Pe-o sprânceană de lumină,
lâng-o lacrimă de rai,
verde culme carpatină
rotunjeşte dulce plai.
Iar în plaiul stânei goale,
lângă strunga fără oi,
crengi cu umeri frânţi de jale
se cutremură din foi.
Fluier vechi nu mai îndrugă,
nu mai latră câini pândari.
Singuri munţii duc în glugă
carpatine neguri mari.
Nu mai zburdă-n târlă iezii,
nici plăpânzii miei priori,
doar pe cearcănul amiezii
urcă ulii rotitori.
Ulii suie, frunza sună,
iar în iarbă-ntins amar
ba e somn, ba rugăciune,
tânăr leş de pecurar.
A rămas dormind pe-o rână,
în culcuş de voievod,
pe-un crâmpei de rai cu stână
unde brazii plâng prohod.
A rămas zâmbind -nainte,
ca un cneaz pe pat de flori,
parcă un cuţit fierbinte
l-a străpuns de două ori.
Şi
cum zace tinereţe
de cioban în fraged plai,
jalea crăngii pădureţe
suna moale, ca un grai :
-Nu mă plânge, maică bună,
nici tu , câine credincios,
că de nuntă frunza sună
din bătrân caval de os.
Că
m-a dus rădvan de nuntă
tras de şase cerbi subţiri,
mire nalt sub stea căruntă,
cum pe lume nu sunt miri.
Mire-n
straie de mătasă
şi nuntaşi cu flori pe frunţi.
Măi, şi nu e-n plai mireasă
ca mireasa verzii nunţi.
Păr
adânc şi trup suleget
şi ochi trişti cum alţii nu-s…
Şi mi-a pus inel în deget
şi- n inel nopţi lungi mi-a pus.
Şi
la sfânta cununie
munţii falnici ne-au fost nuni.
Scoborând din veşnicie,
ne-au dat vulturii cununi.
Şi tulpină de tulpină,
ne-au dus brazii în alai
pe-o sprinceană de lumină,
lângă-o lacrimă de rai .
* *
Maica-n
sarică de lână
suie cremenea pe brână,
printre stânci cu fierăstraie,
în opinci de vâlvătaie,
printre jnepi zbârliţi de cuie,
pe grozava cărăruie.
Şi cum plânge şi se roagă,
plâng şi apele-n zănoagă.
Şi cum urcă tângile,
plâng cu ea şi stâncile,
plâng şi brazii plaiului
lângă poarta raiului,
plâng şi ulii cerului
cu maica oierului.
-Apelor, cereşti mirese,
mire cine mi-l culese ?
Munţilor cu patrafire,
cununarăţi jalnic mire…
Brazilor, nuntaşi de frunte,
sânge-i plaiul nunţii crunte.
Uliilor, nuni sălbatici,
sânge-s munţii păduratici.
Apa geme şi se-ascunde,
piatra plânge, nu răspunde.
Brazii nu foşnesc răspuns,
ulii pier în nepătruns….
Jalea maicii, neagră apă,
n-are ţărmuri s-o încapă.
N-are zarişti s-o cuprindă
câte lumi de foc colindă.
Păru-şi smulge-n vaiete,
cremene,-nconvoaie-te,
codrule, jeleşte-te,
rupe-te din creştete.
-Fătul maicii, verde mladă,
cneaz pe-o turmă de zăpadă,
voievod pe nouă sute
de bârsane şi cornute,
faţa ta de pecurar
lapte dulce din şiştar ;
noaptea cu mirezme-ncete
s-a oprit la tine-n plete ;
corbul, scuturând din pene,
ţi-a trecut peste sprâncene ;
plaiurile ierbilor
ţi-au dat ochii cerbilor
şi-un luceafăr vornicel
ţi-a tras trupul prin inel,
fătul maicii, dulce,
primăvară dulce…
Plânsul maicii pietre moaie,
scoală scorburi şi puhoaie,
umple văgăunile,
zgâlţâie furtunile.
Ar smuci din temelie
lumile, să nu mai fie,
ar surpa tăriile,
ar seca veciile,,,
-Primăvară dulce,
fătul maicii dulce…
Cine ţi-a-nroşit cununa
vază-ţi
lacrimile-ntruna.
Cine mi te-a rupt din rod
vază-ţi chipul peste tot.
Cui îţi frânse dimineaţa
ochii tăi să-i frigă faţa.
Cui ţi-a stins luna din fag,
chipul tău să-i plângă-n prag,
ochii tăi să i se-aprindă
ca luceferii în tindă,
ca vârful cuţitelor,
ca dogoarea plitelor
Să-l tot frigă, să-l tot ardă,
şi pe braţe ce-l dezmiardă.
şi-n străfund de blid la cină,
şi-n culcuş de vizuină,
sclipitori ca stelele,
limpezi ca inelele,
aprigi ca prăselele…
Maica-şi smulge păr şi straie,
brazi şi paltini se despoaie.
Maica geme şi se zbate,
munţii se târasc pe coate
şi se frânge cremenea
crengilor asemenea.
Şi
cum geme orice trunchi
cade soarele-n genunchi,,
ulii-ncep să scapete,
apele să şchioapete
şi-n văzduh ai spune că
vămile se-ntunecă.
* *
Colo-n margini de coştile,
într-un fund de făgădău,
cine-mi bea de zece zile
vijelie de trascău ?
Cine-mi
bea turbat din oală
iad năpraznic fără leac
şi privirile nu-şi scoală
din venin de basamac ?
-Dă-mi prăştină să mă scurme,
dă-mi, hangiţă, vâlvătăi;
banii de pe două turme
sunt cu zimţi cu tot
ai tăi.
Fruntea-i arde, grea de cute,
sub căciula cu ţugui.
Pe muşcate buze slute
sângerează vorba lui.
-Ia-mi, hangiţă, oi şi pungă,
că somn pleoapele nu-mi au.
Dă-mi rachiu să mă străpungă,
adu-mi trăsnete să beau.
Lung hangiţa îl măsoară:
cine-i baciul venetic ?
Din lăute, ca să-l doară,
baragladinile-i zic.
Iar
străinul singuratic
din ungherul fumuriu
îşi scufundă mai sălbatic
ochii vineţi în rachiu.
Dar
trascăul gol nu-i spală
cruntul inimii prăpăd,
când, aprinşi pe fund de oală,
doi ochi mari de mort îl văd.
Frânţi pe dible viscolite,
faraonii nu mai tac
din arcuşuri cu ispite
şi din strune dulci de drag.
Dar nu-l mângâie nici struna,
nici pe-arcuş nu dă un ort,
când, amar ca mătrăguna,
îl priveşte chip de mort.
-N-ai rachiuri tu, hangiţă,
în tot beciul cu gârlici,
câtă straşnică arşiţă
mă răscoace în urzici.
Şi nici voi n-aveţi furtună,
bieţi cioroi, pe scripci de foc,
câtă pacoste se-adună
sub o cuşmă şi-un cojoc…
Inc-o
dată, omu-nşfacă
oala crancenă şi bea.
Şuierând sudalmă seacă,
Zvârle punga pe tejghea.
Şi
dă buzna-apoi să piară
stins în noaptea cu năluci,
lingând bezna ca o fiară,
pe fierbinţi poteci de tuci…
* *
La
pârdalnica muiere
o fi dulce noaptea-n spic,
când alintul curge miere
şi-mbierea borangic,
la pârdalnica muiere
cu opaiţ slab şi mic.
In
culcuş cu levanţică
or fi vrăji care se-ascund,
când e sânul rândunică,
nufăr –umărul rotund ;
în culcuş de levănţică
alb şi moale şi afund.
Dar
dulceaţa mângâierii
e pârjol din iad trimis,
când şi-n braţele muierii
frig doi ochi de om ucis,
în dulceaţa mângâierii
până dincolo de vis.
Şi
culcuşul cu omături
e cuptor din iad adus,
când şi-n braţele de-alături
plânge-un chip de om răpus,
în culcuşul cu omături
plin de ţepi cu vârfu-n sus…
-Fă muiere, fă dogoare,
patul rug mi l-ai făcut.
Vrea-ţi-aş braţele izvoare,
iezer fiece sărut.
Fă muiere, fă dogoare,
fă-te rouă-n aşternut.
Fă-te iaz şi fă-te ploaie,
să mă stingi şi să mă-neci
cu alint de reci şuvoaie,
cu desfăt de pâcle reci.
Fă muiere, fă-te ploaie,
stinge-mi pacostea pe veci…
Sânii,
braţele,-aşternutul
parcă mai cumplit se-ncing.
Nici culcuşul, nici sărutul
smoala-n clocote nu-i sting.
Sănii, braţele, -aşternutul
Se fac flăcări când l-ating.
Şi, scrâşnind ocară crudă,
omul scuipă printre dinţi.
Smulge uşa, ars de trudă,
cu smintite mâini fierbinţi
şi scrâşnind ocară crudă,
fuge-n beznă, scos din minţi…
* *
-Blid nemernic, blid drăcesc,
iarăşi în fiertură
cei doi ochi de foc lucesc :
sclipăt de custură.
Şi de-nmoi un dumicat,
parcă-l moi în sânge.
Arde-n lingură-ncleştat
chipul care plânge...
Izbind strachina de zid,
omul scuipă-n tină :
-Vijelia ta de blid,
duhul tău de cină !
Tindo,
şi pe pragul tău
cei doi ochi se-arată.
Cu barosul, pe ilău,
i-aş trăzni o dată.
I-aş crăpa ca pe păstăi,
i-aş sufla cenuşă…
Legea ta şi morţii tăi,
chip ce-mi plângi pe uşă !
Omul
suduie buimac
de sudoare leoarcă.
Cei doi ochi mai mari se fac,
mai adânci sunt parcă.
-Luno, chip de om răpus,
cobeo ticăloasă,
tot boceşti pe sură, sus,
face-te-ai pucioasă.
Şi voi stele cu săgeţi,
târfelor spurcate,
ochi de om ucis păreţi,
stinge-v-aş pe toate…
Desmăţat , cu capul gol,
omul iar porneşte
prin amarnicul pârjol,
prin năpraznic cleşte.
Huhurezii
din copaci
toţi în el se mută.
Ba dihori, ba vârcolci
rup din carnea-i slută.
Pumnii lui ar sparge stânci,
trupul lui s-ar trage,
sfâşiindu-se pe brânci,
prin adânci bârloage.
S-ar
târî prin vizuini
sau pe fund de tăuri.
Şi-ar scobi sub rădăcini,
ca sobolii, găuri.
-Ieşi, măi ursule, afar’,
dă-mi bârlogul mie…
Cei doi ochi din nou răsar,
tot mai mari învie.
-Veveriţo, dă-mi tu leac
scorbura-ţi adâncă.
Cei doi ochi mai limpezi tac,
mai aproape încă.
-Du-mă, cârtiţo, în lut,
lutul să m-ascundă.
Cei doi ochi mai mult s-ascut,
Fără să răspundă.
Şerpii fug din bălării,
pier din drum bursucii…
Pretutindeni ochii vii
ard mai mari, mai lucii.
* *
Pe-o sprânceană de lumină,
verde culme carpatină
rotunjeşte dulce plai
lâng-o lacrimă de rai.
Apele, cereşti mirese,
văl de nuntă tot şi-ar ţese.
Brazii, în odăjdii stranii,
tot mai bat cereşti mătanii.
Munţii tot mai ung cu mir
veşnicia de safir
şi-n văzduh, cât vezi,
ulii tot mai sparg amiezi.
-Strungă rea, fără mioarce,
ce pârjol în plai mă-ntoarce ?
Chip grozav, ce-ntruna plângi,
tu mă chemi şi tu m-alungi.
Ochi fierbinţi, de nesupus,
parcă-n bice m-aţi adus…
Strunga tace, chipul tace,
cei doi ochi mai mari s-ar face,
vârfuri lungi de lăncii
peste munţii Vrăncii.
Sângeră opinca spartă,
Gâfâitu-i smoală fiartă,
Zdrenţe-s bundă şi cămaşă,
Numai geamătul se-ngroaşă.
Şi cum vântul bate-n dungă,
tot sminteşte-o creangă ciungă,
şi cum creanga se tot pleacă,
ştreangu-i gros şi frunza-i seacă.
-Munţilor, zăvozi cu laţe,
chip ucis îmi plânge-n braţe…
Munţii-n taina lor cerească
nu se-ntorc,să nu privească.
-Brazilor, frigări haine,
chip răpus se-mplântă-n mine…
Brazii fug în rai grămadă,
Nu se-ntorc, ca să nu vadă.
-Uliilor, gheare scoase,
cei doi ochi mă frig în oase…
Ulii intra-n soare, sus,
să n-audă ce le-a spus.
-Creangă de deasupra lumii,
ia-mi grozavii ochi şi du-mi-i…
Creanga scârţâie cu ciudă,
munţii nu se-ntorc s-audă.
Ştreangul tremură şi el,
brazii nu privesc defel.
Numai ulii, gemenii,
trec deasupra cremenii.
Numai ulii veacului
deasupra copacului.
Numai ei cu ciocurile
smulg din slavă focurile.
Când se fac ca aurul
peste tot coclaurul,
când se-aprind ca spadele
peste toate zadele,
când ca vâlvătăile
peste toate văile…