de Vladimir Bunea

 

Vagonul restaurant e o cãldare in clocot. La mesele luminate de abat-joururi, pasagerii îsi privesc lung paharele, cestile de cafea, tigãrile ce se scuturã, lenes, in scrumierele masive de metal. Si vorbesc. Din fierberea aceasta, articulatã de ritmurile nervoase, ale rotilor, ce sunt pornite cu dementã pe liniile de otel, - se învolburã spumele albe-verzui, ale fumului de tutun.

Dincolo de geamurile cãptusite in perdele groase, colorate, pãduri si câmpuri nãclãite de omãt, privesc, nemiscate, defilarea monstrului de otel, care urcã, sub boltile senine, alte trâmbe de fum, cu miriade rosii de scântei.

Ascultând par'cã svâcnetul sacadat al arcurilor metalice, Tudose Vornic si-a proptit fruntea in mâna dreaptã. Ochii deschisi, urmãresc, pe fata imaculatã a mesei, ca pe un câmp vast, miraculos, - teatrul unui vis sau, poate, întâmplarea unor amintiri îndepãrtate.

O tigare îi fumegã lenes, între degetele încremenite. In fata, Nick Massim, tovarãsul de drum, îsi umple, tacticos pipa.

Câteva minute de tãcere; numai lichidul rubiniu din paharele de cristal, rãsfãtate pe picior, se miscã mereu, clãtinate de salturile retinute ale vagonului.

Nick isi aprinde pipa. Vãlurile de fum mãtãsos, se împrastie, purtate ca de un vârtej.

- La ce te gândesti ? întreabã Nick, întorcând, cu degetele, cutia rotunda de Dunhill...

Tudose Vornic rãmâne o clipã nemiscat, ca si când n'ar fi auzit întrebarea. Apoi, mâna striveste în scrumiera de alama, capãtul tigãrii si privirile i-se ridicã, linistite, spre fata mãslinie a prietenului. Acesta e rãspunsul.

- E melancolia întoarcerii pe locurile copilãriei ? insistã Massim.

- Nu, nu... Ar trebui sã fie mai mult o fervoare... 

- Atunci ?

Vornic întoarse capul spre fereastra astupatã de perdea, apoi, cu mâna ridicã paharul rubiniu...

- E altceva, cu totul altceva... Mâine e Ajunul... Ma gândesc la alt ajun...

Nick Massim ascultã; dupã o clipã, turnã, cu privirile plecate, din sticla lunguiatã pe care chelnerul a adus-o acum. Si iar ascultã, slobozind noruasi de fum, spre plafonul scund.

Mesele din vagon s'au descongestionat. A mai rãmas un neamt bãtrâior, lângã o sticlã de bere, un adolescent cu o revistã ilustratã, in fatã, si un grup vesel de turisti, echipati în regulã, cu ciorapi grosi de lânã, cu fulare in culori violete, pullovere si bocanci masivi.

 

* * *

 

Sania înainta ca o vijelie, pe câmpul alb, printre dealurile cu pãduri nãpãdite de zãpezi. Aerul diminetii de iarnã era tare, înviorãtor ca o bãuturã sorbitã pe înãltimi, dupã eforturi mari, când aburul cabanei îti pregãteste pofta de mâncare si odihnã.

Tudose Vornic si Nick Massim ascultau, curiosi, sgomotul zurgãlãilor; infofoliti in cerga tãrãneascã, de lânã mitoasã, cu cãciulile trase peste urechi, pãreau doi exilati, din nu stiu ce poveste ruseascã, pe drumul nesfârsit al Siberiei. Pe caprã, un tãran roscovan la fatã, cu mustata neagrã, strunea hãturile si pocnea din bici. In sanie, la spatele lui, erau proptite skiurile si pusca de vânãtoare.

Dupã un ceas de drum, sania o coti pe o vale, lãsând înãltimi trufase în dreapta si în stânga. La poalele dealurilor, înfloreau gospodãrii tãrãnesti, case acoperite cu pae, suri întocmite din trunchi de lemn; satul lui Tudose Vornic. Dela casele pitulate prin grãdini cu nuci si pruni, se ridicau, molcom, suluri de fum. Se mai auzea din când in când un lãtrat de câine, se mai vedea, pe alocurea oameni robotind prin jurul asezãrilor.

Valea o coti la stânga, cu tot alaiul de munti si dealuri si sania luneca acum pe un drum in serpentinã. Se opri, apoi lângã o poartã bãtrâneascã, lucratã in stejar, si impodobitã cu un acoperis de sindrilã. Tãranul sãri de pe caprã si luã caii de dârlogi. Un argat, din ogradã, veni sã ia bagajul, dupã ce dete binete stãpânului.

Tudose Vornic îsi scuturã blana de zãpadã si urcã treptele casei, conducându-si oaspele. In cerdac, in fata unei usi, se opri si-l invitã pe Nick:

- Poftim, dragã prietene...

Massim îsi mai scuturã odatã bocancii, si pãsi in odae. Un miros de gutui si levãnticã, îi împrãstie de-odatã mirosul fânului din sanie, si cãldura aromitoare, de aci, îi înseninã fata. 

- Ei, bravo, - asa ceva ne trebuia...

Intr'o usã, apãru „Nana Ruzalia", stergându-si mâinile de sortul alb... Bãtrânica surâse duios, îndreptându-si salele... 

- Bine vinirãti, domnisorule - grãi ea cu emotie, nemaistiind ce sã spunã.

Tudose Vornic se apropie si îi strânse mâna uscatã.

- Uite, „nanã Ruzalie", am mai venit cu un domn. 

- Dumnezeu sã-l trãiascã, domnisorule; 'eti fi vinit sã umblati dupã iepuri...

- Sã ne odihnim, nanã Ruzalie...

Bãtrâna sari sã îndrepte un scaun, se uitã in sobã si iesi cu hainele pe care le aruncaserã drumetii pe un divan. Din cealaltã camera se intoarse:

- Ieu am de lucru acum, spuneti domnisorule ce poftiti, cã 'eti fi flãmânzit.

- Nu, flãmânzi nu suntem. 

- O cafea...

- Doua, nanã Ruzalie.

- Uite, acuma le aduc, cã pe urrnã am de lucru cu cozonacii si mai pe searã trebue sã stau in cafea colindãtorilor. 

Intinsi pe divane, prietenii îsi sorbirã cafelele in tihnã, ascultând... focul.

- Simpaticã mai e „Nana Ruzalia" spuse Nick, pufãind din lulea si privind, in fereastrã, ramurile desfrunzite ale unui pom, aplecate sub povara de nea.

- Da, si credincioasã, încuvintã Vornic. De când s'au sfârsit ai mei, ea duce casa. Sunt sau nu sunt aici, stiu cã vitele îs bine hrãnite, pomii culesi la timp, si bruma de plugãrie care se poate face aci nu lasã nimic de dorit. Gãseste slugi vrednice, plãteste la lucru oameni harnici si casa o gãsesc, totdeauna, asa cum o vezi...

Nick Massim, toropit de cãldurã si obosealã, adormi. Tuduse Vornic se sculã încet, îsi trace cismele si iesi sã-si vadã vitele, nutretul si câinii.

 

* * *

 

In satul acesta de munte, obiceiurile de sarbãtori sunt multe si felurite. Teatrul lor se desfãsoarã, începând din dimineata de Ajun, pânã in ziua Crãciunului.

De aceia Tudose, întorcându-se dela suri, îl clãtinã pe Massim de umãr:

- Scoalã, Nick, sã vezi colindãtorii.

Massim se sculã morocãnos, apoi, dupã ce se spãlã pe fatã cu apã rece si se sterse cu un prosop de in, aspru, se asezã la masã.

Nana Ruzalia aduse o tavã cu cozonac cald, prãjituri si a sticlutã "din cel bun de tot''.

Prin geamuri, începuse sã pãtrundã a umbrã deasã, de asfintit. Aprinsera lumina, lãsând perdelele de-o-parte, ca sã aibã, înainte, toatã intinderea colinelor drapatã in imaculata hainã a zãpezii.

Mâncarã cozonac, in timp ce Ruzalia se muncea sã rupã ceara dela capul sticlei...

- Lasã, "nanã Ruzalie", i-se adresã Nick, asta o facem noi, ne pricepem...

Dupã prima sorbiturã, Nikk holbã niste ochi mari; privindu-si prietenul insistent, întrebã intr'un tarziu...

- Ce-i asta, Tudose?...

- Un Tokai bãtrân... E bun ?

Drept rãspuns, Massim duse paharul la buze, cu o incetinealã ce amintea solemnitatea unui ritual si îl sorbi, lung. 

Apãru iar Nana Ruzalia, suflecatã, cu douã cesti de cafele negre aburinde, anuntând:

- Au sosit colindãtorii... 

- Sã intre, sãri Tudose.

- Lasã-i sã mai astepte, ca au destulã vreme. Sã beti întâi cafelele.

- Nu, lasã-i sã intre...

- Nu-i primim aici, domnisorule. Am fãcut focul în odaia cea mare, si am scos covoarele, cã afurisitii ãstia îmi umplu casa de apã, cu încãltãrile lor...

- Atunci, du-ne cafelele si sticla acolo...

Ruzalia iesi, sprintenã: Nick si Tudose trecurã in odaia cea mare. Se asezarã lângã o masã masivã de stejar, si asteptarã: 

- Sunt multi ?

- Destui!

In acest timp, la usã se auzirã tropãituri de pasi voinicesti si se înfiripã, parcã din nesfârsitele zãpezi colinda dela usã:

"...Florile 's d'albe

Slobozi-ne gazda 'n casa

Florile 's d'albe

C'afara ploaia ne varsa

Florile ' d'albe

Pe la sura numa' curã

Florile 's d'albe..."

- Haideti, bata-va norocul, îi mustrã Ruzalia, deschizand usa.

Flãcãii, in straie taranesti, cu palariile si caciulile impodobite cu crengute de brad si ciucuri colorati de lânã, intrarã cu sfialã:

- Bunã searã de ajun !

Starostele lor se apropie de masã, si se adresã lui Tudose: 

- Cinstitã gazdã, ce colindã doriti dela feciorii lui Crãciun? 

- Noi am dori mai multe. Ia sã v'auzim...

Starostele se întoarse spre flãcãi. Soptirã ceva între ei.Tudose îi învitã.

- Ei, stati pe lãviti...

- Lasã, domnisorule, cã le aduce acuma sluga lãviti, se amestecã Ruzalia.

Asezându-se pe lãvitele din fata mesei, flãcãii începurã:

,,Colo sus si mai in sus. 

Lin-o-lin, o-lin molin, 

Sus in deal de Rusalim, 

Lin-o-lin, o-lin, molin, 

La cer tufã de molin,

De molin, de molin verde 

Lin-o-lin, o-lin, molin. 

Sãde maica Precista. 

Lin-o-lin, o-lin, molin 

Cu'n fiut micut in brate..."

Colinda se sfârsi târziu, si feciorii lui Crãciun primirã „premânda": un colac de grâu si o sticlã de rachiu, pe care Ruzalia le aduse, intr'un stergar, pe masã...

Starostele le luã în mânã, se sculã, si spuse urarea: 

„Acest colac de grâu, frumos,

Fata lui Hristos..."

Dupã ce terminã "oratia", multumind gazdei, mai întrebã: 

- Ce mai doriti sã vã colinde feciorii lui Crãciun?

- Sã auzim „Pãcurar d'oaches", grãi Tudose. 

Incepu:

„Pãcurar d'oachese 

El se lãudase

Cã el cã 'mi's are 

Câte flori pe munte 

Atâtea oi mãrunte 

Câti îs d'agliceii 

Atâtia mieluseii 

Iarna le ierneazã 

Pe-un picior de munte 

Vara le vãreazã

La Ostrov de mare..."

Dupã balada "pãcurarului d'oaches'' urmã o altã colindã "Sfântã-i draga Duminecã":

„Sfântã-i draga Dumineca 

Dimineata s'a sculat

Fata d'albã si-a spãlat..."

Sfârsind cântecul, "feciorii lui Crãciun" iesirã, spunând pe rând:

- Sãrbãtori fericite!...

Prietenii se aplecarã iar spre paharele din fatã... 

 - Frumoase productiuni! exclamã Nick.

- Da, si când te gândesti cã dela Carnik si Bârseanu n'a mai cules nimeni folklor, de prin pãrtile astea...

- Pãcat...

- Dar, sã vezi când vom iesi, poimâine, la vânãtoare, la munte, ce balade, ce doine minunate cântã muntenii... 

Din cerdac se auzeau clopotei si glasuri de copii.

- Vin steuasii acuma, anuntã Ruzalia.

Intr'adevãr, la usã se auzi cântecul lor, articulat de clopotei.

"Nasterea Ta Christoase

Dumnezeul nostru,

Rãsãrit-a lumii lumina cunostintei...''

Li-se deschise usa si copiii, in urma celui ce purta steaua intrarã in grup compact.

„Ingerul"-cel ce purta steaua împodobitã- era îmbrãcat in alb, cu un coif pe care poleise o cruce; înaintã pânã lângã masã si ceilalti, îmbrãcati in straie colorate, reprezentând pe cei trei magi, pe Irod si pe preotul Osias, se gruparã in jur.

Jucarã, împreunã, scena biblicã a descoperirii Mântuitorului si se luarã la hartã cu Irod, lovindu-se la un moment dat cu sãbiile de lemn, pe care le purtau la solduri.

Apoi, începurã colindele:

„Trei Crai dela Rãsãrit 

Cu steau' au cãlãtorit 

Si-au mers dupã cum citim 

Pânã la Ierusalim...

Acolo dac'au ajuns 

Steaua 'n nor li s'a ascuns 

Si-au început a umbla 

Prin oras a întreba..."

Si povestea magilor continuã, intonatã de glasurile de argint ale copiilor.

Dupã o micã pauzã, începu altã colindã:

,,In orasul Vifliem 

Veniti frati ca sã-L vedem, 

Cã astãzi ni s'a nãscut 

Domnul cel dintr'u 'nceput 

Astãzi s'a nãscut Christos 

Mesia Cap luminos

Din fecioarra Mariam

Si din neamul lui Avram..." 

Nana Ruzalia le aduce si lor „premânda". „Irod", in straie lui rosii, face urarea:

„Aceastã zi prea sfintitã 

Si sãrbãtoare mãritã 

Noi dorim ca sã vã fie 

La multi ani cu bucurie 

Sã aveti zile senine

Sã le petreceti cu biue 

Si sa aveti folos

De nasterea lui Christos!"

S'au pierdut si steauasii între zãpezile de afarã, odatã cu clinchetul clopoteilor dela stea. In casã au iutrat „nifleimasii" cu bisericuta de scândurã, poleitã frumos in auriu, verde, rosu si argintiu. Si, in urma lor, capra.

Cântarã si ei un cântec de sãrbãtoare, cu ritmuni repezite, iar unul dintre ei jucã pãpusile, in cutia poleitã. Capra bãtea din fãlcile de lemn, si sãrea prin odae...

„O Isuse cel prea Sfânt

Ne-ai venit pe-acest pãmânt..."

Au plecat si „nifleimasii", dupã ce au mai cântat câteva colinde si dupã ce capra îsi fãcuse jocul.

Massim devenise melancolic, in fata paharului cu Tokai, golit de câteva ori, in rãstimpuri.

- E atât de fnumos aici... sopti el.

Vornic nu rãspunse. Privi însã, pe furis, un portret din perete...

- Acum te înteleg de ce petreci, fiecare Crãciun, aici, completã Nick.

- Fiecare, da..,. Imi pare bine cã mã poti întelege, in slãbiciunea asta... Fiecare...

- Desi - urmã mai departe, pe gânduri, Tudose, - desi ar fi trebuit sã fug cât mai departe de aici. Intâmplarea n'o stie pânã acum nimeni. Ti-o mãrturisesc...

Trecurã in odãitã si Tudose Vornic îsi reluã firul spovedaniei:

- Da, o întâmplare de acum opt ani. Imi terminasem Universitatea si venisem aci sã-mi îngrijesc de pomi, de vite... Biata maicã-mea nu prididea singurã... Munceam ca un rob. Rar de tot, fugeam o zi-douã, prin Capitalã...

Atunci- am cunoscut-o. Plecasem la vânãtoare, cu o ceatã de tãrani si, undeva, pe o coastã mi-a rãsãrit in fatã, cu skiunile in picioare, urcând voiniceste coasta. A chemat un câine, l-a mângâiat... Acolo ne-am cunoscut sau mai bine zis, ne-am revãzut.

O fatã de nouãsprezece ani, cu o fatã de copil sburdalnic, vioaie si simplã. Simplitatea pe care ti-o dã natura, atunci când ti-ai gãsit, in mijlocul ei, un cadru plãcut, o ambiantã ce devine necesarã.

Se întorsese de curând din strãinãtate, pentrucã îi murise tutorele, un unchiu al ei, pe care îl cunoscusem bine -si trebuia sã aibã grijã de avere...

Vornic se opri sã-si aprindã tigara.

- Ce sã-ti mai spun... Copilãrisem împreunã, atunci când Nora - o chema Eleonora, dar asa îi spuneam - nu avea decât patru ani. Acum, ne povesteam întâmplãrile de atunci si ne întreceam la ski, la sãniuta si vara la cãlãrie. Avea multã ambitie, eu, destulã curtenie si... maturitate.

Dar acum opt ani - aveam atunci douãzeci si cinci - în ajunul Crãciunului.

O asteptam, devreme, sã soseascã cu sania, sã ascultãm colindãtorii. Mama îi pregãtise o prãjiturâ care îi plãcea ei in copilãrie si Ruzalia in ascuns, o cãmãsutã tãrãneascã, înfloritã cu mãestrie, de mâna ei. A sosit un om, înspãimântat, într'un târziu, cu sania goalã...

- Domnisorule, s'a întâmplat un baiu mare. 

- Ce? Spune omule, odatã.

- Domnisoara a cãzut cu sciurile ãlea si si-a rupt un picior. 

M'am urcat repede in sanie dar pânã când am ajuns eu, îsi pierduse constiinta.

A venit noaptea doctorul si fiindcã starea era grava, au pornit, atunci, cu sania, sã o ducã la spitalul din târgul apropiat...

Trebui sã-i amputeze piciorul, dela genunchi. N'a vrut sã mã vadã, a cerut stãruitor sã nu fiu primit.., niciodatã, aici cum.

Nu stiu unde-a plecat. N'a stiut nimenea. In streinãtate, desigur. A doua zi dupã plecarea ei, am primit o scrisoare:

Dragul meu,

S'a sfârsit totul, înainte de a ne da seama cã am fost fericiti. Acum trebue sã uitãm totul. Stii bine, eu sunt o infirmã... Te sãrutã, pentru ultima oarã, aceia care a fost 

Lenore.

Eu o botezasem Lenore. Legenda germanã... Lenore... De atunci n'am mai vãzut-o. S'a întors iar aici, acum doi ani. Isi vede de mosie. Umblã îmbrãcatã in negru. Mereu stã de vorba cu tãranii si citeste... Atât numai... Citeste... Am încercat s'o vãd dar a fost peste putintã. "Niciodatã, niciodatã", mi-a scris ea într'o scrisoare si, pe cartea care mi-a trimis'o, câteva rânduri: "Trebue sa uiti pentru totdeauna... Nu mã pot stãpâni totusi, sã-ti trimit cartea oceasta: "Le grand Meaulves" sau "Efortul inutil de a ne creia o fericire". Semnat Lenore...

Tudose Vornic umplu iar paharele. Afarã, prin nãmeti, se auzeau strigãtele colindãtorilor

Vladimir BUNEA

"România", Anul III, Nr. 12, Dec. 1938