BALADA
A plecat peste argilă,
suduind cu foc,
biet olar fără noroc,
o frământă-n silă.
Blidele cu cerbi şi ciute,
cu lăstuni şi flori,
nu mai râd, ca alteori,
prin unghere mute.
Nici
vioaiele ulcioare
zvelte-n
braţ şi gât,
nu-l
mai bucură, oricât
le-ar
stropi cu soare.
-Oale
triste şi posace,
răsfăţate
ieri,
tot
ce-am scos din mângâieri
ţăndări
azi aş face.
In
zadar v-am scris pe feţe
răsărituri
dulci,-
nu
vă vrea nici târg, nici bâlci,
trista
tinereţe.
Mă
tot duc cu hârburi goale,
vin
tot mai calic,
parc-aş
duce-n Carul-Mic,
sus, prin lună, oale.
Supte-s
pleoapele nevestii,
plozii
supţi şi ei.
Bate
jalea prin bordei
ca
un vânt prin trestii.
Aşa
spune, şi, de-o parte,
oalele
tresar,
şi,
ca el, şi ele par
necăjite
foarte.
-Dragele
tătuchii fete,
alt
olar străin,
ni
s-a pripăşit vecin,
cu
urzeli şirete.
Rătăcit
de nu ştiu unde,
Spân,
limbut şi şchiop,
ne
bea soarele din plop,
zările
rotunde.
Nu
atât din lut cuminte
iscă
frumuseţi,
cât
momeşte târgoveţi
fermecând
cuvinte.
Are
şoapte moi ca lâna,
miere
din ştiubei,
grai
cu salbe şi cercei,
vorba
ca fântâna.
Târgu-ntreg
îi râde-n cale
meşterului
spân.
Numai
eu cu voi rămân,
cârd
pestriî de oale.
Zice
şi, oftând, se pleacă.
Mângâie-o
ulcea,
Câte-o
oală, ici, colea,
câte-un
blid împacă.
Sau
le ia de jos, în parte,
pe
genunchi niţel,
că-s
şi ele, ca şi el,
necăjite
foarte.
*
Pe
la ceasul serii,
când,
gătiţi curat,
vişinii
şi merii
ies
la porţi în sat,
pe
sub legănare
albă
de salcâm,
un
drumeţ răsare
de
pe alt tărâm.
Tânăr
ca minunea
crăngii
pe zăplaz,
'nalt
cum e minunea
papurii
pe iaz.
Ochii,
prinşi cu plasa
dintr-un
fund de cer,
când
sunt ca mătasa,
când
de giuvaer.
Vine
fără grabă,
doar
cu zarea-n sac;
bate
la cocioabă
de
olar sărac.
-Să
nu-mi dai simbrie,
Meştere,
nimic;
prispa
ta să-mi fie
pat
de ucenic.
Iar
de-ţi sorbi fiertura
Lângă
muc de seu,
cu
mireazmă gura
mi-oi
clăti şi eu.
-Mergi,
măi, linge stele,
biet
încalţă-zări,
să
frămânţi ulcele
altor
depărtări.
Cruce
fă-ţi şi du-te,
ucenic
pribeag,
dintre
hârburi slute
şi
noroc beteag.
Nici
un blid de bozii
n-am
la cină-acum.
Străvezii
mi-s plozii
şi
muierea fum.
Ochii,
prinşi cu plasa
dintr-un
fund de cer,
când
sunt ca mătasa,
când
de giuvaer.
-Ba
aici mi-e locul,
meştere
amar.
Ţi-a
fugit norocul
la
un alt olar.
Iarăşi
o să vină
de-om
trudi în doi
oale
de lumină
şi
ulcele noi.
Ochii
lui, obrazul
mai
senin i-l fac,
că
topesc necazul
de
olar sărac.
-Scoate-ţi,
ucenice,
cuşmă şi opinci.
Patru
guri calice
vom
spori la cinci.
Tinda,
pat să-ţi fie,
luna,
strai de in,
stelele
simbrie,
soarele,
tain.
Râde
ucenicul.
Ochii-adânci
şi buni
parcă-s
borangicul
serii
cu lăstuni.
Şi-atât
cer închide
fundul
lor de lac,
că
surâd şi blide
şi
olar sărac.
*
De sub mâna ce-l supune,
tânăr şi zburdând,
lutul prinde chip plăpând,
dulce goliciune.
Şi
cum iese din plămadă
trupul fără strai,
parcă gângureşte grai,
parcă vrea să vadă.
Sus, pe cântecul tulpinii,
roata joacă şi
născoceşte gingăşii,
rotunjimi şi linii.
Printre
noi făpturi de oale
răsărind, zvâcnesc
ba un umăr fecioresc,
ba o coapsă moale.
Ba pe-un
fraged şold subţire,
toarta de ulcior
galeş cade şi uşor
ca un braţ de mire.
Colo, ca un sân de fată,
pâlpâie-o ulcea.
Un obraz de blid spre ea
cu sfială cată.
Dincolo,
o lună plină
a căzut din cer
sau o strachină-n ungher
picură lumină ?
Harnic
ucenic se pleacă
smălţuind mereu.
În spărturi de curcubeu
huma o îmbracă.
Dacă
mâinile-o răsfaţă
şi-o desmiardă lung,
ochii lui parc-o străpung,
vrând să-i deie viaţă.
Ies
familii de argilă
de sub mâna lui:
oale mari şi mici cu pui,
blide cu prăsilă.
Freamătă
de ele, cântă
Tindă şi cerdac.
Cântă şi olar sărac
şi bojdeuca sfântă.
-Mi-ai făcut
aici, băiete,
cântec din bordei,
zâmbet, fiece crâmpei,
fiece scaiete.
Tu dai duhul tău ţărânii,
inimă îi dai;
porţi şi-n ochi un colţ de rai
şi-n minunea mâinii.
Tot
nu vrei să-mi spui de unde
vii şi cine eşti ?
Ucenic cu ochi cereşti,
taina ta ce-ascunde ?
El
zâmbeşte şi frământă
sau, pe lutul scris
smălţuieşte cerbi de vis
şi cocioaba cântă.
-Mi-ai sfinţit şi prag şi oale,
ucenic senin.
Prour, la fereşti mi-anin
Zâmbetele tale.
Soare-s genele muierii,
Târgul larg şi bun,
iar tu râzi, cum râde-n prun
creanga primăverii.
Tot
nu vrei să-mi spui de unde
vii şi cine eşti ?
Ucenic cu ochi cereşti,
taina ta ce-ascunde ?
El
surâde şi frământă.
Oalele cu pui
gânguresc în jurul lui
şi bordeiul cântă.
*
Cine-mi
lunecă pieziş
la
uluci iscoadă ?
Cine-şi
face din frunziş
pândă
şi broboadă ?
Cine
din salcâmi în duzi
şerpuie
subţire,
că
nici boare nu-l auzi,
nici
nu-l simţi foşnire ?
Spân
limbut sub crengi în pârg
umbra
şi-o desprinde,
ros
de ciudă că la târg
oale
nu mai vinde.
Pe
furiş, cu pasul rar
şi
cu umblet moale,
dă
colibei de olar
tâlhăreşti
târcoale.
Şi
pe prispă de bordei
oare
ce-mi zăreşte ?
Oale
scrise cu scântei
Râd
copilăreşte.
Blide
noi la soare-şi scot
rumena
lor faţă,
adunând
văzduhul tot
într-un
ciob de viaţă.
Şi-n
mijlocul lor, din plin
frământând
plămada,
tânăr
ucenic senin
alb
cum e zăpada.
Ochii
par din cer culeşi,
taine
fără nume;
zâmbetul,
ca un cireş,
i-a-nflorit
în lume.
Licăre
sub mâna lui
lutul
când l-atinge.
Fulger care e şi nu-i
fruntea
i-o încinge.
Şi
tot trupul, scufundat
trudei
ce-l îndoaie,
parcă
scapără ciudat,
când
îi când, prin straie.
Verzi
sunt buzele de spân,
limba
şi mai verde;
cu
năpârci în gând păgân
printre
crengi se pierde.
Iar
în zori, când ori ce stea
fuge
sus în slavă,
spânul
şchiop cu limba rea
duce-n
târg otravă.
-Strâmbi
am fost, smintiţi am fost,
crunt
păcat ne-apasă:
dracul
are adăpost
la
olar în casă.
Ucenicul
nepătruns
ce,
râzând, ne-nşală,
fumegă
miros ascuns
de
pucioasă goală.
L-am
pândit printre uluci,
l-am
văzut cum scoate,
din
dogori şi din năluci,
oale
blestemate.
Ce
stârneşte din vâltori
mâna
fumegândă
cară
târgului în zori,
spurcăciuni
să vândă.
Vorbele
de spân semeţ
zumzăie
ca stupii,
prind
spinare de mistreţ,
se
zbârlesc ca lupii.
-Nu-i
sfielnic ucenic
cel
răsfiert în smoală;
iadul
joacă din buric,
pus
în orice oală.
Ţipă-n
blide goliciuni
vii
de paparude,
ard
şi zbârnâie tăuni
în
ulcele crude.
Fie
blid, fie ulcior,
pângărind,
ne-ntină
pâinea
sfântului cuptor,
sfântul
vin la cină.
Toate
parcă-s în răspăr,
numai
iadu-n toi e.
S-a
legat cu dracul văr
târgul,
fără voie.
Vorbele
-zăvozi de fier-
scapă
din belciuge.
De
la vameş la dulgher,
geme
târgul, muge.
Vuietul,
sculat întreg,
pleacă
de la vetre.
Mâinile
păduri culeg,
cară
munţi de pietre.
Fierb
ţn poartă de olar
gloatele
năuce.
Ochi
senini în prag răsar,
raiul
lor străluce.
Creşte
negrul vălmăşag,
urlă
târgoveţii.
Bunul
ucenic din prag
luminează
vieţii.
Ţăndări
oalele se fac,
blidele
fărâme;
zări
şi tindă şi cerdac
stau
să se dărâme.
Pietre
vin în joc turbat,
Grindină
nebună,
peste
tânăr trup se-abat ;
peste
blide tună.
Tună
pietre, fierb furtuni,
se-ntărâtă
gloate.
Mai
albaştri, ochii buni
luminează
toate.
Sângeră,
sub izbituri,
oalele
schiloade.
In
genunchi, peste spărturi,
umbra
albă cade.
Geme
câte-un hârb mai mic,
plouă
bolovanii.
Ochi
senini de ucenic
luminează
stranii.
Mor
ulcioare de pământ,
zuruie
ulcele.
Ucenic
cu trupul frânt
arde
peste ele.
Şi
cum sta-n genunchi, pe prag,
cioburilor
pază,
câte
răni de hârb beteag,
toate
scânteiază.
Bolovanii
vin duium,
târgul
creşte-n poartă.
Ochii
mari surâd şi-acum,
ochii
limpezi iartă.
Alte
ţăndări se-nroşesc,
iar
din luturi sparte
frunţi,
obraji şi ochi zâmbesc,
luminând
prin moarte.
*
Melcii
stelelor scot coarne,
forfotind
prin foi.
Cărăbuşi
de aur, goi,
cad
prin crini cu goarne.
Vraiştea
de sus e toată
freamăt,
zumzet, zvon;
la
fereşti fără oblon
tainele
se-arată.
Ca
o pară-n cer se coace
veacul
necules.
Ies
minunile, cum ies
puii
din găoace.
Noaptea-i
grea de must, şi luna
dă
şi ea în copt.
N-a
dormit de nopţi vreo opt
meşterul
nici una.
Somnu-abia
acum prăvale
în
adânci fântâni
tâmpla
ce-a căzut pe mâni,
omul
beat de jale.
Frânt
pe scaun, lângă roată,
noaptea-l
suge-n gol.
Plânsul
tot îi dă ocol,
luna,
câteodată.
Pe
tulpină, roata moartă
n-a
mai pus zvâcniri
rotunjimilor
subţiri
de
ulcior cu toartă.
N-a
mai pus nici şold molatic,
nici
grumaz sfios
lutului
zvârlit pe jos,
crâncen
şi sălbatic.
Blide
surde, oale ciunge,
hârburi
şchioape zac
moarte-ntr-un
ungher sărac,
unde
stea n-ajunge.
Şi,
deodată, zidul pleacă,
lunecând-napoi.
Cu
mireasmă de trifoi
luna
toate-îneacă.
Dau
navală-n casă nucii,
teii
buzna dau.
Unde-a
fost perete, stau
'nalte
trepte lucii.
Şi
pe trepte lin coboară
şovăielnic
pas;
ucenic
cu chipul tras
intră
în cămară.
Parcă
luna îl aduce,
razele
l-aduc.
Vin
grădinile buluc
cu
tămâie dulce.
Fruntea-i
picură broboane
roşii
de măceş,
ochii
par din cer culeşi,
faţa,
din icoane.
Uneori
roşesc o pată
stropii
pe podea,
dar
el râde, cum râdea
lumii,
altă dată.
Razele
vorbesc în şoaptă,
cu
polen pe guri.
In
ungherul cu spărturi
foşnet
se deşteaptă.
Cioburi
pline de sfială
ies
din morţi adânci:
în
genunchi, în cârji, pe brânci,
orice
hârb se scoală.
Oale
ciunge, blide surde,
ţăndări
fel şi fel
merg
de-a buşilea spre el,
gata
iar să zburde.
Din
surâsul lui adie
duh
de busuioc:
toate
stau, când stă pe loc,
merge,
toate-nvie.
Singur
meşterul suspină,
dus
în vis, afund.
Până-n
noaptea lui pătrund
ochii
de lumină.
Mâini
subţiri se lasă bune
peste
somnul greu ;
ochii
mari surâd mereu,
glasul
dulce spune:
-Meştere
cu lungi suspine
ce-ndoieli
te storc ?
Vezi,
din alte lumi mă-ntorc
ucenic
la tine.
Vin
aşa cum mă ţii minte,
ca
în ceasul când
pietrele
loveau, pe rând,
trupul
meu fierbinte.
Coasta
mea şi-acum dogoare,
dar
zâmbesc şi cânt.
M-am
întors ca să-ţi frământ
alte
noi ulcioare.
Nu
fi trist că sânger încă.
Noaptea
am să-ngrop
în
argilă câte-un strop
şi-n
tăcere-adâncă.
Ziua,
târgul m-ar ucide,
se
răscoală-ntreg,
dacă
vede că mă-ncheg
în
pământ de blide.
El
nu-mi iartă orice feric
din
surâs ceresc.
E
mai bine să-mblânzesc
lutul
pe-ntuneric.
Bunul
ucenic cuvântă.
Ia,
domol, de jos,
lut
zbârlit şi somnoros
şi-ndelung
frământă.
Când
cu mâna îl înfrânge,
când
pe roată, sus.
Rar,
în negrul trup supus
cade-un
strop de sânge.
Tac
străfundurile lumii,
un
cuvânt nu zic.
Numai
blândul ucenic
Dă
cutremur humii.
Plămădeşte
noaptea-ntreagă
oale,
blide, căni.
Picurii
neînchisei răni
zâmbete
se-ncheagă.
Şi
cocioaba iar se-ncarcă
cu
făpturi zglobii,
ca
albaştrii ochi de vii,
de
senine parcă.
Chiar
şi meşterul ce doarme
râde-n
somn stingher,
în
bordeiul plin de cer
şi
gingaşe larme.
Zorii
fâlfâie prin casă.
Mâini
subţiri tresar
şi
pe frunte de olar
ca
un mir se lasă :
-Scoală,
meştere, şi ia-le.
Arde-le-n
cuptor,
mergi
şi fecioria lor
du-o
lumii tale.
Lasă
târgul tău să creadă
singur
că le faci.
Lumii,
dacî vrei s-o-mpaci,
dă-i
mormânt să vadă.
Să
nu-i spui că vin pe lună,
nici
ce-ascund în lut.
Las-o
pe mormântul mut,
mărăcini
să-mi pună.
Nopţi
la rând ţi-oi fi de-acuma
tainic
ucenic.
Paşii par de borangic,
faţa
lui, ca spuma.
Înc-odată,
prin odaie,
ochii
zări trimet.
Paşii
urcă-ncet, încet,
trepte
de văpaie.
Peste
oale, căni şi blide
scări
de foc se-nchid.
Unde
trepte-au fost, stă zid,
iarăşi
vechiul zid e.
Zorii
zboară şi se joacă
gureşi
porumbei.
Apoi
meşter şi bordei
în
mărgean îmbracă.
Şi,
deodată, fiecare
oală
de pământ,
lăcrimând
de duhul sfânt,
sângeră
de soare.