Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

SPITALUL (V). SI TOTUSI L-AM ÎNFRÂNT PE COLLER

 

 S-au scurs doi ani de când peste Aiud stapân ajunsese Coller. Se simtea cum haturile erau tot mai strânse. În atmosfera plutea parca un început de furtuna. Aiudul se misca pe nesimtite, ca un colos. Seismele se faceau percepute de noi, vietuitoarele colosului. Ca-nainte de furtuna, adesea aparentele înselau. Parea ca se abatuse si o boare de pace, de liniste. Gardienii pareau mai blânzi, mai domoli, dar destul de vigilenti. Se simtea de la distanta ca ceva se misca, se urzeste. Ca animalul de prada, pititi la pamânt, se pregateau sa sara asupra noastra. Din fabrica începusera sa fie retrasi tot mai multi detinuti politici. Îi înlocuiau cu dreptul comun. Din tara mereu soseau loturi, loturi de legionari. Se faceau pregatiri minutioase în vederea unei mari lovituri, proiectata sa se dea în Aiud. Scrâsnea Aiudul ca doua falii ale pamântului, când se declansase cutremurul reeducarii. Gemetele miilor de oameni se faceau tot mai auzite ca un cutremur de pamânt. Sa ne întoarcem la întâmplarile noastre din salonul zece, din spital. Doctorul Petrasievici îsi luase în primire sectia lui de bolnavi din spital. A fost adus de la Zarca. În locul lui l-au dus pe doctorul Marcoci. Când m-a consultat si a vazut cum aratam, doctorul Petrasievici s-a speriat. Hepatita era pe sfârsite. Lichidul de la plamânul stâng tot îsi mai facea de cap. La dreptul îmi baga aer. Mirat m-a întrebat: 

- "Cu ce mai respiri, omule?" 

Aveam o respiratie sacadata. 

- "Aici trebuie sa facem ceva." - spune el. 

Din vorba în vorba, afla ca sunt din Lugoj. Povestindu-i de familie, îmi spune ca el a meditat-o pe sotia mea la franceza, când era la liceul "Iulia Hasdeu" din Lugoj. Aveam sa ma conving de acest lucru când m-am eliberat din închisoare. De aici încolo a fost extrem de atent cu mine. Îmi continua tratamentul cu pneumotorax la dreptul. La stângul, lichidul începuse sa scada. Permanent îmi introducea vitamina C, injectii, în lichid. O data cu resorbtia lichidului, Petrasievici este de parere sa nu mai continuam pneumotoraxul la stângul. Îl abandoneaza. El îmi spune ca-mi va dauna sanatatii. Inima se va îmbolnavi. Asa ca, dupa ce noul an 1956 a venit si la noi, eu faceam pneumotorax numai la dreptul. Cu toate sperantele de liniste si pace din Aiud, Coller strânge cercul tot mai tare. Perchezitiile se întetisera tot mai mult. Dupa cele spuse de Petrasievici, Zarca era ticsita pâna la refuz. Iar eu, tot la locul meu, în acelasi pat, îmi duceam calvarul. Ma gândeam mult la ai mei de acasa, mai ales dupa cele discutate cu doctorul Petrasievici. Sa ne întoarcem la început de decembrie 1955, la spital. Într-o dupa-masa vine la mine un plutonier cu halat alb luat numai pe umeri. Se apropie de patul meu si ma întreaba încet, cum ma simt. 

- "Nu te speria, eu sunt din Lugoj. Am fost vecini cu casa, unde am locuit. Te cunosc, locuiai cu parintii la nr. 3 pe Libertatii. Eu locuiam peste drum, în fata fântânii. Eu sunt sârb, dar nascut în Lugoj. Acum sunt frizer aici la administratie. Spune-mi ce vrei sa transmiti acasa, ce sa spun?" 

Am ramas naucit si nu-l credeam. Într-o doara l-am rugat sa comunice ca ma simt mai bine si ca voi veni acasa. 

- "Sa stii ca acasa este totul bine. Copilul este mare si are 7 ani. Ai sa primesti o fotografie cu ei. Ti-o va da Petrasievici." 

Doamne, parca se pogorâse Duhul Sfânt peste mine. Simteam ca ard totul. Curgeau broboane de sudoare de pe mine, pe fata si pe cap. Si mare a fost bucuria. A dat mâna cu mine si zâmbind mi-a spus sa fiu cu curaj ca voi pleca acasa. M-am uitat dupa el extaziat. În jurul meu nu era nimeni. Vecinii mei de pat erau speriati. Credeau ca-i de la securitate pentru ancheta. Nu le-am spus nimic. Mi-era frica. Daca un cuvânt iesea din gura mea, eram pierduti, eu, Petrasievici si frizerul. Peste trei zile vine la mine Petrasievici cu o fotografie. Erau sotia si fiul meu, Adrian, la 7 ani. Pe dosul fotografiei a fost ceva scris, dar a sters totul doctorul. Asa, cu scrisul sters, daca ar pica în mâinile gardienilor, nu s-ar întâmpla nimic. Asa s-a si întâmplat. Am declarat ca am luat-o din bagaj, când mi-am luat din haine. Zile întregi ma uitam la fotografie. De sase ani si mai bine nu-i mai vazusem. Pe fiul meu îl lasasem de patru luni. Îl mai vazusem în decembrie 1949, la vorbitor, la Timisoara, închisoarea militara. Cu toata vigilenta lui Coller, am reusit sa primesc vesti de acasa si sa primesc o fotografie cu sotia si fiul meu, de atunci facuta, în 1955. Pe drept cuvânt, mi-am spus atunci, asa bolnav cum eram: 

- L-am înfrânt pe Coller. A fost un act de mare curaj al doctorului Petrasievici si al plutonierului frizer. Ne putea costa chiar viata, mai ales pe frizer, ca era membru de partid. La Dumnezeu toate-s cu putinta. S-a lucrat ca-n cea mai temerara actiune de spionaj, totul pe tacute, numai în soapta si fara martori. Cei din jurul meu n-au stiut nimic si nici n-au aflat vreodata de acest lucru. N-am spus la nimeni nimic, cât am stat în Aiud. Doctorul Petrasievici n-a mai comentat nimic despre acest lucru. Era însa extrem de multumit de bucuria mea. As vrea ca pe aceasta cale sa-i multumesc mult de tot. A facut pentru mine extrem de mult. S-a purtat ca un om adevarat. A avut în el atâta caldura sufleteasca, încât pe multi i-a tamaduit numai cu dragostea din el. În Aiud, pe unde a trecut, a lasat urmele lui de mare caldura sufleteasca. N-a tinut seama de apartenenta politica. Toti au fost fiii acestui napastuit popor. Mai presus de toate a fost medicul întru Hristos. Acum, în 1997, a murit. La fel îi multumesc si plutonierului-frizer de atunci, dac-o fi în viata. A facut pentru mine extraordinar de mult. Se plimba fotografia mea de la om la om. Nimeni nu m-a întrebat de unde o am. Dar nici eu n-am spus la nimeni nimic. Asa a patruns în sufletul meu o raza de lumina, de caldura sufleteasca din partea familiei mele. Pentru cei de afara pare un lucru fara importanta, dar pentru noi, cei de sub zavoare, din întunericul celulei, din mucegaiul podelei, din aerul îmbâcsit al urinei si fecalelor, din durerile ranilor sângerânde, din siroaiele de lacrimi si sânge, este mare lucru. Extraordinar de mare. O minune. Un semn de Sus, de întarire la rezistenta era. Simteam cum în firavul meu trup patrundeau taria, sanatatea si nadejdea în mai bine. Poate ca gresesc si sunt subiectiv, dar eu am credinta ca acest lucru a fost cel mai puternic medicament. A contribuit la vindecarea mea într-o mare masura. Acum, navalesc în mintea mea zilele de zbucium în lupta cu moartea. Mi-aduc aminte de vremea când doctorul Bogateanu îmi facuse raportul pentru Administratie ca murisem. Din vremea aceasta mi-amintesc de doua din visele mele mai semnificative. 

a). Când ma gaseam între viata si moarte, acel iulie fierbinte din 1954, într-o noapte visez: Se facea ca, asa usor cum eram, într-o camasa lunga de noapte, alba, mergeam pe o carare mai lata, plina de iarba verde si flori de câmp, asa cum era ea, când eu copilarisem pe acolo, la salasul nostru de la Igeg. Acum, în visul meu, usor ca un fulg de pasare, stateam în iarba tolanit pe stânga, proptit în mâna, lânga o tufa de macris salbatic. Cu dreapta rupeam câte o frunza de macris si o duceam la gura. Era tare bun si acrisor. Seninul cerului albastru, cu razele fierbinti ale soarelui, îmi scalda fata. Era cald, cald de tot. Ma facea sa ma bucur de viata aceea care de-abia mai pâlpâia în mine. Alaturi de mine, sotia mea, cu parul balai, bogat în plete, revarsat pe sânii tineri, zvâcnind a viata si dor, cu seninul cerului din ochii ei limpezi si mari, ma privea în mutenia ei cu multa lacomie. Parca glas n-avea, dar la fel nici eu. Ma privea lung, lung de tot, fara sa-mi spuna ceva. Si ea, ca si mine, statea tolanita în iarba moale si verde, pe dreapta. O admiram mâncând la frunze de macris. De la o vreme am încercat sa ma ridic, dar n-a fost chip. Cum ma ridicam, cadeam la loc în iarba. La încercarile mele nereusite, sotia mea sare si ma prinde de mijloc si porneste cu mine pe carare greu de tot, dar totusi merge cu mine mai departe printre florile de câmp si macris. Asa mergând, m-am trezit din vis, tot transpirat. Ma straduiam sa dau o dezlegare visului. În focul meu de peste 40 de grade, îmi talmacesc visul. 

- Din tot jocul acesta cu moartea, voi scapa cu viata si voi ajunge acasa, alaturi de sotie. Timpul avea sa dovedeasca, din plin, ca asa a si fost. Am ajuns acasa si am îmbatrânit alaturi de sotie. 

b). Al doilea vis l-am avut dupa ce trecusem hopul mortii. Se facea ca eram tot la salasul de la Igeg, dar mai cu putere, pe cararea aceea cu macris. Ma straduiam sa-l ridic de jos pe bunicul meu, dupa tata, Ion. Era tare slabit. Nu se putea tine pe picioare. Eu nu reuseam sa-l ridic în nici un fel. Îl târam dupa mine cât puteam. Pâna la urma n-am reusit sa-l salvez. Aveam sa aflu, dupa eliberarea mea din 1964, ca el murise în 1954, la vârsta de 87 de ani. Întorcându-ma de la vis la realitate, va pot spune ca dupa doua luni de la primirea vestilor si a fotografiei de acasa, lichidul meu a început sa se resoarba. Pofta de mâncare a reaparut. Simteam la respiratie o usurare. Umblam acum prin salon ca o sfârleaza. Clocotea parca viata în mine si nadejdea de biruinta asupra raului. Îl înfruntasem pe Coller. 

 

SPITAL (VI). SALONUL 9 

 

Ca sa ajungi în acest salon trebuia sa treci prin salonul 10. Nu avea alta intrare decât pe aici. În acest salon, bolnavi mai putin grav se internau. Au trecut pe aici multi bolnavi de care eu nu-mi amintesc. Am cunoscut un tânar bihorean, Petru Sandru, care cocheta cu muza. Scria versuri. Tot aici a fost internat si Constantin Pascu. Aveam sa-l cunosc foarte bine si sa stau multi ani cu el în camera, atât la Aiud, cât si-n lagare. Ne-a legat o prietenie curata si multa întelegere între noi. Pentru noi toti, care mai supravietuim gulagului românesc, el este unul dintre titanii de la Gherla. Dumnezeu i-a dat tarie sa reziste pâna la sfârsit. Din acest salon avea sa auda prin ce am trecut eu în salonul mortii, iulie 1954. Între timp, în salonul meu mai venisera Tavi Popa, înv., Constantin Butan, ing., Cepi Stere, medic. Din nou a aparut si Ionel Zeana. Suntem în 1955. Era oarecare destindere. Noi ne puteam misca mai liberi prin spital. Ne duceam unii la altii în vizita, mai ales saloanele 9 si 10. Tot timpul eram unii la altii. Cu toate astea au fost cazuri când paza mai lua si masuri arbitrare, dupa bunul plac, ca doar Coller era stapân. În salonul 9 a fost internat, dar mai târziu, prin 1956, vara, si Ion Bohotici. Cu el am stat mult de vorba. Ne obisnuiseram unii cu altii. Dar iata ca lucrurile se mai si schimba. Nu întotdeauna merg bine. Ne apropiam de toamna lui 1955, când Petrasievici a venit ca medic la spital. Nu de mult timp, mai venea în vizita prin saloanele noastre un tehnician sanitar, cu gradul de adjutant. Un om mai mult înalt decât mijlociu, subtirel, cu ochii sfredelitori, îmbietori la ura, cu o voce metalica si cam pitigaiata. Se sucea ca un paun printre noi. Avea grija întotdeauna sa-i vedem gradele de ofiter adjutant. Adesea venea cu câte o rigla în mâna. Mereu o chinuia, învârtind-o în fel si chip. Într-o buna zi, dupa masa, când linistea se asternuse în spital, vreo câtiva din noi, din salonul 10, duseram în vizita la cei din salonul 9. Se realizase un zumzet usor, parca de stup, în salon, desi se vorbea în soapta, dar eram opt insi care veniseram în vizita. Nepasatori, depanam firul amintirilor. Se parea ca lucrurile merg bine. Dar când îi e dat omului sa-l ia Sarsaila în cotarita, cum spune o vorba din batrâni, îl ia si din usa bisericii. Cam dupa orele trei dupa-masa, când eram siguri ca nu-i nici un pericol, hop ca deschide usa de la salon gardianul Barabas. Ca la o comanda, cei opt din salonul 10 ne ridicam în picioare. Necuratul l-a adus pe Barabas peste noi. Unul câte unul defilam prin fata gardianului spre salonul nostru. Ne fixa pe fiecare cu o privire sfredelitoare. Ne fotografiase. Cuminti, cu capul plecat, trecem fiecare la patul lui. În salon, o liniste de mormânt. Barabas închide usa de la salonul 9, trece agale prin salonul nostru, uitându-se înca o data la fiecare din noi si iese din salon. Toti taceam mâlc. Nu trece o ora si vine cu ofiterul adjutant dupa el. Se opreste în dreptul patului meu, care era pe peretele cu usa de la salonul 9 si întreaba: 

- "Cine a fost în salonul 9?" 

Nimeni nu raspunde un cuvânt. Scos din sarite, mai întreaba înc-o data acelasi lucru. Tacere. Nimeni nici o vorba. Începe sa se plimbe nervos prin salon. În acest timp eu judec ca cineva trebuie sa ia aceasta sarcina. Altfel, cade beleaua pe tot salonul. Ma ridic din pat si raspund: 

- "Eu am fost, d-le adjutant." 

Asta s-a petrecut în timp scurt. 

- "Bine, cum te numesti?" 

Îmi noteaza numele. Acum asteptam sa ma scoata din spital. Cineva trebuia sa ia asupra lui aceasta abatere, salvând salonul de la pedeapsa. Adjutantul mai întreaba înc-o data: 

- "Numai el a fost în salonul vecin, altii n-au mai fost?" 

El stia câti au fost, ca-i raportase gardianul. 

- "Bineee...", exclama el. Se întoarce spre mine si-mi spune: 

- "Pentru ca ai fost sincer si ai avut curajul raspunderii, tu nu patesti nimic. Ceilalti, care s-au ascuns, vor fi scosi din spital." 

Cu carnetul în mâna, trece cu gardianul pe la fiecare din cei care fuseseram în salonul 9. Îi noteaza si pleaca. Dupa doua ore vine cu un tabel în mâna si le spune celor sapte bolnavi sa-si faca bagajul. Desi grav bolnavi, au fost scosi din spital si dusi pe Celular. Au fost extrem de operativi când era vorba de facut rau, Daca ar fi fost vorba de a ajuta un bolnav cu medicamente, asta ar fi cerut zile întregi pâna la aprobare, sau nu se mai proba. De atunci, nimeni n-a mai intrat în salonul 9 o bucata de vreme. 

 

SPITALUL (VII). ECOUL REVOLUTIEI DIN UNGARIA ÎN AIUD 

 

Anul 1956 aduce în Europa un nou suflu de viata. Suflul libertatii începe sa-si faca loc si dupa Cortina de Fier. Cade ispita acestei vraji de libertate Ungaria, care avea sa plateasca scump încercarea de a-si cuceri libertatea, cu peste 600.000 de disparuti si deportati în U.R.S.S. Marile orase din Transilvania si Banat, ca Tg. Mures, Cluj, Oradea, Arad, Timisoara, cunosc framântari de mase în mirajul libertatii. Asupririle Comunismului determina locuitorii acestor orase sa se miste si sa spere. Atât în Ungaria, cât si în România se naste un climat de revolta împotriva opresorului. Cei de la conducere nu mai erau siguri pe ziua de mâine. Se temeau. Oprimatii se miscau. Multi, foarte multi din rândul membrilor de partid, visau la o întoarcere la libertate, la ziua în care vor azvârli la gunoi carnetul de membru de partid. În Aiud, cu toate ca era Coller la conducere, era un climat de pace, de liniste. Se vorbea ca ne vor lasa cu parul mare. Nu va mai trebui sa ne tundem la piele. Începusera sa fie uitate ziare prin W.C.-uri, pe la anumite colturi prin fabrica. Citeam si noi ce apucam. Nefiind siguri de ziua de mâine, gardienii nu stiau ce atitudine sa ia. Prin oras, în mod sigur ca se discuta despre ce se întâmpla în UNGARIA. Speriati si ei de noile întorsaturi, nu mai aveau grija noastra. Fiecare voia sa scape de un cosmar - cizma ruseasca. Nu numai noi, cei întemnitati si zavorâti, ne voiam liberi, dar si ei, cei care ne pazeau pe noi, doreau libertatea, descatusarea de opresor. Plutea, pe atunci, un duh al libertatii deasupra Europei Centrale si de Est, deasupra celor de dupa Cortina de Fier. Nichita Hrusciov voia sa fie altfel decât Stalin. Privirile lui se îndreptau spre Apus, spre lumea libera. Probabil, intuise ca drumul cel bun nu este totalitarismul, ci democratia, nu economia dirijata, ci aceea de piata. Cu toate acestea, nu s-a putut desprinde de totalitarism. A mers pe drumul despotilor de la Kremlin, realizând teroarea în rândul popoarelor. Au trebuit sa treaca ani multi pâna când a aparut Gorbaciov, care a semnat sentinta de condamnare la moarte a comunismului. 

În Aiud, anul 1956 aduce multa speranta în rândurile noastre, ca si-n cel al pazei, dar si un tragism nebanuit, dupa cum vom vedea în cele ce urmeaza. Plutea nesiguranta însa. Alternanta între teama si nadejde. Nimeni nu stia ce va fi mâine. Asa se scurgeau zilele, una dupa alta, fara sa dai de un capat. În spital, unde ma aflam pe atunci, tot în acelasi pat, atmosfera era aceeasi ca-n toata închisoarea. Mergeam zilnic la plimbare, mai degajati parca, asteptam ceva sa vina. Informatii mai primeam de la noii veniti în spital. Cât puteau, ei ne încurajau. Spre toamna, dupa octombrie, mai bine zis, se simte ca ceva s-a schimbat afara. Se-nasprisera lucrurile. Gardienii devin mai morocanosi si mai putin comunicativi. În atmosfera aceasta, de tensiune parca, în octombrie, într-o buna zi sunt anuntat sa-mi fac bagajul. Dupa mai bine de doi ani de spital, nu mai eram învatat cu schimbarea de loc si de pat. Surprins, ma pregatesc de plecare. Îmi fac bagajul si-mi iau ramas bun de la toti colegii de camera. Sunt condus de sanitarul spitalului, un plutonier, la sectia a II-a, tot la T.B.C., pe aripa dreapta, cu fata spre morga. În camera în care am intrat erau paturi de fier etajate, pe o parte si pe alta a camerei. Se scosesera priciurile. Mi se ofera un pat liber pe dreapta, sub geam, jos însa. Acolo i-am întâlnit pe Vasilica Alupei, un om cu mult suflet, din Moldova, pe Aurica Visovan, pe care-l cunoscusem la spital. Mai târziu a venit si Constantin Pascu, cu care aveam sa stau mai mult împreuna. Au mai sosit, dupa aceea, si Stefan Puscasu si Polgar Stefan. Reusisem, în timp, sa realizam o caldura de adevarata familie. Intrasem în toamna bine de tot, trecusem de jumatatea lui octombrie. De afara, razbatuse vestea ca revolutia din Ungaria a fost înabusita. Rusii, cu tancurile lor, au trecut peste ei fara mila. Morti cu zecile de mii. Rusii s-au facut vinovati de agresiune. Erau, deci, declarati de ONU agresori. Dar cu ce pret? Cu un popor decimat. Pacatul acesta cade si asupra Apusului, asupra lumii libere. La Ialta au fost negociate natiuni întregi. În Ungaria a fost macelarit un popor, numai pentru a putea declara Rusia ca agresor. În tara s-au facut arestari si condamnari pentru faptul de a fi simpatizat si manifestat pentru revolutia din Ungaria. În Aiud, dupa ce regimul comunist din România si-a dat seama ca nimic nu-i poate abate din drum pe cei de la Moscova, au început represaliile. Coller, încet, încet, si-a reluat activitatea, teroarea în închisoare. Hrana ajunse sa fie slaba de tot. Asistenta medicala - aproape inexistenta. Nu mai primeam nici un fel de medicament. Zaceau oamenii în pat fara sa fie chemat medicul. Mureau pe capete. Am uitat sa va spun ca dupa ce am fost trecut de la spital la sectia a II-a, a doua zi, unchiul meu, Ion Berzescu a fost internat în spital. Trebuia sa faca operatie de hernie. A ajuns în salonul 9, unde se întâlneste cu Ion Bohotici. Trebuia sa faca mai din vreme aceasta operatie, dar prin faptul ca eu eram în spital, nu voiau ca noi doi sa ne întâlnim. Ne urmareau pas cu pas. Ion Bohotici îi spune ca eu am fost aici, în salonul 10, dar cu o zi înainte am fost scos din spital si dus la sectia a II-a T.B.C. Nu aveam voie sa ne întâlnim nici în iadul acesta unul cu altul. Le era frica de o familie aruncata acum în închisori. Uica Petru, fratele tatalui meu, ramasese la Gherla, iar Ion, care declarase la mina ca-i legionar, a fost adus la Aiud. La spital, Ion a fost repede operat de hernie si dus pe Celular. Aveam sa ma întâlnesc cu Ion în anul 1964, dupa eliberarea mea de la Periprava. Un regim de viata inuman, de teroare, într-o colectivitate determina stari incalculabile de tensiune. Aiudul, prin Coller, paseste pe drumul acesta. Mergeam din rau în mai rau. Asa a avut loc cazul lui Popa T. Ioan, legionar condamnat din timpul lui Antonescu. Bolnav fiind de ulcer, ajunsese la capatul puterilor. În toamna lui 1956, dupa consumarea revolutiei din Ungaria, Coller trece la un regim de exterminare. Într-o zi, când Popa T. Ioan nu mai putu suferi durerile, se cere la raportul lui Coller. Dupa multe insistente este scos la acest raport. Coller, dupa ce-l asculta, cinic asa cum era el, îi raspunde: 

- "Du-te si arunca-te în sârme!" 

Acesta a fost tot raportul. Întors în celula, le spune colegilor cum a decurs audienta. Pe fetele oamenilor se citea o nemaistapânita revolta. Când au fost scosi la plimbare, Popa nu a mai intrat în tarc dupa colegii lui de camera, ci s-a dus tinta catre sârmele ghimpate din zona interzisa. Ostasul a tras în plin o rafala de pistol mitraliera, trântindu-l la pamânt si omorându-l pe loc. La acest eveniment, Celularul a reactionat pe loc cu batai în usa si strigate. A tinut aproape o ora aceasta manifestatie de protest. Dupa aceea, lucrurile s-au linistit. Sarmanul de el. Popa T. Ioan, cât amar o fi fost în sufletul lui noi nu stiam. În mod sigur, numai el a stiut. Dupa câte stiu era de la Vintul de Jos. Atât i-a fost dat lui sa poata duce jugul robiei. Regimul acesta dracesc, intentionat realizat de Coller dupa revolutia din Ungaria, mai ales prin foame, frig, izolari cu nemiluita, batai pâna la sânge, un regim de tortura, împinge lumea pâna-n pragul nebuniei. În starea aceasta de lucruri, în toamna lui 1956 izbucneste greva foamei la Zarca si apoi pe Celular. Coller numai la asta nu se asteptase. Înnebunisera cu totii cei de la conducere, în frunte cu Coller. Îi depasisera actul de protest al detinutilor. Detinutii cereau: 

a). Conditii de viata umana, hrana mai buna, caldura. 

b), Legatura cu familia. 

c). Dreptul de a citi si a scrie. 

d). Asistenta medicala conform regulamentului. 

S-a încercat în repetate rânduri scoaterea din greva, de catre superiorii veniti de la Bucuresti. Dar, cu toate amenintarile lor, n-au reusit. Greva continua unicitatea în tot gulagul românesc, ba chiar si dincolo de fruntariile tarii. Tot timpul cei de la Interne se zbateau sa gaseasca o iesire. Peste hotare se vorbea despre acest act îndraznet. În vremea aceasta, noi, cei de la T.B.C., sectia a II-a, stateam si asteptam cu înfrigurare sa vedem ce se întâmpla cu greva. Ce masuri se vor lua? Pe sectie ne înmultisera bine de tot. Venise si parintele Mitoiu. N-a scapat nici el de necazul asta. Cât am putut l-am încurajat. Au mai venit de la Zarca, tot bolnavi, ing. Gheorghe Jijie si Victor Florea, student la medicina, din Fagaras. Aveam sa stau mult timp cu ei împreuna. Într-o buna zi auzim un vacarm neobisnuit, venit de catre Celular, strigate repetate: 

- "Ne omoara!... Ne omoara!... Ne asasineaza!..." 

De aici se aude si din partea Zarcii acelasi lucru. Vin dupa aceea si niste zgomote puternice, de parca s-ar sparge niste usi si s-ar trânti ferestre, urmate de puscaturi de arme. Astea au tinut cam o jumatate de ora. Când s-au trântit însa obloanele de la ferestre, au început si ai nostri de pe sectie sa trânteasca obloanele de la ferestre. Ne solidarizasem cu Celularul si Zarca. Urmarile le vom vedea mai târziu. Dupa ce s-au linistit lucrurile, vin niste ofiteri si doctorul Bogateanu. Se uita la noi fara sa spuna o vorba. Ne asteptam la masuri severe de disciplina. De la o vreme, tot Aiudul iese din greva. Aveam sa aflu mai târziu ca, în urma renuntarii la greva de catre Nistor Chioreanu, care a fost dus la Cluj, a iesit si Aiudul din greva. A trecut o buna bucata de vreme de la iesirea din greva si este adus, de pe Celular, Nicolae Popa de la Piatra Neamt, în camera noastra. De la el auzim ce s-a întâmplat cu greva. Era si el bolnav de tuberculoza. Fel de fel de probleme ne puneam între noi, asteptând, cu sufletul la gura, sa se întâmple ceva. Vine odata Bogateanu la noi si ne spune ca singuri ne-am facut-o. Ce-o mai veni, de aci încolo, pe capul nostru vom vedea. În mod sigur însa, numai bine nu va fi. Târziu de tot, în toamna lui 1956, mult dupa greva, se hotaraste o mare schimbare de oameni, atât în sectie, cât si în Celular. Sunt vânzoliti oamenii ca-n iad. N-a fost camera sa nu fi fost rasturnata cu fundul în sus. Începuse Coller sa-si plateasca polita. Cred ca era pe la începutul lui decembrie 1956, când pe coridorul de la sectia a II-a se aude un ropot de cizme si susuit de soapte. Usa se deschide, în graba parca, si un ofiter apare în camera cu o lista în mâna. Ne anunta pe fiecare sa ne facem bagajele. Pe rând, unul câte unul, suntem scosi toti afara. Când îmi vine rândul, ies si eu pe sala. Acolo ma astepta un gardian care ma conduce spre iesirea din sectie. Dupa el, intru în Celular. Fac la stânga pe scurta Celularului. La camera 3, gardianul sectiei deschide usa si-mi face vânt în camera. Acolo îl gasesc pe doctorul Ionel Zeana, asezat pe patul din stânga jos. În dreapta, nu-mi mai aduc aminte cine era, dar cred ca Stefan Puscasu. Ocup si eu patul de sus din dreapta, deasupra lui Puscasu. Dupa mine mai vine unul, dar nu-l mai tin minte cine era si ocupa al patrulea pat de sus, peste Zeana. Iata-ne, deci, ravasiti si scosi de la regimul de bolnavi. Aveam parte acum de un regim de teroare si chin, drept pedeapsa pentru obloanele date jos. În celula aceea am stat aproape un an întreg, pâna la 27 noiembrie 1957, când m-am eliberat cu conditionalul de munca. 

Dupa mutarea noastra, viata începe sa se desfasoare dupa tipicul ei, cu sicane si perchezitii nenumarate si chinuitoare, iar pe deasupra mâncare proasta. Ieseam si noi la plimbare în fiecare zi câte 15 minute, într-un triunghi din acela zidit în curtea Celularului. Într-o zi vad o mâna scoasa pe la marginea oblonului si aud o voce strigând la mine: 

- "Aici sunt eu, Ion, uica-tu." 

Era unchiul meu Ion Berzescu. Ajunsese la etajul III. În alta zi aud o alta voce; înca mai tare strigând la mine: 

- "Aici îi Ion" sau "Aici îi Manole". 

Asa ne treceau zilele în sir, aplicându-ni-se un regim de pedeapsa pentru ca am îndraznit sa protestam împotriva unui regim de exterminare. În vremea asta, perchezitiile curgeau lant, una dupa alta, numai pentru a fi sicanati. 

De la o vreme, mai bine zis cam din luna iunie 1957, începusera sa se elibereze oamenii cu conditionalul de munca. Dosarul fiecaruia trecea prin fata unei comisii. Acolo ti se hotara soarta. Nu prea ma gândeam la eliberare, mai ales cum eu aveam un înger pazitor în Aiud - ofiterul politic. Tot timpul închisorii îmi purtase sâmbetele. 

Cu toate astea, în ziua de 27 noiembrie 1957, dupa masa, ma striga un ofiter cu o lista în mâna, spunându-mi sa-mi fac bagajele. 

Ma scoate din camera pe sala, de unde ma vâra într-o celula de vizavi. De acolo, un gardian ma duce la administratie, într-un antreu. Spre surprinderea mea, acolo îi întâlnesc pe Ion Iliescu, prietenul si nasul meu, si pe Gheorghe Munteanu de la Domasnea. 

Pe Ghita nu l-am mai recunoscut. Slabise mult de tot. În libertate fusese un om bine facut, putin mai înalt decât mijlociu, blând si frumos la înfatisare. Acum ramasese numai osul si pielea de el. Nu mai bine aratam si eu. Surprinsi, de-abia ne dezmeticiram de întâlnirea si înfatisarea noastra. Ne cheama pe rând la birou, facându-ne toate formele de eliberare. La fiecare ne da câte o foaie în mâna. Când ne uitam mai bine în foile noastre, observam ca noi nu mergem acasa, noi ne ducem în niste comune cu Domiciliul Obligatoriu. 

Ni se muiasera picioarele. Eu cu Ghita Munteanu mergeam în comuna Latesti-Ialomita, iar Ion Iliescu, în comuna Rachitoasa-Ialomita. Dupa masa, târziu, un militian ne ia în primire si ne scoate afara pe poarta închisorii. Eram liberi. De aici ne conduce la militie, unde ni se iau niste date, întocmindu-ni-se dosar. Peste noapte am ramas la un hotel, unde ne facuse rost de camere tot militia. Dimineata ne-am întâlnit în gara cu militianul nostru. 

Pâna la Fetesti-Sat, la militia orasului ne-a însotit militianul de la Aiud. Acolo ne-a predat sefului de militie. Catre seara am plecat fiecare, din raionul Fetesti, catre comuna noastra, însotiti de militianul respectiv. 

Asa am pornitt cu Ghita Munteanu spre Latesti.

 Atanasie BERZESCU