Colectia "Omul Nou", München 1981

(pag. 1-73)

 

CUVÂNT INAINTE

 

Oridecâteori trebue să scriu vreun rând despre Prahova şi eroii ei legionari, un sentiment de sfială mă retine şi mă turbură. Ei stau atăt de sus pe culmile valorilor spirituale încât şi cineva care i-a cunoscut de-aproape se simte copleşit de măretia acestor oameni. In fata sublimului ne înfricoşem şi tăcem. Dacă vrem să descoperim eroismul in stare pură, aşa cum l-a definit Mota, fără adaosuri omeneşti înşelătoare, eroismul lucid şi tragic, care se identifică cu linia neamului şi crează istorie, atunci trebue să ne adresăm lui Teodorescu Gandhi, lui Lucian Caramlău, lui Miti Dumitrescu şi echipei lui legendare.

Au apărut multe şcoli legionare pe întinsul României Mari, din care au ieşit nenumărati eroi şi martiri, cum au fost vestitele centre dela Cluj, Timişoara, Oradea, Iaşi, Cernăuti, Constanta, apoi Capitala, dar pare că nicăieri spiritul legionar nu s'a cristalizat cu atâta desăvârşire şi distinctie. Deaceea este atât de greu de vorbit de eroii prahoveni, căci nu le lipseşte nimic, pentru a-i pune in panteonul celor mai înalte exemple de dăruire de sine din istoria neamului.

Camaradul Ioan Boacă s'a încumetat să desvăluie ceva din viata eroilor legionari prahoveni. A trăit cu ei câtiva ani, i s'au încrucişat drumurile in tovărăşia lor, prins in activitatea de organizare a acestui judet, dar, desigur, abia după fapta lor cutremurătoare, după actul lor liber de sacrificiu total, şi-a dat seama din ce aluat sufletesc au fost făcuti aceşti oameni, cât de mari au fost, cu câtă simplitate şi elegantă si-au dăruit viata, pentru a sfărâma lantul tiraniei carliste.

Aceasta este partea cea mai importantă a lucrării lui. Dar firul istoriei legionare povestită de Boacă, nu se opreşte aici.

El merge mai departe cu amintirile lui, trece Dunărea, poposeşte in Bulgaria, unde, in apropierea Sofiei, se strânsese un numeros grup legionar, care şi-a găsit scăparea peste hotare după începerea prigoanei antonesciene. Rămânând aici până la capitularea României şi invazia Bulgariei de armatele roşii, Boacă a putut fi şi un cronicar al vietii legionarilor din această tară, cari se sbăteau între lupta pentru existentă şi neliniştile viitorului.

Ioan Boacă reuşeşte să se retragă din fata puhoiului bolşevic cu un ultim convoiu german ce pleacă din Bulgaria şi, după mai multe peripetii, trenul trecând prin zone controlate de partizani, ajunge la Belgrad. De aici se îndreaptă spre Viena, ascultând de chemarea guvernului national.

Insfârşit, la Viena părea că i se va îndeplini dorinta de atâtea ori căutată, de a merge pe front şi a lupta contra năvălitorului din răsărit. Este repartizat in armata natională, dar, la vizita medicală, este găsit bolnav şi in loc de regiment, trebue să ia drumul spitalului. Cu această neaşteptată întâmplare nu se termină odisea vietii lui. După capitularea Germaniei, împărtăşeşte soartea prizonierilor de războiu şi timp de doi ani este purtat din lagăr in lagăr şi din spital in spital in zona engleză de ocupatie şi in Belgia, până ce este eliberat in 1947. In cursul prizonieratului, are prilejul să cunoască atât ostaşi din armata natională cât şi români din Nordul Transilvaniei, oameni mai in vârstă, încorporati de Unguri şi trimişi ca mână de lucru in Germania. Sunt pagini duioase şi adânc omeneşti, de solidaritate şi ajutor reciproc între toti români trecuti prin aceleaşi suferinte la sfârşitul unui războiu pierdut. Acest ultim episod, alături de alte scrieri, va putea servi la reconstituirea finalului frătietătii de arme între germani şi acei români cari, din motive etice şi politice, nu s'au alăturat actului dela 23 August.

Trei părti, trei lumi diferite, trei schimbări de decor in viata legionarilor prigoniti, dar un singur fir care le leagă pe toate într'o unitate indestructibilă: continuitatea unui ideal.

Horia Sima

24 Iunie 1981

 

I. PRIMII PAŞI IN MISCAREA LEGIONARĂ

1) SE PERCHEZITIONAU MANTALELE

 

Repetatele interogări la care erau supuşi unii elevi ai Liceului Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti, pentru apartenenta lor la Mişcarea Legionară şi controlarea prin surprindere a mantalelor acestora, aflate in vestiarul şcolii, mi-au întărit şi mai mult credinta in tineretul nationalist din acea vreme. Dorind să aflu cât mai mult despre cele ce se petreceau, am încercat să iau contact cu cei ce erau chemati la cancelaria Liceului pentru lămuriri in legătură cu anumite evenimente politice. Eram in relatii de prietenie cu unii dintre elevii care deseori erau întrebati despre activitatea ce-o desfăşurau in cadrul organizatiei de tineret. Dela ei am aflat că interogările şi percheziţiile erau cauzate de dizolvarea Gărzii de Fier, la 10 Decembrie 1933, când odată cu acest act abuziv înfăptuit cu aprobarea primului ministru liberal I. G. Duca, s'au făcut arestări ilegale de legionari in toată tara, şi nu numai de legionari, ci şi de români cari nu apartineau Mişcării Legionare, fiind umiliti şi bătuti până la sânge iar apoi întemnitari. Perchezitiile făcute de agentii poliţiei erau motivate de "bănuiala" că elevii posedă material propagandistic, ceeace de altfel nu corespundea realitătii. Prin aceste actiuni, se intentiona intimidarea legionarilor cu scopul ca ei să se desolidarizeze de căpeteniile lor in urma actului de dizolvare a Gărzii de Fier.

In casa părintească eram şase copii: două surori şi patru frati. Cu exceptia fratelui cel mare, care profesa, frecventam cu toţii şcoli diferite, până la cele universitare. Tatăl meu s'a stins din viată la o vârstă nu prea înaintată şi avusese o functie de răspundere in rafinăria de petrol Vega, din Ploieşti. Nu reuşise să ne lase o situatie materială buna, deşi era bine remunerat, căci pentru el învestirea banilor de care dispunea in scopul educării noastre şcolare, constituia cel mai mare capital. Din cauza acestei situatii precare a familiei, in urma decesului tatălui a trebuit să lucrez, angajându-mă ca functionar la aceeaşi întreprindere, unde el, ani îndelungati, condusese Serviciul Expeditiei. Paralel urmam liceul in particular.

După un anumit timp de când prestam serviciul la Vega, casierul fabricii, Mihai Papadopol, ofiter deblocat din armata română din cauză de boală, in gradul de căpitan de artilerie, membru al Partidului liberal, încerca deseori să poarte discutii politice cu mine, vorbindu-mi despre activitatea partidului din care făcea parte. Îmi spunea ca gruparea lui politică are intentia să înfiinteze şi o sectie a tineretului, care avea să se numească "Arcaşii". Era vorba de o organizatie menită să facă educatia tinerilor membri, angajându-i in actiuni obşteşti şi culturale: îngrijirea gospodăriilor oamenilor nevoiaşi, a parcurilor publice, manifestări artistice şi cu precădere, cântece. Mi s'a propus participarea la aceste actiuni. Nu am refuzat, căci eram dornic de o activitate in afara orelor de serviciu şi pregătirii pentru examenele de liceu.

In acel timp mă împrietenisem cu Mituş Rădulescu şi Gigi Paraschivescu, prietenie care mai târziu s'a transformat in camaraderie. Din contactul cu ei, cea mai mare parte a timpului liber petrecându-o împreună, din discutiile purtate cu cei doi, am avut posibilitatea să iau cunoştintă de diverse activităti ale Mişcării Legionare şi in special despre persoana Căpitanului, pe care ei l-au cunoscut îndeaproape, in tabăra dela Carmen Sylva, in anul 1935, compusă in cea mai mare parte din tineret. Aici se amenajase malul Mării Negre in scopul construirii unui sanatoriu pentru refacerea sănătătii românilor. Cele ce-mi povesteau ei despre viata trăită in tabără, mi-au spulberat gândurile ce mă preocupau in legătură cu proectata activitate a organizatiei "Arcaşii", hotărîndu-mă a evita eventuale discutii cu Papadopol.

La cererea mea, prin intermediul celor doi prieteni, Mituş Rădulescu şi Gigi Paraschivescu, m'am dus la sediul organizatiei legionare din Ploieşti, care se afla pe strada Mihai Bravu Nr. 7, unde am luat parte pentru prima dată la o şedintă de cuib, dar nu am rostit legământul, aşa cum au făcut ceilalti camarazi, întrucât nu eram încadrat. Frecventarea sediului şi participarea la şedinte devenise o preocupare cu caracter permanent in timpul liber. Am fost repartizat in cuibul lui Tănase Procopie, pe care deasemeni îl cunoşteam de mai multă vreme, căci apartinea aceluiaşi cerc de prieteni cu Mituş Rădulescu şi Gigi Paraschivescu. Afară de acestea, pe Tănase Procopie îl cunoşteam din tabăra de muncă obştească dela Slănic-Prahova, unde participau şi elevii liceelor in timpul vacantei de vară, in cadrul "Pregătirii premilitare". Această organizatie nu avea drept scop instruirea tineretului in sensul apărării cu arma, la caz de nevoie, astfel ca nici o brazdă românească să nu fie dată, aşa cum se afirma, ci să înlocuiască formula de educare a tineretului român, concepută de Căpitan. Intrucât guvernul nu putea interzice in mod legal taberele de muncă legionare, cum a fost cazul celei depe Muntele Susai din Prahova, s'a recurs la crearea de tabere de muncă oficiale, in cadrul "Pregătirii premilitare". Una din acestea a fost tabăra dela Slănic. Pe Muntele Susai-Predeal legionarii începuseră să construiască un mausoleu, unde urma să fie depuse osemintele ostaşilor români căzuti in primul războiu mondial rămase încă neîngropate, împrăştiate printre brazi. Diferenta între taberele de muncă premilitare şi cele legionare, era că la acestea din urmă se participa voluntar, spre deosebire de celelalte, unde tineretul era chemat la lucru, cu "Ordine de concentrare". Care a fost eficacitatea lucrului prestat de tineret, "din ordin", s'a dovedid la scurt timp după terminarea taberei dela Slănic, când digul construit a fost dislocat de primul şuvoiu de apă al unei ploi puternice de toamnă. Prin astfel de măsuri, cârmuitorii tării intentionau să contracareze taberele de munca legionare, să le eclipseze şi să abată tineretul de a participa la ele. Prin alte metode, prin alte formule, se încerca să se stăvilească afluenta tineretului, din ce in ce mai accentuată, către Mişcarea Legionară.

Prima mea participare la o şedinta de cuib, in mod oficial, a avut loc in toamna anului 1936, iar la începutul lui 1937, am fost repartizat in cuibul "Dacia". Treptat am cunoscut la sediul legionar pe Gheorghe Teodorescu, fratii Luzi, Costică Dumitrescu, Jean Ionescu, Mişu Tase (pe Gică Tase îl cunoşteam de mai multă vreme), Traian Boeru, Nicu Popescu, Badea Popescu, Nelu Moldoveanu, fratii Cezar, Traian şi Gabi Popescu, Toma Negulescu, Gheorghe Preda, Nicu Comănescu, Gheorghe Voicilă, Ovidiu Isaia, Dr. Niculescu, Alexandru Cojocaru, Filip Dumitru, fratii Paul şi Stefan Cojocaru şi altii.

 

2) ORGANIZAREA SECTIEI LEGIONARE ÎN RAFINÃRIA VEGA

 

Continuam să prestez serviciul la societatea Vega, o întreprindere cu peste 1000 salariati. Problema organizării unui cuib in această fabrică m'a preocupat in permanentă. Exista aici o unitate condusă de functionarul Mândricel, care lucra in biroul condus de tatăl meu, însă activitatea ei nu era la nivelul celorlalte cuiburi din restul întreprinderilor industriale din raza oraşului Ploieşti, întrucât avea un număr foarte mic de membri, recrutat din personalul întreprinderii, situatie care-mi dădea mereu de gândit. Atmosfera politică in fabrică era neprielnică Mişcării Legionare, dat fiind faptul că pe acea vreme director era Gheorghe Balif, fratele Mareşalului Curtii Regale, cel ce alături de câtiva generali - cinci la număr -, l-au sfătuit pe Regale Carol II să nu renunte la tron când acesta a fost constrâns să abdice in urma evenimentelor politice din toamna anului 1940. În rafinăria Vega domnea o atmosferă politică de nuantă carlistă. Gheorghe Balif, in calitate de director, dispunea de soarta salariatilor aşa cum interesele partidelor politice dictau ele fiind la dispozitia Palatului. Hotăra singur angajările de personal, criteriul de bază fiind conceptia politică a solicitantului. Nu interesa pregătirea profesională a petitionarului, nici aptitudinele acestuia, ci din partea cărui membru de partid prezenta cartea de vizită când solicita serviciul. Dela această regulă nu făcea exceptie niciunul din cei in cauză, indiferent dacă era vorba de inginer, functionar, meseriaş sau muncitor necalificat. Eram la o vârstă fragedă când vedeam cum, in fiecare dimineată, directorul Balif pleca de acasă, căci locuiam in apropiere şi se ducea pe jos la birou, iar o multime dintre cei dornici de lucru, se aliniau dealungul drumului parcurs de el şi îi înmânau scrisori sau cărti de vizită, recomandatie, din partea diverşilor proteguitori. La acea vârstă tânără, căci aveam 14-15 ani, nu pricepeam cele ce se petreceau. Era mai mult o distractie pentru mine să văd acel tablou, aproape in fiecare zi, in timpul vacantei şcolare. Protectionismul era la înăltime. Nu primau interesele nationale, căci nu se avea in vedere îndeplinirea telurilor economice generale ale tării, ci se urmărea întărirea partidelor politice şi cu această ocazie, se satisfăceau interesele partizanilor grupării respective. În cadrul preocupării de a înfiinta un cuib in rafinărie, am luat contact cu diverse persoane ce prestau serviciu aici şi am purtat cu ele diferite discutii despre Mişcarea Legionară, despre ce-si propunea ea să înfăptuiască, folosindu-mă adesea de citate din cartea Căpitanului "Pentru Legionari":

 

„Piatra unghiulară dela care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programului politic.

„Legiunea Arhanghelul Mihail" va fi prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic. 

Poporul român in aceste zile ale lui, nu are nevoie de un om mare politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator şi conducător, care să biruiască puterile răului şi să sdrobească tagma celor răi.

Pentru aceasta însă, el va trebui să biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui."

Corneliu Zelea Codreanu

 

Deasemeni, purtam discutii cu diverşi prieteni din cadrul rafinăriei şi despre problema evreească, despre unele vârfuri ale acestei minorităti, care, in regiunea petroliferă a judetului Prahova, juca un mare rol pe plan economic. Las la o parte dominatia evreească in domeniul comercial, in raza oraşului Ploieşti şi nu mă opresc asupra faptului că pe strada Lipscani, arteră comercială principală din oraş, unde prăvăliile erau una lângă alta şi rar găseai un nume românesc pe firmele ce atârnau deasupra magazinelor, afirmându-se pretutindeni că românii nu sunt in stare a face negot, ci vreau să amintesc un incident la care am asistat pe vremea când eram elev.

Nu ştiu datorită cărui fapt, la un moment dat, între doi colegi de clasă, un creştin şi un evreu, a izbucnit o discutie contradictorie. In timpul discutiei, destul de aprigă, evreul a dat o palmă colegului său. Pălmuirea a produs mare consternare in rândul celorlalti elevi, însă totul era consumat. Elevul evreu era fiul unui functionar suspus într'o întreprindere din regiunea industrială Moreni, frecventa cursurile liceului "Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti, locuia la o gazdă particulară in oraş şi la sfârşitul săptămânii, venea tatăl său şi-l lua cu automobilul acasă. Nu-mi mai amintesc numele lui. Elevul creştin era fiul unei familii împovărate şi tatăl său îşi câştiga existenta dintr'o prăvălioară ce-o avea.

Incidentul pălmuirii a fost adus la cunoştinta profesorului de dirigentie, Virgil Serbănescu, titularul catedrei de psihologie, directorul liceului. Acesta era membru al Partidului national-tărănesc, ginerele primarului Ploieştiului, Brezeanu, de aceeaşi apartenentă politică. Cu mult calm, el a anchetat cazul şi a stabilit vinovătia evreului. Nu se punea problema sanctionării lui, căci directorul vroia să ajungă la o împăcare a lucrurilor, in baza principiului creştin de a-ti iubi chiar pe vrăjmaş; acesta era scopul urmărit de el in acea împrejurare. În timpul micului proces însă, elevul evreu s'a exprimat: "Si'n definitiv, dacă este nevoie, pentru palma dată, tatăl meu poate plăti o despăgubire".

Îmi amintesc de reactia directorului, un bărbat tânăr, înalt, blond, cu ochii albaştri, când s'a sculat depe scaunul catedrei şi si-a exprimat indignarea fată de îndrăzneala elevului vinovat, calificând încercarea de a plăti o palmă dată unui coleg cu o sumă de bani, ca o neruşinare, ca o sfidare a celui mai elementar bun simt, pentrucă se bizuia pe averea tatălui său. Vinovatul a fost eliminat pentru câteva zile din şcoală.

Această sfidare, precum şi altele asemănătoare, mi-au îndreptat şi mai mult paşii spre Mişcarea Legionară, care a luptat întotdeauna împotriva desconsiderării românului la el acasă. In timp ce elevul in cauză oferea bani pentru o palmă dată unui elev creştin, îmi aduc aminte de colegul meu de clasă Zaharia Vasile, căruia îi lipsea strictul necesar pentru a se îmbrăca. Când pentru o palmă dată se oferea o sumă de bani, Zaharia venea iarna cu ghete rupte la şcoală. Era băiatul lui Neacşu Zaharia din satul Ciorani şi locuia in timpul cursurilor şcolare într'un internat din Ploieşti. Era un elev silitor, capabil şi cu talent poetic.

In acel timp eram coleg de şcoală cu Ion C. Stere, fiul lui Constantin Stere, care locuia la Bucov, in apropiere de Ploieşti, unde avea o fermă legumicolă-model, foarte bine organizată. Într'o zi, in timpul iernii, am fost invitat de către Ion C. Stere, pentru a vizita ferma. Am fost in compania mai multor colegi de clasă, printre cari şi Zaharia Vasile. După ce am vizitat întreprinderea şi am făcut o plimbare cu săniile trase de cal, am revenit la locuintă, unde, la intrarea in casă, ne-am curătat ghetele de zăpadă, fiind ajutati de personalul de serviciu, fete îmbrăcate in şorturi negre şi bonete albe. In timpul operatiei de curătire, colegul meu de bancă, Zaharia se tot dădea după noi, refuzând să accepte serviciul uneia din fete. După ce ne-am curătat ghetele, am intrat in sufragerie, unde ni s'a servit ceaiul. Vizita luând sfârşit, ne-am înapoiat acasă la Ploieşti. Nedumerit dece Zaharia a refuzat serviciul fetelor, l-am întrebat pe drum pentru care motiv a făcut aceasta. Mi-a arătat ghetele rupte, spunându-mi că i-a fost ruşine să desvălue servitoarelor starea încăltamintei lui.

Am reflectat mult asupra gradului de diferentiere socială, asupra disproportiei de bunuri materiale ce domnea la scară mare între români, toate aceste fapte fiind pentru mine un imbold şi mai mare a mă ocupa de înfiintarea unui cuib legionar in rafinăria Vega. În anul 1937 a fost angajat in fabrică dulgherul Curca Constantin, originar din Transilvania, cu domiciliul in Ploieşti. Era in vârstă de aproximativ 45 de ani, rudă cu Decemvirul Curcă şi apartinea Mişcării Legionare din anul 1933, un om care mi-a impus mult respect. Era conştiincios in serviciul ce-l presta, stăpânit de mult cuget in toate cele ce întreprindea şi foarte rezervat in vorbă. Ne-am descoperit reciproc la scurt timp după angajarea lui in rafinărie şi dupăce ne-am cunoscut mai bine, el a fost de acord cu înfiintarea unui cuib legionar. Ştiam deasemeni şi de existenta altor camarazi in întreprindere, camarazi veniti din alte fabrici din Ploieşti, unde existau cuiburi şi chiar sectii legionare. Astfel prezentându-se situatia la Vega, am înfiintat un cuib, a cărui conducere am luat-o eu.

După câtva timp, cuibul a roit şi Curca a devenit însuşi şeful unei asemenea unităti. Nu-mi amintesc câte cuiburi au luat fiintă după aceea, dar ştiu că se punea problema înfiintării unei sectii, pentru a cărui constituire era nevoie de aprobarea Corpului Muncitoresc Legionar din Garnizoana Ploieşti, al cărui şef era Dr. Neta. Corpul Muncitoresc Legionar pe întreaga tară a fost fondat de Căpitan la 25 Octombrie 1936, numindu-l pe Inginerul Gheorghe Clime, şeful acestei organizatii in cadrul Mişcării. Sectia condusă de mine era in directa subordine a lui Costică Dumitrescu, care pentru a se convinge de starea lucrurilor dela Vega, pe tărâm legionar, a luat contact direct cu şefii de cuiburi. Prin Mituş Rădulescu, l-am cunoscut mai deaproape pe Costică Dumitrescu. Primul contact cu el a fost dificil, întrucât mi se părea a fi pretenţios in discutiile ce le avea cu camarazii, la care asistam uneori. Aveam impresia că pretentiile lui depăşeau limita posibilului cu privire la înfăptuirea lor, însă pe măsură ce-l cunoşteam mai de aproape, ma convingeam de adevărul celor sustinute, întrucât el privea problemele prin prizma dăruirii. Trăia o viată modestă, fiind capabil să renunte la orice ar fi putut constitui un avantaj in folosul lui. Era pasionat de amănunt, de traducerea in fapt a cerintelor legionare, achitându-se conştiincios in rezolvarea lor. Işi exprima gândurile cât mai concret posibil, oratoria lui, fiind fapta. Era dornic să se convingă de realitate, oridecâte ori i se prezenta o problemă legionară, şi vroia să se convingă personal, nu pentrucă era stăpânit de sentimentul neîncrederii, ci pentrucă vroia să vadă lucrurile cât mai bine înfăptuite. În majoritatea cazurilor avea ceva de completat in diverse probleme de organizare pe tărâm legionar. Si astfel, numai dupăce Costică Dumitrescu s'a convins de felul cum decurge activitatea legionară in rafinăria Vega, a fost de acord cu înfiintarea sectiei. Paralel, in cadrul organizatiei legionare, functiona cuibul lui Mândricel, aflat sub conducerea farmacistului Luzi, seful Judetului Prahova, cuib devenit între timp destul de activ.

 

3) CAMPANIA ELECTORALĂ DIN 1937

 

În toamna anului 1937, in cadrul Partidului "Totul pentru Tară", al cărui şef era Inginerul Gheorghe Clime, se desfăşura intens campania electorală pentru alegerile ce urmau să aibă loc la sfârşitul anului, in Decembrie 1937. Campania electorală a avut loc in cadrul politic legal prevăzut de Constitutia tarii. Am luat parte la ea, in raza oraşului Ploieşti şi in mai multe sate ale judetului Prahova, unde mă deplasam in special Dumineca. Am luat parte la diferite întruniri organizate in cadrul acestei bătălii electorale din preajma alegerilor ce-au avut loc pe cuprinsul Prahovei şi in majoritatea cazurilor au fost stingherite de jandarmi şi politie care veneau să ne împrăştie. Mare rol in reuşita acestor actiuni in Ploieşti, l-au jucat Gheorghe Teodorescu, Costică Dumitrescu şi Jean Ionescu, cari erau nedespărtiti. Gheorghe Teodorescu, era de profesie sculptor. Reuşea să câştige încrederea celor cu care venea in contact, de fiecare dată când se ivea ocazia, prin exprimarea gândurilor lui legionare juste şi clare. Deşi palid, tras la fată, probabil şi din cauza suferintii fizice ce-o avea, era totuşi plin de energie, stimulând camarazii din juru-i, la luptă legionară. Felul cum s'a desfăşurat campania electorală din 1937 la Ploeşti, a avut mai multe aspecte:

 

a) Marşul prin oraş

In ultimul marş prin oraş, in cadrul acestei campanii, când am parcurs diferite străzi, s'a mers într'o aliniere şi o cadentă perfecte cântând "Stefan Vodă al Moldovei". În fruntea coloanei se afla Gheorghe Teodorescu, manifestatia terminânduse cu o ciocnire mai aprigă decât deobiceiu, între noi şi jandarmi. Deşi marşul ce-l făceam nu încălca cu nimic legile privind desfăşurarea campaniei electorale, nu deranja ordinea publică, jandarmii au intervenit totuşi să ne împrăştie. Şeful Legiunii de Jandarmi din Prahova, pe acea vreme era maiorul Hariton. Tinuta noastră in timpul marşului i-a impresionat pe locuitorii oraşului, care se strângeau dealungul străzilor pentru a ne întâmpina. În genere, in Ploieşti, simpatia celor nelegionari fata de noi creştea mereu. Desigur aceasta a fost cauza care a determinat Comandamentul Jandarmeriei să intervină pentru a ne împrăştia.

Era către seară!

Gheorghe Teodorescu s'a hotărît de data aceasta să nu dea ascultare somatiilor jandarmilor de a desface rândurile şi a ne duce acasă, ceeace i-a determinat pe aceştia să facă uz de patul armelor. Din partea noastră nu s'a ripostat cu nimic, conform ordinului dat de Gheorghe Teodorescu, dar interventia jandarmilor lua proportii. Întâmplându-se a fi coloana in apropierea sediului legionar din strada Mihai Bravu Nr. 7, casă şi teren ce ne apartineau in mod legal, conducătorul marşului a îndreptat-o spre sediu, ajungând până in curtea clădirii, unde agresiunea militară a continuat şi Gheorghe Teodorescu a dispus să răspundem jandarmilor. Cu mâinele goale, contra paturilor de armă, la care atacantii primiseră ordin să pună baioneta la armă , era greu de tinut piept. În curte se aflau obiecte de metal provenite din "bătălia fierului vechiu". Am făcut uz de ele, fiind singurele noastre mijloace de a echivala forta cu baionetele puse la arme de către jandarmi. Ordinea s'a restabilit dela sine. Jandarmii au părăsit terenul nostru, iar noi am închis portile sediului.

Gheorghe Teodorescu, trăia frământările poporului şi nu suporta incorectitudinea. Stăpânit de clarviziune in aplicarea principiilor legionare, nu a admis abuzul autoritătilor împotriva noastră, ceeace l-a determinat să dea ordin de rezistentă împotriva jandarmilor, când aceştia au încercat să ne atace şi in curtea sediului legionar.

Se încerca acelaşi sistem de prigoană folosit împotriva Mişcării Legionare, cu prilejul alegerilor generale din anul 1932, in urma căderii dela putere a guvernului N. lorga şi constituirea guvernului national - tărănist in frunte cu Vaida. Întocmai interventiilor autoritătilor de sigurantă din acea vreme, când pretutindeni legionarii erau maltratati, s'a întâmplat cu marşul care a avut loc la Ploieşti.

 

b) Distrugerea afişelor

Provocările din partea autoritălilor şi partidelor politice împotriva noastră nu luau sfârşit. În perioada campaniei electorale, in timp ce toate celelalte partide politice puteau să-şi desfăşoare după program activitatea, nu acelaşi lucru se întâmpla cu noi. Eram mereu stingheriji de autoritătile de ordine atunci când tineam întruniri pentru a lămuri cetătenilor care ne este programul. Pretutindeni adversarii politici, prin agenti electorali plătiti, in timpul noptii ne rupeau afişele propagandistice, deşi exista o conventie între partidele politice a se respecta reciproc integritatea acestora. Cu ale noastre se făcea exceptie, ele fiind deseori distruse. Le înlocuiam imediat, operatie pe care o făceam noi legionarii întrucât nu dispuneam de fonduri băneşti in acest scop, dar nici noi nu puteam tolera la infinit această încălcare a legii, ceeace ne-a determinat să luăm măsuri şi să facem de strajă acolo unde ele se aflau lipite. Pe înserate, făptaşii începeau să-si exercite mandatul primit de a ne rupe afişele. Prinşi unii asupra faptului şi dorind să stăm de vorbă cu ei, cuprinşi de frică, o luau la fugă. S'a constatat că autorii acestor acte, erau oameni plătiti de liberali.

 

c) În satul Lipăneşti

Pretutindeni in campania electorală aveam numai greutăti de întâmpinat, pretutindeni in oraşe şi sate eram expuşi agresiunii jandarmilor şi a organelor de politie. Era într'o Duminecă, când m'am deplasat in satul Lipăneşti, din judetul Prahova, cu mai multi camarazi, pentru a participa la o întrunire electorala in aceeaşi zi, in acelaşi sat, liberalii îşi desfăşurau şi ei campania propagandistică, in cadrul unei reuniuni in aer liber, in apropicrea locului unde ne hotărîsem să le vorbim şi noi sătenilor. Localnicii participanti la întrunirea liberalilor veneau unul câte unul la noi pentru a ne asculta şi erau izbiti de faptul că ce le vorbeam noi contraziceau cele ce le spuneau liberalii. Dela noi nu auzeau niciun fel de promisiuni, spre deosebire de liberali cari le făgăduiau electrificarea satului, repararea şoselelor, construirea unei şcoli, etc. Ceeace le spuneam noi, era exprimarea hotărîrii de a instaura legi noi, menite să situeze fiecare cetătean pe plan de oportunităti egale, iar Românul să ajungă stăpân la el in tară. Despre o întrunire de masă, aşa cum stabilisem noi, nici nu putea fi vorba. Planul nostru nu a putut fi tradus in fapt, căci pe acea livadă unde ne aflam, erau mai multi jandarmi decât cetăteni dornici să asculte ceeace vroiam să le spunem. Dar soldatii nu ne-au putut împiedica să stăm de vorbă individual cu cetătenii din sat, sau in cel mai fericit caz, in grupuri mici.

 

d) Întâmpinarea Căpitanului

Nu scăpam de urmărirea jandarmilor şi a politiei, oridecâteori vroiam să ne afirmăn crezul nostru in public. Era deasemeni in toamna anului 1937, când ştiam că prin Gara de Vest Ploieşti, într'o după amiază, Căpitanul va trece cu trenul spre Capitală şi hotărîsem să ne ducem într'un grup mai mare pentru a-l întâmpina şi saluta. Politia aflând de intentia noastră, ne-a împrăştiat, dar noi totuşi nu am renuntat la planul ce-l aveam. Ne-am răspândit şi fiecare cum a putut, folosind străzi lăturalnice, sau trecând peste câmp, am ajuns la gară, unde imediat a sosit trenul şi a apărut Căpitanul la fereastra vagonului, vorbindu-ne. Rezemat cu mâinele pe fereastră, Căpitanul a schimbat câteva cuvinte cu noi, întrucât trenul avea putine minute de stat in gară. I s'a raportat despre atitudinea autoritătilor fată de noi, el sfătuindu-ne să nu ripostăm, întrucât ei vor numai să ne întărâte, pentru a ne pune in conflict cu legile. Pe peron, politia nu a intervenit.

Dar, in ciuda tuturor uneltirilor oculte, a încercărilor de distrugere fizică a Mişcării Legionare, ea mergea pe drumul ei de continuă ascensiune. Astfel, la alegerile din 20 Decembrie 1937, a obtinut rezultate neaşteptate: 66 de scaune in Camera Deputatilor, clasându-se al treilea partid al tării. Am intervenit in campania electorală din 1937 cu un bogat material documentar asupra stărilor din tară, situatii de contestat din punct de vedere religios, social, economic, politic, etc. Pretutindeni se observau nedreptătile, lipsurile sociale şi nechibzuintă in gospodăria Statului.

 

JEAN IONESCU

 

In toamna anului 1937, aparitia şi vânzarea ziarului "Cuvântul" era in plină desfăşurare. Propagarea ziarului, vânzarea lui, constituia un punct de program din activitatea legionarilor garnizoanei Ploieşti, respectiv a judetului Prahova. Paralel cu vânzarea ziarelor prin chioşcurile obişnuite, noi legionarii din Ploieşti, in timpul liber, in special seara, vindeam ziarul "Cuvântul" pe stradă, îl ofeream spre cumpărare concetătenilor, mai ales pe Strada Franceză, promenada principală a oraşului. Nu rareori se întâmpla ca numărul de ziare ce fiecare dintre noi lua dela centrala de distribuire a publicatiei să fie epuizate in câteva minute. Atunci ne întorceam la sediul administratiei pentru a ne împrospăta stocul de vânzare şi rar se întâmpla să fi fost refuzati când ofeream ziarul vreunui trecător. Actiunea de distribuire a ziarului "Cuvântul" era condusă de Jean Ionescu.

Dar cum noi legionarii nu ne puteam ocupa in permanentă de plasarea ziarului, au fost angajati nişte olteni, tineri in vârstă de 14-16 ani, aciuiati prin Ploieşti, pentru a-şi câştiga existenea, formându-se o grupă care prelua un număr de exemplare dela administratia din Strada Franceză şi le vindeau in schimbul câştigului ce, in prealabil, fusese stabilit să primească. Un timp dat, lucrurile au mers bine. Tinerele vlăstare oltene luau un număr de ziare pe care le vindeau şi depuneau banii, după ce-si retineau câştigul ce le revenea. Într'o bună zi aceştia nu s'au mai prezentat pentru a da socoteala rezultată din vânzare. Ne-am dat seama că s'a întâmplat ceva neplăcut. Tentati de luciul banului şi fortati de nevoile zilnice, întâmpinate pentru asigurarea existentei, si-au însuşit suma din vânzarea efectuată. Faptul nu ne-a şocat. Cunoşteam tragedii mai mari îndurate de români, pe întreg cuprinsul tării, cu privire la asigurarea traiului. Furau ei cei mari, dece să nu fure şi cei mici!

La un moment dat, întâmplarea a făcut ca unul dintre camarazi să dea peste întreaga grupă de olteni. Camaradul nu i-ar fi identificat, dacă unul dintre aceştia, aflati la un colt de stradă, nu s'ar fi exprimat: "Le-am pus tunul la legionari!", adică le-au luat banii. Descoperitorul grupei a intrat in vorbă cu ei, foarte prudent, pentru a nu-i scăpa din mână. Imi închipuiam ce senzatie de frică au trăit delicventii in momentul când au fost descoperiti. Camaradul meu a convenit cu ei să treacă pela oficiul de distribuire al ziarului la un termen stabilit, pentru a rezolva problema. Propunerea a fost acceptată.

Mă aflam de fată când tinerii s'au prezentat la sediul din Strada Franceză. Au intrat unul câte unul, foarte rău îmbrăcati, in port oltenesc, cu nişte pălărioare de culoare neagră, aproape cenuşie, de uzate ce erau, tinându-le in mâna, mai mult desculti, caci purtau nişte opinci tocite de atâta umblat. Tabloul nu inspira decât compătimire!

I-a întâmpinat Jean Ionescu, eu retrâgându-ma într'un colt al camerei.

Pe Jean Ionescu îl am bine întipărit in minte, tras la fată, cu mustată neagră, stăpânit mereu de un zâmbet, care dela primul contact inspira ataşament fată de el. Zâmbetu-i era expresia multumirii sufleteşti ce şi-o manifesta fata de camaradul cu care stătea de vorbă, asentimentul că cel in cauză îşi face datoria fată de problemele legionare existente in acele vremuri.

Inculpatii s'au aliniat unul lângă altul şi mă aşteptam ca Jean Ionescu să-i apostrofeze, dar, stăpânit de mult calm şi tact, le-a demonstrat incorectitudinea faptei. De data aceasta, in discutie cu vinovatii, zâmbetul lui Jean Ionescu îi dispăruse depe fată, era cuprins de un adânc sentiment de compătimire, căci ce putea el pretinde dela tinerii care-şi însuşiseră banii din vânzarea ziarelor? Jean Ionescu si-a dat bine seama de tragedia acestor copii, plecati dela vatra părintească, la vârstă fragedă, când, in mod normal, nu ei trebuiau să-şi asigure existenta materială, căci erau încă in sarcina educativă a părintilor şi nu din spirit de aventură plecau ei de acasă. Era de datoria Statului a călăuzi paşii acestui tineret spre portile institutiilor, indiferent de ce natură ar fi fost ele, in vederea educării lor profesionale şi nici decum a fi lăsati la voia întâmplării. Nu este de mirare faptul că ei plecau "in corpore" de acasă către centrele industrializate, unde existau posibilităti mai bune de câştig bănesc. Pretutindeni, in oraşele mari se semnala prezenta lor, văzându-i cu trupurile încovoiate sub povara coşurilor cu fructe, a donitelor cu limonadă sau a bidoanelor cu gaz pentru iluminat, atârnate de cobilitele purtate pe spatele lor.

 

CEI 40 DE COPII LEGIONARI

 

"Duminecă, cu ocazia serbării dela Sediul Legionar vor fi îmbrăcati in noile haine cei 40 de copii, pe care îi creşte Legiunea, pentru a-i face comercianţi.

Ei sunt toti fii de tărani şi muncitori săraci.

Ei au fost aleşi din cele mai împovărate famili şi mai încovoiate de sărăcie şi necazuri.

Sunt luati din diferite părti ale tarii: Dolj, Someş, Făgăraş, Ialomita, Covurlui, Botoşani, Bacău, Prahova. 

Sunt organizati într'un corp al lor sub comanda Comand. ajutor Mureşanu Stefan. Capătă o bună educatie. Deviza lor este: "Legionarul nu minte niciodată" 

Bucureşti, 26 Sept. 1936

Corneliu Zelea Codreanu, "Circulări şi Manifeste"

 

In cursul procesului cu micii învinuiti, Jean Ionescu nu i-a dojenit măcar cu un cuvânt şi nici nu le-a cerut să restitue suma ce si-o însuşisera din vânzarea ziarelor. I-a întrebat însă daca vor să continue lucrul şi daca promit că vor aduce banii încasati, urmând să-si retină numai câştigul ce le revenea.

Răspunsul tinerilor, in cor, a fost: "Da, Domnule!"

Şi de atunci lucrurile au mers in ordine.

 

4) CORUL LEGIONAR

 

Anul 1937 se terminase şi cu ultima filă din calendar, activitatea legionară a garnizoanei Ploieşti pe această durată apartinea trecutului.

Cu ocazia sfârşitului de an, s'a luat hotărîrea să se organizeze un cor de Sărbători, care să meargă pela diferiti camarazi şi cunoscuti, pentru a le vesti Anul Nou, a le ura fericire şi noroc. Conducerea corului a avut-o Gheorghe Teoderescu. Din cor, printre altii, au făcut parte Jean Ionescu, Gică Tase, Mituş Rădulescu. Eu, am participat deasemeni. Am urat mai întâi pela casele camarazilor şi cunoscutilor, unde pretutindeni eram invitati, dar nu puteam îndeplini toate dorintele, din cauza timpului scurt ce ne stătea la dispozitie. Păşisem pragul Anului 1938, când ne-am dus să vestim începutul acestuia la Cercul Militar din Ploieşti, unde garnizoana oraşului era reunită într'o sală frumos împodobită, potrivit momentului. Ofiterii in uniforme strălucitoare de gală, iar doamnele îmbrăcate in tinută de seară, dadeau întregii săli un aspect feeric. Ne-am prezentat printr'o carte de vizită ce purta inscriptia "Corul legionar". Am fost acceptati. Toti cei din cor eram îmbrăcati cu sarică şi căciulă neagră. Intrati in sală ne-am aliniat într'o formatie perfectă. Prezenta noastră a atras privirile mesenilor, dornici să ne asculte cântând.

Am început să cântăm:

- Vestirea Anului Nou şi

- Urare de prosperitate pentru 1938. Am fost viu aplaudati!

În încheierea programului coral, am cântat "Sfântă Tinerete Legionară".

Când am ajuns la refren: "Garda, Căpitanul...", Comandantul Garnizoanei Militare Ploieşti, Generalul Grigorescu, care prezida reuniunea, s'a sculat depe scaun şi a spus:

„Domnilor, noi am venit aici pentru a-l omagia pe Maiestatea Sa Regele Carol al II-lea şi nu pe Căpitanul Dumneavoastră. Vă rog să părăsiti sala!"

Gheorghe Teodorescu a dat încetarea imnului, a comandat in semn de salut: "Gardă drepti, Gardă pentru onor înainte!"; Am salutat şi am părăsit salonul cazinoului in formatie.

La vreo două zile după cele întâmplate la Cercul Militar, printr'un ofiter de legătură simpatizant legionar, am aflat că majoritatea mesenilor au fost nemultumiti de faptul că Generalul Grigorescu ne-a tratat in felul acesta şi ni s'a comunicat deasemeni că oaspetii ce sărbătoreau Revelionul au colectat pentru noi, o sumă de bani.

Cele întâmplate la Cercul Militar, veneau să confirme şi mai mult starea de spirit favorabilă ce dăinuia in rândurile ofiterimii române, in atitudinea acesteia fată de Mişcare. Cei cari au manifestat admiratie fată de noi, fata de prezenta corului legionar, erau in majoritate ofiteri tineri, dela gradul de maior in jos. În genere, in Prahova, ca şi in restul tării, Mişcarea Legionară se bucura de mare simpatie in cadrul ofiterilor până la gradul de maior, iar de aici in sus într'o măsură mai mică.

 

II. DICTATURA REGELUI CAROL II

1) SUPRIMAREA CONSTITUTIEI ŞI PLEBISCITUL

 

"La alegerile din Decembrie 1937, Legiunea obtine 66 de mandate in Camera Deputatilor şi se clasează al treilea partid al tării. La alegerile următoare, prevăzute pentru luna Martie 1938, fără îndoială că Mişcarea ar fi obtinut majoritatea sufragiilor şi ar fi ajuns atunci la putere in mod legal, fără revolutie şi fără să se verse o picătură de sânge. Dar Regele Carol II, prizonier al fortelor subversive comuniste, hotărăşte să intervină direct in viata publică. La 11 Februarie 1938, suprimă Constitutia, disolvă partidele politice şi înscăunează un regim de dictatură personală."

Horia Sima, "Tara şi Exilul" Anul 2, Nr. 6/1966

 

După suprimarea Constitutiei, in Februarie 1938, Actul Regelui a fost supus spre aprobare poporului, printr'un plebiscit. La Ploieşti, sectia de vot unde m'am prezentat eu, era in localul şcolii primare Nr. 7. Am fost împreună cu Gigi Paraschivescu. În rândul celor ce s'au prezentat pentru a-şi spune părerea şi anume dacă sunt "pentru" sau "contra" noii Constitutii, s'a aflat că Gigi şi cu mine am votat "contra", întrucât votul era public. Vestea despre felul cum votasem a provocat freamăt printre cei de fată, căci la acel plebiscit s'au prezentat mai mult partizanii grupărilor politice, cu agentii lor electorali. Când am ieşit din localul şcolii, afară stăteau mai multi votanti cari au inceput să vocifereze dece suntem "contra plebiscitului". Cetătenii îl recunoscuseră mai repede pe Paraschivescu, căci el locuia in apropierea şcolii şi îl ştiau că este fiul lui Pandele tâmplarul. Gigi Paraschivescu, nu scăpa ocazia de a da replica cuvenită atunci când era pus in situatia s'o facă şi a explicat atacantilor că prin votul de aprobare dat noii Constitutii, nu fac cinste neamului românesc, întrucât Regele Carol II, prin drepturile ce şi le atribuise, devenise dictator. S'a născut o discutie aprigă şi foarte greu l-am putut scoate pe Gigi dintre vociferanti, făcându-l să înteleagă că votul este in zadar, întrucât noi ne spusesem cuvântul in fata instantelor electorale.

 

2) SERVICIUL MILITAR

 

Stagiul militar l-am făcut in Regimentul 32 Infanterie, Mircea, Ploieşti, care in acel an a fost numit Regiment de Gardă, pentru victoriile repurtate in războiul mondial.

După perioada de instructie, am avut concediu de vară şi vroiam să folosesc acest prilej pentru a lucra in postul ce-l avusesem înainte de încorporare la Vega, prezentându-ma directorului farbicii, Balif, pentru a-l ruga să fiu primit in serviciu. Dupăce m'a amânat, pentrucă nu are timp să stea de vorbă cu mine, m'am prezentat a doua oara la el, repetând cererea de angajare temporară. Balif mi-a spus ca îi este greu să mă primească in serviciu, declarându-mi: "Sunt informat de tot ceeace ai făcut in fabrică pe tărâm legionar; ai produs un haos in rândul personalului rafinăriei. Nu ma aşteptam dela tine, Nelule (îmi spunea pe nume, pentrucă mă cunoştea de mic copil), să faci acest lucru!"

Eram sigur că Balif imi va face un asemenea reproş, dar îmi propusesem să nu răspund, pentrucă îl cunoşteam prea bine şi reactia nu-si avea sens. Am plecat către casă. Mâhnit de faptul că in timpul concediului nu pot câştiga ceva bani, pe drum mi-am adus aminte de scenele dela Vega, la care asistam când eram încă copil. De data aceasta, nu mai eram spectator al scenelor din tinerete, ci însumi actorul lor. Ajuns acasă şi povestindu-i mamei, care-l cunoaştea deasemeni bine pe Balif, a rămas consternată de cele petrecute, dar nu era nimic de facut.

Întâmplarea aceasta, aflându-se repede in rândul functionarilor, a produs nemultumire, întrucât eram cunoscut de întregul personal al fabricii. Nu ştiu cine dintre cei ce mă cunoşteau, s'a dus la Balif pentru a interveni in favoarea mea, ceeace a avut efect pozitiv, la câteva zile fiind chemat la birou pentru a începe lucru.

Odată cu încorporarea mea, camarazii din rafinăria Vega au fost repartizati sectiei C.F.P.V. (Calea Ferată Ploieşti Văleni) condusă de Ion Ciupală, care presta serviciu de birou la această institutie.

Pe Ion Ciupală l-am cunoscut încă de când era functionar la C.F.P.V., dar pe atunci nu ştiam că el apartine vreuneia din unitătile legionare din Ploieşti. După aceea, in timp ce eram încorporat, am aflat despre existenta unei sectii legionare in cadrul institutiei mai sus amintită. A luat parte la actiunea dela 3 Septembrie 1940 din Braşov, care la fel cu cele desfăşurate in mai multe centre importante ale tării au determinat abdicarea Regelui Carol II. A fost deasemeni prezent la evenimentele dela 21 Ianuarie 1941, participare plătită cu o condamnare in curs de executie in închisoarea din Braşov.

După sosirea mea la Viena din Bulgaria, am aflat despre faptul că Ion Ciupală s'ar fi sfârşit in anul 1945, fără a se cunoaşte amănunte cum a murit, întrucât ştirile ce parveneau din tară erau incomplete.

În toată activitatea lui legionară, asemenea multor alti camarazi, el nu a căutat să facă publicitate din crezul lui. Totuşi, atunci când a fost nevoie, a dat dovadă de devotament in aplicarea principiilor legionare. Se stia foarte putin despre apartenenta lui la Legiune, intrucat pentru el esentialul era sa traduca in fapt, ceeace isi insusise din ideologia ei.

 

3) ÎN CEHOSLOVACIA

 

Concediul de vară se terminase şi am revenit la regiment.

Către sfârşitul verii anului 1938, armata română trebuia să participe, in cadrul tarilor constituante ale Micii Antante, Iugoslavia, Cehoslovacia şi România, la serbările Socolilor ce aveau loc la Praga. Am fost selectionat pentru Detaşamentul Român, menit să reprezinte Armata Tării noastre la manifestările sportive ale organizatiei din Cehoslovacia. In timpul şederii la Praga, pentru prezentarea programului militar-sportiv, program care s'a bucurat de mare succes in fata publicului spectator, am avut ocazia să trăesc starea de spirit încordată ce domnea in rândul populatiei, potrivnică regimului hitlerist. Aceasta se petrecea cu un an înainte de ocuparea Cehoslovaciei de către armata germană, eveniment care a avut loc in anul 1939. La Praga, pretutindeni domneau sentimente de ură împotriva lui Hitler. În prezenta noastră, sentimentele de duşmănie împotriva Germaniei national-socialiste erau şi mai mari, căci Cehii ne considerau fratii lor de arme in cadrul Micii Antante şi vedeau in armata română un mare sprijin, in cazul unei agresiuni din partea Germaniei.

Câtă vreme am stat la Praga, in timpul liber, într'una din zile, am fost invitat împreună cu un camarad, de un maior al armatei tării-gazdă, la el acasă. Populatia ne-a primit bine, dând dovadă de multă ospitalitate. Ofiţerul fusese cândva in România, despre care ne-a vorbit foarte frumos şi a elogiat Detaşamentul Armatei Române la programul serbărilor Socolilor. Ne spunea că in soldatii români, respectiv in întreaga armata română, vedea falnicii brazi din Muntii Carpati. Privea lucrurile prin prizma Micii Antante, dela care spera foarte mult. Discutam in limba franceză, eu fiind împreuna cu Alecu Georgescu, camarad de armată. Superlativele maiorului ceh la adresa armatei române se datorau probabil şi faptului că noi eram bine echipati. Cu putin înainte de a pleca spre Praga, s'a hotărît să ni se facă o uniformă specială, cum nu exista in niciunul din regimentele tării. In stil fulger, in Atelierele de Confectii ale Armatei Române din Bucureşti, ni s'au făcut uniforme pe măsură: chipiu cu calotă rotundă, tunică specială cu buzunare cusute pe dinafară, pantalon lung şi ghete uşoare, centiron de culoare albă, obligati fiind să purtăm tot timpul mânuşi albe, primite ca echipament.

Am discutat cu maiorul cehoslovac despre faptele de vitejie de cari au dat dovadă ostaşii români in decursul istoriei, despre eroismul lor atunci când au fost chemati la arme pentru a-şi apăra integritatea teritorială şi fiinta Neamului românesc. Îi povesteam maiorului despre actele de vitejie ale ostaşilor Regimentului 32 Mircea, sau "Dorobanti", cum i se mai spunea, când, in primul războiu mondial, in timpul unui atac deslăntuit prin suprindere de germani, ostaşii români aflati in repaus şi-şi spălau rufele, nemaiavând timpul necesar să se echipeze, in cămăşi fiind, au pus mâna pe arme, au trecut la contraatac şi au repurtat victoria.

Nu am găsit însă potrivit in discutia noastră să-i vorbim maiorului despre starea detestabilă a armatei române, din punctul de vedere al înzestrării cu armament şi munitii, stare creiată de căpeteniile politice din acea vreme, lipsite de simtul responsabilitătii fată de misiunea ce-o aveau.

 

"Evenimentele din Europa după 1937-1938 ne-au găsit nepregătiti din punct de vedere al armamentului. Nu aveam cu ce face fată unui războiu de maşini terestre şi aeriene. Şefii Marelui Stat Major şi Miniştrii Apărării Nationale, cari de regulă erau generali, au atras atentia guvernelor in repetate rânduri asupra lipsei grave de armament şi repercursiunile inevitabile asupra pregătirii şi instructiei armatei."

General Platon Chirnoagă

 

Nu am vrut şi nici nu puteam sa-i povestim maiorului ceh despre starea lamentabilă a armatei române, din punct de vedere organizatoric şi administrativ, deşi mai aveam sensatia parazitilor cari, in tot timpul încartiruirii noastre la Bucureşti, când pregăteam programul pentru Praga, in cazarma Regimentului de Gardă Mihai Viteazul, ne vizitau in timpul noptii făcându-ne imposibilă odihna. Si aceasta se întâmpla într'un regiment de gardă din Capitală, regiment ai cărui ofiteri şi ostaşi, in timp de paradă, purtau uniformele cele mai strălucitoare.

 

4) PÂNGĂRIREA TRICOLORULUI

 

Revenit in tară, din Cehoslovacia, cu întreg Detaşamentul Român, continuam să fiu soldat, când in vara anului 1938, a murit Regina Maria şi conform dorintei exprimată de Regină, la drapelui Tării arborat in bernă, s'a adăogat culoarea violetă, nu cea neagră, ca de obiceiu. Traseele ce urmau sa fie străbătute de cortegiul funerar erau pavoazate in culoare violetă. Înainte de a pleca la Bucureşti, făcând parte din Detaşamentul Regimentului 32 Mircea la funeralii, am avut prilejul să aflu de un act de impietate fată de Regina Maria, şi de sfidare a culorilor drapelului românesc. Pe Strada Lipscani, unde se aflau aproape numai magazine evreeşti, şi aici, ca şi la celelalte institutii şi prăvălii, se arborase drapelul in semn de doliu. Un evreu, proprietarul unui magazin ce se afla pe această stradă, a arborat la drapel un articol-lenjerie femeiesc de culoare violetă. Această dublă pângărire a sentimentelor Tării a produs furie printre trecătorii străzii Lipscani, care au rupt zdreanta pusă in semn de doliu, alături de Tricolorul Românesc şi au vrut să se răzbune pe făptaş, dar a intervenit imediat politia punându-l pe acesta la adapost. Autorul a motivat că in lipsă de altă bucată de pânză de culoare violetă, a recurs la obiectul mai sus amintit.

 

5) VESTEA ASASINARII CĂPITANULUI

 

În toamna anului 1938 şi in cadrul Cercului de Recrutare Prahova, unde fusesem repartizat dupăce luasem parte la manevrele de toamnă, se făceau lucrări de rechizitionarea vehicolelor, cu sau fără tractiune. Pentru efectuarea acestor lucrări de birou, fusese detaşat in Cercul de Recrutare, Căpitanul Ionescu, dacă-i mai retin bine numele, căruia i-am fost pus la dispozitie ca furier al Comisiei- de rechizitie. Deşi era mare diferentă de grad între mine şi el - eu eram sergent -, discutam de multe ori probleme de alt caracter având bucuria să constat că împărtăşim puncte de vedere comune in legătură cu evenimentele politice din acea vreme. Atingeam şi subiecte privind Mişcarea Lgionară, deşi discutarea unor asemenea probleme in cadrul unei unităti militare ar fi putut avea consecinte grave pentru cei ce le purtau, întrucât urmărirea vigilentă a legionarilor de către poliţia secretă era frecventă in toate institutiile de stat. Cu timpul m'am apropiat din ce in ce mai mult de Căpitanul Ionescu. În după amiaza zilei de 30 Novembrie 1938, m'a întrebat dacă in acea seară pot avea învoire, pentru a lua masa cu el. Am acceptat invitatia. Ne-am dus într'un restaurant, unde după lista de bucate am făcut comanda de mâncare chelnerului. Era vădit faptul că Ionescu vroia să discute despre evenimentele politice ce se desfăşurau in tară, când pe uşa restaurantului intră un vânzător de ziare, care prin "editie specială" anunta asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, respectiv comunicatul oficial că in timpul transportării dela o închisoare la alta, Căpitanul, împreună cu cei 13 camarazi, "intentionând să fugă de sub escortă, au fost împuşcati".

Căpitanul Ionescu, al cărui invitat eram, a cumpărat imediat un ziar, citind comunicatul scurt formulat despre asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorilor şi Decemvirilor, dându-mi-l să citesc şi eu. Întelesesem despre ce este vorba şi înmărmurit am pus ziarul pe masă. Palid la fată, desigur la fel ca mine, întrucât cele tipărite in ziar erau realitate, însă nu puteam concepe cum este posibilă realitatea celor ce ele exprimau, cum de Regele Carol II a avut curajul să uneltească suprimarea vietii Căpitanului, ofiterul rămăsese pe gânduri, iar eu nu am mai putut spune un cuvânt. Deodată, s'a produs un freamăt in restaurant, consumatorii schimbându-şi reciproc privirile in semn de întrebare: să fie oare adevărat?

Felul formulării comunicatului in legătură cu asasinarea Căpitanului a fost o înscenare, întrucât realitatea este că nu prin împuşcare, ci prin ştrangulare premeditată s'a produs acest act de exterminare a Întemeietorului Mişcării Legionare.

CORNELIU Zelea CODREANU, împreună cu Nicadorii: CARANICA Ion, BELIMACE Doru, CONSTANTINESCU Niculae, şi Decemvirii: CARATĂNASE Ion, BOZÂNTAN Iosif, CURCĂ Stefan, PELE Ion, ATANASIU Ion, STATE Gr. Ion, BOGDAN Gavrilă, VLAD Radu, GEORGESCU Ştefan, TRANDAFIR Ion, când erau transporati in noaptea de 29-30 Noembrie 1938, din închisoarea Râmnicul Sărat in cea dela Jilava, au fost ştrangulati. Iată ce a declarat plutonierul de jandarmi Sârbu, Comisiei investigatoare a Curtii de Casatie din Bucureşti, in Noembrie 1940:

 

"Am plecat in noaptea aceea din Bucureşti cu două maşini dube dela prefectura de politie. Eram însotiti de maiorii de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu.

Ajunşi la Râmnicul Sărat, am tras la Legiunea de jandarmi. Aici Maiorii Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu maiorul de origine evreu, Scarlat Roşianu, Comandantul Legiunii de jandarmi din Râmnicul Sărat.

In lipsa unui ordin precis, jandarmii n'au mai luat pe legionari. Am fost băgati toti jandarmii in maşini. Imediat ne-am întors spre Bucureşti, dar in acelaşi timp soseşte din urmă maiorul Dinulescu care ne-a dat ordin răstit: înapoi la Râmnicul Sărat.

Ne-am întors, dar ne-am oprit in comuna Băltati, la câtiva kilometri de Râmnicul Sărat, unde am fost cantonati pe timpul noptii. Aici ni s'a dat vin de băut, tigări scumpe şi gustări alese.

În zorii zilei, am pornit spre Râmnicul Sărat.

Ajunşi in închisoare, am fost băgati toti jandarmii într'o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instructiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari.

Punând in genunchi pe şoferul maşinei, i-au aruncat un ştreang după gât pela spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel.

Totul a fost gata in câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară, in curtea închisorii, şi fiecăruia i s'a dat in seamă un Legionar.

Mie mi-a dat pe unul mai voinic mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu.

I-am dus apoi la maşini. Aici legionarii erau legati cu mâinele de banca din spate, in aşa fel că nu se puteau mişca nici într'o parte nici într'alta.

Aşa au fost legati zece legionari într'o maşină şi patru in cealaltă.

Eu am fost in prima maşină, in cea cu zece legionari, in spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat in spatele legionarului ce-i fusese încredintat.

În mâini aveam ştreangurile.

Am pornit. In maşina mea era maiorul Dinulescu, iar in cealaltă maiorul Macoveanu.

Era o tăcere de mormânt, căci nu aveam voie să vorbim, nici noi între noi jandarmii şi nici legionarii între ei.

Ajunşi in dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi, printr'un cod de semnale, momentul executiei, a aprins la un moment dat lanterna sa electrică, stingând-o şi aprinzând-o iarăşi de trei ori." "Era momentul executiei, dar nu ştiu dece n'am executat niciunul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s'a dat jos, şi s'a dus la maşina din spate.

Acolo maiorul Macoveanu fusese mai autoritar; legionarii erau executati.

Căpitanul si-a întors putin capul către mine şi mi-a şoptit: "Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor". Dar in aceeaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinei şi păşind înăuntru cu revolverul in mână a rostit printre dinti: "Executarea"!"

La aceasta jandarmii au aruncat ştreangurile...

Cu perdelele trase maşinele şi-au continuat drumul până la Jilava.

Când am ajuns erau orele 7 dimineata. Aici ne aşteptau: Colonelul Zeciu, Dan Pascu comandntul închisorii, colonelui Gherovici, medicul legist, locotenent-colonel Ionescu şi altii.

Groapa era făcută.

Traşi din maşini, legionarii au fost aşezati apoi cu fata in jos şi împuşcati in spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pela spate in timpul evadării de sub escortă. După aceasta au fost aruncati in groapa comună.

La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din nou la Jilava şi desfăcând groapa, am aruncat peste ei o solutie disolvantă şi arzătoare, cincisprezece damigene de vitriol.

După aceasta am fost puşi să dăm declaratii, cum că legionarii fugind de sub escortă au fost împuşcati.

Apoi am fost adunati într'o încăpere a închisorii Jilava, unde Colonelul ne-a tinut un discurs, spunându-ne: "V-ati făcut datoria, voi nu sunteti asasini de rând".

La câteva zile după aceasta, eu am fost chemat in cabinetul colonelului Gherovici, care văzându-ma, mi-a spus: "Tu eşti voinic, ai fi putut să omori trei deodată". Mi-a întins apoi o hârtie pe care aveam s'o semnez spunând că am primit suma de 20.000 lei drept ajutor de boală. I-am răspuns că "nu sunt bolnav, domnule Colonel". Colonelul mi-a răspuns: "Mă Sârbule, nu vezi cât arăti de rău şi să-ti păzeşti gura, căci altfel ti-o astup cu pământ", arătându-mi cu mâna un pistol Mauser pe birou. Am fost trimis apoi ca şi ceilalti jandarmi in concediu."

 

Am ieşit din restaurant.

Era seară mohorîtă de toamnă târzie!

Ne-am luat rămas bun şi am plecat fiecare acasă, fără a fi putut schimba măcar un cuvânt. Căpitanul Ionescu, prin reactia lui fată de cutremurătoarea veste a asasinării Căpitanului şi a celorlalti 13 legionari, îmi spusese totul, încât orice discutie complimentară ar fi fost în zadar.

Actul mişelesc al ştrangulării a avut loc după farsa celor două procese înscenate împotriva Căpitanului: cel intentat de profesorul Nicolae Iorga, la 19 Aprilie 1938, terminat cu sentinta: "Sase luni închisoare pentru ultragiu" şi cel de al doilea, numit "Procesul cel mare", ale cărui desbateri au început la 23 Mai 1938 şi s'a încheiat prin sentinta de condamnare la "10 ani muncă silnică".

 

,,Era poate 4 dimineata când Colonelul Dumitru intră in sala de şedinte, urmat de ceilalti ofiteri-judecători. Roşu la fată şi extenuat. Procurorul Radu Ionescu asista. Ne sculăm in picioare. Cu vocea spartă, preşedintele citeşte sentinta: "Tribunalul a răspuns afirmativ la toate punctele din actul de acuzare (I, II, III) şi condamnă pe inculpatul Corneliu Zelea Codreanu la 10 ani muncă silnică, 6 luni degradare civilă, 5000 lei amendă şi 2000 lei cheltuieli de judecată".

 

Stăteam încremeniti in pozitie de drepti. Aşa cum ne învătase Căpitanul să ne rugăm lui Dumnezeu... „10 ani muncă silnică"... sunase vocea răului de dincolo de ziduri.

Afară se lumina de ziuă. O frumoasă dimineată de Mai, cum numai Dumnezeu trimite ... Dar pentru noi nu se iveau zorile, ci pocăinta ... Inceputul unei suferinti in cursul căreia trebuia să plătească tot neamul...

Ne întrebam uluiti dece ni l-a luat pe el, care ne'nvătase că şi in politică trebuie să urmăm numai adevărul. După legile pământeşti ei nu aveau dreptul să ni-l ia. Toate acuzatiile împotriva lui fuseseră spulberate in proces."

Vasile Mailat

Avocat in procesul Căpitanului

 

PROFESORUL MISU TASE

 

Continuam să lucrez la Cercul de Recrutare Ploieşti, sectia ofiteri de rezervă. Viza livretului militar era o obligatie ce trebuia satisfăcută de orice rezervist, la un interval de timp stabilit conform legii, iar cei ce nu se prezentau in termenul prevăzut pentru satisfacerea acestei formalităti, erau sanctionati. Profesorul Tase fusese închis pentru activitate legionară şi in 1939, a absentat dela viză, prezentându-se ulterior. Când a venit la Cercul de Recrutare in scopul mai sus amintit, Plutonierul major i-a cerut să doneze o cantitate de hârtie, câteva topuri pentru lucrările de birou, întrucât nu respectase termenul prevăzut. Cererea Plutonierului major l-a deranjat pe profesorul Tase cum se întâmpla de obiceiu, atunci când cele pretinse de cineva nu-si aveau justificarea corectă. A refuzat Cererea plutonierului, propunându-i acestuia să facă uz de dispozitiile prevăzute de lege in asemenea cazuri şi nu să-l oblige să doneze hârtie Statului, drept mituire.

Profesorul Tase era calm in discutia cu majorul, însă convingător, când am intrat eu in acel moment, in birou. M'a recunoscut şi ne-am dat mâna. Când am încercat să întreb despre ce este vorba, majorul văzând că ne cunoaştem, a încetat discutia şi mi-a spus să fac viza Sublocotenentului de rezervă, Tase.

Era obiceiul la Cercul de Recrutare şi aceasta cred nu numai la Ploieşti, ci şi in alte garnizoane să se dea mită. Acest sistem, in anumite situatii din afara normalului şi in special când cineva dispunea de bani şi dorea să fie privilegiat, se practica pe scară largă in întreaga tară, aproape in toate institutiile.

La începutul guvernării legionare, in Septembrie 1940, şefia judetului Prahova a avut-o profesorul Mişu Tase, pe care-l preocupa rezolvarea multor probleme de ordin social in spiritul doctrinei legionare. Una din acestea era şi combaterea flagelului de dare şi luare de mită, propagat pe scară mare, in institutii. Pentru acest motiv, la Ploieşti, s'au format echipe cu misiunea să supravegheze pe teren asemenea actiuni de incorectitudine. S'a intervenet in primul rând la functionarii de Stat. Se discuta cu ei in momentul săvârşirii infractiunii, atrăgându-li-se atentia in mod discret şi cu politetea cuvenită asupra celor săvârşite, despre consecintele nefaste pe care asemenea fapte le produceau in rândul contribuabililor. In comportamentul celor ce controlau, fată de functionari, era nevoie de multă precautie, căci răul era aşa de înrădăcinat, încât pentru ei nu era normal să nu se ia mită, ci invers. Dar se intervenea nu numai când functionarii se făceau vinovati, ci şi atunci când petitionarul dispunând de mijloace băneşti, căuta pe cale ilegală să-si rezolve cât mai repede şi avantajos diversele probleme. În momentul când se semnalau asemenea cazuri, se atrăgea atentia celui in cauză asupra intentiei incorecte ce o avea de a se sustrage dela aşteptare, la ghişeul respectiv, printr'o întelegere tacită cu functionarul, căruia i se arăta bancnota camuflată in petitia ce avea s'o depună spre rezolvare.

Actiunea întreprinsă de profesorul Tase începuse să dea roade, a produs mare multumire in sufletul celor cari nu recurgeau la asemenea fapte. Se putea citi pe fetele oameni lor satisfactia că noi legionarii actionam in combaterea coruptiei de dare sau luare de mită. Erau multumiti că, in cazurile de infractiune comise de către unii din cetăteni, se intervenea pentru respectarea egalitătii de tratament pe care fiecare individ trebuia să-l aibe. Luarea de mită era justificată de lipsurile materiale întâmpinate de unii functionari in rezolvarea problemei existentei, iar cei ce ofereau banii, o făceau din dorinta de a realiza afaceri compromitătoare, sfidând legile Statului.

 

6) 21-22 SEPTEMBRIE 1939

 

Pe măsură ce anul 1939 se depăna, rândurile organizatiei legionare din Ploieşti deveneau din ce in ce mai rare. In schimb se îngroşau cele ale lagărelor dela Miercurea Ciuc şi Vaslui. Peste tot in Ploieşti plutea un gol cauzat de arestarea camarazilor, in urma declanşării prigoanei carliste. În casele părinteşti, pe unde adesea treceam pentru a mă interesa de soarta unor camarazi, fetele părintilor erau cernite. Îmi dădeau, dacă aveau, câte o veste dela feciorii lor, dela camarazii mei, rugându-mă să părăsesc cât mai repede casa pentru a nu le pricinui neplăceri lor şi mie. Străzile oraşului erau goale, lipsite de prezenta de odinioară a camarazilor şi numai amintirile mai înlocuiau golul produs de lipsa celor aflati in lagăre. Îl întâlneam aproape regulat pe Gigi Paraschivescu, când făcea naveta Ploieşti-Bucureşti, unde se ducea la cursurile univesitare.

Era într'o Sâmbătă după masă, cu putin timp înainte de împuşcarea Primului Ministru, Armand Călinescu. În acea zi aveam învoire dela Cercul de recrutare şi mă plimbam cu Mituş Rădulescu pe Strada Franceză, pe promenada unde odinioară vindeam ziarul "Cuvântul" şi de care ne legau multe amintiri legionare. La un moment dat, din depărtare, am observat fata lui Jean Ionescu, printre cei ce se plimbau şi nu ne-a venit să credem că poate fi el, întrucât îl ştiam închis in lagărul dela Vaslui. Când l-am întâmpinat, ne-a privit stăpânit mereu de acelaşi zâmbet, cum îl cunoscusem prima dată. Ne-am salutat, ne-am îmbrătişat. Uitasem de toti agentii politiei cari forfoteau pe toate străzile şi erau mereu pe urmele noastre, ale celor ce mai rămăsesem in Ploieşti. Gestul nostru, de a ne îndrepta spre el, l-a impresionat adânc, spunându-ne: "Mă, am crezut că şi voi aveti să vă feriti de mine. Am fost văzut de unii dintre camarazi şi in momentul când m'au observat, au întors capul, ba unul dintre ei, cu care am vrut să stau de vorbă, s'a scuzat că nu are timp. I-a fost teamă să nu fie observat de agenti, in prezenta mea şi am crezut că voi veti face acelaşi lucru."

Am continuat să ne plimbăm împreună, bucurându-ne de revedere şi de faptul că vom putea afla ceva despre situatia in lagărul de unde el fusese închis până in August 1939. Intentionam ca in acea Sâmbătă seara, împreună cu Mituş Rădulescu, să răspundem unei invitatii făcută de un prieten al lui Mituş, al cărui nume nu mi-l amintesc, mergând la el la vie. Acesta era mai in vârstă decât noi şi avea o podgorie mare in apropiere de Valea Călugărească, Prahova. I-am povestit lui Jean Ionescu despre planul nostru şi l-am întrebat dacă nu este dispus să meargă cu noi. A refuzat întrucât nu era invitat personal, dar, la insistentele noastre, dupăce a întrebat dacă nouă nu ne este frică să mergem in compania lui, a acceptat.

Astfel, am ajuns seara la vie cu oarecare întârziere. Era o vreme frumoasă de sfârşit de vară şi am rămas câteva ore pe pridvorul casei din fata podgoriei. Am stat de vorbă, depănând amintiri şi Jean Ionescu ne-a cântat câteva melodii din închisoare. Am fost primiti bine şi prietenul care-l vedea pentru prima dată pe Jean, a rămas încântat de tinuta lui, ascultându-l cu mult interes despre cele ce ne povestea din lagăr. Dealtfel cu aceeaşi curiozitate îl ascultam şi noi. In cinstea lui Jean printre altele ni s'au servit şi nişte struguri speciali, dintr'un soiu de vită care avea o vechime de multi ani. Asemenea cinste era oferită numai anumitor oaspeti. Ne-am culcat pela miezul noptii şi a doua zi, Duminecă am revenit la Ploieşti. In timpul vizitei la vie, Jean purta o jachetă in carouri de culoare gri-negru.

Sositi acasă, cei trei ne-am despărtit. La câteva zile după aceasta, s'a întâmplat atentatul contra lui Armand Călinescu, când ziarele au publicat fotografia de tristă amintire, cu trupurile împuşcate şi aruncate pe una din străzile Bucureştiului, ale celor nouă legionari care-l pedepsiseră pe Călinescu, vinovat de asasinarea lui Codreanu. După atentat, ei s'au predat autoritătilor politieneşti pentru a fi judecati conform legilor Tării şi a nu periclita vizta camarazilor ce se mai aflau încă închişi. La scurtă vreme după aceasta, prietenul lui Mituş i-a spus că in fotografia camarazilor schingiuiti şi apoi împuşcati, aruncati pe stradă, a recunoscut haina lui Jean Ionescu. Şi-a dat seama că jacheta recunoscută in fotografia din ziar nu putea fi decât aceea care îmbrăcase trupul lui Jean, in vizita făcută la vie. I s'a confirmat presupunerea. A povestit deasemeni că oamenii care lucrau in podgoria lui au venit la el cu ziarul, in care era publicată fotografia camarazilor ucişi, i l-au arătat pe Jean Ionescu, identificat uşor după haină, spunând că acesta este domnul care a fost aici la vie.

În noaptea de 21-22 Septembrie 1939, după pedepsirea lui Armand Călinescu, in întreaga tară, in semn de răsbunare şi intimidare a celorlalti membri ai Gărzii de Fier, Regele Carol II şi cei ce-l înconjurau au ordonat uciderea unui număr de legionari - aproape 300 -, trupurile lor fiind aruncate pe stradă, sub pancarta cu inscriptia: "Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de Ţară". In cadrul acestui masacru săvârşit pe întreg teritoriul tării, la Ploieşti au fost împuşcati: Comandantul ajutor legionar, COJOCARU ALEXANDRU şi Legionarul FILIP DUMITRU, aruncati pe strada din fata Grădinii publice a oraşului. M'am dus să-i văd. Erau stropiti cu var, întrucât era o zi foarte călduroasă şi rămăşitele pământeşti începuseră să se descompună. La fata locului erau multi agenti ai politiei, venti să-şi noteze pe cei ce vroiau să vadă pe legionarii asasinati, pentru a completa fişele Sigurantei. Prezenta agentilor la locul tragediei, a produs teamă in rândul celor venti să vadă pe cei împuşcati, încât multi dintre ei plecau imediat pentru a nu fi notati.

In acea noapte de 21-22 Septembrie, 1939, Regele Carol II împreună cu guvernul Generalului Argeşanu a deslăntuit noaptea Sf. Bartolomeu a Legiunii şi a ordonat omorîrea căpeteniilor Mişcării Legionare închise in lagărele dela Miercurea Ciuc, Vaslui şi Râmnicul Sărat. Gheorghe Teodorescu, al cărui brat încă îl mai simteam alături de-al meu din marşul efectuat in timpul campaniei electorale prin Ploieşti, a căzut şi el răpus de gloantele ce s'au tras in legionarii din lagărul dela Miercurea Ciuc. Teodorescu fusese arestat in Ianuarie 1939. Tot in acea noapte de teroare, au fost asasinati camarazii prahoveni, Nicu Comănescu şi Zosim Danielescu, studenti amândoi, detinuti in lagărul din Vaslui. 

După schingiuirea şi împuşcarea camarazilor Miti Dumitrescu, Dr. in Drept, Nelu Moldoveanu, student la Politehnică, fratii Cezar şi Traian Popescu, studenti la Medicină, Jean Ionescu, student in Drept, Gigi Paraschivescu, student la Politehnică, Vasiliu Jean, desenator, Stănciulescu Marin, Lăcătuş şi Ovidiu Isaia, fotograf, care îl pedepsiseră pe Armand Călinescu, toti din Ploieşti, şi a celorlalti camarazi in frunte cu căpeteniile legionare depe întreg cuprinsul tării, s'a deslăntuit prigoană aprigă. Beciurile politiei din Ploieşti erau pline de legionari, cercetările şi schingiuirea cu bătaia durau zi şi noapte, urmând apoi trimiterea lor in lagăre. După terminarea actiunilor de anchetă şi evacuarea carcerelor politiei, agentii Sigurantei urmăreau pe putinii legionari rămaşi încă liberi in oraş. Continuam să fiu ostaş la Cercul de Recrutare, a cărui clădire era alături de cea a Chesturii politiei. Nu rare au fost cazurile când am fost arestat pe stradă, in afara orelor de serviciu la Cerc, închis la politie şi bătut de agentul Marinescu. Aceasta se întâmpla seara, iar dimineata mi se dădea drumul, de multe ori la interventia Căpitanului Dima Gheorghe, Şeful Biroului de mobilizare al Cercului de Recrutare, care ştia unde mă poate găsi atunci când dimineata nu mă prezentam la servicu.

Condamnările legionarilor la închisoare continuau. Într'o seară, era aproximativ după data de 1 Decembrie 1939, l-am întâlnit in oraş pe Gică Tase venind dela Bucureşti, unde urma Facultatea de Drept şi mi-a povestit despre procesul in care fusese implicat şi Mituş Rădulescu fiind condamnat la 10 ani muncă silnică, urmând să-si săvârşească pedeapsa in închisoarea din Chişinău. Cu el, au mai fost condamnati Costică Dumitrescu, Lucian Caramlău şi Gheorghe Voicilă, toti originari din Prahova. Ştiam că in acea zi va avea procesul la Bucureşti şi că părintii lui Mituş se deplasaseră in Capitală pentru a fi de fata. După întâlnirea cu Gică Tase, am trecut pela casa lui Mituş, unde i-am găsit pe părintii lui, care tocmai se înapoiaseră. Mi-au povestit despre felul cum decursese procesul, rugându-mă să plec, întrucât casa era suspectată de agentii politiei.

 

7) COMANDAMENTUL V TERITORIAL

 

Între timp, după satisfacerea serviciului militar, am fost eliberat din armată, însă am rămas in continuare mobilizat ca rezervist, iar mai târziu, la 2 Mai 1940, am fost repartizat la Comandamentul V Teritorial Buzău. Acest comandament era o unitate militară menită să facă paza teritoriului românesc, împotriva actelor de sabotaj şi împotriva eventualelor paraşutări din afara granitelor. Comandantul Comandamentului Teritorial era Generalul de rezervă Serghiescu, originar din Buzău, un mare admirator al Regelui Carol II, asistat de un grup de ofiteri de rezervă concentrati: Căpitanii Şerbănescu, Epure şi Locotenentul Stănescu. Căpitanul Epure era tatăl Căpitanului activ de artilerie, ofiter cu renume, căzut eroic in cursul unor incidente militare in timpul retragerii fortate a trupelor româneşti din Basarabia, cu prilejul cedării acestei provincii in mâna Ruşilor, in 1940. Vestea mortii fiului, Căpitanul de rezervă Epure, a primit-o in timpul concentrării sale in cadrul Comandamentului V Teritorial.

Din lucrările de birou pe care le făceam in cadrul unitătii, am observat că misiunea ce-o avea Comandamentul era şi aceea de a face pază împotriva unor eventuale actiuni subversive ale Mişcării Legionare contra regimului carlist. Era o dublură a organelor de sigurantă, a organelor politieneşti şi de jandarmerie, pe teren. Era in plină vară a anului 1940, când s'a pus problema detaşării mele din acest Comandament in nu ştiu ce altă unitate şi deasemeni nu ştiu pentru care motive. Cu transferarea mea nu au fost de acord, afară de Generalul Serghiescu, ofiterii de rezervă anterior amintiti, plus un plutonier de rezervă. Interventia lor pe lângă Generalul Serghiescu, ca eu sa rămân pe loc, a fost motivată de calificativul bun ce-l aveam in prestarea serviciului. Părerea mea este că ofiterii cari susţineau cererea de rămânere pe loc aveau cunoştinţă că intentia de permutare era in legătură cu apartenenta mea la Mişcare. In momentul când am aflat care este rolul Comandamentului V Teritorial, "paza împotriva legionarilor", am fost surprins că se ordonase permutarea mea in această unitate. Explicatia trebuie gasită însă in faptul că in tarâ situatia politică era haotică, iar conlucrarea între organele de securitate nu mai functiona perfect, pierzându-se probabil controlul. Înşişi ofiterii de rezervă şi plutonierul major, cu exceptia Generalului Serghiescu, erau anticarlişti. Aveam mare admiratie fată de aceşti ofiteri cari, zi de zi, in discutiile purtate, îşi manifestau nemultumirea fată de starea politică ce domnea in tară şi riscau să meargă in discutiile lor până a critica regimul Regelui Carol II, pentru sfârtecarea României, in urma cedărilor teritoriale.

Semnificativ a fost faptul că, prin luna August 1940, misiunea Comandamentului V Teritorial începuse să piardă din importantă, fapt care se datora desigur, evenimentelor politice in curs, când situatia Regelui devenise din ce in ce mai şubredă. Tot datorită aceluiaşi motiv, la 8 Septembrie, am fost oficial demobilizat din armată. Mi s'a dat drumul însă sa plec acasă, in ziua de 3 sau 4 Septembrie 1940.

 

III. BIRUINTA SI PRIGOANA ANTONESCIANA

1) 3 SEPTEMBRIE 1940

 

In ziiua când mi se făceau formele de lăsare la vatră, in Comandamentul V Teritorial domnea stare de nelinişte şi se vorbea de o eventuală schimbare politică in tară. Toata trupa a fost eliberată şi trimisă in grabă acasă, fără să ştim ce s'a întâmplat, pentrucă eram încazarmati şi nu aveam niciun contact cu lumea din afara. Sosit la Ploieşti, am auzit de cele întâmplate la 3 Septembrie 1940. Venind acasă, din contactul cu Mituş Rădulescu, am aflat despre schimbarea situatiei politice in tara, schimbare încă in curs, cauzată de presiunile Mişcării Legionare asupra Regelui Carol II de a abdica, eveniment petrecut in dimineata zilei de 6 Septembrie 1940, ziua biruintii legionare.

Actiunea s'a soldat cu lupte desfăşurate între legionari şi autorităti, in mai multe centre principale din România. In atacul dela Vâlcele-Braşov, din ziua de 3 Septembrie, când legionarii au încercat sa ocupe postul de Radio-Bod, au căzut împuşcati, din Prahova, camarazii: Lucian Caramlău, din comuna Moreni, licentiat al Academiei Comerciale, doctor in Drept, şi Gogu Ştefănescu, din Ploieşti, functionar. La funeraliile celor doi legionari, ale căror trupuri neînsufletite au fost depuse in Biserica Sfintii Împărati din Ploieşti, unde s'a oficiat un serviciu divin, a luat parte şi Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima. După oficierea slujbei, era într'o Duminecă, cortegiul funerar s'a îndreptat spre Predeal, unde cei doi camarazi au fost înmormântati.

După demobilizare, mi-am reluat serviciul la rafinăria Vega, unde am început să reorganizez sectia legionară, tot cu ajutorul camaradului Curcă Constantin. Am închiriat o cameră in Calea Văleni, folosită ca sediu al organizatiei, unde se tineau regulat şedintele de cuib, respectiv ale sectiei.

 

2) EVENIMENTELE DELA 21 IANUARIE 1941

 

După biruinta legionară dela 6 Septembrie 1940, colaborarea dintre Mişcare şi Generalul Antonescu, devenea din ce in ce mai critică, întrucât Generalul, sub presiunea anumitor cercuri politice duşmane nouă, intentiona să îndepărteze pe legionari dela cârmuirea tării. Momentul traducerii in fapt a acestei lovituri nu a întărziat să vină, cand pe străzile Bucureştiului, la 19 Ianuarie 1941 a fost împuşcat ofiterul german de aviatie, Doring şi Ministrul de Interne, Generalul Petrovicescu a fost destituit din funcţie de către General, sub pretextul că nu asigurase paza ostaşilor germani aflaţi in România.

Mişcarea Legionară organizează o manifestatie de solidaritate a studentilor din Bucureşti cu Generalul Petrovicescu. Manifestatii asemănătoare au avut loc şi in alte oraşe principale ale tării, iar cea dela Ploieşti a avut caracterul unui mars, străbătăndu-se străzile oraşului. In timp ce pentru ziua de 21 Ianuarie 1941, toti prefectii de judete instalati oficial in functii, prin decret-lege, erau convocati la Bucureşti, Conducătorul Statului a profitat de absenta lor şi a numit in locul acestora, prin simple ordine telegrafice sau telefonice, ofiteri superiori. Prefectul judetului Prahova, cu reşedinta in Ploieşti, era avocatul Măntălută. Refuzul prefectilor legionari de a preda posturile ce le detineau, l-a determinat pe Generalul Antonescu să dea ordin ca armata să intervină pentru ocuparea clădirilor prefecturilor şi evacuarea legionarilor din ele. In urma acestei dispozitii, Prefectura de Prahova a fost ocupată de trupe. Pentru a-si consolida pozitia, Generalul a ordonat concentrarea militarilor rezervişti. Se lansase şi pentru mine un asemenea ordin.

In clădirea Politiei Ploieşti, al cărei chestor era avocatul Paul Cojocaru, se baricadase profesorul Mişu Tase, împreună cu o echipă de legionari, fără a ceda somatiilor de evacuare, din partea armatei. Asupra lor se trăgeau focuri de armă, iar tunurile uşoare postate in fata Chesturii, îşi îndreptasera tevile către ei, pentru a deslăntui tirul. Profesorul Tase, care a organizat şi condus actiunea de apărare a institutiei, împreună cu ceilalti camarazi au rezistat pe pozitie. La Sediul legionar al Garnizoanei Ploieşti, in fata căruia erau postate mitraliere cu servanţi, se afla Costică Dumitrescu, in fruntea mai multor camarazi legionari, iar clădirea Telefoanelor se afla sub controlul legionarilor comandati de Gheorghe Cărciumaru. Functionarii de serviciu dela Telefoane, in exercitarea serviciului lor obişnuit, lucrau sub controlul camarazilor noştri. Legionarii nu au cedat posturile de apărare, decat atunci cand a venit ordin din partea Comandantului Mişcării Legionare, transmis către toti legionarii din tară, ca ei să se retragă din clădirile de Stat.

 

3) ÎMPUSCAREA COMANDANTULUI LEGIONAR VICTOR SILAGHI ŞI A CAMARADULUI BADEA POPESCU

 

In luna Noembrie 1940, Comandantul Legionar Victor Silaghi, avocat, fusese numit şeful judetului Prahova, in locul profesorului Mişu Tase. Pe Victor Silaghi l-am cunoscut la sediul legionar al Garnizoanei Ploieşti. Într'una din zile, venise un grup de ziarişti italieni, dornici printre altele să viziteze şi Valea Prahovei. Victor Silaghi mi-a spus să-i însotesc pe vizitatori şi, in special, să le arăt mormintele legionarilor dela Predeal. I-am însotit in maşina condusă de camaradul Mihai Codreanu.

La 21 Ianuarie, data izbucnirii conflictului între Mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu, Prefectura judetului Prahova se afla sub control militar. Cordoane de mitraliere se aflau in curtea Prefecturii şi in afara gardului de fier ce înconjura clădirea. Însotit de Costică Dumitrescu şi Badea Popescu, Victor Silaghi s'a dus la Prefectură pentru a sta de vorbă cu noul prefect, un colonel, in legătură cu cele ce se petreceau. Au trecut prin cordoanele de militari, încercând să intre prin uşa principală a clădirii, care era încuiată, ceeace i-a determinat să încerce a pătrunde printr'o uşe lăturalnică, dar şi aceasta era închisă. Când încercau să facă acest lucru, gloantele trase din interiorul clădirii l-au lovit mortal pe Victor Silaghi. Gloantele l-au nimerit deasemeni pe studentul Badea Popescu, Şeful Frătiilor de Cruce din Ploieşti, decedat in spital. Costică Dumitrescu a fost şi el lovit de focuri de armă, fiind rănit uşor la bratul drept. Nu s'a putut stabili cine a tras. Era dealtfel greu a face această constatare in situatia dată. Se presupune că rafalele de gloante au fost trase de un sublocotenent însărcinat cu paza holului Prefecturii, fără să fi făcut uz de obişnuita somatie.

După cele petrecute la Prefectură, aşteptam să intervenim in caz de nevoie, pentru apărarea dreptului nostru legitim, căci pretutindeni in institutiile unde se aflau legionarii, prezenta lor era justificată de numirea legală a guvernului, de sub conducerea Generalului Ion Antonescu, in care guvern, Comandantul Mişcării Legionare,Horia Sima detinea postul de Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Desărcinările din posturile oficiale detinute de legionari puteau fi făcute numai printr'un contra decret-lege şi nu aşa cum s'a procedat, prin forta armată.

In ceeace priveşte felul cum erau organizate lucrurile pe teren, in cazul când ar fi trebuit să se intervină, la Ploieşti situatia era bună, cand in ziua de 23 Ianuarie 1941, Conducerea Mişcării Legionare dă ordin de retragere a tuturor legionarilor depe pozitiile ce le detineau:

 

„După două zile de rezistentă, situaţia lui Antonescu era disperată. Trei pătrimi din tară şi aproape totalitatea Capitalei sunt controlate de fortele legionare. Dar in acest moment decisiv, atunci când Antonescu nu mai avea altă ieşire decât să capituleze, Hitler dădu ordin diviziilor germane care se aflau in România, să intervină in favoarea Generalului. Dintr'o lovitură situatia s'a răsturnat in favoarea Generalului. Eu însumi am primit, in noaptea de 22- 23 Ianuarie, un ultimatum din partea lui Hitler, cerându-mi să renunt la orice rezistentă contra lui Antonescu, sub amenintarea unei actiuni militare fulgerătoare. În aceste conditiuni, nu mai puteam face altceva decăt să dau ordin de retragere. Nu puteam risca să intru in conflict cu armata germană care se afla in Romănia pentru a apăra tara contra amenintărilor sovietice."

Horia Sima

 

Afară de aceasta, legionarii au primit ordin să se prezinte la posturile lor vechi de lucru. Personal m'am prezentat la serviciu in rafinăria Vega. După încetarea rezistentei, au început arestările in masă ale legionarilor. La Curtea Martială, instituită in clădirea Scolii primare Nr. 3 din Calea Romană-Ploieşti, procesele camarazilor inculpati in actiunea aşa zisei „Rebeliuni", se judecau fără întrerupere, condamnările la închisoare fiind de ordinul zecilor de ani. Legionarii acuzati erau detinuti între zidurile reci ale Penitenciarului din strada Rudului, de unde erau aduşi la instanta militară de judecată, mărşăluind dealungul Căii Romane. Zilnic, de dimineată până seara, Calea Romană oferea cetătenilor oraşului acelaşi tablou: legionari cu lanturi la picioare, escortati de sentinele cu baioneta la armă, erau aduşi pentru a-şi primi sentinta de condamnare, făcând apoi drumul întors, către Penitenciar. Zilnic pe Calea Romană se putea vedea acelaşi tablou al camarazilor escortati, care abia se mai tineau pe picioarele ferecate in lanturi. Se mişcau in sgomotul ritmic al verigelor de fier şi răspundeau dând din cap, salutului adresat din partea cetătenilor, cu multă discretie, căci agentii de politie ai regimului carlist intraseră din nou in actiune împotriva noastră, de data aceasta şi cu mai multă vigilenta. Preşedinte al Curtii Martiale era Maiorul de justitie Manea, dacă-mi amintesc bine numele, care, in multe cazuri de condamnare, tinea cont nu numai de acuzatia de participare a respectivului camarad la "Rebeliune", ci şi de cele ce i se şopteau in ureche de diferite persoane din cercurile adverse nouă.

 

4) PRIGOANA

 

Aşteptam să fiu arestat in orice moment!

Între timp se dăduse dispozitie pe Garnizoană să nu ne lăsăm prinşi întrucât se încerca din nou distrugerea in masă a cadrelor legionare. Păstram contact cu grupul de camarazi de la Consulatul german din Ploieşti, unde se refugiase după încetarea rezistenltei, 23 Ianuarie.

In rafinăria unde lucram, dealtfel ca şi in toate celelalte întreprinderi din Ploieşti, cât şi in regiunile cu sonde petrolifere din judet, era instituită paza militară. La Vega, comanda gărzii militare o avea Locotenentul de rezervă Ionescu, învătător de profesie, cu care aveam legături de serviciu. Lucrarn la o sectie tehnică, cu încă patru colegi de birou, cari erau mereu îngrijorati de soarta mea, de a nu fi arestat, oferindu-se in momentul când vor observa cel mai mic semn in acest sens, să-mi dea de veste.

La începutul lunii Februarie 1941, am fost rugat telefonic să trec pe la Locotenentul Ionescu, comandantul gărzii militare, care avea biroul într'una din clădirile fabricii. De data aceasta, mi-a spus că motivul chemării la el depăşeşte cadrul problemelor ce rezolvam alte dăti, fiind vorba de o adresă recent primită din partea Curtii Martiale, in care i se cerea să mi se ia declaratie despre felul şi unde mi-am petrecut timpul in perioada evenimentelor dela 21-23 Ianuarie. Mi-a spus că îi este penibil, fata de mine şi de Mişcare, el fiind „georgist", să-mi ia o asemenea declaratie, dar are ordin să facă aceasta.

Locotenentul avea biroul într'una din îneăperile Casinoului rafinăriei. Căsătorit fiind şi obligat să locuiască in incinta întreprinderii, i s'a pus la dispozitie o locuintă chiar in vecinătatea Comandaturii. Era in jurul orei 12 când Locotentul îmi lua declaratia şi la un moment dat sotia lui l-a rugat să vină putin afară pentru a-i vorbi. In acest timp am avut posibilitatea să citesc adresa Curtii Martiale, rămasă pe masa ofiterului, cu mentiunea: „Inaintati sub luare de declaratie şi escortă, până la orele 16, pe Ioan Boacă". Dupăce a terminat discutia cu sotia, a revenit in birou şi mi-a spus că fiind ora prânzului, vrea să ia masa şi că pot face şi eu acelaşi lucru. M'a rugat să mă înapoiez, dupăce m'a asigurat că nu se va întâmpla nimic, întrucât este vorba numai de o formalitate ce trebuie îndeplinită. El nu ştia că între timp eu citisem textul adresei Curtii Martiale, prin care se cerea arestarea mea. Era el „georgist", dar ,ordinul era ordin!"

M'am dus acasă, i-am povestit mamei cele întâmplate şi că trebuie să plec, căci altfel voi fi arestat. Ea s'a bucurat că pe deoparte pot fi pus la adăpost, iar pe de altă parte se lupta să-si înăbuşe durerea sufletească, când se gândea la ce se va întâmpla deacum înainte. Mi-am luat aparatul de ras şi câteva batiste şi dupăce i-am sărutat mâna şi ea m'a îmbrătişat, am plecat. Am folosit drumul cel mai scurt pentru a ajunge la Consulatul german, unde se aflau ceilalti camarazi, cărora le-am spus cele întâmplate, iar ei râzând mi-au spus: „Ia loc pe scaun şi fi binevenit in mijlocul nostru."

Prin Consulatul german trecuseră aproape toti camarazii plecati in Germania. Cu ajutorul unei maşini a armatei germane şi uniforme ostăşeşti ale acesteia, o manta şi un chipiu, legionarii erau transportati până la Timişoara. De faptul că in Consulat se aflau legionari şi că prin intermediul acestuia ei plecau din tară, guvernul antonescian avea cunoştintă şi pentru acest motiv se intervenea mereu la Legatia Germană din Bucureşti, respectiv Consulatul din Ploieşti, pentru a se lua măsuri de încetare a acestei asistente. Consul la Ploieşti era Heinz Mügge. El avea întelegere fată de situatia in care se afla Mişcarea Legionară in urma evenimentelor petrecute la 21 Ianuarie 1941 şi deci fată de noi şi nu se conforma interventiilor Legatiei, unde într'una din zile fusese chemat pentru a da referiri in legătură cu aceasta. Mügge şi secretarul său refuzau deasemeni să răspundă organelor de politie din Ploieşti, care se adresau deseori cu întrebarea privind prezenta legionarilor in consulat. Un curier al armatei germane trecea odată pe săptămână, dis de dimineată pe la noi, pentru a ne întreba dacă vreunul este interesat a fi dus până la granită, pentru a pleca din tară. Curierul trecea pela Consulat in baza unei dispozitii primită dela Bucureşti, de comun acord cu Centrul Mişcării Legionare. Îi multumeam acestuia, care purta in mână o manta şi un chipiu militar german pentru eventuala noastră deghizare, spunându-i că nu pleacă nimeni.

Problema cea mai dificilă era ieşirea din Consulat seara, lucru absolut necesar pentru mentinerea contactului cu legionarii aflati in libertate. Părăsirea Consulatului era dificilă întrucât clădirea era suspectată de politie. Dar desigur, nu putea intra in incinta ei, conform legilor dreptului international. La câteva zile după încartiruirea mea in ascunziş, am început să ies seara, deşi era greu de plecat şi revenit in clădirea Consulatului şi datorită faptului că reflectoarele electrice puternice instalate in mod special prin pomi sau alte înăltimi, pentru o mai uşoară supraveghere a oraşului in urma "Rebeliunii", făceau întunericul noptii egal cu lumina zilei. Aproape întreg oraşul Ploieşti, in timpul noptii, avea un aspect feeric, prin lumina lămpilor montate deasupra caselor sau prin pomi, ceeace, pe noi, deşi urmăriti de politie, nu ne stingherea. Dimpotrivă, era in avantajul nostru, căci recunoşteam mai uşor dela distantă patrulele militare ce se plimbau pe toate străzile şi legitimau pe orice cetătean întâlnit. Militarii aveau ordin să ceară nu numai actele de identitate, dar să şi aresteze pe cine considerau că este suspect precum aveau şi dreptul să împuşte pe orice cetătean asupra căruia s'ar fi constatat port ilegal de armă.

 

5) PLEBISCITUL

 

Pentru a verifica dacă politica sa externă este justă, mai ales fiindcă nu avea niciun partid pe care să se sprijine, Generalul Antonescu a convocat natiunea să se pronunte printr'un plebiscit asupra politicii lui interne şi externe. Între 2-5 Martie 1941, cetătenii români au răspuns favorabil in proportie de 99^%, dupăce se folosise cunoscutele metode de constrângere a maselor.

Prin plebiscit s'a efectuat totodată şi un control al populatiei, scontându-se prinderea unora dintre cei ascunşi in urma evenimentelor dela 21 Ianuarie. Celor ce se prezentau la vot, şi trcbuia să se prezinte toată lumea, li se aplica ştampila "Votat Plebiscit", pe Buletinul de idcntitate sau Livretul militar. Cei ce se prezentau la urmă, trebuiau să răspundă prin "Da" sau "Nu", dacă sunt sau nu pentru politica Generalului. Multi au răspuns "Nu". Pentru aceştia, consecintele au fost neplăcute, căci unii dintre ei au fost bătuti de către agentii de politie sau cei electorali. Cazuri de acest fel au fost semnalate şi la Ploieşti. După votare a început controlul legitimatiilor pe stradă, intentionându-se desigur, identificarea legionarilor urmăriti, care din cauza situatiei lor, nu s'au putut prezenta la vot şi deci nu posedau ştampila "Votat Plebiscit". Dar şi această criză am trecut-o cu bine, întrucât o ştampilă făcută de noi "ad-hoc", a apărut pe legitimatiile ce le posedam, încât atunci când eram controlati pe stradă, puteam face dovada că satisfăcusem dispozitiile cerute de prezentare la plebiscit.

 

6) URMĂRIREA

 

Întrucât nu puteam abuza de bunăvointa celor doi germani dela Consulatul din Ploieşti, consulul Mügge fiind chemat într'una din zile la Bucureşti pentru a declara dacă tine ascunşi legionari, am evacuat clădirea, respectiv camera ce ne fusese pusă la dispozitie şi fiecare dintre noi ne-am găsit un adăpost pela camarazi, chiar dacă această găzduire era numai pentru o zi şi o noapte. Eram pretutindeni bine primiti, indiferent dacă apelam la serviciille lor la oră târzie din noapte. Ne-am bucurat deasemeni in foarte multe cazuri şi de ospitalitea multora dintre prietenii noştri legionari.

Totuşi, in ciuda patrulelor militare frecvente pe străzi, a perchezitiilor ce se făceau prin casele noastre, când se răvăşeau toate lucrurile, reuşisem să stabilim legătura între camarazi, păstrându-se contactul. S'a stabilit să se tină şedinte in "3". Politia însă era atât de vigilentă încât s'a renuntat la şedinte şi s'a recurs la sistemul de a ne întâlni seara pe stradă sau unde împrejurările permiteau pentru a depune legământul, ca apoi să ne despărtim, după ce se comunicau diversele dispozitii. Pentru reuşita întâlnirilor, pentru a nu fi identificati de politie, foloseam locurile cele mai aglomerate cu oameni. Dar cum numărul legionarilor din Ploiesti se micşora, prin plecarea unora peste hotare şi prin arestările operate in masă, urmate de întemnitări, politia ne supraveghea mai bine, încât prigoana devenea din ce in ce mai aprigă. Fată de această situatie dealtfel generală in tară, s'a luat imediat hotărîrea ca păstrarea contactului între noi să se facă prin sistemul de 3 camarazi, astfel că numai şeful de cuib cunoştea pe cei doi membri, fără ca aceştia să se cunoască reciproc. În felul acesta, posibilitatea de identificare a tuturor membrilor de către politie era mai redusă.

După un anumit timp de când eram ascuns, am trecut într'o seară pe acasă. Cu această ocazie mi-a spus mama că in ziua când trebuia să fiu arestat şi înaintat Curtii Martiale, a venit o grupă de soldati in locuinta noastră întrebând de mine. Când li s'a spus că nu sunt acasă, au cerut să perchezitioneze încăperile. M'au căutat prin garderob, sub pat şi pe unde şi-au închipuit că pot fi ascuns. Aceasta se întâmpla imediat după amiază, in ziua cănd mi s'a luat declaratia de către Locotenentul Ionescu, întrucât până la orele 16, trebuia să fiu înaintat instantei judecătoreşti-militare. Am aflat după aceea că Locotenentul Ionescu, însărcinat cu arestarea mea, fusese pedepsit pentrucă mă scăpase din mână. Am regretat acest lucru, dar aveam conştiinta împăcată că ceeace făcusem era o faptă săvârşită nu din interes personal, ci pentru o cauză care, alături de multiplele actiuni ale Mişcării avea să servească idealului legionar. Atitudinea Generalului Antonescu fată de Mişcare fusese o nelegiuire, cu binele cunoscute rezultate negative ce le-a avut mai târziu.

Printre multi camarazi şi prieteni cari m'au găzduit in timpul cât am fost urmărit de politie, îmi amintesc de unul dintre aceştia, care m'a primit oridecâteori aveam nevoie, in casa lui din apropierea oraşului. Din păcate, acolo nu am rămas multă vreme, datorită unei imprudente a mea ce ar fi putut avea consecinte grave, atât pentru mine cât şi pentru el, căci apăruse un decret-lege care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei ce adăposteau pe legionarii urmăriti de politie. Fiind angajat la Vega, pleca dimineata de acasă şi venea seara, încât peste zi eram singur in locuinta lui. Era iarnă şi făceam foc pentru a încălzi camera in care stam. Cartierul unde locuia el era mic; erau numai câteva case. Ieşitul fumului prin coş, in timpul când vecinii ştiau că el este la lucru, i-a intrigat pe aceştia, începând să discute între ei. O astfel de discutie a avut loc in prăvălia băcanului din cartier, acesta spunându-i binevoitorului meu ce se vorbea între vecini. Locatarii cunoşteau obiceiurile caselor şi ştiau că in acea locuintă, ziua, nu este nimeni acasă pentru a face focul. I-a explicat negustorului că fiind ger, a lăsat soba să ardă permanent. Am fost nevoit să părăsesc imediat casa unde eram adăpostit. Altfel riscam să fiu prins.

Din cauza urmăririlor intense, foarte greu ne puteam mişca. M'am bucurat in această perioadă şi de găzduirea familiei Loghiade. Ion Samoilă, după 23 Ianuaric 1941, fiind căutat de politic, a plecat din Ploieşti in Transilvania, de unde era de origine. Din localitatea unde se afla, a reuşit să stabilească contact cu noi. Interesându-se care este situatia in Prahova, din punct de vedere al securitătii, întrucât vrea să vină aici, i s'a spus să rămână pe loc. Nu ştim cum a interpretat el dispozitia dată, căci s'a deplasat totuşi la Ploieşti. Consecinta a fost neplăcută, întrucât imediat după sosire a fost arestat. Reuseşte să scape din închisore, iar mai târziu, după terminarea războiului, Samoilă este arestat in cadrul Echipei Ică Tănase, Ion Golea, Alexandru Popovici şi ceilalti camarazi, condamnati la moarte, prin sentinta dată in "Procesul legionar din România, 9-12 Octombrie 1953".

După o oră anumită, seara, nu se mai putea circula prin oraş, iar dimineata frecventarea străzilor era permisă numai după ora 4. Deasemeni, deplasarea dintr'o localitate in alta se făcea numai pe baza unei autorizatii speciale, eliberată de politie sau de o unitate militară. Pentru rezolvarea unor anumite probleme legionare, mă deplasam uneori la Bucureşti, unde călătoream cu bilet de voie militar, pus adesea la dispozitie de un camarad, care între timp fusese concentrat. Când mă întorceam într'o seară dela Bucureşti, pentrucă trenul avusese întârziere, am depăşit "ceasul politienesc". In cazuri de acest fel, majoritatea călătorilor rămâneau peste noapte in sala de aşteptare a gării, până când se relua circulatia pe stradă, întrucât riscau să aibă neplăceri cu autoritătile politieneşti, bănuind pe origine de legionarism. Să rămân in sala de aşteptare a gării, era prea imprudent, căci deşi pretutindeni era "camuflaj contra luminii", din cauza bombardamentelor aeriene şi oamenii greu se recunoşteau între ei la fată, aş fi putut fi identificat. Era timp de toamnă răcoroasă şi ploua. M'am hotărît să plec din gară. Când mai aveam câtiva paşi până să ajung la adresa dorită, m'au întâmpinat doi sergenti de stradă, legitimându-ma şi pentrucă nu respectasem "ceasul politienesc", am fost dus la primul Comisariat. Era in miez de noapte, când cei doi sergenti au raportat comisarului, surmenat din cauza serviciului, că m'au găsit la oră nepermisă pe stradă. Am intervenit imediat la comisarul abia trezit din somn, căruia i-am spus că vin dela Bucureşti şi trenul a avut întârziere. Am arătat biletul de voie (cu bilet de voie militar se putca circula şi in tinută civilă), prin care am putut face dovada celor afirmate. Comisarul a făcut observatie celor doi sergenti că se leagă de "oameni cumsecade", in loc să prindă delincventii de rând. Am fost eliberat imediat.

 

7) RECENSĂMÂNTUL

După votarea Plebiscitului, care a avut între altele şi scopul identificării legionarilor ascunşi, la 6 Aprilie 1941, a avut loc "Recensământul populatiei". Această actiune avea deasemeni dublu scop:

- Recensământul propriu zis al populatiei şi

- Eventuale identificări ale unora dintre legionarii aflati in ilegalitate, întrucât numărătoarea locuitorilor a fost făcută de echipe speciale, formate din functionari de stat, cari au mers din casă in casă.

În echipele de functionari însărcinati cu recenzarea populatiei, fusese concentrat tot aparatul politienesc, toti agentii Sigurantei. Operatia a avut loc in aceeaşi zi, la aceeaşi oră, in întreaga tară. Dispozitia a fost ca toti cetătenii, in ziua de 6 Aprilie, dela o oră matinală, să fie prezenti acasă pentru a se putea completa formularele Recensământului. Prin legăturile ce le aveam cu unii dintre simpatizantii legionari, functionari la politie, nedescoperiti, am aflat că prin Recensământ se urmărea prinderea unora dintre noi, pentrucă se făcea nu numai apelul persoanelor, ci şi înregistrarea încăperilor. Aşadar, cei însărcinati cu lucrul pe teren, aveau dreptul să meargă prin toate camerele unei locuinte. Fată de această situatie, practic, in ziua de 6 Aprilie 1941, nu mai puteam face uz de niciunul din adăposturile noastre, pe care ni le puneau la dispozitie camarazii şi prietenii noştri şi fiecare dintre noi ne-am petrecut acea zi de 6 Aprilie, aşa cum împrejurările ne-au îngăduit.

 

8) ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI CONTRA RUSIEI SOVIETICE, 21-22 IUNIE, 1941

 

"Deşi nu s'a născut încă rusul de care să ne fie frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice, cu sigurantă că ne aşteaptă vremi grele.

Despre biruinta cauzei drepte, nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul care se ridică contra civilizatiei, el trebue să fie nimicit cu vreme."

Mihai Eminescu, "Tendinte de cuceriri", Revista TIMPUL, 7 Aprilie 1878

 

IN PADUREA DOBRINA

 

Martie 1919

"In primăvara anului 1919, iată-ne adunati într'o după amiază in pădurea Dobrina, care stă de strajă pe înăltimile din jurul Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 de elevi de liceu din cursul superior, a 6-a, 7-a, 8-a.

Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deşi viata noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalti de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ajungând să încalce şi locurile noastre noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu totii in pădure înarmati. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistentă românească şi prin lovituri date cu măestrie, să sdruncinăm inamicul, să mentinem o stare de spirit, de neaplecare, şi să întretinem o scânteie de nădejde in mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe."

Corneliu Zelea Codreanu, "Pentru Legionari"

 

"In 1940, ca urmare a situatiei create prin pactul de neagresiune germano-rus dela 23 August 1939 şi prin înfrângerea puterilor occidentale europene de catre Germania, România a fost jefuită din nou de către Rusia, care i-a luat Basarabia, Bucovina şi partea de Nord-Vest a Moldovei; iar pe baza Dictatului dela Viena, 30 August 1940, impus de Germania şi Italia, jumătate din Nord Vest a Transilvaniei a trecut sub stăpânirea Ungariei şi partea de Sud a Dobrogei, am fost obligati s'o dăm Bulgariei. Pentru a-şi reface frontierele pierdute la Răsărit şi Apus, România a intrat in al doilea răsboiu mondial alături de Germania in contra Rusiei."

General Platon Chirnoagă, "Istoria politică şi militară a războiului României, contra Rusiei sovietice."

 

In preziua lui 21 Iunie 1941, patrulele militare in ultimul timp mai putin frecvente pe străzile oraşului Ploieşti, pentru a face paza împotriva legionarilor, îşi reluaseră activitatea. De data aceasta, prezenta lor pe străzi era motivată de începutul războiului, deslăntuit in noaptea de 21-22 Iunie 1941. De faptul că războiul va începe in curând, fusesem informati de Heinz Mügge, dela Consulatul german din Ploieşti. În acea noapte am fost adăpostit de un prieten. De dimineată, din cotidianele apărute in ziua de 22 Iunie, s'a aflat de începutul războiului şi s'a luat cunoştintă de Chemarea Generalului Antonescu, Conducătorul Statului Român, către întreg poporul, in care se spunea printre altele:

 

„OSTAŞI,

Va ordon: Treceti Prutul", iar, câtiva ani mai târziu, Aron Cotruş scria:

 

„Ion

In a vietii luptă fără de sfârşit, 

învătat din veac in veac a pierde, 

iată-l pe Ion peste Nistru pornit, 

cu pas ca de fulger cu inima verde.

Aron Cotruş

 ...........

 

Gazda plecând la lucru, am rămas singur in casă şi mă plimbam dela un capăt la celălalt al camerei. De aici am plecat a 2-a zi, când s'a înserat. Prins fiind de împrejurări, între cei patru pereti ai camerei, reflectam asupra situatiei ce se creiase in acel moment de început al războiului, al cruciadei in care se angajase poporul român. Intreaga tară se afla in războiul împotriva cutropitorului sovietic, după răpirea Basarabiei, la sfârşitul lunei Iunie 1940. Presa aducea la cunoştinta întregului popor ordinele de zi pe armată, in legătură cu victoriile ei repurtate alături de cea germană, despre faptele de vitejie ale ostaşilor români, care luptau pentru cauza sfântă de a-şi recâştiga teritoriile răpite de catre Ruşi. Aviatia sovietică făcea adesea incursiuni in spatiul aerian al tării, ajungând până in zona industrială din Ploieşti, incendiind rezervoare cu material petrolifer. Aprovizionarea populatiei cu alimente se rationalizase. Pretutindeni se simtea starea de războiu, încleştarea poporului român cu duşmanul care de secole râvnea la teritoriile româneşti, iar de decenii, prin mijlocirea comunismului, tindea la întronarea nelegiuirilor nu numai in România, ci şi in întreaga lume.

În ziua de 21-22 Iunie 1941, se deslăntuise războiul împotriva pericolului pe care Căpitanul îl vestise încă din anul 1919, in Pădurea Dobrina. Pericolul semnalat de Căpitan din frageda-i vârstă, acuma se tradusese in fapt, ceeace ne-a pricinuit mare mâhnire şi tulburare, întrucât ferecati fiind in închisori, ascunşi de urmărirea organelor politieneşti, sau aflati peste hotare in Germania, multi dintre noi cram reduşi la a fi simpli spectatori ai celui mai crâncen războiu pe care l-a cunoscut întreaga omenire. Intr'o astfel de situatie concepuse Generalul Antonescu să se afle Mişcarea Legionară la izbucnirea războiului:

 

"Îndepărtându-i pe legionari dela putere şi apoi tinându-i in închisoare până in momentul catastrofei, el a sabotat unica posibilitate de salvare a tării. Până la urmă a căzut el însuşi victimă sistemului politic pe care l-a creat. A fost sfăşiat de rechinii ce i-a adunat in jurul lui.

Singurii cari puteau fi alături de Mareşal in aceste clipe, când aripile destinului se abăteau greu asupra lui, legjonarii zăceau in închisoare, erau trimişi pe front cu ordine speciale sau îşi muşcau neputinta in lagărele din Germania."

Horia Sima

 

Fată de această situatie şi pe noi legionarii din Prahova ne preocupa gândul să ne predăm autoritătilor, căci vroiam să fim trimişi pe front, însă nesiguranta traducerii in fapt a celor gândite de noi şi bănuiala că vom fi trimişi mai curând in închisoare decât pe front, ne-a determinat să renuntăm la acest lucru.

 

9) CEREREA LEGIONARILOR CĂTRE MAREŞALUL ANTONESCU DE A FI TRIMIŞI PE FRONT

 

Între timp, Generalul Antonescu primise gradul de Mareşal. Nu-mi aduc aminte data exactă, oricum aceasta se întâmpla prin vara anului 1941, când dela Centrul Mişcării Legionare din Bucureşti am primit textul unui manifest pe care aveam însărcinarea să-l facem cât mai repede cunoscut public. Era o cerere din partea legionarilor, adresată Mareşalului Ion Antonescu, de a fi trimişi pe front in cele mai înaintate pozitii împotriva duşmanului. Era vorba de legionarii din închisori şi cei ascunşi. In cerere se lua angajamentul ca acei dintre noi care nu vom avea onoarea să murim in luptă, după terminarea războiului, să ne prezentăm instantelor in drept, pentru ispăşirea pedepselor pronuntate împotriva noastră de către Curtile Martiale, in urma evenimentelor dela 21 Ianuarie 1941. Cererea noastră nu a fost aprobată de Mareşal.

Pentru participare la "Rebeliune", fusesem deasemeni condamnat in contumacie. Aflasem că am avut două condamnări, fără să ştiu însă motivul şi câti ani prevedea fiecare sentintă.

Textul cererii adresate Mareşalului Antonescu pentru a ne permite înrolarea pe front, fusese încredintat mie şi camaradului Gheorghe Jugănaru, cu scopul de a fi răspândit in oraşul Ploieşti. Cererea-manifest a fost răspândită de către toate garnizoanele legionare din tară.

L-am cunoscut pe Gheorghe Jugănaru înainte de a fi locuit cu el împreună, in majoritatea timpului, cât am stat ascunşi. Eliberat in toamna anului 1940, din închisoarea Braşov, unde executa o pedeapsă de zece ani, căci era învinuit de participare la complot împotriva Regelui Carol II, a fost deasemeni nevoit să se sustragă dela urmărire, pentru participare la "Rebeliune". Din închisoare ieşise cu o afectie pulmonară, depe urma căreia avea mult de pătimit, si conditiile neprielnice de traiu, pe care trebuia să le îndure ca urmărit, îi accentuaseră suferinta fizică.

Gheorghe Jugănaru reuşise să închirieze o cameră de locuit, modest mobilată, într'o casă foarte slab construită, din paiantă. In ce ma priveşte, o duceam greu cu locuitul, deşi eram pretutindeni bine primit de camarazi şi prieteni. Dar era penibil să bati mereu la uşile oamenilor, uneori noaptea târziu. Astfel, Jugănaru mi-a oferit adăpost in camera lui, fiind nevoie să ma prezint proprietarului, respectiv proprietăresei, care se ocupa cu administratia încăperilor închiriate, căreia i-am spus că lucrăm într'o fabrică, in schimb de noapte. A zâmbit şi a luat declaratia noastră de buna. Întelesese dânsa despre cine este vorba, deşi ştia bine ce i s'ar fi putut întâmpla, in cazul când noi am fi fost descoperiti de politie. Proprietarii erau nişte oameni cu suflet bun şi aveau întelegere fată de situatia noastră dificilă.

Am stabilit ordinea pe teren in vederea răspândirii manifestului cu privire la trimiterea pe front, actiune desfăşurată cu succes şi dis de dimineată, cetătenii oraşului au luat cunoştintă despre cererea adresată de către legionari Mareşalului Antonescu, prin manifestul găsit in curti sau la intrările locuintelor.

 

10) O ŞEDINTĂ ÎN MUNTI

 

Vara anului 1941 trecuse. Toamna şi iarna adusese cu ele multe neajunsuri, in special familiilor camarazilor întemnitati, cărora in multe cazuri le lipseau strictul necesar traiului. Veştile din închisori, transmise dela Aiud prin Ion Samoilă şi Gabi Popescu, fratele studentilor in medicină Traian şi Cezar, împuşcati in urma executării lui Armand Călinescu, şi prin camaradul Ion Ciupală din Braşov, erau alarmante. Lipsa de alimente, necesitatea de medicamente şi îmbrăcăminte, ne situau pe noi cei de afară, in fata unor grele probleme.

Împreună cu Gheorghe Jugănaru, am dus-o deasemeni greu in timpul iernii 1941-42, in camera unde locuiam. Ne aprovizionam cu alimente aşa cum împrejurările permiteau, prin ajutorul unor binevoitori, căci in timpul zilei nu puteam circula pe stradă. Găteam singuri mâncarea, iar Vinerea tineam post negru. Încălzitul camerei, construită din pereti foarte subţiri, era problema cea mai grea. In toamnă, proprietarul demontase soba de zid din camera noastră, căci intentiona să construiască alta, însă surprins de venirea iernii timpurii, a trebuit să amâne acel lucru pentru anul următor. A instalat in locul ei o sobă metalică de gătit, pe care, din lipsă de lemn pentru foc, a trebuit să o alimentăm cu un combustibil provenit din reziduuri petrolifere, injectat printr'un ventil special construit, însă adesea se înfunda şi producea funingine. Dar acest sistem de încălzire nu ne afecta numai pe noi, căci era un procedeu, introdus pe scară mare in rândul populatiei, impus din cauza lipsei lemnelor, in multe părti ale tării. Demontarea sobei de către proprietar a avut ca urmare şi distrugerea căminului de zid care trecea prin pod, producând astfel o gaură destul de mare, de formă patrată, in acoperişul casei, peste care proprietarul a pus o bucată de tablă, iar deasupra ei o piatră. Am luat cunoştintă de prima cădere a zăpezii, nu prin neaua ce se aşternuse afară, ci prin aceea căzută in camera noastră, prin gaura făcută in acoperiş, căci in timpul noptii, vântul asvârlise tabla.

În primăvara anului 1942, guvernul Mareşalului Antonescu luase o serie de măsuri pentru intensificarea controlului şi prohibitiei vânatului in anumite perioade ale anului. Organele de control erau însărcinate să desfăşoare o activitate mai intensă prin păduri şi munti, in vederea îndeplinirii acestei dispozitii. Aveam informaţia că şi această măsură era îndreptată împotriva noastră, întrucât se obişnuia să se tină şedinte legionare in afară de raza oraşelor sau diverselor aşezări omeneşti. Prin aceasta se exercita un control mai sever asupra activitătii noastre legionare. În loc ca in starea exceptională de războiu ce domnea in tară, organele de sigurantă să se ocupe de probleme de pază înapoia frontului, grija guvernului era goana după legionari, deşi noi ne propuseserăm să păstrăm cea mai perfectă linişte, pentru a nu stingheri mersul războiului.

Garda de Fier era perfect conştientă de încleştarea in care se afla întreaga tară alături de armata germană in lupta împotriva comunismului şi că era nevoie de perfectă linişte înapoia frontului. Orice incident provocat in interiorul tării ar fi avut consecinte nefaste asupra defăşurării operatiunilor militare pe front. Cine care şi-ar fi putut lua o asemenea răspundere asupra sa? Deşi Mişcarea dispunea de cadre organizate, se păstra totuşi cea mai desăvârşită ordine din partea noastră.

Pentru păstrarea unui mai bun contact între noi in vederea asigurării activitătii, am stabilit să tinem o şedintă legionară in afara judetului nostru şi anume la Braşov, pentru a ne sustrage vigilenţei organelor politieneşti. Ne-am întâlnit pe înăltimea muntelui Tâmpa. Deplasarea dela Ploieşti la Braşov am făcut-o cu trenul, deghizat in turist. Eram singur, căci chiar un grup de doi sau trei cetăteni, acolo unde se aflau, erau bănuiti că sunt legionari. Spre marea noastră surprindere, când am ajuns cu punctualitate la cota indicată, după ce in prealabil luasem contact cu unii camarazi din Braşov, pentru a mă informa asupra situatiei din regiune am constatat că in apropierea noastră poposeau nişte excursionişti. Retragerea noastră dela locul unde ne întâlnisem, gândindu-ne că aceştia ar putea fi agenti de politie, nu avea niciun rost, căci turiştii suspecti ne-ar fi putut urmări, încât ne-am decis să rămânem pe loc, urmând să vedem ce se va întâmpla. S'au făcut schimburi de priviri între noi şi celălalt grup, cu bănuieli dintr'o parte şi alta, până când unul din camarazii grupului nostru s'a îndepărtat de noi, vroind să culeagă nişte vreascuri pentru foc. Deodată el si-a îndreptat paşii către presupuşii adversari, ceeace m'a determinat să ma scol repede depe iarbă urmându-l, cu gândul că s'ar putea întâmpla ceva neplăcut. Când am ajuns in spatele lui, acesta întinsese mâna unuia din necunoscuti, îmbrătişându-se. Fetele tuturor din cele două grupe s'au înseninat. S'a produs un freamăt, căci el recunoscuse pe unul din camarazii grupului "advers" considerat de noi ca fiind agenti de politie şi invers. Erau Frati de Cruce braşoveni, veniti să depună legământul, întrucât şi la ei ca şi la noi in Prahova, situatia privitoare la urmărirea legionarilor era aceeaşi fixându-şi ca loc de întâlnire pentru depunrea legământului, una din înăltimile muntilor Braşov. Ne-am apropiat făcând cunoştintă.

Adânc impresionati de întâlnirea inopinată, mişcati de coincidenta gândurilor celor două grupe, gânduri ce ne purtasera paşii in acelaşi loc de munte, pentru a ne manifesta crezul nostru legionar, s'a hotărît tinerea unei şedinte in comun. Braşovenii, in calitate de gazde, mi-au oferit să tin şedinta. Inspirat de înfătişarea falnică a brazilor, de un colorit verde minunat, de crestele muntilor ce se profilau pe seninul cerului, de sgomotul unui pârâiaş ce-si urma cursul printre stânci, m'am hotărît ca la şedinta ce aveam s'o tin, cuvintele mele să fie îndemn la păstrarea legământului pe care fiecare dintre noi îl depusese cândva, de a sluji cauzei Mişcării Legionare, intereselor Neamului. Iar pentru tinerii camarazi, care cu putin înainte rostiseră legământul de intrare in Frătia de Cruce, întâlnirea avea să confirme justetea angajamentului ce şi-l luaseră. Am deschis şedinta!

Cei prezenti, ne-am reunit într'un front perfect aliniat, cu bratul întins către cer, moment pe care nu mai avusesem ocazia să-l trăim de aproape un an şi jumătate. Ne-am luat angajamentul, intocmai ca brazii care nu-şi pierd frunza şi noi să ne păstrăm speranta in biruinta Mişcării Legionare, întocmai crestelor muntilor ce se profilau pe seninul cerului, să ne ridicăm deasupra greutătilor ce ne stau in fată, iar aşa cum şuvoiul pârâiaşului ce-şi urma necontenit cursul printre stânci nu parte fi întors din drumul său, să nu dăm înapoi din credinta noastră legionară.

 

IV. PLECAREA DIN TARĂ SI ŞEDEREA IN BULGARIA

1) TRECEREA DUNĂRII IN TARĂ VECINĂ

 

Către sfârşitul lunii Septembrie 1942, lui Jugănaru şi mie ni s'a comunicat dela Bucureşti că trebue să părăsim tara, veste neplăcută, întrucât nu vroiam să plecăm in afara granitelor. Interventia noastră de a rămâne pe loc a fost respinsă, ceeace a determinat venirea la Ploieşti a celui ce transmisese dispozitia, pentru a lămuri că plecarea in Bulgaria este hotărîtă de Comandamentul legionar. Se reflecta de mai multă vreme asupra plecării noastre din România, întrucât cercul urmăririlor se strângea din ce in ce mai mult. Trecuseră 20 de luni de când eram ascunşi şi politia continua să ne urmărească cu înverşunare.

Împreună cu Gheorghe Jugănaru ne-am pregătit bagajul, la transportul căruia, până la gară, ne-a ajutat un camarad încadrat in cuibul condus de el.

Înainte de plecare, într'o seară, cu multă precautie, întrucât locuinta noastră era suspectată, am trecut pe acasă pentru a-mi lua rămas bun dela Mama, căreia i-am spus că trebue să părăsesc tara. Mi-a fost foarte greu să nu-i spun încotro îmi voi îndrepta paşii, dar i-am tăinuit acest lucru pentru a o pune la adăpost in eventualitatea când ar fi fost nevoită să facă declaratii in legătură cu plecarea mea. Ne-am despărjit şi in semn de scut, dânsa mi-a dat "Visul Maicii Domnului", pe care l-am purtat mereu cu mine şi-l pastrez şi acuma.

Până la Bucureşti am călătorit in tinută civilă, cu bilete de voie militare. Din Capitală, contrariu celor stabilite, nu s'a putut pleca mai departe spre Turnu Măgurele, de unde apoi urma să trecem Dunărea in Bulgaria. Nu am avut altă solutie, decât să amânăm plecarea pentru căteva zile şi astfel ne-am petrecut amândoi timpul in Bucureşti, fiind găzduiti pe unde permiteau împrejurarile. Într'o noapte am fost încartiruiti prin intermediul lui Titi Gâtă.

In aşteptarea plecării mai departe, dispunând de timp, in urma apelului făcut de Preotul din Cartierul Vergului către enoriaşii din parohie, am lucrat la construirea unei biserici ce se ridica in acea parte a Capitalei. Santierul de constructie al bisericii luase aspectul unei tabere de muncă, compusă din fete, băieti şi vârstnici, cari ridicau pământul cu lopata şi-l transportau cu roaba. Politia începuse însă să suspecteze acest lucru şi la un eventual control, eu împreună cu Gheorghe Jugănaru, greu am fi putut justifica prezenta in Bucureşti întrucât eram pe lista celor urmăriti.

Înainte de plecarea din Bucureşti, un prieten al meu a întâlnit in oraş pe un fost coleg de clasă cu mine, aderent al partidului national-tărănesc care după terminarea liceului devenise functionar de politie, la Chestura Ploieşti. Nu ştiu prin ce împrejurare detinea această functie, căci după câte ştiu depe vremea când eram colegi, el vroia să urmeze o şcoală superioară. Era un băiat inteligent, dotat cu talent poetic. Pela vârsta de 15 ani începuse să scrie Istoria Românilor in versuri. Fostul coleg l-a întrebat dacă ştie ceva despre mine şi i-a cerut să spună unde mă aflu. Prietenul, care dealtfel nu ştia unde sunt, i-a răspuns ca atare, comisarul exprimându-se: "Spune-i lui Boacă că nu scapă de mine!"

Pentru a evita un control pe şantierul bisericii, după câteva zile de lucru, i-am spus preotului că a doua zi nu mai putem veni. Deşi nu ştia cine suntem, a avut întelegere fata de această situatie, ne-a multumit pentru ajutorul dat, dăruindu-ne, mie şi lui Jugănaru, câte o Iconită a Maicii Domnului.

Înainte de a pleca din Bucureşti, ni s'a spus că împreună cu noi va mai trece Dunărea, încă un camarad, al cărui nume, l-am aflat abia după sosirea in Bulgaria.

În noaptea de 28-29 Octombrie 1942, împreună cu Jugănaru am dormit la un camarad din Bucureşti, iar dimineata am plecat cu maşina spre Turnu Măgurele. Ajunşi aici, Jugănaru, camaradul necunoscut şi cu mine, ne-am sfătuit asupra celor stabilite înainte şi anume, cum se poate ajunge mai uşor in localitatea Islaz, de unde aveam să trecem Dunărea. Pe drumul de sat pe care l-am parcurs pe jos, am întâlnit printre alte persoane şi nişte jandarmi, doi plutonieri. În momentul când se apropiau de noi, pentru a nu le da ocazia să ne legitimeze, căci ne aflam in regiunea de granită, in stare de războiu, am simulat că suntem voiajori, angajând imediat o discutie potrivită celor ce umblă cu marfă din casă'n casă, mai cu seamă că fiecare dintre noi purtam in mână un cufăr. Am ajuns cu bine la locul indicat. Seara, dupăce se întunecase, am pornit la drum, respectând întocmai planul ce-l întocmisem, pentru a sosi repede la Dunăre, la un pescar care urma să ne treacă cu barca in Bulgaria. Deşi nu aveam mult de mers, totuşi drumul a fost greu întrucât trebuia să trecem podul peste Olt, care era păzit de soldaţi. Afară de aceasta, cetătenii pe care-i întâlneam fie că erau pe jos sau cu cărutele, in eventualitatea că ne-ar fi bănuit de suspecti, ar fi putut să ne denunte, descoperindu-se cine suntem. Cu multă precautie, am ajuns la adresa dorită, deşi din cauza întunericului pierduseram legătura între noi, ca apoi să ne regăsim şi să continuăm drumul. În casa pescarului ne-am culcat putin, fiind foarte obosiţi. Către miezul noptii acesta ne-a trezit, deşi noi am mai fi dormit, osteniţi nu numai de surmenajul drumului, dar şi de conditiile de traiu îndurate pe parcursul celor douăzeci de luni de ilegalitate. Am pornit la drum, dupăce pescarul ne-a dat instructiuni despre felul cum trebue să ne comportăm pe distanţa până la locul unde îşi avea barca şi ne-a atras atentia să nu vorbim, căci vom trece pe lângă pichetul de grăniceri. Totul a decurs in ordine, afară de neplăcerea produsă de unul din cuferele noastre, al cărui mâner, tocmai când eram in dreptul pichetului, a început să scârtâie, sgomot ce ar fi putut fi auzit, căci in timpul noptii dăinuia o linişte de mormânt.

Momentul despărtirii de malul românesc al Dunării l-am marcat prin a ne face semnul crucii, înainte de urcarea in barca ancorată la mal, dându-ne toti trei mâna. Am pus cuferele in barcă culcându-ne pe spate, pentru a nu fi observati de grăniceri, in executarea rundei obişnuite dealungul apei. Prezenta bărcii pe Dunăre, in timpul noptii, era justificată, pentrucă pescarii la acea oră aruncau plasele pentru prins peşte, însă prezenta a trei persoane, in afară de cea a pescarului, ar fi atras atentia păzitorilor granitei, aflati nu departe de noi. In timp ce vâslaşul făcea anumite operatiuni de traversarea fluviului încercând să ocolească curentii de apă, iar noi eram culcaji cu fata in sus, un nor trecător a lăsat să cada peste fetele noastre transpirate din cauza efortului făcut, câteva picături de ploaie binefăcătoare. După disparitia norului, luna şi-a făcut din nou aparitia nu numai pe cer, ci prin reflexul ei, chiar şi pe undele liniştite ale apei ce curgea agale, când, la un moment dat, am fost speriati de un sgomot puternic însotit de un şuvoiu de apă ce curgea asupra noastră. Un crap foarte mare, sărise din Dunăre şi a căzut in barca noastră. Întrucât nu ştiam ce s'a întâmplat, pescarul ne-a spus despre ce este vorba şi că este un semn bun, că vom trece cu bine granita, asvârlind peştele in apă in semn de noroc pentru noi, deşi acesta i-ar fi oferit o masă copioasă.

După aproximativ o oră de plutire cu barca, eram pe celalalt mal al Dunării, in Bulgaria. Am coborît şi însotitorul luându-şi rămas bun dela noi, ne-a urat noroc! Mirati oarecum de faptul că pescarul nu ne-a dat niciun fel de indicatii cum să procedăm mai departe pentru a ajunge la Sofia, in ce anume directie trebuie să ne îndreptăm paşii pentru a da de primul drum, am făcut un popas in scopul întocmirii unui plan in acest sens. Când am plecat din Bucureşti, odată cu primirea instructiunilor necesare şi banii de drum, ni s'a spus că trebuie să ajungem la Sofia, la adresa: "Ulita Washington Nr. 33", fără alte amănunte cum trebue să procedăm mai departe. Pescarul deasemeni nu a avut timpul necesar să stea de vorbă cu noi pentru a ne da indicatii complimentare, căci el trebuia să se îndepărteze de malul Dunării, pentru a nu fi descoperit de grăniceri.

Ioan BOACà