Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

SPITALUL (III). DOI ANI DE ZILE FIXAT LA PAT. SALONUL MORTII NR. 10

 

Cum venise Coller, parca venise moartea în Aiud. Zilnic morga era plina cu trupuri firave, os si piele numai. Stihiile mortii fâlfâiau deasupra Aiudului. Se declansase furtuna în iad. Aici era iadul pe pamânt. În urma controlului radiologic, doctorul Costin ma interneaza în spital, asa cum am mentionat mai înainte. Cu bagajele în mâna ma duce la salonul 10. Ma instalez în patul al doilea, situat pe peretele opus usii de la intrarea în salon. Ca nou venit, bulversat parca, îmi aranjez patul. În dreapta mea, pe perete, era patul unui bolnav de la Medias cu numele de Lungu, dupa câte-mi amintesc. Între noi era o noptiera. În stânga mea, lipit de patul meu, era inginerul Gheorghe Dragon din Ploiesti. Ce eram eu mic de statura si brunet, acum devenisem o mogâldeata de om, slab si prapadit de tot. Ramasesera numai ochii de mine, ca la broscoi. Tacut, în pat cu patura trasa pâna sub barbie, ma uitam pe rând la fiecare bolnav. În fata mea erau alte paturi, puse într-un rând pe peretele usii de la intrare. Afara era atâta soare si cald. Pentru luna mai, parca era prea cald. Razele acelea de primavara târzie, încercau parca sa ne încalzeasca bietele noastre trupuri galbejite de boala. Erau toti în ghearele mortii. Pe undeva în adâncul sufletului meu, credeam cu tarie ca vom ajunge sa mai fim liberi. Pe deasupra ne mai luptam si cu moartea. La un moment dat vine la mine doctorul Costin. Ma consulta cu multa atentie, întrebându-ma cum a evoluat boala. Se purta frumos si cu multa caldura fata de mine. Am înteles ca voia sa ma ajute. Stia el ce stia. Contribuise si el la agravarea bolii mele, într-o masura oarecare. Aveam sa aflu mai târziu, din gura lui, adevarul. Ne împrietenisem bine de tot. A facut pentru mine tot ce se putea face la vremea aceea de catre un medic detinut. Îmi face fisa medicala si-mi prescrie medicamentele necesare. Faceam febra mare, peste 39 de grade. Pusese stapânire pe mine o stare de somnolenta, de sfârseala totala. Simteam cum inima îmi batea ca un ciocan, realizând o stare de sufocare, un nod în gât. Nu mai puteam sa merg singur. Eram ametit. Doctorul Costin ma încuraja ca va trece aceasta stare grea de boala. Când venea masa, era un chin pe mine. Nu puteam mânca nimic. Îmi aduceam aminte ce-mi spusese doctorul Uta, la începutul bolii, în 1953. Cu gândul la cele spuse de el, am început sa manânc cu noduri în gât. Dar... nu reuseam sa manânc totul niciodata. Ma uitam cum altii reuseau s-o faca si se miscau destul de vioi prin camera. La fel ma uitam dupa ei, cu jind, când ieseau la plimbare prin curtea spitalului. Eu eram tintuit la pat si pace. Se apropiase de mine mult de tot Constantin Voichin, bolnav si el, dar nu asa de greu. Era înalt, voinic si cu multa dragoste de om. Cel care ma ajuta mai mult era inginerul Gheorghe Dragon, vecinul meu de pat. Zilele treceau si boala mea avansa. Ma simteam, pe zi ce trece, tot mai rau. A venit la mine si Bogateanu, medicul oficial al Aiudului, cu grad de maior. S-a uitat atent la mine, fara sa ma întrebe un cuvânt. S-a uitat pe fisa mea de la doctorul Costin, discutând ceva în soapta, apoi îndepartându-se de patul meu. Ce-or fi discutat nu stiu. Intrasem în luna iunie 1954. Era de-a binelea cald si mult soare. Bolnavii care puteau merge ieseau la plimbare, îmbracati în halate de spital. Eu ramâneam pe loc, tintuit la pat. Într-unul din paturi, de pe rândul opus mie, era doctorul Ion Zeana, bolnav si el de T.B.C. Afara fusese directorul sanatoriului de la Bisericani din Moldova. Era medic primar. Ori de câte ori mergeam la control, la raze, el venea cu mine. Îmi cunostea bine plamânii. Mie nu-mi spunea nimic. La vremea aceea eu nu stiam cât eram de bolnav. Simteam ca am febra mare si-mi era rau de tot. Aveam sa aflu mai târziu tot adevarul despre mine, tot de la Zeana. Catre sfârsitul lui iunie nu ma mai putui ridica din pat. La tineta ma ducea Voichin. Nu puteam sta mult în picioare. Slabisem de tot. Febra mare ma chinuia. Seara faceam peste 40 de grade, iar dimineata în jur de 39 de grade. Nimeni nu voia sa-mi spuna ce febra aveam. Când îmi luau temperatura, se adunau toti în jurul meu. Uitându-se la termometru, plecau capul în jos si se îndepartau de patul meu. Singur, Voichin, îmi spunea ca nu-i mare, în jur de 38 numai. În realitate, ea era trecuta de 40 de grade. Simteam ca ma sfârsesc. De sub patura mea, parca dadeau vapai de foc, ma ardea. Sufletul parca mi-l frigea. Gâtul, permanent uscat, ma întepa la fiecare înghititura în sec. Gustul apei nu-l mai simteam, era lesietic si salciu. Se scurgeau zilele, unele dupa altele, si eu eram tot mai sfârsit si aproape fara glas. Simteam cum din corpul meu, prin mâini si picioare, se scurgea un foc mare. Parca totul ardea în jurul meu. În clipele acelea, când moartea tintea sa ma prinda, nesatula, în ghearele ei, neputincios ma rugam Celui de Sus, sa ma ajute sa scap de suferinta. Sa-mi dea putere sa rezist, sa depasesc boala. Bietul Lungu, de lânga mine, în pesimismul lui, ma întreba atunci daca mai ajungem acasa vreodata? Cu fata catre el, îi spuneam de-abia soptind: 

- "N-ai frica, noi nu murim aici, noi vom ajunge cu siguranta acasa." 

Tot mai târziu aveam sa aflu ce zisesem de la el, când învinsesem boala. Ramasesem si eu uimit de optimismul meu de atunci. Cum putusem sa cred si sa afirm cu atâta tarie si credinta ca noi vom ajunge liberi acasa, când eu eram mai mult mort decât viu? Si-n clipele acestea când scriu, va marturisesc cu toata curatenia sufleteasca, eu am crezut cu tarie, tot timpul si prin toate închisorile si lagarele pe unde am trecut, ca voi ajunge acasa si voi fi liber. Si-am ajuns. Asta datorita numai si numai credintei în Dumnezeu si-n neamul meu românesc. Pe lânga Dragon si Voichin, mai eram ajutat si de Ion Cristea, din Dobrogea si de Ionel Zeana, medicul ftiziolog. De altfel, toti cei care erau în camera si puteau, ma ajutau. În dogoarea din pat, ma gândeam mereu când voi ajunge sa ma mai fac si bine. Aveam certitudinea ca voi supravietui. Asteptam aceasta clipa fara sa ma gândesc la moarte, desi eram de-a binelea în ghearele ei. Într-una din zile, pe la orele 10, suntem dusi la control, la raze. Acolo, dus mai mult pe brate, de-abia sunt asezat la aparat si tinut de Voichin. La raze erau doctorul Costin si Ionel Zeana. Dupa control sunt luat pe sus si dus la patul meu. Dupa mine vin si ceilalti colegi de salon. Dupa acest control s-a asternut o liniste de mormânt în salon. A doua zi vin medicamentele pentru fiecare bolnav. La mine nu vine nimeni cu nici un medicament. Eu parca nu mai aveam nevoie de nici un tratament. Trec doar câteva zile si din nou sunt dus la raze, singur cu Ionel Zeana si Voichin, care ma purtau mai mult pe sus. De la raze, tot asa pe tacute am fost dus la pat. Afara era cald. Era iulie, luna lui cuptor. Ce aveam eu febra mare, dar si iulie dogorea. Dupa acest control am cazut într-o amorteala totala. Eram pierdut de tot. Mi se parea ca alunecam într-o alta lume, nu cea reala, ci una de vis, cu senzatia de plutire spre o alta existenta. Constient însa, nu ma desprindeam de existenta mea reala. Ma încapatânam sa traiesc. Si trebuia sa traiesc. Toata noaptea m-am zbatut între viata si moarte. Dimineata, când s-a dat desteptarea, intrând gardianul în salon, eu am ridicat capul putin de pe perina, aruncându-mi privirea asupra camerei. Parca la o comanda, toti bolnavii au ridicat capul sus si se uitau la mine ca la alta minune. Eu traiam. În ciuda mortii, ma miscam. Se petrecuse o minune. Fara medicamente, din acea dimineata de început de iulie 1954, aveam impresia ca ma simt mai bine. O rumoare în tot salonul. Susoteli si întrebari tainuite între unii si altii. Toti stiau, numai eu nu stiam nimic. Despre acest lucru aveam sa aflu adevarul de la Ionel Zeana, ca medic ftiziolog. Dupa desteptare vine la mine doctorul Costin. Când ma vede ca ma misc si vorbesc, bucuros îmi zice: 

- "Ma Berzescule, tu mai traiesti? Te simti mai bine? Mai, mai, tu n-ai sa mai mori. Tu ajungi acasa." 

Bucuria lui m-a întarit si pe mine. Inima îsi spunea cuvântul. Batea, batea a viata. Biruise. Dumnezeu a întarit-o cu puterea dragostei Lui si a neamului nostru românesc. Medicamentul care m-a salvat de la moarte a fost CREDINTA în DUMNEZEU. Se facuse o minune. 

Înainte de prânz vine la mine în salon si Bogateanu, medicul oficial, împreuna cu Costin. Ajunsi la patul meu, Bogateanu ma întreaba zâmbind: 

- "Ce, nu mai mori?" 

S-a uitat lung, lung la mine, contrariat cumva. A vorbit ceva în soapta cu Costin si a plecat. Asa cum am mai spus, se petrecuse o minune cu adevarat. 

Dupa ce a plecat Bogateanu din spital, vine repede la mine doctorul Costin si bucuros îmi spune cum stau lucrurile: 

- "Mai Berzescule, acum îti spun totul cum a fost. Ieri când te-am vazut la raze, împreuna cu Zeana si Bogateanu, tu aveai o diseminare totala. Nu mai aveai de trait decât câteva ore. Am facut raportul pentru administratie ca ai murit. Bogateanu l-a semnat si l-a predat administratiei. Azi dimineata, când trebuia sa fii dus la morga, tu, în ciuda mortii, traiesti. Ai învins moartea. Eu ma bucur mult de acest lucru. În fata lui Dumnezeu ma condamn pentru ca, în martie 1954, eu te-am scos din infirmerie cu 38 de grade. Erai trecut pe lista politicului pentru a fi scos din infirmerie. Când colo, tu nu mai mori. Pentru mine este o minune, mai ales ca din cauza mea tu ai facut o recidiva." 

Din aceasta zi, a minunii petrecute cu mine, parca se schimbase totul în salon. Sperantele în mai bine îsi facusera loc în sufletele noastre. Eu ramasesem de tot uluit de cele întâmplate. Speram si credeam ca va fi bine. Împreuna cu Zeana, doctorul Costin m-a dus din nou la raze. Plamânii mei se limpezisera, nu mai aratau ca înainte cu o zi. Nu-si puteau explica cum de n-am murit. A doua zi, vine Ionel Zeana la mine, la patul meu si-mi spune totul ce credea el: 

- "Mai Tase, eu sunt medic ftiziolog batrân, medic primar. Am fost directorul Sanatoriului de la Bisericani. În chirurgie pulmonara am fost ucenicul lui Carpinisanu, primul chirurg din tara în bolile de plamâni. Eu cu doctorul Rosu am fost primii ucenici ai lui. Deci ma numar printre primii medici specialisti în chirurgie pulmonara. Dar... ceea ce am vazut la tine si un caz ca al tau nu am întâlnit în viata mea. Toti care faceau diseminari totale mureau a doua zi fara nici o exceptie. Ori pe tine eu te-am vazut la raze, împreuna cu Costin si Bogateanu. Mi-am dat avizul ca tu vei muri pâna dimineata. De câte ori ma trezeam, ridicam capul sa vad daca mai traiesti. Pentru mine, tu esti un miracol. Stiintific, nu-mi pot explica acest lucru, cu tine, categoric, s-a petrecut o minune." Acum când scriu aceste lucruri, doctorul Zeana mai traieste, trecut de 80 de ani. El poate sa confirme cele scrise de mine. 

- Doamne, din ghearele mortii m-ai scos si mi-ai lasat viata, prin marea Ta dragoste fata de om. Catre Tine, Doamne, îmi plec fruntea si Tie ma rog tot restul vietii, multumindu-ti - Amin. 

De-abia acum îmi explic, de ce pentru mine nu mai scoteau medicamente. Eram sortit mortii. Nu dupa mult timp ma prinsese si o tuse seaca. Nu puteam expectora. Tusea ma îneca. Într-o seara, dupa o criza puternica de tuse, am început sa dau sânge pe gura. Fulgerator, Voichin sare din patul lui, îmi ia gamela de la capatâi si mi-o pune la gura. Tâsnea sânge proaspat din plamâni, cu spuma. Facusem o hemoptizie. 

- Na, ca mai facui una cruda, mi-am zis în gândul meu. 

Asta îmi mai trebuia acum. Slabit eram. Febra mare înca mai faceam. Cu asta, le aveam pe toate acum pe capul meu. Se facuse închiderea. Pâna sa vina medicul era târziu. Cei din salon, din jurul meu, îmi dau o lingura de sare cu putina apa. Tin-te acum la necaz. Sarea a început sa ma arda pe esofag. Nu mai stiam ce sa fac. Zeana era lânga mine. Alta solutie nu avea nici el. De la o vreme, sângele s-a oprit. A doua zi, Costin, auzind cele întâmplate, îmi face niste injectii de coagularea sângelui. A durat acest proces al hemoptiziei multe zile la rând, dar din ce în ce mai putin. De la o vreme s-a oprit. Eu aratam ca o stafie, slabit si pierit de tot. De-abia mai puteam vorbi. Nu mai îndrazneam sa ma ridic din pat, de frica hemoptiziei. Când s-au linistit de tot plamânii mei, am fost dus la control din nou. Plamânii se limpezisera, dar în schimb a aparut la stângul o caverna de toata groaza. Iata cauza hemoptiziei. Na, mi-am zis eu, acum sunt un om aranjat. Nu mult dupa aceea începe expectoratia. Febra a mai cedat un pic, dar se tinea tot în jur de 39 de grade. Cu toate astea pe capul meu, intrasem bine în luna august 1954. Se apropia toamna. Doctorul Costin avea o grija deosebita si se apropiase mult de tot de mine. Cum eram eu mai mic de statura, destul de brunet, slab si pricajit, ramasesera numai ochii de mine, boldanosi. Stând turceste în pat, aratam ca un broscoi cu ochii mari. 

- "Ma, tu arati acum ca un broscoi!", îmi zice Costin într-o zi când intra în salon. 

Atât i-a trebuit vulgului, c-a si prins-o din zbor. De atunci, broscoi mi-a ramas numele cât am stat în spital, pâna în toamna anului 1956, când am fost dus la sectia a II-a T.B.C. Dar raul, asa cum este el, nu se lasa de om cu una, cu doua, ci se tine de capul lui pâna-l darâma de tot daca-i posibil. Dupa un alt control la raze, îmi descopera o alta caverna, la dreptul de data asta, dar mai mica. Aveam deci doua caverne. Tot timpul eram în pericol de moarte. La medicamente nu prea aveam acces. De la o vreme, începusem si eu sa mai prind putere. Cu chiu, cu vai, mâncam si eu ce primeam, gândindu-ma mereu la doctorul Uta. Cu adevarat Dumnezeu facuse o minune cu mine. M-a scos din ghearele mortii. Se vede ca voia Lui a fost sa mai traiesc. Ma mai tine în viata ca sa pot povesti si scrie ce s-a întâmplat în aceasta împaratie a mortii, iadul comunist. Cât pot, ma ostenesc. Va cer iertare daca nu reusesc sa va redau tot ce s-a petrecut în domnia lui Satan. Am ajuns sa merg singur prin camera, cum de altfel si la control, la raze, tot singur mergeam. Viata începuse tot mai mult sa-si spuna cuvântul. Desi eram în salonul mortii, eu ma încapatânam sa traiesc. De aici, din acest salon erau dusi la morga o multime de oameni, pe care eu i-am vazut murind. Doamne, câta durere era. Te uitai la câte unul cum se stinge ca o lumânare. Nu-l puteai ajuta cu nimic, decât cu o rugaciune. În secolul XX, sa faci închisoare, sa mori aici, sa fii înmormântat fara haine, aruncat ca un câine, pentru ca ti-ai iubit tara si neamul, crezând cu caldura în Hristos Iisus, trebuia sa-ti dai viata. Iata, deci, ca domnia lui Coller începe cu acest tribut de lacrimi si sânge. Furtuna se dezlantuie tot mai tare. 

 

SPITALUL (IV). DIN GHEARELE MORTII LA VIATÃ

 

Usor ca fulgul, numai ochii de mine, în urma lor, ma plimbam si eu prin curtea spitalului, sorbind viata din soare. Eram ca o umbra miscatoare dupa ei, camarazii mei din salonul mortii. Era o vara târzie cu mult soare, înfipta în drepturile toamnei. Cald, cald de tot pentru luna septembrie a anului 1954. Ca o gâza trezita la viata, ma faleam si eu în rândul lor, cu fata luminata. Era lumina vietii din mine pe care Dumnezeu mi-o daruise în acea tainica noapte, sortita, pentru mine, mortii. Hotarât, de acum, voi pleca cu pasi siguri spre viata. Eram convins ca Dumnezeu m-a învrednicit cu darul vietii si ca eu traiesc numai din supliment pâna la capatul vietii mele. Plamânii mei gauriti, îmi dadeau de lucru. Medicamente nu primeam, decât aspirine. Într-un târziu, încep sa ne aduca si noua Hidrazida si Pass, care la vremea aceea faceau mare vâlva în lumea T.B.C.-ului. Nu prea stiau nici medicii sa le dozeze. Luam pe zi câte 7 buc. Hidrazida si 14 buc. de Pass, dupa fiecare masa. Într-o zi vine la mine doctorul Costin cu un gram de Streptomicina din Anglia, spunându-mi: 

- "L-am luat de la dreptul comun, pe ascuns. Hai sa-ti fac acum o jumatate de gram si mâine cealalta jumatate. Poate-ti ajuta." 

La vremea aceea, streptomicina, ca si penicilina, la noi în tara, era o raritate. Bucuros, primesc oferta si-mi face injectia. Era prima streptomicina din viata mea. Nadajduiam sa fie bine. Doctorul Costin se apropiase mult de mine sufleteste. Îmi spunea multe lucruri si bune. Mi-a atras atentia sa ma feresc de doctorul Cureleanu de pe sectia a II-a. Era omul politicului. Saptamânal ne ducea la raze. Acolo ma vedea pe mine primul si dupa aceea ma chema la el la aparat. Îmi arata imaginea plamânilor la fiecare bolnav din salonul meu. Îmi explica amanuntit tot ce se vedea. Dupa câteva sedinte, ma invita sa citesc eu ce vad. Timid, am început sa citesc asa cum facea el. Bucuros, îmi spune: 

- "Vezi ca ai înteles si ai început sa vezi la raze. Ma bucur ca ai progresat. Doctorul Cureleanu nu stie sa citeasca asa cum citesti tu." 

Na, mi-am zis, sa vezi acum pe capul meu alta dandanaie. Si asa a si fost. Dupa fiecare control radiologic, când ajungeam în camera, toti erau gramada pe mine, sa le spun la fiecare ce am vazut la el. În timpul acesta, Zeana nu mai era cu noi. L-au scos din spital. Cât a fost el cu noi, ca specialist, ne spunea la fiecare ce a vazut. Numai în cazurile grave nu spunea nimic, asa cum a fost cazul meu, când am fost pe moarte. Acum eu eram doctorul lor. Venea Costin cu fisele la patul meu si-mi spunea sa le trec ce medicamente le trebuie. Îl întrebam pe fiecare ce-i trebuie si-i treceam pe fisa. De cele mai multe ori se aprobau cele trecute de mine. Mai târziu, când Costin avea sa plece acasa, în anul 1955, eu aveam sa platesc, cu vârf si îndesat, apropierea si intimitatea la care ajunsesem cu Costin. Cineva din salon informase politicul ca eu fac fisele, citesc la raze pentru fiecare bolnav în parte si prescriu medicamente. De la o vreme, ma duceam singur la raze si numai dupa aceea veneau colegii de camera. Nu mai puteam face nimic. Doctorul Marcoci, care venise în locul lui Costin, s-a purtat bine, dar nu era asa de apropiat fata de mine. Am uitat sa va spun ca în acest timp au murit multi din salon. Nu-i mai retin pe toti cum se numeau. Altii au fost scosi din spital, desi erau grav bolnavi. Au fost dusi la Zarca. Îmi aduc aminte de Sebastian Danila, un elev din Moldova, aproape de Iasi. A murit de tuberculoza esofagiana si intestinala. Un muncitor de la Resita, pe numele de Lungu, a murit de ascita T.B.C. Si multi altii pe care eu nu-i mai stiu. Prin noiembrie 1954, se elibereaza din salonul nostru subinginerul Ioan Cristea, din Dobrogea. Din timp a venit la mine si mi-a luat toate datele si adresa sotiei mele. El fusese unul dintre martorii care au vazut prin ce am trecut eu. Când am ajuns acasa, în 1964, am auzit ca Nelu Cristea s-a tinut de cuvânt si a scris acasa. Tot acum, în noiembrie 1954, doctorul Costin, cu aprobarea lui Bogateanu, îmi instituie pneumotorax la plamânul stâng. Eu stiam acum din fise ca aveam caverne la ambii plamâni. Deci eram cavitar bilateral. Îmi baga câte 500 cm. cubi de aer. Prima senzatie pe care am avut-o, atunci la instalare, a fost cea de sufocare. Tare greu mi-a fost pâna la acomodare. La o luna dupa plamânul stâng, îmi baga si la dreptul aer. Eram acum umflat ca un butoi, la ambii plamâni. Respiram tare greu. A trecut mult timp pâna m-am obisnuit cu noua mea stare de lucruri, pneumotorax bilateral. Mergeam la control destul de des, pentru a vedea cum evolueaza boala. La plimbare ma tineam si eu dupa ceilalti, cu chiu, cu vai, dar ma tineam si nu ma lasam. La instituirea pneumotoraxului a fost si doctorul Octavian Nitu, dentist. Un om exceptional. El i-a comunicat unchiului meu, Ion Berzescu, pe Celular, ca sunt la spital si ma simt mai bine. De câte ori ieseam la plimbare, ma urmarea cu atentie si ma sfatuia sa nu ma las, sa lupt mai departe. Ma supraveghea tot timpul. Locuia cu doctorul Costin în camera, punându-l la curent cu toata odiseea mea. Mi-a tratat toata dantura, care mai ramasese întreaga din bataile lui Mois la Caransebes. În timpul acesta, Coller se facea simtit în tot Aiudul. Din salonul 10 au fost scosi bolnavi nevindecati si dusi pe Celular sau la Zarca, ca apoi la o noua reactivare a procesului pulmonar sa-i aduca înapoi, de data asta pentru a muri. Dar... poporul român are o vorba din batrâni: 

- "Nu mor caii când mor câinii!" 

Asa a fost cu Zeana, Cepi, Dragon, Voichin si altii. N-au murit, desi fusesera programati pentru asta. Ofiterul politic, destul de des, se arata prin salonul mortii. Insistent, la fiecare pat, masura si cântarea cu privirea. Parca-si fotografia clientii. Nu-i venea sa creada ca n-am murit. Coller n-a venit niciodata pe la noi. Fugea ca de moarte de T.B.C. Nici nu voia sa auda. Craciunul se apropia de noi. În sinele nostru, traiam colindele, cântându-le în gând fiecare dupa datina coltului de tara de unde veneam. Am uitat sa va spun ca, prin octombrie, pe Lungu, vecinul meu de pat din dreapta, l-au scos din spital. În locul lui m-am mutat eu, unde am ramas pâna în toamna anului 1956, când am fost aruncat la sectia a II-a, T.B.C. Deci am stat în acelasi pat, în acelasi loc, doi ani. De atunci, de când m-am mutat în patul respectiv, dupa cum vom mai vedea, au trecut multe, si bune, si rele, peste capul nostru. În locul meu s-a mutat ing. Dragon. Daca am ajuns la capitolul aducerii aminte de cele scapate, sa vi le povestesc acum, spunându-va una buna, tot din timpul lunii mai 1954. Eu, fiind aici venit din fabrica, din câmpul muncii, veneau la mine camarazii mei de munca sa ma vada. Primeam de la ei ratia mea de tigari pe o luna de zile. Când si când, atunci când ieseam la plimbare, mai aprindeam câte o tigara. N-o puteam fuma. Îmi facea rau. Dar, obisnuit sa pufai, îi dam înainte cu tigara. În vremea asta, în salonul 9, era internat si un bun prieten al meu de la Arad, Petrica Ardeleanu, frizer de meserie. Conducerea spitalului îl pusese pe el sa ne barbiereasca în fiecare duminica, numai pe noi, cei din saloanele 9 si 10. El ma stia din fabrica pe mine ca fumam mult de tot si cu patima, cum spunea el. În dimineata de 9 mai 1954, în jurul orei 10, vine cu sculele de barbierit la noi în salon. Era la curent cu necazul fiecarui bolnav. Fuma si el destul de mult. Când ajunge la mine, îi spun: 

- "Mai Petrica, sa stii ca m-am hotarât sa nu mai fumez toata viata mea. Daca mi-ajuta Dumnezeu, asta vreau sa fac. Nadajduiesc sa pot realiza acest lucru." 

- "Tu vorbesti, ma, lucrul asta? Tu, care manânci tigara? Tu n-ai sa poti lasa tigara, numai daca te lasa ea pe tine. Vezi-ti de treaba, ca lucrul asta nu-l poti face!" 

- "Vom vedea, Petrica, daca vom trai. Dar eu asta o voi face si pace." 

Acum când scriu suntem în anul 1994. Din acea data de 9 mai 1954, eu n-am mai pus tigara în gura. M-a ajutat Dumnezeu sa-mi tin cuvântul. La ora asta, Petrica Ardeleanu, am auzit ca nu mai traieste. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Nu mai poate auzi ca eu m-am tinut de cuvânt. Cine vrea sa se lase de fumat se poate lasa, numai sa vrea. Sa ne întoarcem acum la firul povestirii noastre. 

În dimineata de Craciun, vine la noi în vizita doctorul Nitu. Trece pe la fiecare, urându-ne din tot sufletul "Sarbatori fericite", dupa datina strabuna. Simteam cum venea din partea lui suflul dragostei întru Hristos. Ne încuraja, ne îmbarbata, îndemnându-ne la rezistenta. A fost un Sfânt Craciun sarac, suferind si nostalgic. Coller a avut grija sa ni-l faca mai sarac decât oricare alta zi. În inimile noastre inundau colindele. Colindam în noi colindul libertatii. 

De la Nasterea Domnului, un pas si ne trezim cu Noul An 1955, îmbiindu-ne la nadejdea în mai bine. Ca si la Craciun, doctorul Nitu vine la noi în salon cu sorcova, dorindu-ne din tot sufletul un an mai bun. Pentru doctorul Costin era anul eliberarii. Va merge în pace acasa. Pentru unii, putini la numar, noul an a adus si bucuria eliberarii din iad. Pentru cei multi însa, se realizeaza o strategie a terorii. Din toata tara, pe nesimtite parca, erau adusi legionarii. Se hotaraste de sus ca Aiudul sa fie numai pentru legionari. În decursul anului, mereu soseau loturi, loturi de legionari în Aiud. Câte unul din ei mai venea si la spital. Asa a venit inginerul Viorel Demian, prof. Aurel Visovan si ing. Leonida Lupascu, în salonul mortii. De la ei am aflat si noi multe lucruri. În vremea asta eu ma obisnuisem cu plamânii umflati de aer. Speram si eu în mai bine. Credeam în steaua mea. Nutream aceasta nadejde ca voi ajunge la ai mei. În legatura cu Leonida Lupascu sunt de spus mai multe lucruri. Se internase destul de bolnav în spital. Era pe rândul meu de paturi, cam în al treilea pat de la mine. Era un om destul de înalt de statura si brunet. Cu o voce de tenor, avea multa caldura si duiosie în exprimare. Se vedea si se simtea, mai ales, omul cu multa dragoste pentru semenul sau. De altfel, a si dovedit acest lucru. El stia sigur ca nu-i nici o scapare. Ca inginer chimist, îsi dadea seama ca stadiul bolii în care ajunsese pleda pentru moarte. Statea de multe ori în sezut pe pat, cu spatele proptit de speteaza patului si glumea cu noi. De multe ori era si taios la vorba. Era stapânit de un scepticism exagerat. Dupa cum am mai spus, tratamentul nostru era Hidrazida si Passul. Înghiteam fiecare din noi ca gaina boabele, aceste pastile binevenite, poate, pentru unii, dar pentru altii nicidecum. Eu înghiteam si speram. Nu-mi puneam problema inutilitatii tratamentului. Leonida al meu însa, dupa o vreme nu mai vrea sa ia medicamentele. Spunea ca nu mai are nici un rost. De acum este târziu. Le aduna si le punea bine cu multa grija. În timpul acesta, la sectia a II-a T.B.C. era internat un tânar fecior, ca un Fat-Frumos la înfatisare, bolnav destul de greu la plamâni, Dumitru Oniga. Aveam sa ma împrietenesc cu el si sa stam împreuna multi ani de închisoare. Acum si el, ca si mine, în ciuda oamenilor rai, traieste, ducându-si batrânetile la Suceava, bucurându-ne cu versurile lui pline de duh si dragoste de tara. Leonida Lupascu stia ca, la sectie, Mitica Oniga este grav bolnav. Avea grija de el ca de copilul lui. El nu mai avea speranta de scapare de la moarte. S-a hotarât sa nu mai ia pastile si sa i le trimita lui Oniga la sectie. La noi în salon venea pentru tratament un sanitar detinut, Ion Carabulea. Un om tare bun la suflet si cu multa daruire. Leonida îi da Hidrazida si Passul, adunate mai multe la un loc, lui Carabulea ca sa le duca lui Oniga la sectie. Zis si facut. Asa a ajuns Mitica Oniga sa se faca bine si sa se salveze de la moarte. Cei de la sectie nu primeau tratament ca noi, cei de la spital. Nu dupa mult timp, Leonida Lupascu se stinge din viata sub privirile noastre îndurerate. S-a mai dus un frate de al nostru în vesnicia vietii de dincolo. De Aurica Visovan m-am apropiat tare repede, legându-ne printr-o prietenie calda. Si azi, la batrânetile noastre, arde în noi aceasta prietenie. Tare m-am bucurat când la sfârsitul lui 1993 am dat de Aurica Visovan. Bucuria a fost mare, mare de tot. El este unul dintre titanii de la Pitesti. Pot spune ca de ing. Viorel Demian m-am apropiat tot asa de mult ca si de Aurica Visovan, care era destul de speriat de boala lui, pe când venise în salon. Încercam sa-l încurajez. Eram cel mai vechi în salon. Mergeam de la pat la pat si-i încurajam. În vremea aceasta continuam tratamentul cu Hidrazida si Pass. Când îmi venea rândul sa-mi bage aer, ma prindea o neliniste. Doctorul Costin avea un fel de-al lui de a baga aer. Degetele lui erau destul de butucanoase. Acul era si el lung si gros. Ca sa nimereasca în mod sigur între coaste cu acul, apasa cu aratatorul de la mâna stânga între coaste, îndepartându-le putin, apoi, cu stângacie, baga acul în cavitatea dintre pleure. Pârâia acul pâna ajungea unde trebuie. Când intra aerul, simteam cum se umfla cavitatea toracica. Avea un aparat unguresc cu care masura aerul introdus. A doua saptamâna îmi baga si la celalalt plamân. Îmi era tare greu câteva zile cu respiratul. Când era vorba de perchezitie, nu prea veneau pe la noi. Erau speriati de mortii care ieseau din salonul acesta si de boala care ne macina plamânii. Si când veneau, se uitau din usa numai si plecau închizând usa. Asa se facea ca aveam la noi fascicole din Noul Testament, pe care le puteam ascunde în saltea mai repede. Învatam pe de rost versete si capitole întregi pe dinafara. Stiam toata Predica de pe Munte. Mai aveam si câte un capat de creion si hârtie, de care faceam rost de la doctorul Costin. Era bun cu noi si ne apara. Tot ce aparea de pe sectie, Radu Gyr si Nichifor Crainic, noi învatam. În felul acesta uitam ca suntem bolnavi si-n temnita. 

 

ÎNCHISORILE - UNIVERSITÃTILE NOASTRE 

 

Fac o paranteza si va prezint, în mare, ce au fost pentru noi închisorile din timpul comunismului, pe lânga satanismul din ele. Noi, cei care am trecut prin universul concentrationar, putem spune, pe buna dreptate, ca am absolvit si aceste mari universitati din scoala vietii. Închisoarea poate fi considerata o înalta scoala atât pentru instruire, cât si pentru realizarea unei înalte spiritualitati crestine. Pentru noi toti a fost o universitate. Aici s-au format caractere, având ca dascali elita intelectualitatii interbelice. Aici, în acest univers concentrationar, toti la un loc, maestrul si ucenicul, în aceleasi conditii de viata, în iadul comunist, au realizat si conditii de scoala înalta. Cei setosi s-au adapat de la cei înzestrati cu izvor nesecat de cultura. În conditii inumane, am gasit calea de a ne instrui si forma lânga mari dascali ai neamului românesc, asa cum au fost: Radu Gyr, Nichifor Crainic, George Manu, Ioan V. Georgescu, Gheorghe Bratianu, Nicolae Steinhardt, Dumitru Staniloae, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu, Nicolae Mares, Traian Trifan, generalii Ioan Arbore, Iosif Iacobici, Pantazi, amiralul Horia Macelaru si multi altii, pe care nu-i mai stiu. Pentru a ne împartasi din marea cultura am recurs la toate mijloacele necesare, pe care, în mod normal, mintea omeneasca nu le cuprinde. 

1. În fabrica si spital am reusit sa avem hârtie si creion. 

2. În Celular si Zarca, ne-am însusit alfabetul Morse, prin tevile de la calorifer sau prin batai în perete, de la camera la camera. 

Când vorbeam la perete, noi mai foloseam si gamela, pe care o puneam pe perete, tinând loc de microfon. Puneam urechea pe gamela si ascultam. Se auzea destul de bine. Cel care vorbea apropia buzele de fundul gamelei si transmitea ce dorea el. Marea noastra biblioteca o constituiau peretii celulelor. Cu un ac sau cu un cui bine ascutit scriam pe peretele alb tot ce ne însuseam de la dascalii nostri sau ce primeam de la unul la altul prin viu grai. Poezii întregi scriam cu vârful de ac sau de cui, în ordine si cu migala, pe peretele alb ca hârtia. Acolo treceam tot ce auzeam, din toate disciplinele. Scrijeleam peretii cu cunostintele noastre pentru a lasa si la altii care veneau dupa noi. Dupa cum pritocirea oamenilor prin camere se facea destul de des, noi ajungeam sa citim pe pereti atâtea lucruri bune, poezii sau alte cunostinte. N-a fost perete din camere sau celule în Aiud sa nu aiba scrise coloane întregi de cunostinte. De la o vreme, conducerea închisorii se luase de grija. Nu mai stiau ce sa faca. Orice masura luata de ei, avea o contramasura a noastra. Pâna la gasirea solutiei, noi ne continuam munca în scoala noastra. Asa s-a ajuns ca oameni simpli, tarani, muncitori, elevi si chiar studenti sa învete limbi straine, matematica, fizica, chimie, istorie, geografie si literatura. Ba de cele mai multe ori îsi puneau la punct gramatica limbii române. Asa au fost unii din teregovenii mei, ca Romulus Anculia-Miloi, care dupa ce a iesit din închisoare si-a scris memoriile în opt caiete. Avea darul povestirii. De asemenea, unchii mei Petru si Ion Berzescu, iesind afara, au continuat studiul, realizându-si fiecare o frumoasa biblioteca si sporind-si darul de a vorbi. Ion Coltan, un alt teregovan, a devenit un foarte bun cioplitor în piatra si zidar. Moise Anculia-Pasule se pregatise în domeniul agriculturii. Afara si-a cultivat pamântul ca un agronom. La fel, Petru Grozavescu-Maranu, Gheorghe Ivanici-Casapu, Petru Maranu-Cornerevintu, Gheorghe Grozavescu-Mutu, Ion Lazarescu, tatal si fiul, zisi But, au dovedit ca, pe buna dreptate, au absolvit o universitate, tot teregoveni si ei. Asa cum spune N. Steinhardt, fiecare din noi am realizat si clipe de fericire în nefericirea din iadul comunist. Vazând Coller ca nu mai are ce face cu noi, a recurs la o alta masura, mai diabolica. În toate camerele si celulele din Aiud au stropit peretii cu ciment si var. În felul acesta, peretele nu mai era curat ca hârtia, ci era denivelat prin stropitura. Asa au reusit ca pe peretii camerelor sa nu mai apara scrisul. Despre aceasta mare scoala se pot spune multe lucruri. Tocmai acest gulag cu scoala lui, pe buna dreptate, defineste si chiar distinge Rasaritul de Apus în Europa. Estul Europei, cel de dupa cortina de fier, a facut ca omul sa se dezmeticeasca si sa tâsneasca spre o înalta spiritualitate crestina, asa cum bine schiteaza, undeva, Soljenitîn. Pe masura ce Rasaritul se înalta, Apusul aluneca în haurile ateismului. O criza pe plan spiritual se va asterne asupra lui. Atunci... ei vor ajunge sa bata la portile Rasaritului, cum azi ei ne obliga pe noi sa batem la portile lor, pentru un trai mai bun, nu pentru un suflet mai curat si mai nobil. 

I. Caracteristica lor, a Vestului, este o burta plina - materia. 

II. Caracteristica noastra, a Estului, este un suflet curat, dragostea întru HRISTOS. În timp ce noi scrijeleam pe pereti cu acul, prin lacrimi si sânge, pentru a ne pastra identitatea de om si pentru a ne înalta spre cer, crezând în Hristos, iubindu-ne unii pe altii, ei, Apusul, luptau pentru om ca individ, pentru drepturile lui, ridicându-i statuie, decretându-l drept suprem ideal. În jurul omului s-au schimbat constitutii si au fost îngenuncheate popoare. Telul lor final este omul, pe când al nostru este învierea, îndumnezeirea omului, Dumnezeu. Iata, deci, cele doua profiluri ale Europei, Vestul si Estul. Spre final, cred într-o armonizare si un echilibru între cei doi frati, Vestul si Estul. Sa închidem paranteza si sa ne întoarcem la episodul nostru. 

 

* 

 

Tot pe acum apare în salonul nostru Octavian Radulescu. Îi spuneam Tavi. Ma împrietenisem bine cu el. Era mai tânar si plin de viata. Vorbea cu toata lumea fiind destul de comunicativ si binevoitor. Se leaga de o întâmplare destul de hazlie. Pe vremea aceea gardian era un ungur, Barabas. Tare rau la suflet era si fricos de mama focului. Într-o zi deschide usa pe neasteptate si-l surprinde pe Tavi Radulescu cu un capat de creion în mâna. Nu l-a mai putut ascunde. Barabas pune mâna pe creion, îl baga în buzunar si pleaca. Nu dupa mult timp vine iarasi în salon. Se apropie de Tavi si-i cere datele. Era cu carnetul în mâna, gata sa-i noteze numele. Nici una, nici doua, Tavi îi spune: 

- "Domnule gardian, daca îmi faceti raport eu am sa declar ca D-voastra mi-ati dat creionul. Sa stiti ca asa am sa declar." 

- "Ce, esti nebun? Când ti-am dat eu creionul?" 

S-a uitat lung Barabas la el si a plecat fara sa-i mai noteze numele. Gardianul s-a speriat, iar Tavi al meu a scapat cu fata curata. 

Aveam sa-l întâlnesc pe Tavi la Aiud în 1994 - 14 sept., când s-a facut sfintirea monumentului. Ne-am adus aminte de sotia asta, bucurându-ne mult de tot. Iarna lui 1955 n-a mai fost precum cea din 1954, grea si cu multa zapada. A fost mult mai blânda. Se încalzise destul de bine în luna martie, când da peste mine si o hepatita. La ochi apare galbenul. Însotit si de greturile respective. Nu mai puteam mânca. Vomitam destul de des, mai ales dimineata pe nemâncate. Din stomac iesea o secretie verzuie si amara. Era de la fiere. Când ma vede si ma consulta doctorul Costin, îmi spune ca am hepatita. Îmi suspenda tratamentul cu Hidrazida si Pass. Trece la tratarea hepatitei. Spitalul nu avea altceva decât urotropina si sare amara pentru drenarea bilei. Iata ca nu mi-a fost dat sa am liniste, ci trebuia sa mai am si asta pe capul meu. Gura îmi era amara, amara ca fierea. Dadeam numai verde afara. Se îmbolnavise bila. Passul si Hidrazida ma dadusera peste cap. Cu mine în salon mai era si Adrian Carausu, bolnav si el de tuberculoza. Vomita si el, dar mult mai putin. Dupa consultul medical, ma pune la regim alimentar, fara sare si cu ulei crud. Vine si Bogateanu la mine si ma vede. Aproba regimul alimentar, cu pâine prajita si câte un gratar, când se poate. Îl cheama la el pe bucatarul spitalului, care era un criminal de razboi, basarabean de origine, cu numele de Pierdevara. 

- "Mai bucatar, uite aici, sa pregatesti si sa aduci la bolnavul acesta regimul pe care ti-l prescriu eu, ai înteles?" 

- "Da, domnule doctor, am înteles. Dar va rog un lucru, sa mi-l dati mie în primire, sa fie bolnavul meu si sa am eu grija de el. Sa pot veni la el cu mâncare de regim când pot eu." 

- "Bine, Pierdevara, din momentul acesta este bolnavul tau." 

Din acel moment, parca mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Venea Pierdevara la mine de câte ori avea ceva sa-mi aduca. Când venea, avea grija sa-mi spuna: 

- "Mai omule, tu sa asculti de mine, sa manânci, ca eu îti aduc de toate. Eu am sa te pun pe picioare, dar sa ma asculti." 

Ajunsesem slab de tot, numai umbra de mine. Ce mâncam dadeam afara. În timpul acesta doctorului Costin i s-a adus un ajutor. Era doctorul Marcoci, medic militar. Îl introduce în tainele spitalului. Vine cu el pe la toti bolnavii, expunându-i cazul fiecaruia în parte. Se pregatea sa plece acasa. Îi expira pedeapsa. Eu la raze nu mai puteam merge pe picioare. Ma ducea Marcoci în brate la control si apoi iarasi în pat. Îmi balanganea si capul de slab ce eram. De la o vreme, varsaturile se rarisera. Adrian Carausu n-a mai facut hepatita. Începusem sa mai manânc câte ceva. Îmi aducea Pierdevara de toate. Pe la orele zece venea cu pâine prajita si câte un gratar, dar numai când putea. Zaharul îl aducea într-o punga de hârtie. Pe lânga mine, mai aveam si o oala cu ceai. De câte ori venea, tinea sa-mi spuna, bucatarul meu: 

- "Asculta, tu sa faci asa cum îti spun eu, ca va fi bine. Ai auzit ce a spus Bogateanu? Esti bolnavul meu. Eu am grija de tine. Ai auzit?" 

Cu acestea zise, pleca de la mine. Întotdeauna venea cu gamela plina. Nu puteam sa manânc tot, era prea mult. Pâinea prajita mi-a prins bine. A tinut-o asa cu regimul acesta pâna în toamna anului 1956. Ma împrietenisem cu el. Tinea sa-mi spuna multe lucruri de-ale lui. Fusese omul politicului, dar pe mine m-a ajutat. Eu stiam de acest lucru si nu-i destainuiam nimic. Si lui îi datorez mult de tot. Poate chiar viata, ca si lui Marcoci, de altfel, si mai târziu si doctorului Cornel Petrasievici. Iata ca vine si ziua când doctorul Costin trebuie sa plece acasa. Cu o zi înainte este anuntat sa se pregateasca. Vine la mine cu o cutie de lemn plina cu fiole pentru injectii si-mi spune: 

- "Mai Berzescule, eu plec acasa. Îsi aduc tie aceste economii ale mele. Le dai tu cui vrei. Sunt pentru voi. Ma bucur ca te las mai bine si sper sa scapi si tu cu bine. Merg acasa cu sufletul împacat ca ai scapat de moarte. Tu stii acum ca eu te-am îmbolnavit a doua oara. Sa ai grija de tine si sa fii cuminte. Sa fugi de turnatori si de gardieni. Dumnezeu sa fie cu tine." 

M-a îmbratisat cu multa duiosie si cu lacrimi în ochi ne-am despartit. Luase în primire doctorul Marcoci. Era bun si el. Cât a ramas la spital, ne-a ajutat foarte mult. A stat cutia cu injectii mult timp la mine sub pat. Am dat la toti care au avut nevoie. Dupa o vreme, a venit Marcoci si a luat-o. Din cauza acestei cutii aveam sa-l supar pe Dragon, care m-a îngrijit mult de tot. Zi si noapte era la mine, ma ajuta. Atunci când nu puteam nici sa manânc, îmi ridica, cu mâna stânga, capul si cu dreapta îmi dadea sa manânc cu lingura. Lui îi datorez extraordinar de mult. Vine într-o zi la mine si-mi spune sa-i dau niste fiole unui bolnav. Ce mi-o fi venit mie atunci sa-l refuz nu stiu, ca n-am facut-o niciodata. S-a suparat. Nu mi-a zis nimic si a plecat prin salon. Vine la pat, ca era tot vecin cu mine si se aseaza pe el. Eu îi spun sa ia injectiile care i le trebuie. Refuza si nu mai vrea sa vorbeasca cu mine. Îmi parea rau. Gresisem. El nu ma ierta, desi era un suflet mare si bun, cu multa dragoste fata de om, cinstit si corect, dar neiertator cu cei slabi. Tot timpul mi-a parut rau de felul cum m-am purtat cu el. Când a fost luat din camera, a venit la mine si si-a luat ramas bun. M-am bucurat de gestul asta. Cred ca ma iertase. Îmi cer si acum iertare de la el. Aveam sa ma întâlnesc cu el în 14 sept. 1994, la Aiud. A venit la mine cu multa bucurie. Nu l-am mai recunoscut. Era batrân. Când mi-a spus ca-i Dragon, am sarit la el de bucurie, intrând împreuna în închisoare, vizitând tot ce era de vizitat. Cu el am stat cel mai mult de vorba. Doctorul Marcoci îmi continua tratamentul cu pneumotorax bilateral. Îmi spusese Costin ca am niste gauri de necrezut. El spera sa ma vindec. Am uitat sa va spun ca în timpul lui Costin am facut lichid la stângul. Deci, aveam hidrotorax si la dreptul, pneumotorax. Asa m-a luat Marcoci în primire. Între timp apare din nou Zeana la spital, în salonul nostru. Când ma vede ramâne mirat de ce am putut sa dau eu. Doctorul Costin plecând mi-a spus: 

- "Sa stii ca plamânul tau stâng a ajuns la ramolitie, nu mai lucreaza decât pentru el. Tu numai cu dreptul mai traiesti. Sa ai grija. Din cauza lichidului ai o pahipleurita la stângul". 

Acum Marcoci trebuia sa aiba grija de mine sa-mi scoata lichid din când în când. Îmi baga vitamina C fiole în lichid. Asa l-am tinut doi ani, lichidul acesta. Odata era sa dau ortul popii, daca nu era Zeana cu mine în salon. Ma duce Marcoci jos la raze ca sa-mi scoata lichid. Operatia de pneumotorax o facea acum doctorul Bogateanu. Pâna când a învatat treaba asta l-a luat pe doctorul Zeana pe lânga el. Acum, când m-a luat pe mine la raze, Zeana îi spune lui Marcoci sa fie atent Bogateanu sa nu-mi scoata prea mult lichid, caci îmi poate provoca un soc. Ajung jos, pe masa de la raze, unde Bogateanu îmi vede lichidul. Ma asez culcat pe masa ca sa mi-l scoata. Termina operatia si ma duce Marcoci sus în salon. La un moment dat, dupa scurt timp, eu nu mai pot sa respir. Zeana ma vede, se ridica din pat si bate la usa. Vine Marcoci si Zeana îi spune: 

- "Du-l repede jos pe Berzescu si spune-i lui Bogateanu sa-i bage 300 cm. cubi de aer peste lichid. A scos prea mult lichid si a facut un soc." 

Ma duce repede jos pe masa. Bogateanu, speriat, încearca sa bage acul, dar nu nimereste imediat. A treia oara, în sfârsit, reuseste si începe sa bage aer, asa cum i-a spus Zeana. Îmi revin si încep sa respir mai bine. Ma învinetisem la fata. La plecarea de la raze, Bogateanu îmi spune ca trei ore sa stau în sezut cu perina la spate si sa nu ma misc. Daca mi-e sete, altcineva sa-mi dea apa. Si de data asta am sarit peste moarte. Cu noi în salon mai fusese internat si Ghiata Ioan, un sofer din Bucuresti. Plecând Dragon, Ghiata a avut grija de mine. Avea un suflet mare. Se daruia îngrijirii bolnavilor. De altfel, toti legionarii au facut asa, prin toate închisorile pe unde au trecut. Fara exceptie, toti s-au daruit omului, în lumina lui Hristos. Ma vedea slab si prapadit. S-a purtat cu mine ca si cu fratele lui bun. Îi datorez multa recunostinta domnului Ion Ghiata, multumindu-i din tot sufletul pentru tot ce a facut pentru mine. Se apropia vara lui 1955. Era cald, cald de tot. Eu cu ambii plamâni tot în pioneze, la stângul lichid, la dreptul pneumotorax, iar cu ficatul fixat la regim. Asa-mi petreceam amarul. Pierdevara se tinea dupa mine. Adesea îmi spunea: 

- "Eu te-am facut bine si te-am salvat!" 

Ma bucuram sincer. M-a ajutat foarte mult. Doamne, ajuta-l pe unde-o fi, ca, poate, chiar m-a salvat de la moarte si el. Dac-o fi murit, Dumnezeu sa-l ierte, c-a mai fost si om adevarat. Tot în acest an se elibereaza si el, Pierdevara al meu. Îi venise rândul sa plece acasa. A venit la mine si si-a luat ramas bun. Ne-am îmbratisat si i-am multumit de toata dragostea si grija ce mi-a purtat-o. O data cu plecarea lui Pierdevara, regimul meu de masa s-a schimbat. Noul bucatar nu se mai ocupa îndeaproape de regimul hepatic. Primeam si pe mai departe fara sare la masa. Hepatita mea nu cedase mult. Cu acelasi regim aveam sa plec în 1956 la sectia a II-a. 

Spre toamna, tot în 1955, nu-l mai vedem pe doctorul Marcoci. În locul lui apare doctorul Cornel Petrasievici, un om înalt, desirat parca, de slab ce era, cu fata prelunga, osoasa. Trece prin saloane pe la fiecare bolnav. O data cu venirea lui, se parea ca atmosfera se îmblânzise.

 Atanasie BERZESCU