INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ            

            Trist sună cornul stinsei cruciade,

            iar noi, betegi şi jalnici seniori,

            ne-mpleticim în platoşe schiloade

            sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori ;

            baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade

            Ierusalimul altor aurori . . .

            Cu trupul plin de răni ce se usucă,

            amar şi greu ne clătinăm în fier.

            Câţi au murit ? Şi câti mai pot s-aducă

            o ţandără de chivără de cer ?

            ...pe-o umbră de mârţoagă , o nălucă ;

            ...pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler !

            -Când am plecat demult ân Cruciadă,

             - mai ştii Bertrand ? - eram numai lumini ;

            tot burgul sta pe ziduri să ne vadă,

            ne troienea cu roze şi cu crini,

            iar noi, pe armăsarii de zăpadă,

            treceam printre vasali şi palatini.

            Cetatea scânteia în mii de feţe,

              ne aşternea covor de borangic

            sub strălucirea zalelor semeţe .

            -Îţi mai aduci aminte, Alberic ?-

            cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,

            încovoiam vecia ca pe-un spic ! . . .

            Iar soarele bătea medalioane

            pe scuturi şi pe platoşe -minuni-.

            Mulţimile vuiau, iar din balcoane

            madonele cu mâini de rugăciuni

            ne surâdeau prin lacrimi, ca-n icoane,

            şi ne-aruncau în suliţe cununi . . .

            Acum ne-napoiem : o hâdă ceată,

            pe piept cu câte-o urmă de blazon ;

            cu coiful spart, cu faţa sfâşiată,

            sub zdreanţa unui rest de gonfalon,

            strigoi de cruciaţi ce altădată

            au strălucit în zale de baron.

            Acum povara-ntoarcerii ne frânge . . .

            Pe cai ologi, sub zale care curg,

            convoiul de  fantome parcă plânge,

            scurgându-se spre vechiul nostru burg,

            pe când nebiruit şi plin de sânge

            Ierusalimul scapără-n amurg.

            O clipă numai porţile de-aramă,

            -sub care n-a fost dat să biruim-

            se fac de foc şi-n urmă se destramă,

            topindu-se sub cerul lor sublim . . .

            Şi tot mai jalnic cornul trist ne cheamă

            tot mai departe de Ierusalim . . .

            -Gotfrid, Gotfrid, de ce ne înspăimântă

            o rană-n piept şi-un hârb de scut beteag,

            când încă-n noi Ierusalimul cântă

            şi mai purtăm prăjina unui steag

            şi când nobleţea-ntreagă-i neînfrântă

            în sângele rămas pe zale chiag ?

            Iar dac-a fost armura să se spargă,

            De ce suspini, nevolnic scutier ?

            Adună-mi trupu-n platoşa prea largă,

            din spada mea dă-mi ciotul de mâner

            şi fă-mi pentru întoarcere o targă

            din crengi cereşti şi verzi de palmier !

            Presară-mi-o cu crini şi roze toată,

            de dulcea lor mireazmă să mp-mbăt

            ca-n burgul fermecat de altădată,

            când ne-ngropau sub floare de omăt ;

            şi-aşa întins pe targa-nmiresmată

            purtaţi-mă spre ţară îndărăt.

            Azi, sfârtecaţi sub platoşe schiloade,

ne clătinăm în zdrenţe prin furtuni,

dar mâine-n burgul nostru cu arcade

madonele cu mâini de rugăciuni,

zâmbind în cinstea altor cruciade,

ne-or împleti mai fragede cununi.

Iar cei care-au căzut pe metereze,

în piept cu-acele crunte sfâşieri,

o veşnicie n-or să sângereze.

Cândva uita-vor marile dureri

şi braţele s-or ridica mai treze ,

sfinţite-n mirul rănilor de ieri.

Iar mâine burgu-ntreg o să se scoale

în cântece de calfe şi fierari ;

săltând, vor dănţui pe nicovale

săbii mai lungi şi platoşe mai tari,

în focuri se vor făuri noi zale

şi noi potcoave pentru armăsari.

Şi iarăşi străbătând albastre spaţii,

peste doi ani sau poate peste trei,

cu suliţele-nfipte-n constelaţii

şi platoşele evului în şei,

ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii

Ierusalime care nu ne vrei.

Şi vor veni mai mulţi din soare-apune

-şi cei de ieri şi cei ce azi nu-i ştim-

pe vechile morminte or să tune

noi cavaleri cu chip de heruvim ;

şi ei, sau alţii, tot te vor supune

strălucitorule Ierusalim !  

BALADÃ PENTRU  EMINESCU

            Te-au slãvit în cãrţi şi în poeme

Şi te-au înãlţat iconoctas,

Ca sã fulgeri tânãr peste vreme,

Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au vãzut voevodând voroave,

Ciobãnind genune şi zãpezi,

Potcovar de fum bãtând potcoave

Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmã-Piatrã

Care sparge piscul viforos,

Şi fierar înfierbântând pe vatrã,

Mãrile cãlite sub baros.

Împãrat, ţi-au scris pe tâmple steme.

Fãt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.

Şi-au cules, din pana ta, blesteme,

Viscole şi rãzvrãtiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zãrii

Paşii tãi pe unde te-au fost dus

Şi-nsetat pe drumurile Ţãrii

Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încã,

A crucificãrii pe furtuni

Şi sãrut lumina lor adâncã

Şi-i ating cu mâini de rugãciuni.

Trist Iisus cu umbra de tãmâie

Dãruind azur din mâini subţiri,

Sfânt, bãtut, pe veacul tãu, în cuie,

Scânteind, înalt, din rãstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,

Biruit de ramuri de arin,

Îndulcit cu dor de moarte-alinãtoare,

Ars ca Nesus în cãmaşã de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,

Nu eşti înstelatul împãrat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.

Tu eşti marele însângerat !

Te-ncrustãm, zadarnic, în agatã

Şi-n icoane noi pe flori de crin.

Crinii nu vor stinge, niciodatã,

Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipãi steme şi nici lauri…

Numai rãnile mã plec şi ţi le strâng

Şi le fac medalii mari de aur, -

În genunchi, le-nchid în inimã şi plâng.  

CÂNTEC  DE  LUPTĂ

Din silă de noi nu mai cresc nici Rovine,

Nici Rahove-nalte şi nici Albe Iulii ;

Bourii s-au stins prin păduri carpatine,

Pe cerul valah nu mai lunecă ulii ;

Iar munţilor . . ., parcă şi lor li-e ruşine

Când gem tot mai crunt sub omătul căciulii.

Nemernică ciurdă, slugarnică plebe,

Pe toţi ne îngroapă-n ţărână lopata ;

Hei ! nu mai sunt Vidre şi nu mai sunt Ţebe

Cu limbă de foc să cutremure gloata ?

Nici stâncă să tune, nici glas să ne-ntrebe :

No, gata ? Iar noi să răspundem : No, gata !

Prea moale e biciul şi lanţul prea slab e ;

Mai tari s-ar cădea ; mai grozave gârbace,

Mai straşnice lanţuri la gleznele roabe !

Să scoale  şi somnul ce doarme-n băltoace,

Să salte şi ursul ce zace pe labe

Şi lenea măciucii ce-n colţ se răscoace.

Ia-ţi munţii pe umăr şi pleacă în viaţă

Şi fiece pas şapte poşte să-ţi facă !

C-o mână robia de chică o-nhaţă,

Cu cealaltă bezna de gât o înşfacă

Şi lasă tot cerul să-ţi curgă pe faţă

Şi soarele tot peste sarica-ţi dacă.

            Şi cântă, măi Neamule, cântă fierbinte,

Un cântec de luptă ce toate dezleagă ;

Să iasă toţi morţii afar` din morminte,

Să tremure lumea de marea ta vlagă !

Şi-n cântecul tău, care calcă-nainte,

Să cânte cu tine ISTORIA-ntreagă !