Existã douã mari momente în viata grupului politic, în care prezenta si interventia sefului sunt decisive:
     1. Momentul de actualizare al grupului, când se trece dela forma staticâ la forma dinamicã. Intregul orga nism intrã in actiune pentru realizarea unui scop comun, unei finalitãti.
     Aceastã trecere nu poate avea loc fãra prezenta vie si clarvãzãtoare a sefului. Numai el poate da ordinul care sã puna in miscare masele populare sau cel putin masele încadrate. Punct central al energiilor realizatoare, liderul si seful, eliminã inhibitiile mentale ale membrilor. Sub înrâurirea deciziilor sale (rezultat al încrederii nelimitate ce i se acordã) actualizarea grupului devine realitate. Datoritã prezentei lui, indivizii se angajeazã într'o lupta oricât de grea sau de aleatorie ar pãrea.
     2. Momentul de reprezentare al grupului în mediul social si politic. Nimeni nu stã de vorbã cu o "grupare" fãrã sef. Nimeni nu ia în consideratie, si cu atât mai putin poate stima, actiunile unei "grupãri" fãrã sef.
     Deci seful e elementul de legãturã cu lumea exterioarã. El reprezintã garantia de seriozitate si de realitate politicã a organizatiei. Natural, sã fim bine întelesi, e vor ba de existenta unui sef legitim, iar nu de aceia a oricãrui ambitios ce-si creiazã o micã gascã in marginea si în detrimentul vreunei organizatii reale.
     Reprezentarea e un act de maturitate. E un fel de recunoastere a capacitãtii politice a grupului. Moment suprem, in care gruparea intrã în raporturi oficiale cu lumea politicã si socialã în care a luat nastere, cu care va colabora sau pe care o va combate ⁽¹⁾.
     Putem deci afirma cã valoarea unui act comun depinde în cea mai mare mãsurã de capacitatea intrinsecã a sefului suprem, care reuneste vointele individuale ale grupului, le complecteazã sau le adapteazâ circumstantelor, pentru a le proiecta sub forma unei singure vointe si gândiri.   Deasemenea, tot de capacitatea si prestigiul lui personal depinde în bunã parte prestigiul câstigat de organizatie in mijlocul celorlalte grupuri sociale sau politice. Deoarece, cum spune Th. GEIGER:

"... liderul conduce, nu membrii izolati ai grupului, ci grupul în sine. Ceeace liderul propune ca formulã inteligibilã din partea vointei grupale afective, nu e produsul sau fuziunea vointei rationale a indivizilor. Deasemenea nu este vointa sa individualã, ci e maniera lui de a in terpreta propria vointã comunitarã." ⁽²⁾.

     Natural cã el interpreteazã o ideie deja asimilatã de grup si verificatã în ansamblul organizatiei. Tot ce spune reprezintã deja vointa grupului care-l va urma fãrã sovãire. Dar cum o va spune pentru a fi acceptatã si de ceilalti, constitue partea personalã, si in acelas timp esentialã, a conducãtorului suprem.
     Deaceea, sef nu poate fi oricine. Faptul de a fi cel mai vechi sau cel mai bãtrân, cel mai activ sau cel mai inteligent într'o organizatie, nu îndreptãteste pe nimeni sã revendice postul eminent. În acest caz al conducerii, principiile clasice "de drept" si "de fapt" sunt total in versate în realitate. Un lider nu poate fi considerat "de drept" fãrã sã se fi arãtat lider "în fapt". Un sef devin legitim, recunoscut si acceptat, numai dacã posedã calitãtile cerute de functie. Iar aceste calitãti corespund unei scãri de valori specifice fiecãrei grupâri.
     În plus, într'o organizatie ca cea legionarã, supusã atâtor pericole, interziceri, desfiintãri, prigoane, etc., si acum exil, existã si un al treilea moment:
     3. Momentul de rezistentã si actiune clandestinã. Moment extrem de important si dificil, în care atât conducãtorul cât si ceilalti membri ai organizatiei, îsi verificã potentele spirituale. Actiunea grupului devine aleatorie si în acelas timp periculoasã, deoarece grupul poate fi declarat subversiv si pus în afarã de lege.
     E momentul crucial al oricãrei organizatii de caracter revolutionar. Toate patimile si ambitiile de mãrire se deslãntuiesc, încurajate de starea de incertitudine, de lipsa aparentã de coeziune, de dificultatea în care se gãseste seful de a-si impune autoritatea. În aceste momente de grea cumpãnã se produce limpezirea cadrelor : retrageri spectaculare, rupturi, devieri de conduitã politicã, dizidente, etc.
     Multi pun vina acestor transformãri în sarcina conducãtorului, care n'ar fi capabil sã-si mentinã autoritatea si sã-si impunã vointa. Eroare capitalã, în ceeace priveste Miscarea Legionarã.   Conducãtorul, în Miscare, nu-i un acumulator de vointã brutã si de autoritate tiranicã. Vointa lui este o vointã ordonatã, dirijatã în afarã, concentratã în lupta de organizare, de conducere a actiunei comune. Iar autoritatea lui asupra membrilor rãspânditi în orice loc, sau grupati lângã el, este rezultatul unei discipline voluntare, unei discipline constiente a membrilor însisi. F iecare membru acceptã autoritatea supremã a sefului deoarece acesta reprezintã unitatea de vedere si de simtire a întregei comunitãti.
     In aceste momente de sbucium, de desbinare, de neîncredere, de dusmãnii si pericole, singura realitate ce poate fortifica spiritele, infiltra speranta în suflete si realiza un punct material de sprijin, este SEFUL.
     In închisoare sau ascuns, dând ordine sau abtinându-se dela orice manifestare vizibilã, el reprezintã organizatia. Cãtre el trebue sã se îndrepte toate gândurile membrilor.
     În el vor gãsi adevãrul de care au nevoie pentru a combate indoiala si nesiguranta. Prin el, si numai prin el, vor fi la curent cu evolutia Miscãrii si vor sti cum sã reactioneze în fata evenimentelor, în conformitate cu vederile si linia fundamentalã a acesteia.
     În momentele de crizã, seful reprezintã elementul de bazã al organizatiei materiale, simbolul unitãtii.

 Faust Brãdescu

Fragment din vol. "Conducere si Disciplinã, Col. Dacia, Rio de Janeiro, 1966

     ⁽¹⁾ -Vezi Th. Geiger: Tipologia do lider, p. 27 si urm.
     ⁽²⁾ -Th. Geiger: Tipologia do lider, p. 33. Sao Paulo. E. Rev. Sociologia, 1942. trad. de Antonio D'Avila.