BALADA UNUI PLAI DE MUNTE

 

Pe-o sprânceană de lumină,

lâng-o lacrimă de rai,

verde culme carpatină

rotunjeşte dulce plai.

           

            Iar în plaiul stânei goale,

            lângă strunga fără oi,

crengi cu umeri frânţi de jale

se cutremură din foi.

           

Fluier vechi nu mai îndrugă,

nu mai latră câini pândari.

Singuri munţii duc în glugă

carpatine neguri mari.

 

Nu mai zburdă-n târlă iezii,

nici plăpânzii miei priori,

doar pe cearcănul amiezii

urcă ulii rotitori.

 

Ulii suie, frunza sună,

iar în iarbă-ntins amar

ba e somn, ba rugăciune,

tânăr leş de pecurar.

 

A rămas dormind pe-o rână,

în culcuş de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stână

unde brazii plâng prohod.

 

A rămas zâmbind -nainte,

ca un cneaz pe pat de flori,

parcă un cuţit fierbinte

l-a străpuns de două ori.

 

Şi cum zace tinereţe

de cioban în fraged plai,

jalea crăngii pădureţe

suna moale, ca un grai :

 

-Nu mă plânge, maică bună,

nici tu , câine credincios,

că de nuntă frunza sună

din bătrân caval de os.

 

Că m-a dus rădvan de nuntă

tras de şase cerbi subţiri,

mire nalt sub stea căruntă,

cum pe lume nu sunt miri.

 

Mire-n straie de mătasă

şi nuntaşi cu flori pe frunţi.

Măi, şi nu e-n plai mireasă

ca mireasa verzii nunţi.

 

Păr adânc şi trup suleget

şi ochi trişti cum alţii nu-s…

Şi mi-a pus inel în deget

şi- n inel nopţi lungi mi-a pus.

 

Şi la sfânta cununie

munţii falnici ne-au fost nuni.

Scoborând din veşnicie,

ne-au dat vulturii cununi.

 

Şi tulpină de tulpină,

ne-au dus brazii în alai

pe-o sprinceană de lumină,

lângă-o lacrimă de rai .

 

            * *

 

Maica-n sarică de lână

suie cremenea pe brână,

printre stânci cu fierăstraie,

în opinci de vâlvătaie,

printre jnepi zbârliţi de cuie,

pe grozava cărăruie.

 

Şi cum plânge şi se roagă,

plâng şi apele-n zănoagă.

Şi cum urcă tângile,

plâng cu ea şi stâncile,

plâng şi brazii plaiului

lângă poarta raiului,

plâng şi ulii cerului

cu maica oierului.

 

-Apelor, cereşti mirese,

mire cine mi-l culese ?

Munţilor cu patrafire,

cununarăţi jalnic mire…

Brazilor, nuntaşi de frunte,

sânge-i plaiul nunţii crunte.

Uliilor, nuni sălbatici,

sânge-s munţii păduratici.

 

Apa geme şi se-ascunde,

piatra plânge, nu răspunde.

Brazii nu foşnesc răspuns,

ulii pier în nepătruns….

 

Jalea maicii, neagră apă,

n-are ţărmuri s-o încapă.

N-are zarişti s-o cuprindă

câte lumi de foc colindă.

Păru-şi smulge-n vaiete,

cremene,-nconvoaie-te,

codrule, jeleşte-te,

rupe-te din creştete.

 

-Fătul maicii, verde mladă,

cneaz pe-o turmă de zăpadă,

voievod pe nouă sute

de bârsane şi cornute,

faţa ta de pecurar

lapte dulce din şiştar ;

noaptea cu mirezme-ncete

s-a oprit la tine-n plete ;

corbul, scuturând din pene,

ţi-a trecut peste sprâncene ;

plaiurile ierbilor

ţi-au dat ochii cerbilor

şi-un luceafăr vornicel

ţi-a tras trupul prin inel,

fătul maicii, dulce,

primăvară dulce…

 

Plânsul maicii pietre moaie,

scoală scorburi şi puhoaie,

umple văgăunile,

zgâlţâie furtunile.  

Ar smuci din temelie

lumile, să nu mai fie,

ar surpa tăriile,

ar seca veciile,,,

 

-Primăvară dulce,

fătul maicii dulce…

Cine ţi-a-nroşit cununa

vază-ţi lacrimile-ntruna.

Cine mi te-a rupt din rod

vază-ţi chipul peste tot.

Cui îţi frânse dimineaţa

ochii tăi să-i frigă faţa.

Cui ţi-a stins luna din fag,

chipul tău să-i plângă-n prag,

ochii tăi să i se-aprindă

ca luceferii în tindă,

ca vârful cuţitelor,

ca dogoarea plitelor

 

Să-l tot frigă, să-l tot ardă,

şi pe braţe ce-l dezmiardă.

şi-n străfund de blid la cină,

şi-n culcuş de vizuină,

sclipitori ca stelele,

limpezi ca inelele,

aprigi ca prăselele…

 

Maica-şi smulge păr şi straie,

brazi şi paltini se despoaie.

Maica geme şi se zbate,

munţii se târasc pe coate

şi se frânge cremenea

crengilor asemenea.

 

 

Şi cum geme orice trunchi

cade soarele-n genunchi,,

ulii-ncep să scapete,

apele să şchioapete

şi-n văzduh ai spune că

vămile se-ntunecă.

 

            * *

 

Colo-n margini de coştile,

într-un fund de făgădău,

cine-mi bea de zece zile

vijelie de trascău ?

 

Cine-mi bea turbat din oală

iad năpraznic fără leac

şi privirile nu-şi scoală

din venin de basamac ?

 

-Dă-mi prăştină să mă scurme,

dă-mi, hangiţă, vâlvătăi;

banii de pe două turme

sunt cu zimţi cu tot  ai tăi.

 

Fruntea-i arde, grea de cute,

sub căciula cu ţugui.

Pe muşcate buze slute

sângerează vorba lui.

 

-Ia-mi, hangiţă, oi şi pungă,

că somn pleoapele nu-mi au.

Dă-mi rachiu să mă străpungă,

adu-mi trăsnete să beau.

 

Lung hangiţa îl măsoară:

cine-i baciul venetic ?

Din lăute, ca să-l doară,

baragladinile-i zic.

 

Iar străinul singuratic

din ungherul fumuriu

îşi scufundă mai sălbatic

ochii vineţi în rachiu.

 

Dar trascăul gol nu-i spală

cruntul inimii prăpăd,

când, aprinşi pe fund de oală,

doi ochi mari de mort îl văd.

 

Frânţi pe dible viscolite,

faraonii nu mai tac

din arcuşuri cu ispite

şi din strune dulci de drag.

 

Dar nu-l mângâie nici struna,

nici pe-arcuş nu dă un ort,

când, amar ca mătrăguna,

îl priveşte chip de mort.

 

-N-ai rachiuri tu, hangiţă,

în tot beciul cu gârlici,

câtă straşnică arşiţă

mă răscoace în urzici.

 

Şi nici voi n-aveţi furtună,

bieţi cioroi, pe scripci de foc,

câtă pacoste se-adună

sub o cuşmă şi-un cojoc…

 

Inc-o dată, omu-nşfacă

oala crancenă şi bea.

Şuierând sudalmă seacă,

Zvârle punga pe tejghea.

 

Şi dă buzna-apoi să piară

stins în noaptea cu năluci,

lingând bezna ca o fiară,

pe fierbinţi poteci de tuci…

 

            * *

 

La pârdalnica muiere

o fi dulce noaptea-n spic,

când alintul curge miere

şi-mbierea borangic,

la pârdalnica muiere

cu opaiţ slab şi mic.

 

In culcuş cu levanţică

or fi vrăji care se-ascund,

când e sânul rândunică,

nufăr –umărul rotund ;

în culcuş de levănţică

alb şi moale şi afund.

 

Dar dulceaţa mângâierii

e pârjol din iad trimis,

când şi-n braţele muierii

frig doi ochi de om ucis,

în dulceaţa mângâierii

până dincolo de vis.

 

Şi culcuşul cu omături

e cuptor din iad adus,

când şi-n braţele de-alături

plânge-un chip de om răpus,

în culcuşul cu omături

plin de ţepi cu vârfu-n sus…

 

-Fă muiere, fă dogoare,

patul rug mi l-ai făcut.

Vrea-ţi-aş braţele izvoare,

iezer fiece sărut.

Fă muiere, fă dogoare,

fă-te rouă-n aşternut.

 

Fă-te iaz şi fă-te ploaie,

să mă stingi şi să mă-neci

cu alint de reci şuvoaie,

cu desfăt de pâcle reci.

Fă muiere, fă-te ploaie,

stinge-mi pacostea pe veci…

 

Sânii, braţele,-aşternutul

parcă mai cumplit se-ncing.

Nici culcuşul, nici sărutul

smoala-n clocote nu-i sting.

Sănii, braţele, -aşternutul

Se fac flăcări când l-ating.

 

Şi, scrâşnind ocară crudă,

omul scuipă printre dinţi.

Smulge uşa, ars de trudă,

cu smintite mâini fierbinţi

şi scrâşnind ocară crudă,

fuge-n beznă, scos din minţi…

 

            * *

 

-Blid nemernic, blid drăcesc,    

iarăşi în fiertură

cei doi ochi de foc lucesc :

sclipăt de custură.

 

Şi de-nmoi un dumicat,

parcă-l moi în sânge.

Arde-n lingură-ncleştat

chipul care plânge...

 

Izbind strachina de zid,

omul scuipă-n tină :

-Vijelia ta de blid,

duhul tău de cină !

 

Tindo, şi pe pragul tău

cei doi ochi se-arată.

Cu barosul, pe ilău,

i-aş trăzni o dată.

 

I-aş crăpa ca pe păstăi,

i-aş sufla cenuşă…

Legea ta şi morţii tăi,

chip ce-mi plângi pe uşă !

 

Omul suduie buimac

de sudoare leoarcă.

Cei doi ochi mai mari se fac,

mai adânci sunt parcă.

 

-Luno, chip de om răpus,

cobeo ticăloasă,

tot boceşti pe sură, sus,

face-te-ai pucioasă.

 

Şi voi stele cu săgeţi,

târfelor spurcate,

ochi de om ucis păreţi,

stinge-v-aş pe toate…

 

Desmăţat , cu capul gol,

omul iar porneşte

prin amarnicul pârjol,

prin năpraznic cleşte.

 

Huhurezii din copaci

toţi în el se mută.

Ba dihori, ba vârcolci

rup din carnea-i slută.

 

Pumnii lui ar sparge stânci,

trupul lui s-ar trage,

sfâşiindu-se pe brânci,

prin adânci bârloage.

 

S-ar târî prin vizuini

sau pe fund de tăuri.

Şi-ar scobi sub rădăcini,

ca sobolii, găuri.

 

-Ieşi, măi ursule, afar’,

dă-mi bârlogul mie…

Cei doi ochi din nou răsar,

tot mai mari învie.

 

-Veveriţo, dă-mi tu leac

scorbura-ţi adâncă.

Cei doi ochi mai limpezi tac,

mai aproape încă.

 

-Du-mă, cârtiţo, în lut,

lutul să m-ascundă.

Cei doi ochi mai mult s-ascut,

Fără să răspundă.

 

Şerpii fug din bălării,

pier din drum bursucii…

Pretutindeni ochii vii

ard mai mari, mai lucii.

 

            * *

Pe-o sprânceană de lumină,

verde culme carpatină

rotunjeşte dulce plai

lâng-o lacrimă de rai.

Apele, cereşti mirese,

văl de nuntă tot şi-ar ţese.

 

Brazii, în odăjdii stranii,

tot mai bat cereşti mătanii.

Munţii tot mai ung cu mir

veşnicia de safir

şi-n văzduh, cât vezi,

ulii tot mai sparg amiezi.

 

-Strungă rea, fără mioarce,

ce pârjol în plai mă-ntoarce ?

Chip grozav, ce-ntruna plângi,

tu mă chemi şi tu m-alungi.

Ochi fierbinţi, de nesupus,

parcă-n bice m-aţi adus…

 

Strunga tace, chipul tace,

cei doi ochi mai mari s-ar face,

vârfuri lungi de lăncii

peste munţii Vrăncii.  

Sângeră opinca spartă,

Gâfâitu-i smoală fiartă,

Zdrenţe-s bundă şi cămaşă,

Numai geamătul se-ngroaşă.

 

Şi cum vântul bate-n dungă,

tot sminteşte-o creangă ciungă,

şi cum creanga se tot pleacă,

ştreangu-i gros şi frunza-i seacă.

 

-Munţilor, zăvozi cu laţe,

chip ucis îmi plânge-n braţe…

Munţii-n taina lor cerească

nu se-ntorc,să nu privească.

 

-Brazilor, frigări haine,

chip răpus se-mplântă-n mine…

Brazii fug în rai grămadă,

Nu se-ntorc, ca să nu vadă.

 

-Uliilor, gheare scoase,

cei doi ochi mă frig în oase…

Ulii intra-n soare, sus,

să n-audă ce le-a spus.

 

-Creangă de deasupra lumii,

               ia-mi grozavii ochi şi du-mi-i…

Creanga scârţâie cu ciudă,

munţii nu se-ntorc s-audă.

Ştreangul tremură şi el,

brazii nu privesc defel.

 

Numai ulii, gemenii,

trec deasupra cremenii.

Numai ulii veacului

deasupra copacului.  

Numai ei cu ciocurile

smulg din slavă focurile.

Când se fac ca aurul

peste tot coclaurul,

când se-aprind ca spadele

peste toate zadele,

când ca vâlvătăile

peste toate văile…