Din
evlavii de vlădică
şi porunci de Domn pios,
mânăstire se ridică
pe tulpina ei de os.
Dintre schele se desface,
pârguită sub mistrii,
ca un măr care se coace
lângă ceruri aurii.
Zidurile
cresc uşoare
şi-n urcuşul alb al lor
parcă vor aripi să zboare
şi să cânte parcă vor.
Turlele
melodioase
prind în aer moliciuni,
mlădieri de chiparoase,
frăgezimi de rugăciuni.
Dar
cum creşte din lumină
ctitoritul sfânt altar,
n-are prânz şi n-are cină
mare meşter iconar.
N-are
pace pământească
de când Vodă Basarab
l-a poftit să zugrăvească
mucenici cu chipul slab.
De
doi ani pe zid aşează
când străvechi Ierusalim,
când Crăciun şi Bobotează,
când sfieli de heruvim.
Se
cutremură pereţii
de-nvieri şi răstigniri.
Pe
iconostas, asceţii
merg cu tălpi de trandafiri.
Doar
o sfântă diafană
sub un limpede inel,
tot încearcă pe-o icoană
să se işte din penel.
In
zadar se tot frământă
meşter fără de răgaz.
Pentru
dulcea faţă sfântă
încă n-a găsit obraz.
N-a găsit nici ochi să-i deie,
cât îi caută-n străfund
de fântâni şi eleşteie
sau de ceruri ce se-ascund.
Zi şi noapte, printre scule,
lângă pânză pironit,
cu peneluri nesătule
muşcă zări necontenit.
Prânz
şi cină dacă n-are
şi-n culcuş n-a pogorât,
suspinând peste culoare
n-o-mblânzeşte cât de cât.
Ba o roagă şi-o răsfaţă,
ba o ceartă cu mustrări,
dar vopseaua lui îngeaţă
şi la rugi şi la ocări.
Nici alintul nu-i dă vlagă,
nici ocările puteri…
Chip şi zâmbet nu se-ncheagă,
nu vin ochi de nicăieri.
In
oftatul şi-n pojarul
care-i fură somn şi blid
s-a uscat şi iconarul,
ca ierarhii de pe zid.
*
Peste râu, la mânâstire,
urcă lin cu pasul mic,
o logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.
Vine-n
zori şi la amiază
cu paner mereu adus,
vine iar, când înserează,
la biserica de sus.
Miere,
azimă şi lapte
pentru meşterul posac,
care tace, zi şi noapte,
lângă scule fără leac.
-De trei ori pe zi, la tine,
trist logodnic, meşter drag,
vin purtând panere pline
şi la fel le-ntorc din prag.
Gura ta n-atinge cană,
nici cu mâna blid n-atingi.
Lâng-o
umbra de icoană
ca o candelă te stingi.
M-aş topi, dacă mi-ai cere,
în ospăţul din paner,
lapte, azimă şi miere,
să-ţi fiu cină, lângă cer.
Dar
el tace. De pe buze
nu-şi desprinde un cuvânt.
Peste
pensule ursuze
se-nconvoaie şi mai frânt.
Şi tânjeşte mai departe,
şi vopselele tânjesc
lângă ceaţa
umbrei moarte,
care-aşteaptă chip ceresc.
*
Peste râu, la mânăstire,
urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.
Vine-n zori şi la amiază,
cu paner mereu adus,
şi când umbrele-nserează
la biserica de sus.
-Meşter trist, ţi-aduc zadarnic
darul meu de peste râu,
lapte proaspăt, fagur darnic,
pâine tânără de grâu.
Pleacă vara, fug lăstunii,
şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.
Nici
un înger nu mai cade
pe culoarea fără spor ?
Din
uneltele-ţi schiloade
nu mai urcă nici un zbor ?
De-aş
putea văpăi domoale
şi dulci umbre să mă fac,
să dau zâmbet pânzei goale
şi penelului sărac…
Dar
el tace. Nu-şi desprinde
de pe buze un cuvânt ;
cu mâini reci şi suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.
Şi cum tace, ea se frânge,
în genunchi, pe lespezi, jos.
Îi ia mâinile şi plânge,
desmierdându-le duios.
Pe
mâhnirea lor se lasă
tâmpla caldă, chipul mic
de logodnică sfioasă
şi subţire ca un spic.
Şi pe mâinile lui slabe,
scrise parcă pe fereşti,
cad din ochii ei podoabe
şi inele îngereşti.
Cad
din ochii trişti inele
şi pe mâinile ce zac,
şi pe hârburi de ulcele
cu vopsele fără leac…
Meşterul acum le simte.
Mohorât de săptămâni,
simte plânsul ei fierbinte
pe-ngheţatele lui mâini.
Fiecare
picătură
parcă-l frige dinadins.
Ah,
din nou de el se-ndură
un crâmpei de necuprins.
Azi,
din nou, un colţ de slavă
are milă de zugrav.
Arde pensula bolnavă,
arde meşterul bolnav.
Ard vopselele-n ulcele,
frământate cu văzduh
şi cu lacrimile grele
care cad să le dea duh.
Pânza moartă se deşteaptă,
linii gureşe se-aprind,
sfânta care chip aşteaptă
s-a sculat din somn zâmbind.
Din
culcuşuri se ridică
desmorţitele culori,
cu zvâcniri de rândunică
dintr-un cuib trezit în zori.
Mâna
meşterului trează
luminează ca şi el.
Orice deget pare-o rază,
când se-atinge de penel.
-Plângi, tu, limpedea mea Oana
şi vopseaua prinde chip.
Plângi
şi, fragedă, icoana
din lumini o înfirip.
Pică lacrimile tale,
iar culorile surâd.
Cine
le-a sculat din oale
Ca să calce somnul hâd ?
El
luceşte ca o spadă
smulsă beznei unei teci.
Ea e freamăt alb de mladă,
în genunchi, pe lespezi reci.
E
uimită că el cântă
gingăşii de viers fugar…
Dar cum ochii ei se zvântă,
mâna lui se stinge iar.
Faţa
pânzei se usucă
şi culori şi umbre mor.
In
privirea lui năucă
e un ţipăt de cocor.
Deznădejdea
îl cuprinde
şi el cade din avânt,
cu mâini reci şi suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.
Şi
din nou se-aprind de milă
şi de rouă ochii ei ;
în ulcele de argilă
ard şi tremură scântei.
Pe
vopselele învinse
pică lacrimi fecioreşti,
şi pe mâinile lui stinse,
scrise parcă pe fereşti…
Şi
din nou, zvâcnind, adie
un suspin de vânt răzleţ
prin culorile ce-nvie
deşteptate din îngheţ.
Fruntea lui din nou străluce,
gura cântă gingăşii,
şi, trezit, penelul duce
umbrei moarte linii vii.
-Plângi, şi-n mine neprihana
se oglindă ca-ntr-un iaz.
Plângi, tu, limpedea mea Oana,
iar icoana ia obraz.
Plângi, si nu pricep ce vlagă,
ce puteri m-au dezmortit.
Plângi, şi pânza stearpă leagă,
ca o creangă, rod sfinţit…
Beat, lucrează, cântă, spune.
In
genunchi, cum a rămas
ca-ntr-o mare rugăciune,
ea l-ascultă fără glas.
Şi,
deodată, înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci când plânge ea.
*
Zile trec şi nopţi ca una,
scuturate din mănunchi,
şi fecioara plânge-ntruna,
jos pe lespezi, în genunchi.
Tot mai tinere, mai zvelte,
peste plânsul ei tresar
şi vopsele şi unelte
şi mâini dragi de iconar,
Lacrimi
şi culori se-mbină
şi se fac într-un sărut
ochi de dincolo de vină,
chip de dincolo de lut.
Fata
plânge, plânsul suie
şi, pe lemn cum stă supus,
e obrazul ei şi nu e,
parcă-s ochii ei, şi nu-s.
Cu
cât urcă, mai cereşte
faţa Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofileste
supt de pânza care-l bea.
Cu
cât meşterul străluce
în tăria lui de-acum,
ea se frânge ca o cruce
povârnită lângă drum…
Par penelurile torţe,
mâinile, fierbinţi căţui,
iar el arde, beat de forţe,
sus, în fericirea lui.
Şi nu vede, dintre îngeri,
cum, sub plânsul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frângeri,
tot mai stins şi tot mai supt.
*
Peste
râu, la mânăstire
nu mai urcă pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.
Nu
mai vine la amiază
cu paner mereu adus,
nici când tainele-nserează
la biserica de sus.
Nici n-aduce, de cu noapte,
pentru bunul iconar,
miere, azimă şi lapte,
feciorelnicul ei dar.
Ci, departe,-ntr-o colibă,
ochii vesteji de dogori
cu lumini nu mai îmbibă
nici peneluri, nici culori.
De sub cergă, mâna slabă,
cheamă umbrele de ieri.
Gura tot de umbre-ntreabă,
ofilită de zăceri.
Umbre
cheamă, taine-ngână
sau îsi strigă, lângă pat,
maică blândă si bătrână,
toată bocet si oftat.
-Maică bună, du-te-n goană
la biserica de sus,
unde-un meşter pe-o icoană
numai zâmbete a pus.
Spune-i mirelui, în şoaptă,
că mor ochii stinşi de dor,
dar că tot îl mai aşteaptă,
scufundaţi în bezna lor…
Ostenind spre mânăstire,
suie, albă, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire,
o măicuţă de zăpezi.
Vine-n zori, la prânz, la cină,
cu trudit şi jalnic glas,
mai bătrână când suspină,
şi mai albă, ceas de ceas.
-Meştere cu fruntea-n stele,
iconar cu mâini de vis,
să te-aduc dintre vopsele
ochii oarbei m-au trimis.
Ţi-ai sfârşit de mult icoana,
lângă ea de ce mai stai ?
Parcă
nu-mi auzi dojana
şi n-ai inimă, nici grai.
Ci
el glas lumesc n-aude
şi nu vede chip străin.
Doar
icoana ce-i surâde
îl îmbată ca un vin.
Nici o vorbă nu-l îmbie,
nu răspunde nimănui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie,
stă vrăjit de sfânta lui.
-Meştere pierdut de lume,
făcătorule de sfinţi,
ochii oarbei de sub brume
te vor mire; să-i alinţi.
Vino de le-nchide rana,
iconar de lângă rai…
Ţi-ai sfârşit de mult icoana,
lângă ea de ce mai stai ?
Dar
el nu mai ţine minte
plânsul ochilor secaţi,
ci de ochii fetei sfinte
se îmbată cu nesaţ.
Nu ascultă, nu răspunde,
şi, de vrajă istovit,
parcă vrea să se scufunde
în surâsul zugrăvit…
Maica pleacă, maica vine,
pleacă iar cu jalnic pas,
mai bătrână de suspine
şi mai albă, ceas de ceas.
-Fata mea, la mânăstire
urc zadarnice poteci.
Nu-i
acolo nici un mire…
Sunt doar sfinţi şi lespezi reci.
*
Pajişti
verzi întind chilimuri
şi covoare ca-n povesti,
parcă noi ierusalimuri
cer sosiri împărăteşti.
Toată
floarea neculeasă
pe mormântul alb s-a strâns.
Crăngi
în rochii de mireasa
se cutremură de plâns.
Cu suspinele de mână,
toată bocet şi lumini,
maică bună şi bătrână
rătăceşte printre spini.
Urcă
pân’la mânăstire
şi coboară la mormânt
Nu
aduce nici un mire
ochilor ce nu mai sunt.
Urcă iar, cu trudă multă,
printre spinii nesătui.
Nici
un mire n-o ascultă
sus, în fericirea lui.
Paşii-abia
mai pot s-o poarte
pe poteci cu pietre seci…
El
rămâne mai departe
lângă sfinţi şi lespezi reci.
*
-Doamne, din lumeşti podoabe
ridicaşi, pe trudă grea,
sfinte ziduri basarabe,
limbă vremilor să dea.
De la sfeşnic la icoană,
de la strană la triod,
toate sunt, fără prihană,
darul tău de voievod.
Şi, smerit şi preajertfelnic,
daniei de peste veac
i-ai pus cel dintâi jertfelnic
lângă cel dintâi colac.
Deci,Măria
Ta, se cade
să ştii câte sunt şi cum :
Iconarul
încă şade
în biserică şi-acum.
De-a sfârsit de mult cu treaba,
nu vrea galbeni, nici arginti,
dar întârzie degeaba
printre candele si sfinti.
De-a
pus magilor privire
şi arhanghelilor pas,
într-o galeşă uimire,
lângă sfântă a rămas.
Când călugării l-alungă,
el se-ntoarce mai aprins.
Neagră
patimă şi lungă
de icoană l-a cuprins.
Vodă zice : Ştim icoana,
mult ne miră şi pe noi.
Parc-un
înger şi-a pus pana
pe obrajii calzi şi moi.
Fruntea-i scrisă –pare-mi-se-
cu penel din alte vieţi,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise,
ne-nceputei frumuseţi.
Bietul vostru meşter, poate,
s-a smintit când a crezut
c-a scos el aceste toate
din vopseaua lui de lut.
S-a
smintit şi-n pătimirea
grea de vină şi alean,
îndrăgind nemărginirea
unui chip nepământean…
Cu
mâhnire se cuvine
pândă aspră de pândar.
Azi,
icoana nu mai ţine
de-un vremelnic iconar..
Ci
minunea ei senină
e a rugii celor mulţi,
care vin de i se-nchină,
de la Vodă la desculţi.
*
Când
o spadă de jăratic
taie zarea, când un bici.
Cerul
negru şi sălbatic
varsă ploaie cu băşici.
Beznele
îşi fierb ceaunul
sus, pe tunet de potop.
Inc-un fulger, încă unul,
cade-n inimă de plop.
Noaptea
joacă-n pielea goală
pe lungi strune de ţambal.
Din
grozav cazan de smoală
iese râul peste mal.
Se
mai rupe-n cer o grindă
sau în iad câte-un zăgaz.
Străjile
se-adună-n tindă
cu sudălmi şi cu necaz.
Sub puhoaiele zălude,
prin mocirle de nămol,
o nălucă-n straie ude
dă bisericii ocol.
Umbra vine pe şuvoaie,
numai ochi adânci şi goi,
numai zdrenţe lungi de ploaie,
numai umblet de strigoi,
Cu
bufniri de vânt pătrunde
pe fereastră în
altar.
Când în beznă se ascunde,
când pe fulger calcă iar.
Paşi
desculţi şi uzi coboară
dogorind de-aprins îndemn.
Mâna smulge, ca o ghiară,
Chipul fraged scris pe lemn.
-Nimeni nu ne mai desparte,
Sfântă albă, cer deschis.
Raiul
vieţii fără moarte
pe obrazul tău e scris.
Chipul Tainei, smuls din cuie,
lângă inimă l-a pus.
parcă-i Oana lui şi nu e ;
parcă-s ochii ei şi nu-s.
Fuge.Fulgerul l-arată.
-Uite meşterul nebun !
Pânda chiuie muşcată,
paşii lui nu se supun.
-Dă-ne meştere, icoana,
unde-alergi, zănatic fur ?
Bălţile, zbârlindu-şi blana,
cresc ca haitele-mprejur.
Zarile-şi trimet, grăbite,
către el câte-un hanger.
Bat
năpraznic din copite
hergheliile din cer.
Mai adânc la piept îşi strânge
vraja sfintei fără veac.
Ploaia-n drum se face sânge,
sânge bălţile se fac.
-Meştere beteag de minte,
dă-ne Sfânta înapoi !…
El o strânge mai fierbinte :
o tulpină amândoi.
Mai aproape, mai aproape,
râul spumegă turbări.
Pe
dihănii mari de ape
vin pădurile călări.
-Nimeni nu ne mai dezleagă,
Sfântă albă, rai cules.
Ceru-ntreg
şi lumea-ntreagă
în surâsul tău se ţes.
Ape
lacome şi hoaţe
cască negrul lor gâtlej.
Cu icoana strânsă-n braţe,
piere meşteru-n vârtej.
*
Curgi, lumină, curgi baladă,
şi tu, râule senin.
Ziua
paşte ca o iadă
roua câmpului sorin.
Verde apa de bulboană,
Din adâncuri ce-ai adus ?
Ba e zâmbet, ba icoană,
ba e chip căzut de sus…
Uluiţi,
culeg plutaşii
taina galeşului chip.
Mâinile
scriu cruci, şi paşii
îngenunche pe nisip.
De
surâsul blândei feţe
nu se satură cât vor.
Sorb
senina frumuseţe
cum ar bea dintr-un izvor.
Văd,
şi nu pricep de unde
s-o fi fost ivit în dar,
din tăceri de ape-afunde,
taina fără de hotar.
Dar, cucernici în smerire,
duc plutaşii chipul sfânt
la domneasca mânâstire,
peste vreme şi mormânt.
Şi
minunea din lumină
se re-ntoarce celor mulţi,
gloatei care i se-nchină,
de la Vodă la desculţi.