În pusta maghiarã, niciun om, niciun tractor, niciun cal nãzdrãvan. Îmi amintesc de un vers: «tobe negre bat in pustã», de Horia Stamatu. Au bãtut în 1956; de atunci pusta a amutit. Ea îmi pare desfermecatã, ostilã metaforei.Trenul lunecã tinându-si suflarea. Cãlãtorii privesc cu ochi goi bãrãganul înverzit, eu astept ora Curtici, ora exactã. Am un dor de neîmplinit. As vrea sã mã salute, nu la plecare ca atunci, «drum bun, domnisoarã », ci, la sosire, ca acum : «bine ati venit, doamnã», cei trei vamesi tineri din 1943.
   Curtici. Forfotã, gãlãgie, vamesii par sã se fi înmultit. O femee tânãrã, cu aer partinic, mã priveste piezis. Un recrut, subtire, stã la o parte de zarva iritantã la orele cinci dimineata. Tãran, îmi spun, are o cuviintã pe care din strãmosi o atribuim tãranului. «Un romantism întârziat, al vostru, al celor din exil», aveam sã aud la Bucuresti. Functionarii de frontierã urcã in tren; si, odatã cu ei, limba pe care o vorbesc, limba lor de acasã. De atâtea ori, între Madrid si Colonia, am dorit sã and aceastã limbã vorbitã firesc, zilnic, neatent, de toatã lurnea. Româneascã tãrãgãnatã a acestor grãniceri negriciosi, nervosi ca toti latinii, iscoditori, mã izbeste, fiindcã parcã sunã altfel. Mã simt stingherã, nesigurã de mine. «Vorbiti foarte bine româneste, dupã atâtia ani, mi-au spus muncitorii români, tovarãsii mei de cãlãtorie, între Curtici si Bucuresti, cu un usor accent, sunteti ardeleanca?». Am surîs: pentru noi, regãtenii, mai ales pentru Argesul «sãrac si fudul», Ardealul era aproape Streinãtatea, Occidentul.
   Arad. Peronul e ticsit de lume. Cele douã sãsoaice din compartiment, mama si fata, se ghemuiesc înfricosate, lângã fereastrã. Ce ne facem?, mã întreabã din ochi bãtrâna unguroaicã limbutã. Doi muncitori si douã femei muncite intrã, privind bãnuitor. Le explic cã avem locuri rezervate. «Si noi», îmi rãspund rece. Aceleasi locuri. Noi, de la Budapesta; ei, de la Arad. Culoarul se umple de lume. Asa va rãmâne pânã la Bucuresti. Entuziasrnul nemtoaicelor pentru România e la pãmânt. Chemãm controlorul. Noii veniti schiteaza un protest. «E posibil, tovarãse?». E posibil, rãspunde controlorul, privindu-i fix. «Totul e posibil la noi, tovarãsi». Muncitorii tac. La Sibiu scena se va repeta, dar fãrã proteste.
   Numai în Spania stelele pãreau sã atingã pãmântul. Numai acolo bolta cerului de un albastru pãtrunzãtor se împreuna cu suflarea caldã a pãmântului adormit. Sunt în Romãnia, îmi spun. De la fereastra vagonului privesc în noaptc cosurile de fabrici, rezervoarele sferoide, instalatiile electrice, ploaia de luminã, neonul spectral. Unde am mai vãzut risipa aceasta de electricitate? În Renania, in regiunea Ruhrului. E posibil? E posibil, totul, la noi?
   Bucuresti. Bucuria de a regãsi cartierele vechi, curtile caselor de mahala, rãzlete, tãinuite de verdeata care se revarsã peste garduri, de pomii coplesiti de frunze. Uluirea de a redescoperi Lipscanii, Smârdanul, «Pasajul francez», Gabrovenii, totul delabrat, devorat de pecingine si de larma dimprejur. Vânzãtorii de ziare strigã: «Scânteia, cumpãrati Scânteia care vã vinde ideea». Suntem la portile Orientului, où tout est pris à la légère...?
   Din interiorul bisericilor cu usile larg deschise strãbate glasul bãrbatilor si femeilor care dau rãspunsurile. Cadente grave, acoperite de «tipuniturile», de «cântecele de pahar», de tânguirile de «manele», amplificate de difuzoarele stridente care-si fac de cap. Vânzãtorii de înghetatã, de seminte, de bilete de loterie, acest du-te-vino de glasuri rãgusite, de înjurãturi la tot pasul, de vitalitate aproape animalicã îmi amintesc oarecum Spania. Tot asa trebuie sã fie si bazarul turcesc. Ar fi nedrept sã spun «totul e altfel». Ce vãd nu e «partea noastrã de cer», cum o numeste Noica; pe aceasta aveam s'o descopãr în muzeul satului, unde as revni iarã si iarã...
   Multimea pare mânatã de o fortã secretã, irezistibilã, ca în filmele lui Fellini. Doar chipurile oamenilor sunt altele. Multimea nu e tristã, cum mi s'a spus; sau, poate, veselia ei e aparentã. Dar am vãzut si chipuri triste. Vechea generatie? Burghezia lichidatã, în acei ani «teribili» de cari toti îsi aduc aminte? Culoarea fetei lor are culoarea caselor pãrãsite, a atâtor case vechi din care au pierit oamenii si amintirile. Blocuri noi, strãzi deschise în perspective îndrãznete, parcuri, vechi fundãturi care îsi asteaptã lovitura de gratie. Abundã contrastele. E, România, ca Spania, o tarã de contraste? Acest proletariat care merge grãbit la muncã îmi pare o treaptã. Spre ce? Cum va fi generatia urmãtoare?
   Un sofer, la Pitesti, mi-a replicat cu mândrie: «Dacã nu va place taxiul meu hodorãgit, doamnã, cumpãrati-vã masinã in Germania». Un altul, mai tânãr, m'a întrebat, fãrã sã parã prea interesat ; «cum e în Germania?». Tot asa mã întrebau, în Spania, muncitorii. Dar, acolo, eram o streinã. Sunt, pentru cei de acasã, o streinã? Uneori, asa mi s 'a pãrut. Eram, in orice caz, o româncã «plecatã» de mult din tarã. Nimeni nu m'a întrebat: de când, de ce? Nu-i interesa. S'a întrebat tãranul de ce pleca feciorul din sat la oras? Pleca. Era deajuns. Unii duceau cu ei «vatra». O luau cu ei in «lume»...
   Am rãmas uluitã în fata bisericii Cretulescu. Ctitoria Brâncovencei mi se pare o mumã uriasã, închisã în sine, gata de dojanã, de iertare. O stiam în piata palatului; o regãseam în aceea a republicii. O mutatie fatalã, dar nu cã m'a tintuit pe loc, ci evidenta ireversibilitatii timpului. Cum de o stersesem din amintire pe ea si atâtea altele: Sfântul Elefterie, Sfântul Gheorghe cel Nou, Stavropoleos, Coltei? Barocul si platerescul spaniol, goticul german, au tras un lintoliu peste ele, si acum intram ca o turistã sã revad altare aurite, icoane de argint, fresce, unele înnegrite de fum. Aceiasi credinciosi de pretutindeni: bãtrâne, oameni în vârstã, babe îndoite de mãtãnii, câtiva tineri, majoritatea muncitori. La Sfântul Nicolae era un sicriu deschis, împodobit cu flori, lumânãri aprinse, coroane dc crizanteme. La cãpãtâiul mortului, pãlãria lui de sãrbãtoare si un prosop. Lumea se uita, se închina, sau trecea fãrã sã-l priveascã. Preotul oficia în fata altarului, corul da rãspunsurile. Viata si moartea cuminecau.
   Am pãsit pe poarta muzeului satului într'o altã lume blând încremenitã. Pe o potecã îngustã mã îndrept spre biserica din satul Dragomiresti (jud. Maramures, 1722), spre casa din Straja (Suceava, 1760), spre casa motilor din Sãlciua de Jos (Alba), spre teascul de ulci din Rãsinari, spre moara de vânt din Sarichioi (Tulcea, sec. 20), spre hambare si pãtule, spre casa din Trãisteni (Prahova, sec. 19), spre cea din Drãgus (Brasov), spre gospodãria din Zãpodeni (Vaslui), spre bordeiul din campia olteanã (Drãghiceni)...
   Caut case argesene. Sunt douã, ceva mai noi decãt cele moldovenesti, cele ardelenesti. Amândouã, închise. Îngrijitoarea cheamã pe responsabil. «A venit o doamnã de departe, zice ca e din Arges, vrea sã vadã casa din Suici si pe cea din Stãnesti». Mi se deschide. Mã cuprinde o sfialã. Ce vãd aici si în alte case e nou pentru mine. Toatã lurnea aceasta de semne si rosturi, de viatã tesuta in rãzboaie, depãnatã in fuioare, cioplitã in lemn, plãmãditã în lut, rotunjitã în urcioare, a înmãrmurit cuviincios ca stergarele de pe pereti, ca chipul sfintilor rustici de pe icoanele de sticlã sau lemn. Nu pot crede cã aceastã lume a dispãrut, sau e pe cale de disparitie, ca va trebui s'o caut cãt mai curând în Maramures, in tara Oasului, la mânãstirile din Moldova. Încerc sã mã apãr de acest sentimentalism anacronic. Nu e fireascâ trecerea dela suveica cioplitã in lernn, de la cãucul zoomorfic la unealta in metal, la televizorul si lumina electricã, in locul opaitului? Îmi dau seama cã rãspunsul nu-l pot da acum, dupã cum nu pot rãspunde nici la întrebarea ce mi-au pus-o acei scriitori, poeti, artisti, într'o searã când mergearn tãcuti si ascultam castanele pocnind pe caldarâmul vechi al Bucurestiului: «care a fost socul pozitiv dupã atâtia ani?». Pãrãsesc muzeul satului din care au dispãrut casele basarabene. Ele nu mai sunt România; ele sunt, azi, Rusia...

«Rusia nu poate fi judecatã dupã criterii europene, ea trebuie vãzutã», am auzit deseori. Vãd, la Operã, baletul din Leningrad. Interpreteazã «Lacul lebedelor». Extraordinar ansamblul de balet. Precizia, tehnica, muzicalitatea, gratia gesturilor, impresionantã. Fiecare fatã pare sã-si însuseascã destinul Olgãi Moisceva, lebãda rãnitã de moarte. Fiecare din ele pare o «trestie gânditoare». Dar ce realism desuet, ce meschin naturalisrn în fiecare frunzã din pãdurea de hartie! Decorul, bolnav de gigantomania ruseascã, germinatã de teroarea spatiului! Totalã incomunicabilitate între fiintele de pe scenã si peisaj. Acest «codru» rusesc nu e frate cu omnl.
   Fãrã sã reflectez, am revendicat «partea de nebunie a ardeleanului». Comesenii pãreau surprinsi. «Da-ne un singur exemplu». Tânãrul ardelean, care tãcuse tot timpul, a rãspuns: Samuil-Micu, Sincai, Avram Iancu. Nebunia lui Iancu e acceptatã ca o ardere». Pãreri împãrtite despre ceilalti doi. Prea «angajati».
   În lungile «suete» bucurestene am fost deseori ispititã sã-mi spun: «nu s'a schimbat nimic». Agerimea acelor minti cari fãceau din asociatia de idei un act personal de creatie mã cucerea. Si spiritul lor zeflemitor, când se refereau la inteligenta mecanicã, cea care acumuleazã si repetã. A fost suficient sã spun: «nu ai dreptate, mie îmi place statuia lui Eminescu, de Anghel, din fata Ateneului», pentru ca E., care o critica, sã accepte aprioric posibilitatea unei erori. Searã de searã am revenit la ea însotiti de altii. Întrebarea devenea anchetã. «De ce îti place?» «-Mi s'a pãrut cã acest Eminescu este altfel decât acela din versul lui Sorescu» («Si fiindcã tuturor acestor lucruri trebuia si li se dea un nume li s'a spus Eminescu»). «Anghel a vãzut un alt Eminescu».
   Multimea este, dacã nu altfel, alta. Si vocabularul ei e altfel, dar nu altul. Multimea aceasta nu e analfabetã. Poate, semidoctã. Toti spun «vã rog», aproape nimeni «multumesc». Umblã din gurã in gurã un «merci» , care nu are nimic «bonjurist» in el. Intelectualii îl resping; tot asa, tinerii si bãtrânii cu carte.
   La chioscuri, pe stradã, la tarabã, cãrti. Mai ales clasici. Lumea le rãsfoieste, uneori cumpãrã. In Cismigiu, un tânãr citea lângã mine La Fontaine. Un altul, la Herãstrãu, St. O. Iosif. De mult a dispãrut romanul in fascicolã, strecurat pe sub usa gospodinei.
   La prima vedere, tinerii nu par prea deosebiti de cei din restul Europei. Desi nu abundã bãrbile, nici pletele. Multi au radiouri portabile; fetele, ochelari Lolita. La Universitate, in amfiteatrul Odobescu, mi-ar fi fost usor sã-i confund cu colegii de odinioarã. Ca si atunci, unii studiau, altii asteptau la use, fãrã sã se sinchiseascã prea mult de frecventã. O fatã dolofanã m'a întrebat colegial când am iesit din amfiteatru: «Sunt multi în salã?».
   Uneori, acesti tineri întâlnesc o «turistã» plecatã demult de acasã si se simt disponibili pentru criticã, pentru confruntare. Alteori, improvizeazã actiuni cari dau de gândit. Într'un an, de Crãciun, au mers cu tortele in Piata Palatului, unde au cântat colinde. Într'alt an cinci mii de tineri au cântat la Patriarhie «Christos a înviat». În picioare sau pe jos, asa cum stau uneori tinerii când ascultã un concert sau o conferintã într'o salã prea plinã.
   «Numai de Pasti tinerii merg la bisericã», mi s'a spus. De ce vor fi mergând tinerii din România la bisericã numai la nasterea si moartea lui Cristos?

Antoaneta BODISCO
Revista Scriitorilor Români, Nr. 9, Munchen,1970