Revista "GÂNDIREA", Anul XIV, Nr. 1, Ianuarie 1935

de Lucian BLAGA

 

Câtã vreme însusirile sufletesti si spirituale ale unui popor nu rãsbat în creatii, în vizibile atitudini, sau reactiuni, fie anonime, fie personale, ele n'au decât caracterul larvar al unor latente, care nici nu pot fi abordate. Vom admite în principiu cã particularitãtile, mai mult sau mai putin aseunse, ale unui anume spirit ethic, le stabilim în chipul cel mai firesc, orientându-ne dupã creatiile cari apartin prin originalitatea lor singularã esclusiv spiritului ethic luat în studiu. Dar resorturile intime ale unui spirit ethic le mai putem scoate la luminã si prin analiza creatiilor cari nu-i apartin cu exclusivitate sau nu în întregime - prin analiza creatiilor derivând dintr'un proces diformant sau amplificator de asimilare a unui continut sau motiv spiritual de vastã circulatie. Fenomenul asimilãrii devine însã din cale afarã interesant si concludent mai ales când tema sau motivul, cãzute jertfã asimilãrii, s'au prezentat spiritului ethic cu prestigiul intangibilitãtii, cu aureola magicã a lucrului tabu, adicã a unui lucru supus în prealabil unui regim special de protectie. Când în ciuda intangibilitãtii de naturã sacralã si în pofida sanctiunilor, ce le implicã orice schimbare a motivului spiritual, impus unei constiinte etnice ca ceva autoritativ si canonic, spiritul ethic procedeazã totusi la modificarea, reducerea sau amplificarea motivului, avem de a face desigur cu un proces de asimilare mult mai revelator decât sunt asimilãrile curente, de fiecare zi. In adevãr, când un motiv spiritual, înconjurat de un halo magic, si astfel dinainte apãrat de orice alterare usuraticã, e totusi supus modificãrii prin puterile creatoare ale substantei etnice, trebuie sã presupunem cã in asemenea alterãri, care frizeazã sacrileglul, se manifestã insusiri creatoare irezistibile ale substantei etnice. Atingem aici cu degetul un fapt, care desi un simplu fapt, dobândeste o neasteptatã semnificalie metodologicã. Asimilarea si modificarea unei teme predestinate intangibilitãtii, sunt pentru cercetãtori neapãrat mai bogate in sugestii cu privire la firea autenticã a unui spirit ethic decât asimilarea si modificarea unor motive cari nu opun nicio rezistentã schimbãrii sau cari prin natura lor invitã chiar la exercitii de variere. Cercetãtorii cari se intereseazã de diversitatea substantelor etnice, ne-au rãmas încã datori un pasionant studiu despre modul cum au fost si sunt asimilate cultura biblicã sau diferite motive dogmatice la feluritele popoare europene.

Literatura noastrã popularã cuprinde un imens material încã deloc studiat sub acest aspect. Nici aici nu suntem încã iesiti din fazele începutului. In credinta cã ne gãsim in situatia de a da unele sugestii, vom alege din nenumãratele exemple de modificare a unor teme sacrale, ce ne stau la dispozitie, vreo douã - trei, dupã pãrerea noastrã foarte lãmuritoare. Exemplele sunt culese la întâmplare.

Iatã o legendã, care circulã in diferite variante in diferite regiuni ale tãrii noastre. Cica la inceput, când a fãcut D-zeu cerul si pãmântul, s'a brodit de a fãcut pãmântul mai mare decât cerul si nu incãpea pãmântul sub cortul cerului. Si marginile pãmântului stând afarã de cortul cerului, nu mai vedea nici soarele, nici picãturã de ploaie sau fulg de zãpadã. Ce sã facã D-zeu ca sã dreagã lucrurile? Sã cearã un sfat la ariciu ? Chiamã pe albinã si o trimite la ariciu. Albina se duce si-i spune : „Uite, nene ariciu - cum o fi zis ea acolo - m'a trimis D-zeu sã te întreb: cum ar putea sã bage tot pãmântul sub cer ?" - „Si tocmai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine ? Da ce stiu eu, zice ariciul cu supãrare. Du-te, de-i spune cã nu ma pricep eu la asta !" - Albina pleacã, dar in loc sã iasã pe usã, se aseazã pe clanta usii, iar ariciul, crezând cã a rãmas singur, începe a dondãni: Hm, el, Dumnezeu, dupãce si-a bãtut joc de mine si m'a fãcut asa de ghemuit si de urît, acum ar pofti sã-l învãt cum sã micsoreze pãmântul. De ce nu mi-a dat putere multã sã strâng pãmântul în labe, pânã s'o increti, sã se facã munti si vãi, sã vezi atunci cum încape". Sbrr ! atunci si hotoaica de albinã de pe clanta usii si fuga cu vestea la D-zeu"... (Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult. Socec. Buc. 1913, pag. 25-26). Astfel fãcu D-zeu muntii si vãile. Legenda despre ariciu ca animal al iscusintei circulã in cele mai surprinzãtoare variante, din Bucovina pânã in Muntenia. Putem desghioca vreun sens mai adânc, ascuns sub învelisul pitoresc al aeestei legende ? Nimic mai simplu. Termenii legendei implicã o seama de întelesuri. Ni se spune înainte de orice ca lucrurile lumii nu au fost fãcute toate prin actul creator initial. Ca întâiu rezultat al genezei se semnalizeazã o mare disarmonie între cer si pãmânt, care a trebuit sã fie inlãturatã printr'un act epigenetic. Unele fapte (muntii si vãile) sunt creatiuni de circumstantã, de impas, si oarecum simple mijloace de a înlãtura un neajuns primar, prea târziu remarcat in constructia lumii. Cosmogonia biblicã e chiar si numai prin aceste câteva detalii considerabil depãsitã si modificatã. Din legendã se mai desprinde sensul reconfortant pentru slãbiciunea omeneascã, cã nici D-zeu n'a izbutit din capul locului si cu un singur act sã fãureascã o operã de desãvãrsitã armonie; dimpotrivã, alcãtuirea suferea de o meteahnã deosebit de penibilã. Dar legenda mai cuprinde si un alt sens latent, mult mai grav, si care contrazice temeinic tema sacralã : D-zeu n'a fost in stare singur sã îndrepte ceea ce ratase. A avut - zice-se - nevoie de un „sfetnic cosmogonic". Cã acest sfetnic cosmogonic s'a nimerit sã aibã o înfãtisare atât de insignifiantã, nu trebue sã ne tulbure. Sfântul Duh s'a mai întrupat el si in alte fãpturi insignifiante. Legenda adânceste deci in chip cu totul neasteptat perspectiva metafizicã a genezei biblice prin aceea ca imagineazã ca prim rezultat al genezei o imensã discrepantã cosmicã, a cãrei imposibilã prezentã cerea neapãrat si de urgentã un al doilea act, de desãvârsire. Paralel cu aceastã adâncire a perspectivei, constatãm in termenii latenti ai legendei o neasteptatã umanizare a Creatorului, care nu mai e privit ca atotstiutor.

Un alt exemplu de variatiune pe o temã sacralã. Acum câtiva ani Nichifor Crainic, într'un prea frumos esseu publicat in „Gândirea", atrãgea întâia oarã atentia asupra unui fapt folcloric nu îndeajuns studiat. In colinde, acele uneori atât de impresionante texte ale unei liturgici laice cu nu stiu ce cadente si aer de ritual pãgân, se spune cã grâul ar fi fãcut din trupul lui Christos iar vinul din sângele lui Christos. Despre aceastã credintã popularã, care si-a gãsit rãsunetul in versuri de colind, am dori sã spunem si noi câteva cuvinte. Rãsfoind istoria cultelor si feluritele mitologii, atentia ne-a fost tinutã pe loc de niste interesante analogii ale credintei populare românesti. Similitudinile sunt cu adevãrat ispititoare, si-ti trebue mult cumpãt sã nu sãri in combinatiuni pripite, de soiul acelora ce sunt atât de dragi filologilor in vesnicã si pãtimasã goanã dupã "influiente". In mitul lul Mitras e jertfit un taur, din trupul cãruia derivã lucrurile vizibile : grâul din coarnele taurului, vinul din sângele taurului, etc. Cititorul poate sã tragã singur firele de pãinjenis ale analogiei între mitul lui Mitras si credinta popularã. Pentru distractie îi mai oferim un exemplu de comparatie. Unul din miturile cosmogonice indice presupune existenta la inceputul începuturilor a unui om, Purusa, din ale cãrui membre si pãrti trupesti s'a fãcut lumea cu tot ce se vede. Evident, tema sacralã, cu care vom aduce in fireascã legãturã credinta popularã româneascã despre originea grâului si a vinului, este aceea cuprinsã in taina eucaristicã. Abaterea dela temã consistã in împrejurarea cã credinta popularã inverseazã, ca sã zicem asa, raportul definit in formula eucaristicã. Termenii formulei sacramentale crestine îndurã in credinta popularã o ciudatã dislocare. Dupã credinta popularã - nu un oarecare grâu se preface în trupul lui Christos, ci tot grâul, element al pâinei noastre de toate zilele, e fãcut din trupul lui Christos. Misterul sacramental e prefãcut într'un fel de mit naturalist. Avem sub ochi un gen de cosmogonie în miniaturã, fragmentar realizatã ca un comentar în jurul hranei umane. Abaterea dela modelul sacral odatã stabilitã, suntem îndrumati spre consideratii comparative cu mitul mitraitic. Asemãnarea e ispititoare pânã în amãnunte, dar si deosebirea e lesne de cuprins: cosmogonia mitraiticã are semnificatlia unui mit integral al naturii, mitul popular echivaleazã cu o cosmogonie trunchiatã. Analogia dintre credinta popularã româneascã si mitul Indian al lui Purusa e destul de vãditã. Dacã gândirea popularã nu s'ar fi stãvilit singurã la jumãtatea drumului si ar fi rãmas cu consecventã in exercitiul virtutilor sale, cosmogonia la care ar fi ajuns, ar fi culminat poate in afirmatia ca lumea e zãmislitã din trupul lui Isus Christos. (Inexactitudinile de cronologie nu supãrã imaginatia popularã. Intr'o poezie din Maramures am gãsit pe Isus Christos localizat în preajma genezei:

O fãcut Domnul Christos 

Pe Adam foarte frumos.

(T. Papahagi, Graiul si folclorul Maramuresului, pag. 74, ed. Cultura Nat. 1925). 

Oamenii de catedrã, închinati prin profesiune faptelor ca atare, se vor impresiona poate de analogii, cum sunt cele citate, intr'atât cã le-ar lãmuri poate prea bucuros cu "influiente".

Credinta popularã româneascã despre originea grâului si vinului ar dobândi astfel greutatea unei rãmãsite arheologice a cultului mitraitic, despre care se stie indeajuns cat de rãspãndit a fost in pãrtile noastre. Din parte-ne ne declarãm mai putin dispusi sã urmãm aceste sugestii lãturalnice si piezise ale analogiilor. Oricât cultul mitraitic ar fi înrâurit cultul bisericelor crestine (fapt istoric de necontestat), nu înclinãm deloc spre ipoteza unei influente mitraitice asupra credintei populare românesti despre originea grâului si a vinului. Dar asemãnarea dintre mitul mitraitic si cel popular românesc nu pierde din interes nici dacã înlãturãm din capul locului posibilitatea continuitãtii lor prin înrâurire. Asemãnarea nu e neapãrat o dovadã de contaminare. Ea se poate explica si pe altã cale, ea poate fi de naturã accidentalã, cum adesea se intâmplã mai ales pe tãrâmul gândirii mitice. Din moment ce existã o anume mentalitate creatoare de mituri, mai ales la popoarele nemolipsite încã de maladia rationalizãrii, identitatea obiectului e chematã sã prilejuiascã mituri asemãnãtoare, oricât de distantate ar fi istoriceste sau geograficeste regiunile în cari apar aceste mituri. Dacã s'ar analiza o leacã articulatia secretã si modul de a proceda ale gândirii mitice, s'ar vedea cã analogia adesea tulburãtoare dintre miturile apartinãtoare unor tinuturi sau timpuri, izolate prin mari intervale, nu e decât un fapt prea firesc, adicã un fenomen primar, care nu cerseste altã explicatie. Avem suficiente motive sã bãnuim cã aeesta e si cazul asemãnãrii dintre credinta popularã in discutsie si mitul mitraitic sau mitul Indian. Dincolo de aceste consideratii si un pic in altã ordine de idei, existenta, unei asemenea credinte populare, care inverseazã raportul dintre termenii unei teme sacrale constitue o dovadã grãitoare despre prezenta încã deosebit de vie in spiritul poporului nostru a factorului pe care-l numim: gândire miticã. Nu e desigur pentru nimenea o noutate sa afle ca doctrina bisericii crestine a acceptat in alcãtuirea ei, prin mascare, sau modificare, o multime de elemente pãgâne. Procesul de cristianizare a pãgânismului a durat multe veacuri. In credinta popularã, asupra cãreia ne-am oprit, surprindem insã un fapt ce face parte dintr'un proces cu miscarea tocmai întoarsã: e aci vorba despre o pãgânizare a unei teme crestine.

Un alt exemplu de variatiune pe o temã sacralã. Raiul sl iadul si cu deosebire judecata din urmã, au aprins cu putere de obsesie permanentã imaginatia popularã. Dogma crestinã e precisã: la judecatã se prezintã omul. El e singura fiintã pamanteana, care se bucurã de acest tragic privilegiu. Opunem precizãrii sacrale - urmãtoarele versuri populare:

Foaie verde grâu mãrunt, 

Câte flori sunt pe pãmãnt, 

Toate merg la jurãmãnt; 

Numai spicul grâului

Si cu vita vinului

Si cu lemnul Domnului 

Sboarã 'n naltul cerului, 

Stau în poarta raiului 

Si judecã florile,

Unde li-s miroasele.

(J. Corbu, Doina, Bistrita, 1925). 

Poezioara de fatã e remarcabilã nu numai ca întruchipare poeticã, dar si ca schimbare vastã de orizont a temei sacrale. Oricât de simbolice ar fi aluziile acestui bocet, viziunea resumatã cu simplitate si energie primarã in cele câteva versuri, ni se impune si ca atare, iar viziunea ca atare cuprinde o escatologie, mult lãrgitã fatã de aceea a doctrinei crestine. In plenul insondabil al judecãtii si sfârsitului nu joacã rol numai omul, ci oarecum toate fiintele, chiar si regnul vegetal. Plantele înceteazã de a mai fi simplu stafaj, si participã la misterul si la drama imaginatã. Aceastã "escatologie a florilor", in care regnul vegetal e trimis la judecata din urmã, si in care "miresmele" dobândesc prestigiul înalt al unor fapte de domeniu moral, cari atrag dupã sine salvarea sau osânda, implicã un original, profund si exceptional simt metafizic. In discutiile de multe ori sterile, reluate cu pasiune, in preajma firii poporului nostru, s'au incumetat unii sã afirme, fãrã controlul necesar, ca poporul românesc ar suferi de o dureroasã deficientã metafizicã. Autorii unor astfel de propozitii trec cu vederea împrejurarea cã simtul metafizic, dacã existã, are ca orice mod popular de trãire, un caracter profund organic, iar nu intelectual-discursiv, si cã acest simt se parte consuma si fãrã retoricã, discret, in arzãtoare, dar stãpânite viziuni. Am ales din materialul ce stã oricui la dispozitie, un umil exemplu, pierdut fãrã strigãt într'o colectie oarecare. Nu credern ca celelalte literaturi populare europene ne vor putea servi ceva asemãnãtor.

Nu ne-ar fi greu sa înmultim exemplele. Toate aceste variatiuni pe teme sacrale au o semnificatie, fie de adâncire, fie de lãrgire, fie de inversare a perspectivelor temelor sacrale. O mai atentã studiere a materialului folcloric, dupã teme, ar scoate la ivealã linia de miscare proprie spiritului nostru etnic. S'ar vedea degrabã cã poporul românesc nu s'a fixat asupra motivelor sacrale, ci isi merge drumul sãu interior, înscris in structura ce-l diferentiazã de altele. Cultura biblicã si bisericeascã sunt asimilate in spirit creator. Surprindem in functia creatoare, pe care cultura biblicã si bisericeascã o dobândesc cu prisosintã in sufletul poporului nostru, o particularitate, care apartine, precum bãnuim, si celorlalte popoare balcanice, dar care ne deosebeste de popoarele apusene, mai ales germanice, si nu mai putin de poporul rusesc. La popoarele germanice, restrângând consideratiile la sufletul popular, cultura biblicã e învestitã mai mult cu o functie disciplinarã decât creatoare. La aceste popoare cultura biblicã nu fecundeazã in sens creator, ci se vrea mai curând izbândã practicã. Cultura biblicã devine astfel înainte de orice un izvor de precepte si imperative. Ea canalizeazã si disciplineazã energiile sufletului anonim. Poporul nostru asimileazã preceptele in chip mai organic si intr'un fel mai putin constient. - Sã mai spunern cã din adâncurile subconstiente ale oricãrui suflet omenesc pândeste o anume "ispitã schismaticã". Interesant e cã in genere românul nu prea face saltul in schisma spiritualã. Ispita aceasta se istoveste in sufletul nostru popular printr'un proces de sublimare, pe planul imaginatiei legendare si poetice. Tendinta schismaticã, atât de general si profund omeneaseã, cel putin între gradele de latitudine si longitudine europene, isi gãseste la poporul românesc un ventil in creatii, cari nu depãsesc cadrul unui anume joc al imaginatiei si cari pot sã circule fãrã nume si fãrã paternitate. Ispita schismaticã se sublimeazã in vis liber si in viziuni cari nu obligã, si se pierde in anonimat; nu se dezvoltã in doctrinã si nu ajunge la creatia sectarã, de noi cuiburi de viatã religioasã. Ne gãsim în fata unei trãsãturi psihologice, prin care ne deosebim bunãoarã de poporul rusesc si lucru, cultura biblicã si bisericeascã fecundeazã sufletul poporului rusesc in sensul practic al schismei, al eresului, si al sciziunii sectare. Poporul rusesc aproape ca nici nu poate fi despoiat de aceastã notã sufleteascã. Se poate risca paradoxul ca însãsi mscarea "celor fãrã D-zeu" are in Rusia ca substrat psihologic „Ispita schismaticã religioasã", care a dus si duce acolo la toate injghebãrile sectare. Infloreste si la popoarele apusene sectarismul. Acolo insã sectarismul e un rezultat nu atât al fecunditãtii religioase, ca in Rusia, cat al tendintei prin care am caracterizat sumar rolul culturii biblice si bisericesti la apuseni. Cultura biblicã se vrea in sufletul popoarelor apusene "realizatã", ca doctrinã si stil de viatã, si aceasta in forma cea mai "purã". Din aceastã tendintã spre puritate se nasc aci fãrã curmare miscãrile sectare. In Rusia sectele iau fiintã nu din nãzuinta dupã paradisul pierdut si dorit al doctrinei pure si originare, cât dintr'o fecunditate religioasã naturalã, de proportii explozive, ca sã zicem asa. E adevãrat cã în ultimele decenii si poporul românesc a fost invadat de secte, dar toate sunt strãine, nu un produs al pãmântului. Faptul cã invazia a fost cu putintã se datoreste, credem, în primul rând desinteresului crescând al preotimei fatã de nevoile religioase ale poporului.

Lucian BLAGA

 

Vigneta: Demian