Ed. Institutul Modern de Arte Grafice "PRESA", Dumitru Andreescu
Editia a II-a (?!), Bucuresti, 1940

de Ernest Bernea

1937

Este îndeobste rãspânditã, mai ales la oameni de o anumitã vârstã, pãrerea cã tineretul nu are ce cãuta in politicã, atributul de "politic" fiind legat cu deosebire de o vârstã mai înaintatã, cel putin de maturitate, când omul este mai încãrcat de rezultatele experientei unei vieti deja trãite. "Studentii la carte" - iatã o formulã care s'a bucurat de o mare atentie in viata noastrã publicã din ultima decadã.

Noi credem cã in acesti oameni nu vorbeste experinta ci vârsta. Rostul tineretului in politicã este astãzi, dacã nu mai mare ca in trecut, cel putin tot atât de mare cât a fost întotdeauna când, a venit vremea unor primeniri in viata nationalã.

In adevãr, este aproape o lege a istoriei omenesti ca oridecâte ori un ideal nou apare, tineretul sã fie purtãtorul acestui ideal întemeetorul lumii care urmeazã sã creascã in locul celei îmbãtrânite. La noi nu s'a întâmplat astfel. Ii întrebãm pe bãtrânii oameni politici din partidul liberal (pe national-tãrãnisti îi scutim de aceastã întrebare pentrucã miscarea lor a fost o minciunã si ca orice minciunã nu a putut constitui o lume nouã si deci nu a întrupat un moment istoric): câti ani aveau Nicolae Bãlcescu, Ion Brãtianu si C. A. Rosetti la 1848 si cine erau aceia cu cari au purtat si câstigat ei lupta? Cel dintâi avea 29 de ani, al doilea 27 iar cel din urmã avea 32. Purtatori ai cuvântului si luptãtori erau studentii întorsi dela Paris.

Si apoi pe nationalistii ardeleni; câti ani avea Avram Iancu in toiul luptelor si cine forma in acea vreme asa zisa "inteligentã" conducãtoare ? Cãpitanul avea 24 de ani, iar printre conducãtori nu putini erau studenti si tineri titrati.

Sau pentru a fi mai in cunostinta de fapte si adevãr sã ne oprim mai aproape de vremea noastrã si anume sã ne oprim la miscarea nationalistã dinainte de rãzboi si la cel mai de seamã conducãtor al sãu: Nicolae Iorga. Stim cã D-l Profesor Iorga este supãrat pe tineretul de astãzi ca face politicã si mai ales ca se "grãbeste" voind sã ia locul batrânilor, loc ce nu li se cuvine încã dupã d-sa. Lasând la o parte faptul ca nu e vorba aci "de ocupat locuri", ci de isbânda unei, idei, ne întrebãm la fel ca si in cazul precedent; câti ani avea d-1 Iorga la 1900 când si-a pornit miscarea politicã ? Dupã socoteala noastrã vreo 28 de ani, adicã o vârstã obisnuitã pentru tinerii nationalisti de astãzi pe care D-sa îi dãscãleste. (Cãpitanul care i-ar corespunde ca îndrumãtor pentru vremea de azi, are 37 de ani).

Si mai departe cu ce elemente si de ce vârstã si-a purtat D-l Iorga lupta nationalistã in prima decadã a veacului pânã la rãzboiul cel mare? Cu studentii, aceiasi copii de totdeauna, dornici de lupta si sacrificiu. Iatã deci cum si D-sa era "grãbit", era un om dintre aceia cari "scotea studentii dela carte" si-i îndemna la "anarhie" si la tot felul de acte împotriva "ordinei publice".

Asa sunt bãtrânii ; uitã ! Si nu numai atât, dar nici nu dau voe ca altii sa facã ceeace ei au facut firesc altãdatã si ceeace, mai ales, nu mai pot face astãzi.

Sã stie însã D-l Profesor Iorga, ca tot ceeace a fãcut din prisosul inimii când era ca tinerii de astãzi, tot acele fapte au creeat istorie si vor rãmâne însemnate in paginile cronicilor pe care D-sa le iubeste si le scrie cu atât talent. Ce va rãmâne din epoca D-sale de bãtrân si "om de experientã"? O guvernare de faliment si o bãtae cu "colunii" nu mai adaugã nimic figurii marelui îndrumãtor nationalist dela 1906 si dela 1917, ci dimpotrivã nu rareori îi stirbeste.

 

*

 

O viatã nouã nu poate fi creeatã decât de un om nou. Acest om nou nu poate fi recrutat din rândurile acelora cari, coplesiti de experientele unei vieti, consumati de anii lãsati in urmã, nu mai pot da nimic altora si nici din rândurile acelora cari, desi pãstrãtori ai unei mari energii nu mai au putintã sã creeze nimic nou din cauza unor deprinderi intelectuale si morale necorespunzatoare vremurilor, si la cari ei nu pot renunta decât renuntând la ei însisi.

O tarã româneasca nouã nu poate fi deci clãditã decat de tineret, pentrucã el întrupeazã toate însusirile elementare si creatoare ale vietii. Tânãrul de astãzi este fraged, este bogat la suflet, este stãpân pe sine si încãrcat de o energie gata sã o foloseasca pentru altul pânã la uitarea de sine. Acest tânãr este capabil de eroism si jertã. Dar aceastã jertfã el nu o face oricum. El nu are numai un prisos de suflet care se cere cheltuit cu orice pret. In firea sa nesdruncinatã nãzueste cãtre ceva superior, catre un ideal pe care îl vede aevea împlinit. Viata îsi deschide larg portile in fata acestui tânãr, numai prin tãria si frumusetea unui gând care îl însufleteste.

Din aceastã fire cuprinzatoare a tânãrului decurg toate faptele lui mari. El poato vedea departe pentru ca e sincer fata de sine si de ceilalti, el se poate dãrui pe dea'ntregul pentruca este curat cinstit si bogat, el se poate jertfi si faptui pentrucã el crede.

Chiar in epocile de echilibru si armonie, tineretul este acela care aduce un suflet nou. Prin situatia s'a de vârstã, el vede mai mult in viitor, facând sa meargã un pas mai departe însãsi valorile reale mostenite. Cu atat mai mult însã in momontele de rascruce istoricã, asa cum e astãzi. Tineretul acesta are un rol covârsitor: rolul de începãtor. Trebuind sã fie creatã o lume nouã pe ruinele alteia vechi, la acest început, la aceasta zãmislire, stau alti oameni decât cei ce au fost. Deosebirile între ceeace a fost si ceeace va fi, fiind prea mari, tineretul se rupe in chip firesc de toti aceia cari reprezentau lumea veche. Distanta la care vede in viitor este mult mai mare, deoarece el lucreazã la însãsi temelia noii societãti care se va ridica dupã legile firii si istoriei neamului.

In momontele de rascruce istoricã, tineretul este cu adevãrat tânãr. Abia atunci toate însusirile sale naturale, toate latentele proprii vârstei, se trezesc si cresc într'o întrupare armonioasâ si de o substantã aleasã. Cu bratele sale se tae noua cale, din sufletul sãu se ridicã noua viatã.

Asa e la noi astãzi.

Tineretul purificã si întãreste fiinta neamului nostru atât de îndelung si amarnic chinuit.

 

CEI DE IERI SI CEI DE AZI

 

Despre tineretul de astazi, inaintasii nostri nu au o pãrere bunã. Cinstiti sau de rea credintã, "bãtrânii" nostri sunt de acord in ceeace priveste orientarea acestui tineret, care s'a lãsat de invãtaturã, de stiintã si de tot ceeace înseamnã modestie si cumintenie, pentru a le lua drumul anarhiei, al extremismului de toate genurile, al lipsei de respect fatã de inaintasi.

Gravã acuzatie pentru tineretul unui neam care a dat dovadã de atâtea însusiri exceptionale pentru a-si merita local sãu in istorie si lume! Si cu atât mai gravã pentru aceia cari prin locurile de responsabilitate ce le ocupã in organizatia noastrã de stat nu sunt prezenti la datorie pentru a frânge rãul din rãdãcinã pânã nu e prea târziu.

Asa vorbesc despre tineret oamenii nostri politici, multi dintre aceia cari se socotesc înaintasii si indrumãtorii acestui tineret, îndreptatitii de vârstã ai destinului nostru national.

Dar cine sunt acest! oameni? Ce îi face sã fie atat de nemultumiti fatã de nãzuintele tineretului de azi si in virtutea cãror insusiri sau merite exceptionale câstigate cer ascultare desãvârsitã?

Sã ne lãmurim. E vorba de înaintasii nostri ce sunt încã in viatã si dintre care cei mai tineri au trecut prin încercarea de foc a unui moment istoric epic: rãzboiul de întregire a neamului, iar cei mai bãtrâni datoritã unei nasteri fericite, s'au strecurat (nu vorbim de persoane ci de generatie) printre evenimente, meritul de seamã rãmânându-le, de sigur, vârsta.

Acesti înaintasi, cu deosebire cel cari au fãcut rãsboiul, revendicã drepturi si cer respect. Dar cine reprezintã aceastã generatie? Cine vorbeste astãzi in numele ei? Ion Mihalache si Pamfil Seicaru? "Cine sunt si ce vor" acesti oameni este îndeobste cunoscut. Spiritul si metodele lor au pãtruns in adâncimile fiintei nationale pentru a o destrãma si da pieirii ("Fascismul" d-lui Seicaru este o farsã. Mâna forte si natîonalismul integral îi plac numai in Italia, in Romania e mai bine asa cum e, cãci poate "trãi" si un om ca Dsa). Si cine mai vorbeste despre întregirea neamului si despre jertfã ? Ce, reprezentanti mai pot fi citati in ajutorul domnilor de mai sus? Desigur: Kalman Blumenfeld, Hefter si Socor.

Adevãrata generatie a rãsboiului e in oseminte si acei ce nestiuti de nimeni, tac si asteaptã: asteaptã mai mult bine in tara aceasta pentru care ei si-au cheltuit tineretea. Cei ce vorbesc azi despre rãsboi bãtându-se cu mâinile in piept, nu sunt, obisnuit, decât profitorii acestei generatii. Imi amintesc acum de vorbele unui invalid, cu plãmânii perforati in luptele din Dobrogea, un om simplu dar cinstit, spunând despre rãsboi si lucrurile ce se petrec astãzi la noi: "Am tot crezut ca s'or indrepta lucrurile, da tot degeaba: când ne-a pornit la luptã, ne tot spunea cã mergem pentru binele tãrii, sã ne unim cu toti laolaltã. Unii ne-am dus la luptã, si altii au venit la prânz, de-a-gata. Ca dacã s'a fãcut Româuia mare ce-i? E mai mult belsug? e mai multã dreptate? Numai ticãlosie. De-ar veni odatã cineva sã ne mântue de tâlhari. Da, D-zeu stie!"...

Si cuvintele acestui om continuau pline de tristete, povestind despre durerea lui si-a tãrii sale. 

Dar chiar dacã s'ar ridica acesti înaintasi cari cunosc cu adevãrat tãriile jertfei pentru neam, si ne-ar opri sa purtãm si sã împlinim de aci înainte destinul istoric al neamului, i-am putea noi oare asculta?

Dacã adevãrata generatie a rãsboiului, fostii luptãtori, s'ar pune in drumul nãzuintelor noastre care sunt însãsi datoriile noastre fata de ceeace am mostenit bun dela el, mostenire ce trebue desãvârsitã ar mai merita aceastã generatie respectul si ascultarea noastrã? La aceasta a rãspuns atât de drept si de îndreptãtit d-1 Mota in paginilo unei reviste legionare¹⁾.

In adevar multi din acei care au avut merite in rãsboiul de întregire, in loc sã fie îndrumãtorii firesti ai cauzei nationale, sunt astãzi trãdãtorii acestei cauze. Si aceasta trãdare ia douã înfãtisãri: una activã si alta pasivã. In primul rând sunt oamenii politici cari lucreazã in sensul lui Ion Mihalache, iar in al doilea rând sunt toti acei cari îsi închipue cã odatã cu ei s'a facut ce-a fost de facut unirea tuturor Românilor, din care cauzã socotesc lupta tinerilor nationalisti de azi ca ceva deplasat, ca nebunle colectivã. Cum mai spuneam si cu alt prilej²⁾, sunt in tara aceasta oameni cari îsi închipue cã istoria Românilor s'a încheiat cu generatia lor si cã de acum nu ne asteaptã decât huzurul si linistea eternã. Fericite exemplare! 

Ei nu-si dau seama cã dacã poate fi mai bine de cum a fost - si aceasta nu poate fi decât prin constiinta mereu treazã si dârjenia nesdruncinatã a generatiilor - poate fi si mai rau, mult mai rãu de cum a fost, asa cam istoria ne-a arãtat adesea in cazurile când generatii lipsite de orizont, trãiau in desfrâu si lene.

Si nu numai atât; dar cine poate spune cã intregirea neamului s'a fãcut ? Ce înseamnã aceastã întregire, o realitate geograficã sau mai precis una de granite? Numai prostii si tâlharii mai pot spune astãzi cã am realizat intregirea neamului. Nu e locul sã arãtãm acum ce înseamnã aceastã întregire, dar spunem aci: aceasta tocmai este misiunea tineretului de azi. In alte tãri cum sunt Italia si Germania, generatia razboiului a fost aceea care a realizat renasterea nationalã si acea întregire despre care am pomenit. Musolini si Hitler, împreunã cu camarazii lor, iesiti din transee nu au înteles sã trãdeze cauza pentru care sângeraserã, nici luptând împotriva intereselor nationale, ca D-rul Lupu si Virgil Madgearu, nici dormind pe patul "meritelor câstigate" ca multi alti conducãtori români, ci au dus lupta mai departe dând strãlucire sufletului national si un pret viitorului care trebue sã fie al lor.

Dacã tineretul nostru de azi vrea sã înfãptuiascã ceeace in alte tari tineretul a gãsit gata fãcut, este considerat anarhist, lipsit de cumintenie si respect fata de înaintasi. De aci vorbe de ocarã, prigoanã si lepãdare ca 'n fata unor copii nelegiuiti.

Tineretul nationalist de astãzi, profanator al trecutului si lipsit de recunsstintã fatã de înaintasi? Profanãtor - acest tineret care si-a fãcut un cult pentru faptele mari ale neamului si pentru oamenii nostri reprezentativi, izvoare nesecate de întelepciune si energie nationalã? Lupta sa nu este altceva decât purtarea de aci înainte, potrivit momentului istoric, a bunelor traditii si tuturor virtutilor neamului, asa cum le-au purtat strsmosii nostri in epoca eroicã a lui Mircea, Stefan, Mihai, sau le-a stiut trezi mai tarziu, in vremuri de grea cumpãnã pentru neam, un Horia, un Tudor si un Avram Iancu.

Cult din partea unui nearn si recunostintã din partea unei generatii care se ridicã vijelios astãzi pentru a prinde timp, cui? Lui Ion Mihalache, lui Madgearu, Dr. Lupu, Cãlinescu, Hefter Socor, Blumenfeld si multi alti luptãtori, cu "bratul de fier" sau cu "condee cinstite"? Intelegem sa recunoastem meritele unui Ion si Ionel Bratianu sau unui Nicolae lorga si A. C. Cuza, dar ce sã facern cu Mihalache-Madgearu et Co.? Sã mai astepte, poate se va isca o altã generatie ca sã-i cultive. Deocamdatã noi nu-i putem servi cu nimic...

 

*

 

Nemulturniti de tineret cei mai multi dintre bãtranii si înaintasil nostri se refugiazã in trecut, in trecutul amintirii lor si fac comparatie intre tinerelul de azi si acela al vremii lor, comparatie din care se trag, desigur, cele mai defavorabile conncluzii si calificative pentru cei de azi.

Luati si cetiti bunãoarã La raspantie de veacuri, romanuf Pãrintelui Galaction un bun document al vremurilor de pe la sfarsitul veacului trecut si veti gãsi acolo, felul cum gandea si lucra tineretul, in spete studentii, pe acea vreme.

Viata lor se scurgea intre universitate si casa pãrinteascã, între un cerc cu discutii lipsite de însufletire si o dragoste înselata. Si asa, începea un veac si o casnicie. Nimic dramatic în sufletul acestor eroi - studentii de altã datã in vremea carora s'au format necrutãtorii nostri înaintasi ca: I. G. Duca, Dr. Lupu, V. Iamandi, si ceilalti ca ei, nimic care sa le frãmânte fiinta si sã le ardã sufletul. Nici o însufletire puternicã si nouã care sã-i scoatã din umbra unei dragoste sau a unor griji zilnice. Mai sãrac sau mai bogat, mai mult sau mai putin pregãtit, tânãrul trecea licenta si apoi intra in viata socialã ca om întreg, unde erea primit cu bratele deschise ³⁾. Asa gândea si asa trãia tânãrul „studios si cuminte" de altãdatã, un ideal pierdut al celor mai multi dintre oamenii nostri politici.

Ce deosebire între viata lor si a celor de azi ! Ce deosebire între sufletul lor si sufletul celor de azi ! Atât împrejurãrile de viatã în care au trãit cât si substanta din care ei au fost zãmisliti îi fac sã se deosebeascã pe de-a'ntregul si pentru totdeauna.

Deschizând ochii vietii in ororile si drama rãsboiului (multi dintre noi au fost la o vârstã fragedã, cercetasi, copii de trupã sau voluntari pe front) tineretul de azi si-a dus viata numai in singurãtate si lipsã. Oamenii politici nu i-au auzit, profesorii nu i-au cãlãuzit, pãrintii nu i-au îngrijit. Cei dintâi pentrucã nu erau prezenti, profesorii pentrucã nu i-au înteles, iar pãrintii pentrucã n'au putut. Cu o copilãrie asprã, cu o tinerete încãrcatã de lupte, tineretul de astãzi continuã sã fie trãdat si persecutat de cei ce aveau datoria sã-l ajute. 

Pentrucã lumea veche aceea a nedreptãtii, a furtisagului si a trãdãrii, lumea care domneste încã nu a putut sã initieze si sã capteze acest tineret pentru sine, la scos in afarã de lege. Dar pentrucã tineretul nu s'a putut nici el integra acestei lumi vechi, a pornit sã creeze un om nou, o lume a sa proprie care va fi aceea a Românismului de mâine, adicã aceia a unei morale superioare, a unei discipline severe si a unul adevãr sfânt, pãstrãtor al tainelor neamului.

Tineretul de astãzi îi depãseste chiar si pe cei mai buni dintre înaintasi, îi depãseste prin firea lucrurilor, pentrucã un nou imperativ istoric trebue sã fie împlinit. Recunostintã bãtrânilor cari se gãsesc alãturi de acest tineret! Sfârsitul vietii lor este ca un început.

Este pentru prima oarã in istoria Rornâniei moderne când o generatie formeazã o unitate indestructibilã, ca slujitoare a unui singur crez, fãclie a neamului nostru pentru multã vreme. Este pentru prima oarã când sentimentul national nu mai este o chestiune personalã care la nevoe poate fi folosit in interes obstesc, ci este temelia si legãtura unei ridicãri colective, una si puternicã, sfortarea a tot cuprinzãtoare si fireascã a vitalitãtii acestui neam, încãput pe maini care usucã si omoarã.

Lupta este grea si cu multe jertfe. Dar tocmai aci stã toatã maretia ei si siguranta izbânzilor viitoare. Nimic nu se poate cuceri, nimic nu se poate crea cu adevãrat decât prin suferintã si jertfã. Sufletul legionar cunoaste aceastã asprã si frumoasã lege a firii.

"Inaintasii" nostri îmbãtrâniti in rele, sã nu se mai supere si sã nu mai arate in zadar urâtul din ei cãci cu toatã ocara si prigoana pornitã, nu vor putea opri in loc o faptã ce nu este a unei generatii ci a neamului si a istoriei, care, oricum, se va împlini si peste capul lor.

 

„HITLERISMUL" NOSTRU ⁴⁾

 

In vremea din urmã se scrie tot mai mult despre hitlerismul legionarilor, cari reprezintã astãzi adevãratul nationalism românesc. Si aceasta cu intentia de a fi mustrati, uneori aspru condamnati, ca oameni ce sunt lipsiti de dragoste pentru tarã si neam. Faptul nu este lipsit de interes si nu ne putem opri sã o mãrturisim, nici de humor. Lectia de nationalism vine astãzi din partea „patriotilor" dela Zorile, Adevãrul, Credinta, Cuvântul liber si alte foi "obiective".

Cã tinerii legionari sunt in slujba lui Hitler, cã hitlerismul nu are nimic comun cu noi si cu interesele noastre românesti, ci dimpotrivã, cã Germanii au fost si vor fi mereu adevãratii nostri dusmani, iatã o seamã de afirmatii de-adreptul, convingãtoare" prin care se arata calea gresitã a tineretului de astãzi si totodatã se exprimã nelinistit grija pentru viitorul neamului românesc. Nu vi se pare in adevãr interesant ? Nu vã stârneste revolta si râsul totodatã? Ovreii si fratii lor de constiintã si metode, comunistii, sunt adânc îngrijati de soarta acestui neam. Trãdãtorii neamului si idolatrii banului au deschis scoalã nouã de patriotism. Dar, ce nu pot face acesti rãtãciti ai pãmântului românesc !

Nu pentru ei scriem aceste rânduri. Nu pentruca dreapta judecatã si curãtenia cugetului nu poate convinge oameni lipsiti de bunã credintã si de demnitate. Alte metode sunt mai eficace pentru tãmãduirea lor. Impotriva lor nu se poate lupta cu cuvântul. Scriem tot pentru aceia pe cari presa international-ovreiascã vrea sã-i poarte pe drumurile înselaciunii, pentru aceia cari, necunoscând lucrurile, pot cãdea în cursa aceastor oameni ai minciunei si lasitãtii. In adevãr, apropierea noului si adevãratului nationalism românesc de hitlerism, apropriere fãcutã pânã la renuntarea fatã de noi însine o fac nu numai cântãretii sinistri ai românismulul, ci deseori chiar oameni de bunã credinta, cu dragoste de tarã, dar lipsiti de cunostintele necesare asupra gândului si faptei revolutionare românesti care ne vor pune în stãpânirea binelui nostru obstesc.

E drept, poate fi vorba de un raport, de o legãturã, dar nicidecum de o confundare a noastrã cu hitlerismul (istoric nu avem nici o legãturã), miscare cu totul particularã a Germanilor. In primul rând tinem sã se stie cã noi nu voim sã iesim dela un stãpân pentru a intra la altul, ci vrem sã trãim prin propriile noastre puteri.

Privitã in liniile ei mari, aceastã problemã are un îndoit aspect: unul doctrinar, de gând si altul politic, de faptã.

Hitlerismul are ca piatrã de temelie, rasismul. Lucrul destul de vechi la Germani si nu mai putin "specific national". E aceasta un punct de plecare precizat din care se trag o seamã de consecinte, de astfel mai mult logice decât de fapt. Ceeace am voi sã subliniem mai ales este cã ideea fundumentalã de la care pleacã miscarea national-socialistã germanã este o idee materialistã, desprinsa dintr'un factor fizic al vieti, desi ei vorbesc de un "rassenseele". Nationalismul nostru însã se întemeeazã pe un principiu de cea mai purã, cea mai adâncã si universalã spiritualitate, adicã ortodoxia noastrã crestinã. Neamul românesc s'a plãmãdit si a crescut în istorie pe aceastã temelie a crestinismului rãsãritean, spre deosebire de Germani in substanta spiritualã a cãrora se pare cã e mai puternic Wotan decât Crist. De aci si caracterul deosebit al antisemitismului nationalistilor români, de aci si felul nostru mai uman, mai positiv de a vedea întreaga problemã a nationalismului.

Dar politic ? Tineretul nationalist român priveste miscarea germanã cu simpatie, ceeace capãtã îndreptãtire prin faptul ca, ea duce la luptã tare împotriva unui pericol care ne amenintã si pe noi: 0vreii si Comunismul. Desigur, in spiritul si metodele lor, cari dupã cum am spus mai sus, sunt deosebite de ale noastre. Incolo nimic. Când tendinta imperialistã a acestui mare popor ar ameninta existenta neamului nostru, cine ar mai sta la gânduri, purtat de cine stie ce simpatii ideologice, sa nu se împotriveascã cu toatã târa, ca'n fata tuturor acelora cari vor sã ne deschidã largi guri de mormânt? Dar mai poate fi îndoialã de unde vin si cine sunt aceia cari astãzi încearcã sã ne dea pieirii?

Ni se vorbeste mereu despre Franta, despre ce a însemnat ea in istorie si culturã, despre legãturile noastre de sânge si spirit. O, da! "Le beau visage dela France" cine l-a cunoscut si nu l-a iubit? Ce Român cultivat nu s'a hrãnit si n'a crescut din isvoarele pure ale umanismului si clasicismului francez ? Un rãzboi împotriva Frantei ne este greu numai sã-l închipuim, dar sã-l purtãm? Ar fi in adevãr o luptã fratricidã. Dar sã fim întelesi: aceastã Frantã nationalistã si clasicã mai înseamnã astãzi ceva din punct de vedere politic? Pentru noi cel putin, ea nu existã. O mai putem pretui doar cultural, cãci in spirit putem avea legãturi si peste veacuri cum avem cu Grecii antici si cu Romanii.

Dar chiar dacã aceastã Frantã nationalistã ar exista politic pentru noi, de astãdatã nu i-am mai accepta comanda ci colaborarea. Si atunci cum îsi poate cineva închipui cã putem noi accepta comanda Frantei lui Leon Blum, Cachin si Daladier, care ne considerã ca pe o simplã colonie? Lupta împotriva acesteia este ceva firesc pentru un neam care mai pãstreazã in sufletul sãu putinã mândrie. Am avut un 1877 care ne-a scãpat de Turci. Când vom avea un alt 1877 care ne va scãpa de ovrei si de sãmânta lor comunistã ? Avem nevoe de o a doua independentã.

Pentrucã nu suntem cu Franta masonicã, comunistã si ovreiascã, suntem hitleristi. De unde aceastã necesitate? Din logicã? Din fapte? Nu! Atunci de unde ? Da, din cazul acelora cari n'au nici Dumnezeu, nici vatrã, din sufletul acelora cari luptã împotriva unei soarte mai bune a neamului acesta cu o istorie atât de bogatã in dureri si sacrificii.

 

SITUATIA INTELECTUALULUI ⁵⁾

 

O altã idee gresitã in legãturã cu miscarea noastrã este aceea care priveste raporturile miscãrii cu intelectualii. S'a spus cã nationalismul in ultima sa înfãtisare, întrupat de Legiune, are ceva aintelectual, cã puterea oamenilor de aci stã mai mult in fortele elementare si instinctive de care ei sunt mânati. De aci se crede, cã cei ce au deprinderi intelectuale, spiritele superioare dãruite muncii stiintifice si artistice nu au ce cãuta in miscare, însusirile lor neavând pret in aceastã lume a faptei si a înclinãrilor practice.

Lucrurile ar putea fi in aparentã asa, mai ales cã ceeace am realizat noi pânã acum n'a fost din câmpul de activitate al culturii ci din acela al luptelor ce se impun ori de câte ori este vremea marilor începuturi. O privire mai de-aproape însã poate desvãlui lucruri pe cari nici nu le bãnuesc multi dintre rafinatii nostrii "intelectuali". Si anume Legiunea nu înlãturã intelectualitatea ci dimpotrivã o presupune. Cu o singurã conditie sã fie adevãratã. Gândirea autenticã se exprimã aci. Cum ar putea înlãtura aceastã miscare pe intelectual, când in sânul ei se aflã o seamã de intelectuali ai tinerei generatii ? Si nu numai atât, dar miscarea are la temelia sa o adevãratã conceptie, o gândire proprie din germenele cãreia trebue sã se desvolte viitoarea si adevãrata culturã nationalã.

Atunci de unde a putut naste aceastã idee a incompatibilitãtii între legionar si intelectual ? Fãrã îndoialã dintr'o realã necorespondenta la nevoile lumei noi a acelora cari sunt cunoscuti ca intelectuali in societatea româneascã de azi. Douã feluri de intelectuali nu pot fi legionari : pe deoparte reprezentantul nationalist si positivist al epocii moderne, liberale si democrate, iar pe de alta falsul intelectual, sau dupã cum i s'a mai spus, intelectualul reporter. Cel dintâi, cu toate cã in trecut a corespuns unor nevoi reale ale spiritului si societãtii omenesti, cu toate cã a fost adevãrat creator de valori reprezentând si îndrumând in acest fel o întreagã epocã a istoriei universale, cu deosebire a popoarelor europene, nu ne mai hrãneste pe noi astãzi. De aceea el nu mai are ce cãuta între noi, si cu atât mai putini epigonii sãi târzielnici. Cel de al doilea adicã intelectualul-reporter a apãrut odatã cu înfiintarea statului roman modern si legãturile cu culturile de veche traditie ale occidentului. Acest pseudo-intelectual a stãpânit si stãpâneste încã din locurile cele mai înalte ale culturii românesti. El ne tine "la curent" cu tot ceeace se întâmplã in strãinãtate. Are o functiune asemãnâtoare cu a librarilor, in cunostintã cu orice nouã carte apãrutã si pe de-asupra spune pe dinafara ce anume mai lucreazã oamenii, de stiintã si fiiozofii de prin alte meleaguri. In mijlocul acestor "intelectuali" cunoasterea unui nume de autori strãini sau a unor idei la modã îti dã titlul de doctor, iar cercetarea personalã într'un domeniu de fapte te poate pune într'o situatie de inferioritate dacã nu chiar compromite. In acest fel am ajuns sã avem o filosofie si o stiintã formatã mai mult din înodãri la capãt de idei si fraze din autori strãini si sã avem un "intelectual" care nu cerceteazã el însusi, ci ne "tine la curent" cu ceeace gândesc si lucreazã altii in ramura respectivã.

In adevãr între acest om si legionar nu este nici o posibilitate de legãturã. Nimic nu-i poate apropia. Deosebirea dintre ei este ca între adevãr si minciunã.

Dacã intelectualul roman de azi se întrupeazã in aceste douã exemplare: unul perimat iar celãlalt fals, dacã aceste douã feluri de intelectuali nu pot fi pentru noi deschizãtori de drumuri, se poate trage cu necesitate concluzia cã miscarea noastrâ înlãturã intelectualul din rosturile lui firesti de azi si de totdeauna? O condamnare a intelectualului nu ar avea nici un înteles. In altã parte credem cã sta problema si anume: pe deoparte mergerea intelectualului in sensul adânc al vietii si imperativelor istorice ale neamului românesc, iar pe de alta desãvârsirea lui ca tip uman. Sã fie adicã totodatã roman si intelectual adevãrat. Pãtruns de nevoile vremii si ale neamului, miscându-se într'o perspectivâ proprie acestor nevoi, acest om îsi împlineste adevãratele sale rosturi in marea frãmântre a vietii.

Numai in acest chip poate el sã lumineze si sã îndrumeze aceastã viatã. Romania legionara are tot atât de mult nevoe de intelectual cat a avut si Romania liberalã, dar are nevoe de un alt intelectual. Epigonii crezului si metodelor epocii trecute cat si reporterii si impresorii culturali cari mai stãrue înca astãzi sã ne "civilizeze" si sã ne "culturalizeze" vor fi înlãturati dela sine prin forta si firescul acelora cari cresc din substanta vie a vremii. 

Nationalismul nostru nu înlãturã deci intelectualul pentrucã nu înlãturã intelectualitatea si cultura. Nationalismul nostru fiind o practicã nouã, este totodatã si un fel de a gândi nou. Aceste functiuni nu sunt lucruri care se exclud ci dimpotrivã, colaboreazã cu necesitate. Nu putem vorbi despre o faptã politicã româneascã nouã, fãrã ca aceasta sã nu fie strâns legatã de o spiritualitate româneascã, de o culturã si o civilizatie proprie a neamului acesta. Nu se poate îndeplini, o revolutie nationalã adevãratã ai nici nu se poate clãdi o altã Românie, dacã alãturi de fortele vitale si elementare ce o poartã nu strãjueste o spiritualitate ca sã o ridice la cele mai de sus forme de viatã umanã.

Deci, nu împotriva intelectualului in genere, ci împotriva epigonilor altor vremuri si utopistilor artificiali, împotriva pseudo-intelectualului care însealã si usucã. Sfortarea tuturor acelor dãruiti cu focul sfânt al creatiei va da mereu roade bogate si de pret.

Intr'o Românie legionarã intelectualitatea superioarã, adevãratã, rãmâne mai departe un titlu de noblete!

Ernest Bernea, 1937

1) Manlius Capitolinus - Revista mea, Cluj (Director: Scriitoarea Martha Rãdulescu). Iulie-August, 1936. 

2) Traditie si Revolutie - Rânduiala, I, 3, pag. 249-52.

3) Vezi in acest sens interesantele mãrturisiri ale d-lui prof. C. Rãdulescu-Motru: „Amintiri din vremea studiilor" publicate in R. F. R. 1 Fevruarie 1934 pag. 286-7.

4) Acest articol a mai fost publicat in revista Rânduiala I, 4, pag. 480.

5) Ideile de aci au mai fost folosite in articolul: „Intelectualul si noul nationalism" puplicat în Cuvântul Studentesc. Martie-Aprilie 1936.