Miscarea Net Blog

In fiecare an, in ziua de 17 martie, camarazii si prietenii isi vor aminti mai mult de cat oricand, de cel ce a fost si va ramane camaradul nostru Constantin Tanasescu, pentru ca, exact in urma cu 2 ani, intr-o dimineata insorita de martisor, cand in gradina sa florile pe care le indragea atat de mult se defaceau, sufletul sau bun si chinuit pleca spre cele vesnice.
Nea Tica, asa cum ii spuneau apropiatii, s-a nascut la 28 ianuarie 1921 intr-un cartier ce se forma atunci, prin parcelare, in “Campul Veseliei” (zona Filaret-Ferentari), de la periferia Bucurestiului.
Dupa scoala primara, a urmat Scoala Tehnica a Inginerului Dimitrie Leonida, de langa Parcul Carol I (in imobil astazi se afla Muzeul Tehnicii), obtinand specializarea de maistru electrician-bobinator.

Read more! »

A P E L

FRATI ROMÂNI din judetele Covasna, Harghita si Mures!

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures, vã cheamã sã lãsati pentru o zi grijile voastre acasã si sã veniti la Toplita, sâmbãtã, 20 martie 2010!
Veniti sã ne alãturãm glasurile spre a le spune diriguitorilor tãrii cã în judetele Covasna, Harghita si Mures, trãim peste 400.000 de români! Suntem urmasii celor care secole de-a rândul au înfruntat ,,cele mai crâncene mijloace cu scopul de a ne desfiinta si maghiariza”, cum a afirmat cel ce a fost întâiul patriarh al României, Miron Cristea, fiu al Toplitei Române.
Asemenea mijloace, sub o altã formã, sunt folosite si astãzi împotriva identitãtii si dãinuirii noastre. Iar acestea se petrec dupã mai bine de nouã decenii de la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când Transilvana noastrã strãbunã s-a unit cu România!
Asa cum a hotãrât Adunarea reprezentantilor românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures, din 28 octombrie 2006 de la Izvorul Muresului, si de aceastã datã, dorim sã ne exprimãm îngrijorarea pentru continuarea actiunilor anticonstitut ionale ale unor lideri politici si civici maghiari, ce urmãresc enclavizarea acestei zone, prin înfãptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a asa-zisului „tinut secuiesc”, si sã solicitãm autoritãtilor statului: Parlamentului României, Presedintiei, Guvernului, precum si întregii societãti românesti, Patriarhiei, Academiei, mass-media, societãtii civile – sã ia atitudine si sã-si exprime, public si neechivoc, o pozitie transantã referitor la actiunile iredentiste, revizioniste si separatiste, care atenteazã fãtis la unitatea si suveranitatea statului si natiunii române.

Read more! »

G L O A T A

Aceia ale cãror patimi si vlagã au fost creme scânteietoare în revolutiile Ardealului, sunt neînfricatii oameni de munte. Sunt oamenii vigorilor de codru. E gloata stãpânitã de elanurile sângelui si ale flãcãrilor.
Suferinta si chinul le-a fost dalta destinului care i-a cioplit aspru cum se cioplesc stâncile. Si cum sufletul le-a fost mereu mistuit de revolte ochii le strãfulgerã lumini de otele.
Asa i-a crescut asuprirea si mãretia care au trãit. Asa si-au izbãvit viata.
Trocile in care si-au frãmântat pita mizeriilor au fost si leagãne pentru noile vlãstare cari erau pita nãdejdilor in zilele de mâine.
Tãria lor a fost ca stejarul si vrerea le-a fost muntoasã.
N’au trãit sub bolti de palat, dar au respirat sub bolti de codru. Au iubit pãgân pãmântul ce li s’a furat si s’au legat fanatic de glie.
Au vietuit pe culmi, mai aproape de stele si mãretia le-a mãrit credinta.
Au fost pãrtasii grandorilor de munte si forta le-a devenit amenintãtoare.
Din pruncie, topoarele lor au despicat codri si au sfãrâmat mãruntaie de munte, de aceea, in fantezia lor s’a sãlãsluit si a crescut Strâmbã-Lemne si Sfarmã-Piatrã. Viata a devenit basm.
Sub vigoarea barbarã si mãreatã, sub tãria pe care munca si îndârjirea o fãcuse osoasã, pietroasã, patimile lor au devenit pasiune tragicã si pasiunea eroism aspru ca un cântec sãlbatic.
Când nu mai puteau rãbda asuprirea, atunci începeau rãzvrãtirile. Si revoluiiile lor nu erau din îndemnuri si teorii, ci consecintã a vietii trãite, erau scrâsnetul si furia sclavilor, cari din robia grofilor au ajuns in halucinanta robie a dorului de libertate, care nu le cerea decât patimile devenite furii si pumnii lor aspri, cari înelestati pe securi au încercat de atâtea ori sã doboare grinzile unei stãpâniri strãine. In fiecare veac au aprins de mai multe ori, culmile, si-au fãcut sã clocoteascã vãile de tumult, contra acelora ce, din tiranie, s’au jucat cu focul.
Ca descendenti ai Dacilor le-a fost parcã prin blestem hãrãzit sã-si câstige cu lancea, necontenit, dreptul la viata asprã. In veacul al XII, al XIII-lea si al XIV-lea revolutiile s’au înlãntuit atât de des, încât toatã epoca a rãmas caracterizatã prin acel “tumultus rusticorum”.

Read more! »

Când am auzit de sosirea lui în sat mi l-am închipuit cu turban si salvari asa cum vãzusem turcii prin cartile de scoalã.
Dar mos Osman n’avea nimic din portul lui de originã; în loc de iatagan purta mai întotdeauna cu el un cutit lung, cu mâner gros de parea mai mult sabie. Cine stie din ce bucatã de fier si unde îsi fãurise el acel cutit? Se vedea bine cã trecuse prin bãtãi de ciocan, pe nicovalã. Când din curiozitate îl priveam printre garduri “sã vãd cum aratã un turc”, mai întotdeauna era cu el în mânã. La lucrul în vie, la cioplitul lemnelor, în jurul cãsutei, îl purta mereu cu el. Nu-l lasa niciodatã pe afarã.
Mos Osman nu lãsa locuinta si via decât când aducea apã dela fântânã. Mãlai si alte lucruri care-i trebuiau lui i le aducea reangajatul, stãpânul viei, care, iesit la pensie, se stabilise la Focsani. Pânã si tutunul tot reangajatul i-l aducea. Mos Osman trãia ca rupt de lume. In singurãtatea lui pãrea “câine credincios numai stãpânului”… “Mult o fi umblat hotul de reangajat, pânã sã-si gãseascã un astfel de chelar” auzeam eu vorbind pe cei mai mari.
Ziulica’ntreagã mos Osman mereu pe afarã îsi fãcea de lucru, chiar atunci când în vie nu mai avea nimic de fãcut. Cu luleaua’n dinti si mâinile crucis pe pântece, sta ore înregi nemiscat pe coltul prispei. Se misca numai atunci când i se stingea luleaua sau i se termina tutunul. Când simtea cã noi îl priveam printre garduri, îsi arunca si el privirea spre noi, în care eu nu citeam decât indiferenta. Atunci însâ când veneam încet aproape de cãsuta lui, (mai mult o baracã decât casã) pe nesimtite, mos Osman parea dus departe pe gânduri. La isbucnirile noastre in râs sau trosnetul unei ramuri uscate el tresãrea ca întors grãbit de prin cine stie ce lumi îndepãrtate, apoi, lua poziþia omului fãrã griji; ochii lui însã trãdau nostalgia dupã lucruri si tinuturi cunoscute numai de el.

Read more! »

Ziarul "Buna Vestire", Anul II, Nr. 287, Duminica 13 Februarie 1938

Sufletul se poate odihni întotdeauna în poiana istoriei ardelene. Oridecâteori coboarã svon de îngrijorare, îndoielile si chinurile se risipesc dacã privesti, drept în fatã, icoana însângeratã a Ardealului.

Ardealul n'a crescut din petrecere si din întâmplare ci din frângere pe roatã.
Inima pamantului, acolo, in Ardeal, a svacnit romaneste dintru inceput.
Muresul si-a purtat prin veacuri unda batuta in jale iar Oltul, spintecand muntii, si-a trimis revolta si protestul pe drumul Dunarii batrane.
Maghiarii l-au dumicat pe Horia, i-au imprastiat sangele si oasele.
Maghiarii i-au dat lui Iancu fluier de nebunie.
Memorandistilor li s'au impartit celule. Popii Lucaciu vacz-uri si seghedinuri.
Ardealul a fost dus în fata tuturor tribunalelor, condamnat de toti procurorii si inchis in toate inchisorile.
Un sir nesfarsit de martiri i-au strabatut istoria.
O mare de sange i-a stropit tarina. Temnitele i-au furat libertatea si gloantele i-au strapuns pieptul.
La Belis, Motii au fost transformati in uriase ruguri.
Dar din toate astea, Ardealul s'a ridicat biruitor, s'a desprins din mileniul catuselor si a privit, senin, mai darz, mai tanar si mai viu, spre soare, - asa cum a pornit Invierea Domnului din chinurile Golgothei.
Sangele si oasele lui Horia au cerut dreptate peste 3 veacuri. Iancu si Buteanu si napraznicul Axente Sever si-au rostit cuvantul la Alba Iulia.
Iluminatii vladici si dascalii de carte romaneasca au tras clopotele toate intr'o zi de 1 Decembrie.
Iar Barnutii a vorbit, tot asa ca la 48, pentruca, daca au trecut anii, au ramas jertfele si idealul nu s'a clintit.
Ungurii n'au priceput niciodata Minunea si nici azi nu vor s'o cunoasca. Pentruca ei gandeau ex categra si depe fotoliile dregatoriilor.
Mana lor n'a framantat niciodata o bucata de huma ardeleana, mana lor n'a simtit niciodata cum se preling picaturile de sange romanesc din pumnul de pamant.
Ei n'au intrezarit pasii Mantuitorului prin lanurile furate si n'au auzit cum incep si pietrele sa graiasca, in grai sfant si nou, in grai romanesc.

Valeriu CÂRDU