâi, a mea la scurt interval dupã el, trebuia sã aibã loc pe la sfârsitul lunii Aprilie. Ceea ce ne-a retinut peste acest termen, a fost sosirea celei de-a doua delegatii din tarã. M-am bucurat de revederea lor, dar as fi fost si mai bucuros sã-i vãdd cât mai repede urcati în tren... ca sã ne putem urca si noi în aceeasi directie, fãrã a le trezi bãnuielile. Am avut noroc cã erau si ei grãbiti sã se întoarcã, pentru cã îi astepta Urdãreanu cu rãspunsul. Regele voia sã obtinã cât mai repede un angajament ferm din partea noastrã.

   Petrascu a plecat în 2 Mai 1940, în ziua când delegatia legionarã abia sosise. De dimineatã a putut sã vadã pe Stoicãnescu si Bidianu în casa lui Titi Cristescu si apoi sã se plimbe cu ei prin parcul Charlottenburg. A vorbit cu ei despre întâmplãrile din tarã, dar cu ochii mereu pe ceasornic. Nu putea amâna plecarea nici cu o zi mãcar, deoarece îi expira viza de iesire din Germania. Si-a luat rãmas bun de la Stoicãnescu si Bidianu, ca si cum ar avea o treabã urgentã de îndeplinit si chiar i-a dat lui Bidianu o scrisoare si o fotografie pentru sotia lui.

   M-am întâlnit cu Petrascu pe drum, eu venind spre locul de întâlnire cu camarazii din tarã. Ne-am asezat pe o bancã si am revãzut toate amãnuntele cãlãtoriei lui, descrierea locurilor de întâlnire si a oamenilor, cãci el  nu fusese niciodatã în Banatul sârbesc. Petrascu se mutase cu o sãptãmânã înainte de la Petre Ponta, într-o pensiune, si anuntase la politie noua locuintã. Fãcuse aceastã operatie pentru a i se pierde urma si pentru a nu crea greutãti familiei camaradului nostru. Dupã ce si-a luat bagajul s-a întors la petre Ponta, pentru a-si lua rãmas bun nu numai de la familia care îl gãzduise în cursul iernii, dar si de la casa unde trãise cu intensitate toate pregãtirile plecãrii.

   Petrascu s-a despãrtit greu de Berlin, ca si cum era muncit de negre presimtiri. In  odaia lui de sus, din casa lui Ponta, a privit îndelung fotografiile de pepereti, ca si cum si-ar fi luat rãmas bun de la viatã. Deoparte era atârnatã fotografia sotiei lui si a copilasului; de altã parte îl mãsura figura de cremene a lui Vasile Christescu. Cele douã fotografii reprezentau cele douã lumi între care se zbate destinul legionar. Legionarul trebuie sã-si calce în picioare dragostea omeneascã, pentru a se realiza cealaltã dragoste, de Neam si Legiune. Trebuie sã-si pustieascã asezãrile vietii proprii, pentru a nu le pustii asezãrile Neamului. Dar, cum spune Mota, nu este nici o rusine sã-si mãrturisesti suferinta ce o simti, când trebuie sã te rupi de viatã. Cu atât mai mare apare jertfa. Petrascu nu era eroul pur, nu apartinea genului Miti Dumitrescu, care trecuse din viatã în moarte, înainte de-a muri. Numai îmbrãcat în zalele mortii a putut rãpune pe Armand Cãlinescu. Petrascu mergea la moarte, pentru cã aceasta era soarta lui de legionar, de la care nu se putea sustrage, pentru cã pe acest drum au mers si au cãzut atâtia alti camarazi. Te-ai fãcut legionar, trebuie sã onorezi numele ce-l porti, chiar dacã nu ai fi viteazul din poveste. La despãrtire mi-a cãzut mie mai greu decât lui sã îmi iau rãmas bun. Fãceam eforturi sã-l încurajez, iar el mã aproba cu tristete. El stia tot asa de bine ca si mine cã de la ultima noastrã expeditie el nu putea lipsi. Din pleiada de legionari cu care luptasem în prigoanã mai rãmãsesem numai câtiva în viatã, iar acestia câtiva nu puteau da îndãrãt. Trebuia sã ne mãsurãm încã odatã puterile cu dusmanul.

   Retinut de convorbirile cu Stoicãnescu si Bidianu, abia în ultimul moment am putut sã ajung la Anhalterbahnhof, de unde îi pleca trenul spre Viena. Era pe înserat. Petrascu se asezase în vagon, înconjurat de o multime de camarazi. Inainte de plecarea trenului cu câteva minute, am apãrut si eu. Mare i-a fost bucuria. Ne-am îmbrãtisat încã o datã si apoi trenul s-a pus în miscare. Ne-a mai salutat o clipã cu mâna întinsã si apoi nu s-a mai vãzut.

 

 

   Se apropia si momentul plecãrii mele. Delegatia legionarã pãrãsise Berlinul. Eu cu Eugen Teodorescu eram încheietorii expeditiei.

   In Berlin nu mai aveam altceva de fãcut decât sã stabilesc, într-o discutie finalã cu Papanace, modalitãtile de coordonare între actiunea din tarã si situatia grupului Berlin.

   Ne-am întâlnit, în preziua plecãrii, în casa inginerului Negoescu. Mare mi-a fost mirarea când m-am gãsit în fata unui alt Papanace decât acela pe care îl cunoscusem din convorbirile anterioare. Tot ce plãnuisem împreunã era dat peste cap. El stãruia s ãnu plec în tarã si, pentru a mã convinge, si-a desfãsurat toate resursele dialectice si tot pathosul de care dispunea.

   Grupul Berlin, spunea el, reprezintã un capital politic considerabil în aceste momente, pentru cã numai un grup, bucurându-se de libertate, poate lua hotãrâri valabile pentru întreaga miscare. Prezenta noastrã în Capitala Reichului împidicã sau cel putin stânjeneste pe Regele Carol ca sã-si ducã la îndeplinire manevrele lui de apropiere de Berlin, de atâtea ori demonstrate a fi sovãitoare, incerte si chiar suspecte. Grupul Berlin reprezintã o rezervã si o permanentã amenintare pentru regimul carlist. Nu este exclus apoi sã se producã o nouã sângerare a miscãrii, pe care noi cu greu am mai putea-o suporta.

   Argumentatia lui Papanace, în aparentã foarte solidã, avea ceva nedefinit. Nu mergea pânã la epuizarea problemei. Era construitã unilateral. Si eu acordam aceeasi valoare grupului Berlin. Si eu eram constient de rolul important, as zice decisiv, ce-l joacã în raport cu miscarea din tarã si lupta împotriva Regelui. Dar eram de pãrere cã rezerva Berlin acum si nu mai târziu trebuie sã intre în actiune. Asteptarea noastrã ar fi fost justificatã numai dacã în tarã s-ar fi ivit acel complex de forte legionare care sã ia chestiunea în mânã si sã facã de prisos prezenta noastrã acolo. Dar el stia tot asa de bine ca si mine, din spusele delegatilor din tarã, cât de confuz se contura viitorul înmintea legionarilor de acasã. Chiar Stoicãnescu, cel mai inventiv si mai îndrãznet dintre ei, nu vedea clar ce se poate face cu destinderea. Singurul sfapt ce mi l-a dat a fost sã mã ascund în fundul pãmântului, ca sã nu îmi facã de petrecanie agentii guvernului. Nu mai vorbesc de grupa Noveanu-Bidianu, care vedea în împãcarea cu Regele fericirea supremã la care poate aspira miscarea. Din tarã nu ne putem astepta asadar decât ca miscarea sã se împotmoleascã în meandrele destinderii. Regele Carol va pãstra initiativa si va împinge miscarea din compromis în compromis. Odatã legionarii angajati pe acest drum dezonorant, cu greu vor mai putea fi readusi la pozitia initialã si, pânã la urmã, în mod fatal ne vom misca pe linii divergente. Miscarea va fi prezentã la belrin si absentã în tarã, încâ evenimentele se vor desfãsura peste capetele noastre. Prezenta noastrã în tarã ar avea rolul sã dubleze destinderea, pentru a feri miscarea de un esec. In caz cã destinderea nu se va realiza conform vedereilor noastre, vom putea interveni, anulând pierderea de prestigiu în interior si în afarã. Noi, cei de la Berlin, am acceptat destinderea cu conditia ca Regele Carol sã schimbe politica externã. Din informatiile ce le detinem, rezultã cã Regele continuã aceeasi politicã de duplicitate, cã creeazã numai aparente favorabile unei presupuse apropieri de Axã, fãrã însã a se decide pentru adoptarea ei definitivã. Incidentul cu vasele engleze de pe Dunãre numai lasã nici un dibiu asupra intentiilor reale ale Regelui. Dacã i se oferã o oportunitate, dacã armata germanã s-ar întepeni în fata liniei Maginot, sã fim siguri cã Regele va sãri în spatele Germaniei si soarta României va fi pecetuitã. Problema care sepune pentru noi, iar Papanace n-a fost niciodatã de altã pãrere de la revenirea mea în tarã, e ca înainte ca România sã fie târâtã într-un rãzboi contra Germaniei, miscarealegionarã sã schimbe destinul ei si sã aibã un cuvânt de spus în guvernarea tãrii.

   Nu stiu ce se petrecuse în capul lui Papanace de îsi schimbase complet felul de gândire. Era insensibil de argumentele ce le depãnasem împreunã de nenumãrate ori si pe care acuma numai i le repetam. El însusi afirmase în rãspunsul dat delegatiei legionare din tarã: "Totusi, pentru oricine îsi dã seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat cã o clarificare în sensul celor arãtate mai sus sã nu se producã într-un moment când va fi prea târziu". Sublinierea era a lui, prea târziu, ne gândeam amândoi la eventualitatea cã întoarcerea spre Axã sã nu se producã decât în momentul cel mai favorabil pentru tara noastrã, când cãrtile rãzboiului erau jucate în Occident si Hitler era stãpânul Europei. Atunci România numai putea veni decât pe masa de operatii a reajustãrilor teritoriale, conditie sine-qua-non pentru a fi primtã în Axã. El însusi îmi povestea o scenã de la Amalienhof, când a surprins pe unul din camarazii ce locuiau acolo, Vasiu, mângâind harta frumoasã a României si zicând, dând din cap cu tristete: "acuma, te duci, în curând n-o sã mai fi cum ai fost". Am fost izbit de urmãtoarea frazã în concluzia rãspunsului lui Papanace cãtre Palat:

 

   "Pânã atunci nu se va întreprinde nici un fel de actiune spre a  nu stingeri pe acei care poartã rãpunderea în actualele împrejurãri exceptional de grele si spre a se conforma obligatiei impuse de statul ospitalier de a nu se face nici un fel de activitate politicã, atâta timp cât se gãsesc refugiati politici pe teritoriul sãu".

 

   Totusi nu l-am întrebat la ce se gândeste când a scris aceste rânduri, sperând cã nu e vorba decât de o declaratie de circumstantã, destinatã sã acopere expeditia spre tarã, de ale cãrei pregãtiri era pe deplin informat. De abia în cursul acestei convorbiri mi-am dat seama cã el scrisese aceste rânduri cu deplinã convingere si îsi manifesta prin ele noul punct de vedere la care ajunsese. Acuma consideram gravã chestiunea, cãci el, prin aceastã declaratie, ne lega si pe noi de mâini, lãsând întreaga initiativã Regelui. Nici pe plan politic nu trebuia sã mai întreprindem nimic, pentru "a ne conforma obligatiei impusã de statul ospitalier". Dupã schimbul de cuvinte avute cu el încasa lui Negoescu, mi-am dat seama cã se produsese în mintea lui o totalã schimbare de perspectivã, o anulare a tot ce am plãnuit împreunã de patru luni.

   Opozitia lui Papanace cãdea într-un moment cum nu se putea mai rãu pentru realizarea actiunii proiectate. Nu eram cu prregãtirile nici la început si nici cel putin în stadiul de mijloc, ci tocmai când erau încheiate. In afarã  de Eugen Teodorescu, toti ceilalti legionari pãrãsiserã Germania si mã asteptau de la o zi la alta sã ajung si eu în Jugoslavia. Nu puteam sã întrerup actiunea în curs de desfãsurare, fãrã a mã supune la aspre  critici din partea acelora care îsi riscaserã încã o datã viata. Dar nu aceastã dificultate m-ar fi împiedicat sã fac "marche arriere", ci convingerea cã Papanace se balansa în gol, nefiind consecvent cu sine însusi. Pânã la urmã, am înclinat sã cred cã sunt motive de ordin subiectiv care l-au deternminat sã mã frâneze. Nu cumva i-o fi teamã de ceea ce ar putea sã se întâmple la Berlin dupã plecarea noastrã? Se gândea oare cã disparitia noastrã ar putea sã provoace vreo reactie a guvernului german contra întregului grup? Riscuri existau, dar, în orice caz, mult mai putine decât ale acelora care luaserã drumul spre tarã.

   Ne-am despãrtit fãrã a ajunge la nici o întelegere, el stãruind pe pozitia lui de expectativã, iar eu fiind tot asa de hotãrât sã-mi urmez drumul meu. In ajunul plecãrii, rãmãsese singur în fata destinului.